Critici poeme

Texte critice  de Dan Ciachir : (1984) ,Valeriu Bargau(1986),C.Stanescu (1985) , Ion Bogdan Lefter (1981),Radu G.Ţeposu (1986)  1.Dan Ciachir: ” Un sentiment de cântec tragic şi simplu, de timp  sonor”

O carte de poeme, între cele mai frumoase şi mai autentice din câte am citit în ultima vreme estePeisajul din care lipsesc , de Cleopatra Lorinţiu. Tonul unitar şi o adâncă fineţe sugestivă se detaşează de o anumită notă a litraturii tinere: caracteristica sa ar fi dorinţa de violenţă imagistică şi lexicală şi împietrirea lirismului. cleopatra lorintiu 1981 aparitie peisajul din care lipsesc Cartea Cleopatrei Lorinţiu nu este atât un,, volum’’ întrunit din mai multe cicluri , cât un juranl liric organic: chiar şi prisosurile, inerente, corespund tonalităţii generale. E vorba de însuşiri datorate unei educaţii muzicale. Deduc acest lucru nu din trimiteri: de pildă un poem poartă titlul unei celebre bucăţi de Stravinski , cât dintr-o fluenţă şi cursivitate prompte să mlădieze orice ingerinţă, să o resoarbă. De aici şi o pudoare filologică, discreţia şi supunerea la obiect. Trebuie remarcată forţa de sugestie cu atât mai mult cu cât poetele noastre excelează de regulă într-un mesaj senzitiv în care dramatismul trăirii este foarte neaoş. Există în cartea Cleopatrei Lorinţiu o decenţă a gustului şi a sensibilităţii pururi operantă : e vorba de unul din rarele volume scutite de gălgie, exclamaţii şi strigăte. O pată de cerebralitate înnobilează afectul iar darul de a izola detaliul, de a alege semnificativul vorbeşte de la sine: ,, sfântă amiază, să fiu aidoma ţie, caldă şi liberp’’; ,,la cherhana, neliniştea branhiilor’’; ,,în această chilie seara pătrunde ca o fiinţă’’; ,, casa e ninsă de iunie’’; ,,palida, candida minte a florii s-o am’’.

   În unul din poeme autoarea percepe o detenţie muzicală şi în genere imaginile corespund stării interioare, sunt rafinate dar simple, obţinute prin reducţie: ,, Cântecul meu necunoscut şi pur alină auferinţe viitoare’’; ,, Ca o lumânare aprinsă cald plângeam’’; ,, Dacă sufletul meu ar fi avut o culoare, ea s-ar fi putut dărui…’

   E în poemele Cleopatrei Lorinţiu, multe la număr, din Peisajul din care lipsesc , un sentiment de cântec tragic şi simplu , de timp sonor. Iată o piesă al cărei motiv este păunul. Prefer să reproduc poezia şi aş face acelaşi lucru cu numeroase altele fiindcă poemele Cleopatrei Lorinţiu au integritatea cântecului: frântura, citatul, le mutilează.

  ,,Ar fi fost imposibil să-l pierd Era acolo, în spate, mă urmărea ca un motiv oriental blând şi nostalgic, aducând în penele lui colorate ţipătul misterios al dimineţilor vechi. Răsărea unde mă aşteptam mai puţin Odată l-am simţit în una din sutele de maşini care curgeau către pasaj. Apoi, într-o noapte a ieşit dintre cărţi Ţinea cumpăna dreaptă a verii. Graniţa subţire a nebuniei. Fără el, castel de nisip, castel de nisip…

