Arte

 Cronici mai recente:

1.Pictură cu abur şi nuanţe de Orient (martie 2015).

O lume proprie, cu semne şi semnale, cu o armonie cromatică îmbătătoare şi o potrivre de ritm interior care duce cu gândul la poezie, crează pictorul Ammar Alnahas, trăitor, iată, pe meleaguri româneşti şi care ştie să arunce priviri pline de complexitate picturală către Orient.Marele Orient, fascinantul Orient către care se duceau cărturarul-domnitor Dimitrie Cantemir şi Stolnicul Cantacuzino şi din care ne-au venit idei, semnale, cunoaştere şi inspiraţie şi nouă, pe parcursul secolelor.Acest pictor de o modernitate reconfortantă, are o amprentă inconfundabilă, ceea ce îl consacră deja ca artist adevărat. Expoziţie după expoziţie, pe simeze mai ştiute sau total necunoscute, pe la facultăţi, primării şi hoteluri, pictorul scoate din jobenul său neobişnuit, pictură după pictură, serii diferite de lucrări având capacitatea aceea, aş zice eu excepţională, a artiştilor care pot să fie şi respectaţi de critici dar şi iubiţi de public.

„Mozaic din Mesopotamia” este cea mai recentă expoziţie a sa, deschisă în mod original la Pucioasa, iar astăzi când lumea mare a devenit mică, orice loc este pe rând centrul lumii. Centrul lumii s-a mutat pentru o vreme la Pucioasa pentru că tablourile de acolo ( în sfîrşit, spaţiu pe simeze după voinţă , adică mult) sunt o lume, o lume cu aluzii (semne şi noduri cum ar fi scris Nichita Stănescu), cu simbolistică şi culoare. Sunt contururi de oraşe care te duc cu gândul la fascinaţia pe care o avea Lawrence Durell pentru lumea arabă, peşti primordiali şi peşti biblici, un măgăruş de-o tandreţe uluitoare şi culori din orient.Mai zilele trecute plângeam cu lacrimi adevărate distrugerile făcute de nişte descreieraţi (autointitulaţi cu neruşinare crasă „stat islamic”, cea mai mare ameninţare pentru islam, de o mie şi ceva de ani) în lumea asirocaldeană şi mesopotamiană, dărâmarea unor cetăţi precum Hatra, din regiunea Ninawa, actualmente pe teritoriul irakian şi construită prin secolele II,III î.e.n. de Imperiul Seleucid, capitala probabilului întâi regat arab.

Transportat pe teritoriul european, pictorul acesta aduce cu el sincronicitatea lumilor în care se presară mult amintire. Cocoşul şi peştele, floarea şi silueta întresimţită sunt compuse cu atâta nuanţare aşa încît ansamblul îţi dezvăluie suflet, nostalgie. Culoarea dă optimism, încredere, chef de viaţă. Simbolurile dau îngândurare. Subtextul te duce cu gândul la spaţiile largi şi atemporale.Sunt şi feţe omeneşti, superb stilizate, (Femei de la Eufrat) în decorul aceloraşi omniprezenţi peştişori, mesajul e probabil codificat iar cheia o are pictorul nostru. Culmea e însă, că se vor potrivi toate, dar toate cheile privitorului care-şi poate spune povestea pe care el însuşi, în funcţie de informaţie, gust artistic şi apartenanţă la o lume culturală, o poate imagina. Modern în sensul de „la modă” (pentru că expoziţia sa este din fericire atemporală), îl găsesc pe pictor mai cu seamă în subiectele „ siluete de femei”,; el are o aplecare către exprimarea feminităţii într-un fel, aş zice, gingaş. Modelele lui făcă chip ţin între palme păsări, cântă la acordeon sau la nai sau la vioară, se odihnesc pe o bancă şi aşteaptă.

Sigur că-i gustăm pe artişti în funcţie şi de propriul nostru gust artistic, de propriile sensibilităţi şi repere culturale şi s-ar putea ca eu să rezonez perfect cu sunetele gândurilor sale.Într-o lume îngrijorată şi neatentă, când recepţionăm în general semnale negative care ne vin de peste tot, într-o lume a distrugerii sau a neatenţiei, al negrijii şi egoismului, iată că acest pictor, cu vreo nouă dacă socotesc eu bine, expoziţii personale în România şi cu zeci de participări la expoziţii colective, este o miraculoasă expresie a globalizării bune, a osmozei culturale, a comunicării dincolo de frontiere, a apetenţei pentru estetică şi bun gust. Eu personal pariez pe acest destin artistic, simt că există o pepită superbă, şi că prezenţa sa în spaţiul românesc este o şansă şi pentru noi. Cleopatra Lorinţiu

2.Un interviu cu Unda Pop.Se împlinesc 10 ani de când Departamentul Modă din cadrul Facultății de Design UNARTE – București a suferit un radical proces de restructurare.

3.Gavrilaş,sculptorul şi memoria locului

4.Sculptura lui Mihai Borodi la vremea toamnei 

Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil

5.Marcel Lupşe:Ierburi şi chipuri de leac

Pentru public, pentru cel ce priveşte o expoziţie de artă plastică, pentru iubitorul de pictură, primul semn al valorii artei expuse este probabil, chiar dacă nu recunoaştem acest lucru, recognoscibilitatea artistului. Vizibilă în temă, manieră, coloristică, tehnică sau în mai ştiu eu ce.

Din acest punct de vedere Marcel Lupşe este pe culme : îl recunoşti dintr-o mare de lucrări. E asta puţin lucru? Cred că nu. Născut la Dej în 1954,Membru al Uniunii Artistilor Plastici1976-1979 Absolvent al Institutului de Arte Plastice, Cluj-Napoca, sectia Pictura, clasa prof. Vasile Crisan, Cluj-Napoca,Marcel Lupşe este un pictor cu trecut, cu experienţe şi participări prin străinătăţuri, cu succes şi critică de specialitate din plin,încununat de premii şi elogii.

