decembrie

31 dec 2017 Ultima zi din an, ultima plimbare prin oraş în 2017. Am locuit aici numai 7 ani din viaţa mea, totuşi,fiind cei ai adolescenţei, m-au marcat mult aşa încât îmi spun că sunt bistriţeancă.Plimbarea e cumva ca un ritual, prin locurile legate de cei dragi mie, legaţi cumva de acest loc. Aici m-am plimbat ultima oară cu mama, astă-vară, dincolo am fost prin parc cu soţul meu Bernard când mi-am lansat romanul « Pălăria de pai, » în 2013 ; pe banca asta am deschis înfrigurată ultima scrisoare de la Tom,şi într-un 31 decembrie’79, scriam pentru Aurel versurile arse din « Peisajul din care lipsesc » , uite şi chioşcul în care rîdeam cu lacrimi cu Mircea de o şotie a lui prin’ 89. Sunt numai umbre. Oamenii dragi ai vieţii mele s-au dus lăsând o dâră de amintire pe aceste străzi. Un An Nou fericit ne urăm, aşa cum se cuvine. Aşa să fie, dar pentru mine, ce a fost nu va mai fi , decât în străluminarea cuantelor lor, ce vine de dincolo.

25 dec Crăciun la Bistriţa. Primul, fără mama. Numai eu cu tata care împlineşte azi 25 decembrie 87 de ani. Povestim. Ies la iveală întâmplari vechi, mai ales din familie, multe neştiute. Gasim o poza facută după război, tata Virgil e îmbrăcat în primul lui palton făcut din leafa lui de calfă la Bistriţa. Poza e făcută la Maieru, e acolo tot familionul. Tata îşi aminteşte cum mătuşa Lucreţa ( Ţoncan) care fusese în delegaţia someşenilor la Adunarea de la Alba Iulia la Marea Unire, şi apoi ascunsese steagul tricolor sub podele,în tindă, tocmai ce scosese steagul din ascunzătoare. După război.Unul din unchi, Augustin, a luat şi găina în poză…