   Ce mi-a venit să-mi amintesc acum? Acum, lângă lac , cu grija tăcerii şi-a spaimei coborâtă prea lesne. Una din păsările nopţii îl poartă în ţipătul ei straniu în gol.’’  Poemele Cleopatrei Lorinţiu sunt un cântec autentic şi aş putea spune că conţin în subtext un dispreţ tacit faţă de artificii şi premeditări, istovite şi istovitoare manopere ,, artistice’’. Virtuozitatea alungă lirismul . Pentru a confirma cele spuse , reproduc cel mai frumos poem din volum, Desen de toamnă. ,,Cât anume din albastrul de toamnă a curs cât din capitelul acesta cu neputinţă de reconstituit L-am văzut zi de zi profilându-se sfidător –lucrul unui zidar anonim- şi acum , sfărâmat, adunat cu ţărână şi praf în roabele gunoierilor cu neputinţă să mi-l reamintesc.dessin_elena_boariu-11[1] Am trecut pe lângă el în fiecare zi , vreme îndelungată .Umbra lui sfiosă alungită a fost decorul altor întâmplări L-am privit în lumina murdară a ploii în strălucirea neândurătoare a amiezii Mi -am rezemat privirea de el cu indiferenţă ,suspendată de impresia importanţei zilei de-atunci. A devenit blândul meu confesor, credincios aproape, acolo sub bolta intrării , când aşteptam să apari . El a însoţit mişcarea treptată prăbuşirea mea lentă sub septentrion Şi nimic din forma lui împlinită acum trei secole de un zidar anonim n-a rămas amintirii E acolo , în groapa cu moloz, cărămizi desperecheate şi praf, cu neputinţă de reconstituit. ” Atâta nostalgie şi disoluţie, atâta evansescenţă adunate într-un poem de dragoste cum e întreaga carte: o armonie a durerii. Cum spunea cineva: Căutarea timpului pierdut nu înseamnă ,, căutarea unor prilejuri identice’’ ci o mare pocăinţă.