Transilvania sa natală e ca un cocon mirculos din care iese inspiraţia şi se cuibăreşte în lucrărlie sale „Un mare artist se construieşte pe el în adâncul lui, se umple de simţire şi apoi, prin lucrările sale, transmite arta celorlalţi”declara pictorul care vorbeşte inspirat, calm şi cumpănindu-şi bine vorba. Expoziţia sa cea mai recentă este bogată şi are câteva constate tematice care-i conferă un fel de coerenţă a recapitulării.Aşadar , să recapitulăm. O serie amplă de autoportrete, diferite priviri aruncate către sine însuşi, introspecţie, reflectare de stare prin sublimarea propriei fizionomii.

Apoi, vine rândul tematicii herbale căci ,precum un Dioscorides de Dej, Marcel Lupşe şi-a clasicizat deja ierbile, de frumuseţe şi de leac.

Recentul vernisaj (Evenimentul a avut loc în spaţiul Galeriei de Artă Contemporană a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsău şi au fost prezenţi alături de poetul Ion Mureşan, colecţionarul Georg Lecca, criticul de artă Oliv Mircea, preşedintele Consiliului Judeţean, Emil Radu Moldovan, primarul Ovidiu Teodor Creţu, subprefectul Ovidiu Frenţ, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură, Gavril Ţărmure, şi directorul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Alexandru Gavrilaş, gazda!) a fost un eveniment de rezonanţă pentru urbe. De densitate majoră ,pentru pictor dar şi pentru pictura transilvană, românească,modernă, cum vreţi a spune.Aş relua o frază rostită de poetul Ion Mureşan, care sintetizează frumos tentaţia autoportretului :”Nu aş putea spune ce intervale de timp, ce vârste (interioare?) măsoară autoportretele lui Marcel Lupşe, nici dacă punctează momentele de apogeu sau de crize. Sigur e că prin autoportret bate orologiul şi se vede timpul”.

Da , Marcel Lupşe nu vrea să ne surprindă căci a făcut-o acum mai bine de douăzeci de ani, nu vrea să ne şocheze şi nici să ne îndurereze în vreun fel…Sau, poate da? Căci din pânzele sale, ceea ce se degajă este mai cu seamă melanholia timpului care fuge, iremediabil şi netrebnic. Asta e. E rolul artiştilor să ne pună pe gânduri şi apoi să ne abandoneze în sala de muzeu, între culori, pereţi şi neoane, ca să ne amintim poate,de noi.***

Dimineaţa artelor.Sub acest titlu, rubrica prezenta evenimente artistice, tineri artişti şi memorabile  momente de cultură . Articole publicate între anii 1983-1986 în Suplimentul de cultura Slast (vezi pagina Slast)

Ca o flacără  : Irina Petrescu 

(publicat  în 19 ianuarie 1986 )   

 

Irina_Petrescu_actress_roumaine

Irina PetrescuTot făcând portrete de actriţe, tot aşteptându-le între repetiţie şi coafor, între gimnastică şi spectacol, tot trascriind fel de fel de gânduri de-ale lor,visuri şi frumoase speranţe, chiar iluzii,planuri şamd, tot luând notiţe prin cabine de teatru ba în Schitu Măgureanu ba la naţionalul târgmureşean, cred (uneori mi se pare ?) că am ajuns să intuiesc ceva în felul de a fi al slujitoarelor Thaliei,înverşunat înamorate de meseria lor, aproape întotdeauna. Vorbind deci mai demult la Mica antologie a artei tinere despre teatru –mai mult crochiu, desen interior, schiţă de culise, proiect de intenţie şi tot aşa- revenea des gândul chiar obsesia influenţei ; ce-am învăţat, cum am învăţat, de la cine. Mulţi actori şi multe actriţe spuneau atunci un nume, un nume forte drag şi preţuit : Irina Petrescu. Despre cum este Irina Petrescu o strălucită actriţă de film, o atât de specială actriţă de teatru ,un om de spirit de un rafinament care te încântă şi te încurajează pur şi simplu, nu poate fi desigur vorba într-o simplă însemnare. Irina Petrescu nu e profesoară la institut. Habar nu am ce tip de comunicare are cu proaspeţii sosiţi în teatru .Cert e faptul că cel care i-a văzut câţiva metri din pelicula Valurile Dunării ,Facerea lumii ori mai recentul Dincolo de pod,Singur de cart, cine a fost odată în sală la ferma sau la Cu uşile închise sau poate cine i-a citit notele de reală participare din Argeşul anilor 71,72 condus de Gheorghe Tomozei ori din Cinema-ul de mai târziu, cu siguranţă a învăţat ceva. Iat-o deci pe Irina Petrescu în O, les beaux jours de Samuel Bekett pe scena Teatrului Bulandra.Adică unul din cele mai drastice examene pe care le poate propune un repertoriu de teatru. Aduceţi-vă aminte de Madeleine Renaud şi de forţa dramatică convertitibilă în dezesperare,în cristale de gheaţă pe şira spinării. Ciudat, mi-amintesc cineva îi reproşa repertoriul dulceag, cumva fastidios , din tinereţe… Irina petrescu se-ncumetă la această intreprindere copleşitoare, în apogeul carierei sale. Şi este nu numai convingătoare, acaparatoare,totală, un regal de nuanâţte, de la grotesc la sublim, de la blândă tristeţe la disperare, este mai ales atât de umană, atât de umană. O, les beaux jours scrisă de Bekett după En attendant Godot sau Fin de partie sau Actes sans paroles,îi oferă irinei petrescu posibilitatea unui spectacol complet. Ea cucereşte de două ori. Odată prin tipule i de interpretare a unui gen de teatru de formulă paradoxală în acest moment-suficient de apropiat ca să nu aibă puterile clasicului ,suficient de uzat ca să nu mai surprindă şi să nu mai şocheze. Şi-a doua oară prin gama fantastică pe care o poate etala cu măiestrie dar nu cu ostentaţie. Opţiunea ei este dincolo de mode şi modele. Piesa o pune în valoare oferindu-i posibilitatea de a juca infratragedia ,degradarea,reducerea,împotmolirea,pânda, de a juca sugestii existenţiale,de a se juca cu tiparele unui tip de literatură , cea a absurdului. Atât de personală încât fericeşti ideea alegerii unei partituri de-o atare independenţă. Spectacolul Irinei Petrescu este o şcoală pentru tinerii actori. Nu ca să înveţe cum să joace ,cum să sugereze cum să spună. Ci altceva , cum să-şi fie fideli, cum să sporească cum să rămână aşa, ca o flacără puternică ,mistuitoare întru cea mai curată artă. Aşa cum este Irina Petrescu.

 

Ioana_Meier _OSTAFI

Violoncelista Ioana Meier Ostafi

Emoție filigranată   

  Ascult o nocturnă de Chopin într-o versiune pentru violoncel semnată de George Iarosevici. Cântă Ioana Ostafi. Vraja aceasta romantică, un văl răcoros pe memoria zilelor de la Zelazova Wola, înţelepciune tristă? Bucurie tăgăduită? Iluzie? Vis? Miniatura instrumentală e aidoma bijuteriei filigranate. Truda îndelungă, minuţioasă , se-ntruchipează până la urmă în linii subţiri. Discul ce cuprinde lucrări pentru harpă şi violoncel, semnat de Carmen Lupan şi Ioana Ostafiatrage atenţia mai ales prin sobrietatea abordării, prin acurateţea redării unor piese,limpezimea unei arii de Pergolesi,un Adagio de Bach, fragment din Toccata în do major pentru orgă în transcripţie pentru violoncel şi harpă ,cele Şase dansuri germane de Beethoven,Allegro appassionato de Saint Saens, maestru incontestabil al muzicii intrumentale de mici dimensiuni. Când am văzut zilele trecute discul cu miniaturi instrumentale într-o vitrină, coperta lucioasă, poza puţin desuetă,puţin naivă a celor două interprete fotografiate …pe treptele ateneului ,să recunoaştem, nu e chiar cea mai roginală copertă cu putunţă şi nici cel mai atracâios tip de fotografie, interpretale noastre meritau sincer altceva…) mi-a reventi în minte o seară de concert la ateneu, acum câţiva ani ,când compozitorul Dinu petrescu,consilierul muzical al Filarmonicii George Enescu ştiindu-mi interesul pentru ceea ce făcea obiectul rubricii mele Mica antologie a artei tinere mi-a spus: „ Uită-te te rog cu atenţie la fata aceea de la violoncel. Cea de la al treilea pupitru. Compar-o puţin cu ceilalţi…” Despre Ioana Ostafi era vorba. Ea atrăgea atenţia evident în corpul patridei de violoncel deşi o lege intzerioară a orchestrei zice că instrumentistul trebuie să fie uniform, să nu iasă în evidenţă, subsumat ideii de ansamblu , să strălucească numai în solo-uri. Iana ostafi trăia, transpusă, pătimaşă aproape.În fiinţâa ei se decanta toată emoţia muzicii pe care o interpreta. Lucru care, la un moment dat, îmi amintesc, chiar i se reproşa, prin felurite cronici. Am văzut-o mai apoi în solo-uri de neuitat la Seratele duminicale tv alcătuite cu acea generozitate rară întru muzică de care era capabil Iosif Sava. Acum am luat discul, recunosc, cu emoţie. Un disc nu e puţin lucru. E un semn de neuitare,o probă de memorie. Un examen, la urma urmelor. Concertul e altceva. Atmosfera electrizată, fâşâitul dulce al programelor de sală, vişiniul şi auriul sălii, acordul zumzăitor induce un fel de tulburare de pregătire în suflet, sala care se potoleşte încetişor,luminile care se sting treptat, vibraţia,tensiunea, aura, până la urmă… Discul nu te ajută cu nimic. Ca o dovadă uscată, ca un lujer dintr-un ierbar tulburător, mărturie puţin crudă a ceea ce a fost calitatea unei interpretări, tehnicitatea, asimilarea până la perfecţiune a fiecărui detaliu, a fiecărei flageolete, sincronizarea fiecărui atac. Puţin crud, nu? Puţin straniu. O stare de graţie declanşată cu ajutorul unui aparat.Şi totuşi… O interpetare cu adevărat frumoasă,supravegheată, atentă, a reuşit violoncelista Ioana Ostafiabsolventă în 1979 a Conservatorului Ciprian Porumbescu,membră a partidei de violoncel a Orchestrei Filamonicii George Enescu.Frazări frumoase, o disciplină excelent asimilată a nuanţelor dinSiciliana de Fauré ori Beau soir de Debussy,un strop pătimaş,tocami atât cât trebuie în Andaluza de Granados, perfect echilibrată în Allegro appassionato de Saint Sans,de-o gravitate profund tulburătoare,o graţie noptatecă a tonului,răscolind emoţii adânci în cotloane ale sufletului parcă pecetluite pentru totdeauna, în Chopin.” Slast,1985