          le_paysage-dont_jabsente   2. Tineri scriitori şi cărţile lor, Slast 1986 ( Un text de Valeriu Bârgău ) Despre Cleopatra Lorinţiu care a debutat editorial în anul 1978 când a primit premiul de debut al Editurii Dacia pentru volumul „Regina cu paşi furaţi” aş fi vrut să scriu ceva mai demult. Ca să fiu sincer,după ce am citit cele trei cărţi ale Cleopatrei Lorinţiu sunt tentat să afirm că poeta se află printre acei foarte puţini şi fericiţi poeşi tineri pentru care talentul vine de la mama natură(de acasă) într-o proporţie mai mare decât în mondena spusă-că e destul să ai unu la sută talent şi să prestezi noizeci şi nouă la sută muncă. Ca şi în cazul debuturilor poetelor Constanţa Butea şi Carolina Ilica,poezia Cleopatrei Lorinţiu din volumul de debut ,e una îndreptată cu toată forţa spre lirismul pur,visător, cu aspect naturist, cu o doză de simplitate „fierbinte” gata să explodeze de sevă şi culoare :”Fii tu băiatul de iarbă mâna mea este rece Viaţă cu viaţă prin nervurile noastre se va petrece.” Caracterul adolescentin,expanisv feminin din prima carte, capătă o nunaţă tragică anunţată din chiar titlul celui de al doilea volum „Peisajul din care lipsesc” Editura Cartea Românească 1980. Versul se aşază mai încovoiat de nuanţe în poem, începe de fapt conştientizarea tragică a artei „îngreunare” care nu datorează totul peisajului natural sau citadin în care există poeta :”Vegetaţie prăfuită,/ iată e ora cea mai domestică a zilei /între patru şi cinci, cam aşa./Simt un fel de sfârşeală /de parcă m-ar privi fix în ceafă/ochii sticloşi ai iminenţei./Pierdută e orice cărare/ dacă aş vorbi sunetul s-ar sparge de această căldură/ neauzindu-mă m-aş înstrăina şi mai mult// E în dreapta acum San Diego ,Stiu bine incă o movilă/ Iarăşi pietriş /Deodată oceanul şi cerul o singură albicioasă domnie/ Existând pentru mine/strecurându-mi în fire otrava albastră a eternităţii /Eu nu am fost niciodată la San Diego( din Peisajul din care lipsesc). Universul poeziei se diversifică,poezia devine mult a stărilor decât s întrebărilor firav filosofice, a metaforelor care devin pe neştiute rime sau cotesc ritmul către hatul necesar…Si totusi, fiecare vers din noua carte uşor modernizată îmi şopteşte la ureche despre drumul început de poetă în 1978 „Regina cu paşi furaţi” E vorba desigur de un fir bun conducător de căldură tras între cle două volume. Poezia evoluează fără să sufere transformări spectaculoase. E vorba doar de o alergare spre maturitate a unui talent natural ţi nicidecum de o construcţie pe care poţi să o complici cât crei. Geometria permite orice asamblare de figuri…Între prima carte şi a doua şi imediat după penultima Cleopatra Lorinşiu a publicat două cărţi pentru copii”Ora culorilor” şi„Libeluliada” ambele la Editura Ion Creangă, ambele trădând un fond sufletesc fabulos,mustind de talent şi inventivitate ,înscriind poeta între cei mai iscusişi autori pentru copii, (…) În 1985 poeta a publicat o plachetă elegantă şi foarte subţire,cu un titlu de un exotism aparte stârnind curiozitate şi invitând la lectură: Terasa cu oleandri, editura Dacia 1985 . Cartea este după părerea noastră o probă concretă definitivă a talentului natural împlinit prin cultură al poetei, creând sennzaţia că alcătuirile poetice constituie doar scheletul pe care se dezvoltă muzici ciudate ce nu pot fi identificate cu sonurile poeziei pure ,poeziei unor zone necunoscute, fluctuaţiilor inspiraţiei: „insecta s-a strecurat undeva /în alcătuirea serii /va dormi până maine în zori / voi visa terasa cu oleandri ,grădina/ împodobită cu viţă roşie.mama/aprinde lampa cu gândul aiurea // şi tu, rapsodie a verii…/Arde un foc undeva / semnal întâmplător anonim,/ un rău vag prelungit către seară/ o uşoară criză de ideal / şi maine, insecta va ieşi din ascunzatoare ,voi scrie /ceva despre esenţializarea stărilor/ octavelor de la capăt / şi-acele flageolete măiestre şi-acele pizzicate cât mai distins . Terasele cu oleandri nici măcar nu există lampa aprinsă de mama s-a stins.” Aplicarea macedonskiană către olfactic,muzica interioară a textului transcris dintr-un peisaj,crearea a două planuri paralele în unele poeme această modalitate fiind pusă în slujba golirii de esenţe poetice a spaţiului către care se îndreaptă ochiul interior desemnat a reconstitui poetic acel spaţiu sunt trei semne de nobleţe ale acestei poezii nu numai graţioasă dar şi profunde.       3. C . Stănescu în Flacăra din 3 mai 1985 « Terasele cu oleandri nici măcar nu există » scrie Cleopatra Lorinţiu într-un admirabil poem din noua sa carte Terasa cu oleandri (Editura Dacia) stenograma lirică a unui spirit neliniştit şi nostalgic, « îmbolnăvit de asprimea zilei » şi traversat de o «imperială melancolie. ». Terasa cu oleandri, un spaţiu liric al memoriei fericite , paradisul pierdut sau visul cu Noua Caledonie (insula exilaţilor) tot atâtea metafore şi simboluri ale spaţiului securizant ţesut de o Penelopă modernă împotriva singurătăţii, disperării şi frigului interior.  4. Ion Bogdan Lefter, joi 30 iulie 1981,România literară.