Octavia Țarălungă – ilustratoare de carte pentru copii. Desenatoare,acuarelistă, pictoriță plină de talent ,Octavia Țarălungă are un parcurs artistic marcat de  ilustrarea a zeci și zeci de cărți.Expozițiile ei au fost elogiate nu numai de critica de artă cât și de scriitori dascăli, copii. Ilustrațiile ei au bucurat și însuflețit generații după generații de copii vreme de mai bine de 40 de ani. Iat-o în interviu la Punct de întâlnire, 1996 ,TVR  

 

tricy_abramovici

Actriţa Tricy Abramovici

 

 

 

 

 

Tricy Abramovici- o stea.http://amintiridinteatrulromanesc.blogspot.ro/2014/11/tricy-abramovici.html

Ea poate să joace orice. Comedie suculentă, divertisment,dramă psihologică,melodramă lăcrămoasă,tragedie uscată. Orice. Poate să cânte, să danseze şi să anuime orice sală somnolentă. Poate să provoace o mulţime de stări, de la râs la plans, de la înduioşare la melancolie ,de la deprimare la extraz. În crinoline smmptuoase,în rochii de seară gracile, în frac şi-n fustă creaţă, în redingote care-i vin ca turnate, că de, e o miss şi încă dintre cele mai celebre. Cu o putere de muncă senzaţională.Rar actriţă cu atâta disponibilitate scenică şi cu atâta dăruire. Perfect bilingvă. Aceeaşi,în faţa unei săli arhipline şi-n faţa unei săli aproape goale. Adică respectând cu sfinţenie, măria sa, spectatorul. Fermecătoare.Dăruită artei pe care o slujeşte.Am urmărit-o mai zilele trecute în divertismentul muzical « Între caftan şi smoking » de Bebe Bercovici şi Rudy Rosenfeld a Teatrului evreiesc de stat.Un spectacol colaj din cuplete,dansuri,cântece checiuri şi mai ales eşantioane de înţelepciune, aforisme, spuneri de toate felurile care-l pun pe spectator pe gânduri,îndemnându-l să filozofeze un pic ,în drum spre casă… Atât de stăpână pe ea în nu ştiu câte ipostaze : dansatoarea plină de nerv, sublima care declanşează emoţie, gingaşa care te tulbură,înduioşătoarea,malefica,incitanta,amuzanta Tricy Abramovici.O adevărată stea. Tânără, tonică, plină de idei , de imaginaţie, inspriată coregrafă, cântăreaţă.Apariţia ei e o adevărată bucurie.extras din 1986

 

adina_ cezar_dancer

ADINA CEZAR

sergiu_anghel

Sergiu Anghel

“Contemp” cu Adina Cezar şi Sergiu Anghel  În casa Adinei Cezar totul este parcă un început de spectacol. Cel mai banal obiect poate provoca un gând. Parchetul sălii de repetiţii. Senzaţia de sărbătoare a dansului.Orice lucru pare un fir găsit care te incită, te-ndeamnă să gândeşti mai departee, să visezi… Adina însăşi este o artistă care tot timpul se frământă,caută şi până la urmă găseşte. Găseşte,aplică şi după succes sau triumf, cum vreţi să-i spuneţi, se apucă, bineînţeles, cu naturaleţe desăvârşită de altceva. Am scris cu foarte multă dragoste şi cu entuziasm necenzurat despre gupul de dans Contemp .In iarna aceasta l-am văzut la Sala Mică a Palatului într-un rafinat spectacol,interesant alcătuit din punct de vedere plastic şi muzical. Aşadar Adina Cezar,Sergiu Anghel,Ortansa Niculescu,Liliana Tudor şi specialul muzician care este proaspătul absolvent de Conservator, Ovidiu Bădilă.Iubesc cu tot sufletul acest gruă pentru neoboseala lui,pentru prospeţimea lui firească,pentru puterea de-a nu se repeta, de-a nu se autopastişa.  Adina Cezar este chiar întruchiparea ideii de nelinişte artistică-o coregrafă excepţională, o balerină talentată, o profesoară de dans cu mari calitpţi pedagogice,teoreticiană străluciă şi recent actriţă de film excelentă pe partituri de compoziţie importante în crearea unei atmosfere. Despre Sergiu Anghel mi-e greu să vorbesc. El este o moară de gânduri. Acumulează idei, sugestii care vin din toate zonele artei cu un firesc graţios care farmecă. Ca să vorbesc despre el, mi-ar trebui o tolbă de adjective.ca să descriu cum gândeşte el dansul, limbajul lui, uneori paradoxal nu mi-ar ajunge o tolbă din metaforele lui Fănuş Neagu ! Ceea ce cred că trebuie însă neapărat , spus despre Sergiu Anghel este însă ceva despre interesul proaspăt pe care şi-l păstrează pentru Artă, spontaneitatea lui de-a dreptul şocantă, cum o ironie surprinzătoare, dulce-acrişoară , ca un foarte dorit soare cu dinţi…. (9 februarie 1986 )

 

 

 

 

 

cleopatra_lorintiu-Ecrivain-12

Cleopatra Lorinţiu în 1980:O lume minunată :Animafilm şi Victor Antonescu Am fost iarăşi la Animafilm acum câteva zile.Acolo lucrează regizorul Victor Antonescu.Da, da… Autorul primului lung metraj de animaţie românesc, Robinson Crusoe. Al medaliatelor Robot şi roboţi, Greierele şi furnica, Stejarul şi trestia, Somn agitat,Misiunea spaţială Delta şi câte altele. Premiatul cu Perla Televiziunii Italiene, pentru regia celui mai frumos film de animaţie în 1970,laureatul de la Moscova din 1971 de la Tampoere din 1973, de la Berlin, în 1985,distins pentru « Umanism, în arta filmului pentru pace şi prietenie “.Nu despre succesele de răsunet mondial ale regizorului Victor Antonescu autorul adoratului serial Cei trei muşchetari (s-a ajuns deja la episodul 11 !) e vorba în aceste rânduri. Ci de faptul că lândă el, pe lângă el, iar uneori cot la cot cu el s-au format sute de tineri artişti plastici animatori. Câteva nume din schimbul de azi .Anca Dumitrescu, Valentin Eliseu, Călin Cazan, Lucian Profirescu,Călin Giurgiu,animatori cu încercări de regie. Animaţia e o lume minunată. Totul e la început o idee.o poveste.Închipuirea personajelor. Se execută capetele de filmare.Apoi există un jurnaş care conţâine ordinea şi modul de filmare a desenelor sau cum spune Victor Antonescu « trăirea » . După asta, personajele sunt desenate pe calc. Urmează corecturile ; asistentul de regie urmăreşte nu care cumva să se fi strecurat vreo greşeală,vreo inadvertenţă- muşchetarul să-şi fi pierdur sabia sau Miaulady,trena purpurie…Urmează copierea de pe calc pe acetofan la secţia contur,o nouă verificare şi-n sfârşit, culoarea ! Apoi filmarea personajelor în decoruri,montajul,sonorizarea…Un drum, să recunoaştem, destul de complicat ! Tot timpul cu cronometrul în mână,numărînd,închipuindu-şi gesturi şi mişcări,colorând,cu imaginaţie şi har, e-adevărat,ocoliţi de enervanta publicitate,de lumina stridentă a reflectocurlui, de indiscreţia reporterului,desenând o lume fermecată care-i fericeşte pe cei mici şi-i amuză pe cei mari. Iar meseria se deprinde încet încet, Regizorul (care e în acelaşi timp şi scenarist, îşi desenează personajele,îşi concepe şi-şi realizează decorurile, mă rog şi multe alte lucruri din bucătpria minuţioasă şi dificilă a unui film !) este un pedagog excepţional, tocmai sub aparenţa colegului cu experienţă de la care meseria se fură. Când vedeţi un minut dintr-un desen animat, să ştiţi că pentru el au muncit,au desenat,au gândit şi-au asudat deasupra calcului, acetofanului şi-a peliculei,zeci şi zeci de oameni, alcătuind pentru el cam 1500 de desene…( 2 februarie 1986)

 

 

 

 

Teatrul botoşănean 

O trupă de teatru tânără înseamnă o mână de actori proaspeţi şi în plus un aer reconfortant de plăcere a jocului.Cel puţin aşa cre. În ce priveşte trupa botoşăneană a teatrului Mihai Eminescu i se potriveşte de minune această sumară caracterizare.Am văzut « Cercul în patru colţuri » de Valentin Kataev,spumoasă comeie delicată, inocentă, irnnică şi ascuţită comedie de avertizare a lui kataev , jucată de o echipă tânără şi sprinţară la cre se simte imediat pur şi simplu, bucuria de a juca ! Şi în tunrneu ! Şi după un drum obositor. Şi două spectacole unul după altul. Deci cele patru colţuri s-au numit de astă dată Maria Roxana Ionescu, Adriana Galben, Constantin Ghiniţă şi Dan Puric-fiecare convingător în felul cu propriile-i mijloace şi propria putere de a crea un pesonaj într-o regie suficient de flexibilă( semnată de Laurian Oniga) încât să îngăduie libertatea de creaţie actiricească. Aşadar protagoniştii Constantin Ghiniţă –un imaginativ deghizat,lăsându-se în voia entuzaismului romanitc,desenează un pesonaj plauzibil- iar Dan Puric-care îmipare un doisciplo fidel al lui Mihai Mălaimare- excelează în comicul de situaţie. Adriana Galben- cu multe disponibilităţi actoriceşti şi o sensibilitate de radar- şi Maria Roxana Ionescu ,un talent pur şi simplu poate atât de expansiv încât uneori e tentată să supraliciteze din preaplinul inspiraţiei de moment. Oricum trebuie să recunoaştem e greu să te fereşti de tentaţia îngroşării tuşelor- mai ales că publicul să zicem chiar publicul e turneu pare că abia asta aşteaptă, stă pitit la cotitură şi pândeşte gata să izbucnească într-un hohot de râs stimulator, încurajant la un gest în plus, la o replică ajustată, la o grimasă în plus. Laurian Oniga a reuşit o regie simplă, firească şi eficientă,sprijinit de asistenţa de regie a unuia dintre actori , e vorba de dan Puric şi de scenografia celuilalt, Constantoin Ghiniţă. Oricum jocul actorilor bine pus în pagină strunit şi cu sificiente nuanţe a creat o stare de plăcere explozivă şi de natzraleţe bucuroasă . Tinereţea –fermecătare la o adică a celor patru actori a făcut totul plauzibil şi nici o tuşă mai îngroşată mai ales din primul act , n-a fost până la urmă de o stridenţă supărătoare. În turneu prin ţară cu Cercul în patru colţuri de Kataev, trupa teatrului din Botoşani ne dovedeşte încă odată ce superb este să faci ceea ce-ţi place, să joci cu bucuria limpede ,necenzurată ,dintr-un preaplin sufletesc. 1986

 

Planetă de copilărie

 