   O poezie sentimentală, învăluitoare , scrie Cleopatra Lorinţiu în Peisajul din care lipsesc ( editura Cartea Românească) continuând un filon niciodată întrerupt şi încă prolific în poezia română ,cel unanim recunoscut a fi liric (am aici în vedere pe cei care vîd poezia mai nouă ca pe o poezie care îşi refuză « lirismul ». ) Poeta e o structură blagiană :versurile sale celebrează lumina,misterul (Unde e taina ?– Lacrima),nenumitul(Câteodată îmi închipui că e îngropată /.In grădină./ Rădăcinile plantelor împrejur / Într-o vecinătate paşnică . /O nemişcare aparentă şi stranie./Câteodată mi se pare că e în aer ,în timp, că nu este etc.etc. Închipuiri.)  Poeta vorbeşte despre « taina călătoriei /Minunata taină a drumului lung « (Golful tăcut)  dând mereu senzaţia e rememorare a accesului la ordinea metafizică a lucrurilor. Grefată pe o stare de calm aproape bucolic,această senzaţie aduce în poezie un tipa parte de revelaţie « astăzi cinci iunie/ bucurându-mă de cuvinte/le găsesc simple şi bune/ pe măsura acestei vieţi fericite./ În strălucirea liliacului/ nici un semn că se va scutura în curând. (***)   Peste acest fond ,cum am spus,blagian,(« poate eu sînt sortitul comorii la care nu îndrăznesc a gândi ” Exilul e suprapus un mod al naivităţii jucate care aminteşte notele cunoscute din Arghezi. Ca într-un joc,imposibilul e abolit şi adus la scara intimităţii : « Aş vrea sa fie mereu toamnă şi lumini pergamute, cum vrei. » (Semne). Primul punct original al acestei poezii vine dinspre ambiguizarea continuă a enunţurilor.Poeta refuză contururile precise ,cultivând în schimb o stare ea insaşi incertă, între veghe şi vis :îndeajuns de difuză pentru a nu mai fi veghe şi insuficient de halucinantă pentru a fi onirică. San Diego, floarea de sampaguita,Salinas-ul tot acest cadru adus în poezie îşi pierde sensul exotic al ineditului geografic şi e re-semnificat în ordinea metafizică a absenţelor, a impreciziei, a ambiguitaţii.

     Al doilea punct de originalitate al poeziei pe care o scrie Cleopatra Lorinţiu vine din ostentaţia cu care e refizată discursivitatea :în primele două cicluri ale cărţii, Peisajul din care lipsesc şi Blânda floare de sampaguita,tonul tandru,sentimental,al poeziei aduce cu sine o fluenţă a discursului care sfidează pericolul prozaismului (al prozei « poetizante ») “Am venit la Salinas pentru că/ singurătatea ta prea departe ajunsă mă revolta./Te-am urmărit.Abătut şi străin /colindai duminică dimineaţa oraşul/ rătăcindu-te printre grămezi de fructe şi peşti /cumpărând pâine caldă şi unt, bând cafea/ amară fierbinte la automatul din colţ etc. (Iscodind sideful din palmă). Sintaxa poetică devine rapidă,eliptică în al treilea ciclu al cărţii,Ceremonia ceaiului,în care poemele sînt din ce în ce mai mici, scurte revelaţii fondate pe « sistemul »metafizic conturat de primele cicluri :“teama se-adună când gândul meu insistă asupra acestui colţ umbrit cum gâzele păzesc în noaptea umedă fereastra luminată” (pază) sau : “tot aşa şi acel bob de speranţă rătăcit de ciorchine rostologolit în iarba de fum. “(rătăcire) . E menţinută alternanţa dintre spaţiul vegetalşi al animalelor mici pe de o parte,şi spaţiul meditaţiei ,melancoliei şi poeziei de cealaltă parte. Se produce astfel un transfer firesc ,aproape previzibil derivat din aducerea tuturor elmentelor la numitorul comun al tonului sentimental despre care am vorbit. : ” cea mai frumoasă era dimineaţa de vineri ascultam cântece vechi îngrijeam plantele uneori chiar visam acelaşi vis, totdeauna lunecam spre un ţărm nevăzut vreodată dar ştiut bănuit era totuşi întoarcerea, recunoaşterea. Fluturii ieşeau din omizi “(întoarcerea) Ultimul ciclu, Cântec auriu ,revine la modalitatea poemelor din primele două cicluri ale cărţii.oemele sunt iarăşi ceva mai ample,păstrând totodată recuzita de pînă acum şi optînd pentru un ton eliberat de nostalgia livrescului perceptibilă în primele cicluri. Spaţiul natural se ordonează în jurul eului poetic,prelungindu-i starea.Cu elemente din care Arghezi a putut da imaginea vitalităţii(piersicile pufoase,tei,iasomie,hulubi,pătlagină,macriş,afin, albine ş.a.m.d.,poezia Cleopatrei Lorinţiu compune un mediu capabil să reverbereze melancolie.Rămânând în zona afinităţilor,această poezie e mai aproape de calmul classic lui Pillat din Pe Argeş în sus. Chiar în interogaţia voit patetica ,enunţurile evadează către tonul egal al confesiunii senine : “Cum să ating acest drum absolut ? / fructele prin căldura din soare/ frunzele prind lumina/ ţărâna cuprinde ploaia de vară şi totuşi /despre noi, ce să spun ? “(Tainica vară) fragment