  Poveste şi feerie,haz răcoros şi înduioşare,cascade de-ntâmpări personaje ,cărâţei fabuloşi, minuni din ţara copilăriei şi mai ales muziă, muzică din belşug,unduitoare,povestitoare,senină amintind ceva din aburul acelor de neuitat Chity, Chitty Bang Bang ori Marry Poppins. Toate acestea adunate pe disc. Este vorba despre opera lui Laurenţiu Profeta Povestea micului Pan, libretul de Eugen Rotaru după J.M.Barrie în interpretarea corului de copii Voces primavera dirijat de Claudiu negulescu şi editat de casa de discuri Electrecord. Cele două discuri, într-o mapă elegant prezentată redactor Ştefan Bonea, sunt un fel de dar făcut copiilor fiindcă, se vede, e aici vorba despre multă pasiune.Cu pasiune a scris opera compozitorulLaurenţiu Profeta, revenind într-un teritoriu unde a avut mare succes , e vorba despre Întâmplarea din grădină ,opera-oratoriu pentru copii. Cu pasiune a condus o trupă de copii Claudiu Negulescu, cu pasiune a lucrat şi Electrecordul pentru apariţa aceasta. Fermecătoare această poveste muzicală doldora de armonie, de arii memorabile. De la duioşia unui splendid cântec de leagăn la contaminantele coruri hazoase, de la voioşie la melancolie, muzica aceasta suplă, armonioasă, pur şi simplu frumoasă, de ascultat, străbate spaţii largi , bucurând. Slast anul VI, sâmbătă 19 iulie 1986

Din demult către acum   ”Restaurarea operei de artă are într-însa ceva patetic şi fascinant. E o luptă a minţii şi a talenbtului cu îmbătrânirea. Pe el, pe artistul care restaurează, ni-l închipuiam nu ştiu de ce gârbovit de vreme şi cu chipul uscat,retras undeva ,dincolo de cortinele lucioase ale vernisajelor fastuoase ţi de bavardajul monden, evaluând, stabilind diagnostice ţi tratamente ca un doctor ciudat, privind cu lupa, observând stratul de grund, pelicula de culoare, verniul, obsedat de-un colţ de pânză, de-o ferecătură, de un support de lemn, răscolind în memorie şi în biografii. Un înţelept, adică.Un ştiutor şi un împăcat, în felul lui. Un împăcat cu viaţa, cu trecerea vremii, un fel de filozof.Un iniţiat în misterioasa lucrare a timpului. Iată-mă în laboratorul de restaurare al Muzeului de Artă din Bucureşti.Tânăra care salvează o rară icoană aparţinând meşterului valah Vlaicu Zugravu ,într-un decor de atelier presărat cu pensule,diapozitive şi culori,are mâini de aur. Ea însăşi pictoriţă,graficiană, creatoare de modele,Mihaela Nacu re-creează,re-face pagini din istoria artei româneşti.Lupta cu timpul cere răbdare,minuţiozitate,inteligenţă artistică,har. Până când forma şi culoarea ajung,iarăşi,în faţa ochiului încântat trece vreme, se consumă ore de studiu atent,aparent nespectaculos,muncă obstinată pentru câţiva centimetri pătraţi. Această închinare a tinereţii întru refacerea unui obiect vechi, a unui semnal venit din vechimeartistică îmi pare ceva fascinant. Un fapt de o profunzime realăî şi de o adevărată frumuseţe. Iar noi, cei ce privim azi Autoportretul lui Nicolae Grgorescu, ori Ţăranca de Theodor Aman,suava «Fata pădurarului « de Nicolae Tonitza ori tablouri de Van Dyck,Veneziano Donato, Lucas Cranach,Jacques Courtois,Vicenzo Catena, Agnolo Bronzino,Segal,Rubens,Murillo,Davind Heem , bineânţeles nici măcar nu ne putem gândi sau imagina persoana care, cu minuţiozitate răbdătoare şi talent şi-a transformat prorpiul prezent artistic într-o probă de altruism. Acolo, în colţul ei de atelier, apărată de fascicolul luminos şi uneori strident , al succesului, apărată de aparenţe şi superficiale mulţumiri, Mihaela Nacu e un om delicat.O adevărată artistă sub a cărei mână ceva din trecut ajunge la noi, cei de astăzi. ”text din 1986Fascinanta lume a călătoriei Intri în această lume cedând unei simple tentaţii şi-ţi dai seama,după câţiva paşi, adică după câtevapagini că este o lume absoluit fascuinantă. Cartea despre care e vorba e un dicţionar! Dicţionarul călătorilor şi exploratorilor români de Valentin Borda, apărută la Editura Sport Turism. Din informaţie e drept, de-a dreptul epatantă şi din selectivitate , pe buna filieră a bunului gust, rezultă pein compunere, o lume uimitoare, copleşitoare,o lecţie completă şi uite-aşa nu mai laşi dicţionarul din mâini ca pe o teribilă carte de aventuri. Deci călători şi exploratori, cum ne avertizează autorul,într-o accepţiune mai elastică ; nu doar globtroterii ori exploratorii de pământuri virgine ci călătorii care şi-au subordonat gestul lucrului în folosul ţării. Includerea în dicţionar s-a făcut pe criteriul finalităţii în folosul obştei de sorginte, cum ar fi redactarea unor memoriale de călătorie, realizarea unor opere de artă, reprezentarea ţării în aeropagul ştiinţelor şi culturii universale. De la iluştri pionieri –stolnicul Constantin Cantacuzino, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Nicolaus Olahus la « calătorii specializaţi » Dimitrie Brândză, Constantin Brătescu, Emil Racoviţă.O categorie bine reprezentată e cea a scriitorilor şi aici luista e işpresionantă ; de la Eminescu,Slavici,Alecsandri,Titu Maiiorescu,Odobescu la Jean Bart şi Lucian Blaga. Marii bărbaţi de cultură ai spirituaşităţii româneşti sunt aici,în paginile dicţionarului cîlătorilor ;Petru Maior, Bărnuţiu, Bariţiu, Vasile Lucaciu, Şincai, Kogalniceanu, Badea Gh.Cârţan, Dimitrie Gusti, ion Ionescu de la Brad, apoi Pârvan şi Iorga,Onisifor Ghibu şi Timotei Cipariu, Brâncuşi, Toniza şi Aman,Rebreanu şi sadoveanu, Titulescu şi henri Coandă. Pare doar atât ; un dicţionar. Dar ce pledoarie înforcată despre marea deschidere către universalitate a românilor,despre dorinţa de-a cunoaşte, de-a şti, de-a înţelege, de-a ignora fruntariile şi distanţele întru minunata idee de prietenie şi cunoaştere. Sunt mii de amănunte necunoscute pentru oricine ar deschide această carte pentru că ea însumează date din domenii diferite,informaţâie foarte vastă şi foarte diversă. Sunt lucruri emoţionante,surprinzătoare, pe alocuri şocante. Soarta lui Johan M. Honigberger,medicul din Braşov care ajunge medic al paşei din Tokat apoi în 1829 medicul, consilierul şi ministrul Majarajahului din Lahore, fascinate de India, practicând apoi homeopatia la Istambul,călătorind apoi de la Londra ,spre Capul Bunei Speranţe , de la Calcutta spre Himalaya, este de-a dreptul fantastică. Călători şi exploratori români de Valentin Borda dezvaluie o lume fascinantă. Începi să citeşti,afli cine ştie ce amănunt surprinzător şi nu mai poţi lăsa din mână acest dicţionar pe coperta căruia o caravelă romantică despică apele mării. O carte de-nvăţătură românească precum se vede,alcătuită cu har şi cu pasiune adevărată, cu scrupulozitate profesională şi impresionantă documentare.1986