  Radu G.Teposu(1954-1999)

  in “Tribuna Romaniei”, 1986

 ( Cei care vin: Poeta Cleopatra Lorintiu)

   Debutînd devreme, la douăzeci şi unu de ani, cu un volum de poeme ce-şi trage titlul de la numele unui joc de copii, Regina cu paşi furaţi (1978) Cleopatra Lorinţiu a adus în lirica sa şi o bună doză de ingenuitate şi fervoare adolescentină. Poeta jubilează în faţa candorii şi a freamătului naturist, însă reprezentările poetice au o senzualitate intensă, chiar când tema lirică e aparent de extracţie culturală ca în această zvâcnire elegiacă. « Atunci poemele se vor ridica pe nesimţite, /înaripate,cu bize subţiri, umezite /Nimeni nu va încerca să le opreasă/ neînţelegând dacă vor vorbi mai târziu./ Toate cuvintele de prisos se vor face ţărână/ cele îmbunate vor mirosi frumos/ dacă în clipa aceea ploile ştiu să vină /Poetul se poate socoti norocos. (Plecarea poemelor)

    E mult joc în lirica Cleopatrei Lorinţiu, întotdeauna înţeles ca reprezentare jovială a omaginaţiei şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice : ritm ludic,precum horele argheziene,imaginaţie domestică, atunci când închipuirea poetei nu explodează în viziuni vernale,îndulcite de efuziuni sentimentale. Ca şi în alt fel versurile pentru copii din volumele Ora culorilor (1979) şi Libeluliada ( 1981) poezia aceasta cultivă imaginea blândă a copilăriei şi adolescenţei, peste care pluteşte un aer de sentzualitate rafinată, amestec de nostalgie vaporoasă şi ardere mocnită.

   Mai matură şi cu un scenariu liric mai riguros este poezia Cleopatrei Lorinţiu din Peisajul din care lipsesc (1981) şi din Terasa cu oleandri (1985) unde predispoziţia pentru rememorarea lirică e bruscată şiret prin maliioase,de incontestabil efect ,ca în frumosul poem Înduioşare cu mânătărci. « O să-mi pară şi rău că îţi scriu/ gândurile ce le aveam de glasul catifelându-se/ asprindu-se la urechea mea stângă,/o să-mi pară şi rău/ într-un tren de persoane/ cu vecini de compartiment curioşi ( corectaţi extemporale ? studentă ? de la asigurări sociale ? )/gândul fuge peste fuga trenului,/nesocotind, trădătorul de gând. » Radu G.Ţeposu