 

Ipostazele liniştii Ce caută Retegan Macedon atunci când modelează în sticlă torsuri şi chipuri,corpuri omeneşti în mişcare ori în repaos pe care le aşază mai apoi sub cupole translucide ? Poate că o ipostază a liniştii. Ciudată stare îţi transmit personajele lui, izolate sub cupolele lor,un fel de meditaţie decupată de restul lucrurilor, efectul unei dureri consumate. Sticlar la început de carieră, proaspăt absolvent de institut ,repartizat la o cooperativă meşteşugărească într-o comună la graniţa judeţelor Mureş şi Bistriţa Năsăsud, Retegan Macedon este un curajos şi un nezgomotos,continuându-şi acolo, în aburul câmpiei transilvane şi în modestul atelier bistriţean, tentativele din facultate. Luptându-se cu dificultăţile sticlei, ale materiei prime şi ale navetei obişnuite, mizând în contunuare pe temele lui ciudate, meditaţii nesfârşite asupra condiţiei noastre umane. Ciudate zic,pentru că aceste studii de mişcare şi de repaos sunt legate de aleatoriul sticlei,de procedesul de suflare –brutală şi greiaie meşteşugire a focului şi a nisipului din care se naşte tihna siderală a sticlelor. Glajă albă şi rotunjită ,şlefuită şi răs-alcătuită, lucrare despre om şi sticlă a acestui necunoscut din mijlocul câmpiei transilvane merită din plin un gând bun. xxx Poetului liniştii i-a fost statornic aproape.În timp ce uşa aceea rămânea închisă multura, sau era ignorată de mulţi , ori chiar evitată…) In timpul acelei tensionate perioade clujene a poetului,cel despre care vă vorbesc acum era un intim al casei lui Lucian Blaga. A fost aceasta o proximitate aproape sfântă pentru Dumitru Andraşoni. I-a marcat total viaţa şi cariera literară. Autor de studii, comentarii,tabele cronologice şi eseuri,Dumitru Andraşoni poate spune unele lucruri cu totul deosebite despre viaţa,despre opera lui Lucian Blaga .iată de pildă « Lucian Blaga- mit şi cosmos arhaic » o incursiune în mitica blagiană ,în lumea subtilă a relaţiei poeticii cu plăsmuirile de intenţie revelatorie şi întâile mari manifestări ale unei culturi,cum spunea însuşi poetul. Depozitar al unui fond inestimabil de amintiri din studenţia sa,fidel atunci şi mereu imaginii poetului, exemplu de modestie sublimă ,Dumitru Andraşoni ne aminteşte prin propria lui atitudine ceva din regala înţelepciune şi paradoxala linişte blagiană.   texte din Slast rubrica Dimineata artelor,1987 xxx

 

La aceeasi publicatie si in aceeasi perioada Cleopatra Lorintiu a realizat şi interviuri cu personalităţi marcante ale vieţii culturale, înpaginile intitulate : Biografia unei operere de referinţă în viziuneaautorilor ( printre care ample interviuri cu compozitorii Doru Popovici şi Laurenţiu Profeta (1925-2006), muzicologul Viorel Cosma  precum  şi: Magda Ianculescu Magda Ianculescu (1929-1995) sporană româncă de notorietate internaţională, o mare doamnă a scenei lirice româneşti a debutat în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla, de Gioacchino Rossini, unul dintre succesele notabile ales carierei sale artistice. Alături de  Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea şi Valentin Teodorian (cu cel a din urmă a şi fost căsătorită) au alcăturit ceea ce mai târziu melomanii vor numi “garnitura de aur a Operei Române”. O voce uluitoare  prin amploare, timbru, muzicalitate fină, o tehnică de cânt stăpânită la perfecţiune -toate acestea  au propulsat-o pe firmamentul artei lirice . A cântat cu orchestre renumite în Belgia, Italia, Rusia, Franţa, Cehoslovacia, Iugoslavia, etc., avînd un repertoriu divers – peste 35 de roluri principale –, de la opereta vieneză, la opera contemporană românească. A interpretat peste 50 de roluri printre care : Iaroslava din Cneazul Igor de A. P. Borodin, Norina din Don Pasquale de Gaetano Donizetti, Donna Elvira din Don Giovanni, Blonda din Răpirea din Serai şi Suzana din Nunta lui Figaro,de W.A. Mozart. A făcut numeroase înregistrări la Radio, Televiziune şi la Casa de discuri Electrecord iar între 1969 – 1977 a fost profesor la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, formând şi lansând multe talente ale teatrului liric românesc.Interviul pentru SLASt a fost acordat în atmosfera caldă şi primtoare a casei sale din Bucureşti, în anul 1984.coperta_fragmentarium_ gheorghe_ tomozei

 

-scriitorul Gheorghe Tomozei ghtomozeianiversare50.(Fragment dintr-un interviu realizat de Cleopatra Lorintiu si publicat in 1982 despre cartea sa “Moartea unui poet” dedicata poetului Nicolae Labis ,  publicata la editura Cartea Romaneasca in 1972.vezi pagina Tomozei Dintr-o marturie târzie ”Pot spune ca Tom nu a fost deloc incintat de faptul ca redactia alesese din opera sa, as putea spune atita de substantiala, exact cartea de documente si marturii despre moartea colegului sau de genratie, Nicolae Labis. E drept ca dedicase el insusi ani intregi de efort, scris, publicat si recnstituit memoriei genialului poet mort la 21 de ani dar faptul ca, aflat in plina maturitate creatoare se trezea intervievat cu precadere despre ce facuse pentru memoria altora, incepuse sa il deranjeze…; Avea si de ce, astazi cind scriu, la o distanta de treizeci de ani de acel moment, pot spune ca opera lui Tomozei raminea putin cunoscuta contemporanilor tocmai datorita acelor productii ale sale care intrasera atit de usor in mintea publicului.Un paradox.”( un comentariu de Cleopatra Lorintiu scris in 2011, la alcatyuirea cartii de rememorari Fragmentarium Tomozei , aflata in publicare laFundatia Pietrele Doamnei din Domnesti, cu sprijinul lui Ion C. Hiru si George Baciu.)  

 

 

 

-romanciera  Cella Serghi (1907-1992),    “Am cunoscut-o în ultimii ani de viaţă şi mi-a deschis cu bunăvoinţă uşa apartamentului dintr-un bloc vechi, pe o străduţă din spatele Pieţei Kogălniceanu. Un bloc gri, un apartament la etaj, plin de covoare,picturi, mobile înghesuite în care tronau amintirile. Chipul ei din tinereţe imortalizat în ulei de o prietenă pictoriţă domina încăperea în penumbră. Scriam , pe vremea aceea , la o pagină numită „Biografia unei capodopere” la SLAST, fusese una din ideile curajoase ale lui Ion Cristoiu, aceea de a aduce la lumină nume peste care deja se aşternuse dacă nu indiferenţa oricum, praful unei uitări. “ din prefața la editia Pânza de păianjen publicată de JurnalulNaţional în 2009cella_serghi „Avea o scrupulozitate teribilă faţă de cuvântul scris, aşternut pe hârtie, îl sucea şi îl răsucea nesfârşit ca la final, el să pară foarte spontan, necăutat şi simplu ! Până la urmă am căzut de acord asupra manierei de lucru. Eu i-am scris întrebările, care rezultaseră ca fireşti după lungile noastre convorbiri, apoi i le-am lăsat câteva zile, apoi ne-am întâlnit şi dumneaei mi-a dat nişte pagini scrise, cu enorm de multe corecturi, greu inteligibile, apoi le-am redactilografiat la maşina mea de scris, apoi i le-am mai lăsat câteva zile după alte dialoguri lămuritoare, le-a corectat cuminuţiozitate şi am trecut să le iau. În fine am predat interviul, i-am dus apoi şpalturile, le-a corectat, am revenit la redacţie şi …în sfârşit interviul a apărut „(la 10 iunie 1984). vezi pagina Cella Serghi    

compozitorul Gheorghe Dumitrescu (1914-1996 )Gheorghe Dumitrescu compozitorpersonalitate  proeminentă în epoca realismului socialist, autor a sute de piese musicale, operă, balet, operete, cantate, oratorii ,pentru multe dintre ele  fiind şi autorul libretelor. Compozitor, autor, theoretician .Interviul acordat s-a concentrat pe opera sa componistică , pe Oratoriul Tudor Vladimirescu şi opera Marea iubire  Viaţa sa a fost zguduită de moartea fiului său, compozitorul Tudor Dumitrescu , în cutremurul din 4 martie  1977.

Ludovic Spiess (n. 13 mai 1938, Cluj – d. 29 ianuarie 2006, Drăgăneşti, judeţul Teleorman)

Ludovic Spiess a fost un tenor lirico-spint român, ministru al culturii între “În 1984 când l-am cunoscut, Ludovic Spiess făcea deja figură aparte în peisajul artei româneşti.Vocea sa amplă, jocul său scenic animat şi acaparator, talentul , repertoriul pe care îl jucase în companii celebre, deschiderea sa către lumea europeană dar şi mica andecdotică care circula în jurul lui, aceea de mare amator de vânătoare şi pescuit ,m-au cam intimidat când am intrat în vila spectaculoasă în care locuia. Farmecul său personaj de bon vivant, iubitor de muzică şi…. de vânâtoare a intrat cu firesc în interviul înregistrat şi publicat, căci tenorul putea deveni un model pentru cei care citeau pe atunci revistele literare şi care îşi înconjurau artiştii cu un val de simpatie.  A cântat alături de Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau…colaborând cu dirijori precum: Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson sau Ricardo Muti.”

Cronici de film. Vacanţa Mare.Revista editata de Uniunea Cineastilor din România.