Palaria de pai

palaria de paiCel mai recent roman al Cleopatrei Lorinţiu,”Pălăria de pai” Editura Eikon 2013, ediţia I

Ediţia II , Editura Eikon 2014.

 

O selecţie din cronicile apărute despre această carte semnate de Clara Mărgineanu (Jurnalul Naţional),Şerban Cionoff, Florin Costinescu(Tribuna,nr.271),Elena M. Câmpan,Alexandru OPRESCU,Scrisul Românesc Nr. 8 (120) ♦ august 2013/pg.24

1.Profilul Cleopatrei sub pălăria de pai

Articol de Clara Mărgineanu.Profilul Cleopatrei sub pălăria de pai.

http://jurnalul.ro/cultura/carte/profilul-cleopatrei-sub-palaria-de-pai-649091.html

Autor: Clara Margineanu 02 Aug 2013 – 20:32

DSCN2003

Cleopatra Lorinţiu,mai 2013 la lansarea romanului Pălăria de pai.

Cleopatra Lorinţiu este o profesionistă a seducţiei prin limbaj. În fiecare dintre ipostazele sale, poetă, prozatoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune, diplomat, este limpede, expresivă, sigură pe sine ştiind să surprindă esenţialul şi din întâmplările, aparent, derizorii. În literatură, conferă sens şi nobleţe durerilor, sfâşierilor, experienţelor care dor până la os. Ca jurnalist, a aşezat o lumină puternică asupra figurilor marcante din cultura română. Prin tot ce este, Cleopatra Lorinţiu dezvăluie o ereditate rafinată, şlefuită de un destin scris frumos. Mă gândesc la şansa de a călători şi de a pătrunde în spaţii, culturi şi civilizaţii descântate de istorie pe care le-a transpus memorabil în cărţi şi în filme. Cel mai recent roman al său, ,,Pălăria de pai” (Cluj Napoca, Editura Eikon, 2013) închide între coperţi povestea călătoriei unui cuplu, în marea necunoscută poleită cu splendori visate, care este insula Corsica. ,,Noaptea visam peisaje albastre, cu plaje întinse şi păduri de pini, cu palmieri şi, mai ales, cu arbuşti coloraţi: asta văzusem din Corsica eu, mai ales prin poze, pe Internet şi prin filme” spune personajul feminin care se confesează la persoana întâi. Tot prin intermediul internetului, cei doi protagonişti, ea, femeia fără nume din roman şi soţul ei, Bertrand, îi întâlniseră pe cei ce urmau să le fie gazde. Comunicarea doar virtuală a fost perfectă pentru a ascunde mari şi halucinante necunoscute. Între promisiuni mirobolante livrate electronic şi realităţi întunecate descoperite la faţa locului rezistă ,,Pălăria de pai”. Pălăria observată de autoare în tabloul lui Delacroix, ,,Lupta lui Iacob cu îngerul”, pălăria ca simbol al copilăriei năsăudene, pălăria din poveste care în final, ,,zăcea terfelită în praf, pe jos”, pălăria sub care se ascund adevăruri zdrobitoare. Romanul Cleopatrei Lorinţiu ridică borul larg care învăluie unele asociaţii de binefacere. ,,Am început prin a le admira, considerând că e teribilă nobleţea acestor oameni altruişti. (…) Dar fapte concrete care s-au petrecut sub ochii noştri sigur că ne-au zguduit inocenţa încrezătoare cu care priveam către toată lumea prin anii nouăzeci.” Autoarea îşi deconspiră ochiul vulturesc, de reporter şi face observaţii crude, lucide, laconice, în care sunt recognoscibile pagini de jurnal. O recunosc de asemenea în text, pe Cleopatra cea foarte româncă, revoltându-se scrâşnit când o aude pe gazda sa spunând, între alte elecubraţii asimilate după ureche că ,,românii îşi vând copiii pe nimic.”

În esenţele lirice ale cărţii, autoarea vede în orice plecare, voiaj, călătorie sau vacanţă, o fugă. ,,Ducem cu noi această resursă mică, un portmoneu imaginar, o speranţă că toate se vor schimba, evident în bine, în altceva, neobişnuit şi conform cu un ideal pe care îl avem. (…) Duc cu mine iluzia că totul se va rezolva printr-o fugă de viaţa mea previzibilă.”

În Corsica însă, în această încercare de evadare, fugă şi posibil început de drum este vorba despre deziluzie, făţărnicie, comportament schizoid şi înfricoşător al gazdelor, despre localnici cărora nu le plac turiştii pentru că le tulbură atmosfera insulei, despre Omerta, legea păstrării tăcerii în mediile mafiote.

Cleopatra Lorinţiu trăieşte intens, cu toate simţurile şi scrie cu colţul inimii. O decupez din câteva amintiri plutind spre neuitare. O văd râzând pe malurile Senei. O văd încordată, pe culoarele Televiziună Române. O văd din profil, surâzând sub o pălărie de pai care o apără de toate şi de sine.

2.Şerban Cionoff:24 Septembrie 2013 www.libersăspuncronica-literara-palaria-de-pai-cleopatra-lorintiu

Zâmbind, cu amară ironie, sub o pălărie de pai

De mult aşteptam o scriere precum romanul Cleopatrei Lorinţiu, Pălăria de pai (Editura EIKON, Cluj Napoca, 2013)! O carte care să spună, cu o ironică detaşare, adevărul amar despre cum se lovesc românaşii noştri cu capul de pragul de sus atunci când văd cu ochii lor şi simt pe propria piele cum stă treaba cu Occidentul care numai atâta aştepta: să venim noi, la masa pusă, în „societatea tuturor posibilităţilor”.Fiindcă asta este morala captivantului roman scris, cu mână sigură, de poeta Orei culorilor. Aşadar, un el, Bertrand, cunoaşte pe net – unde altudeva?! – pe Ange Colona d’Istria din Corsica. Acesta îi promite marea cu sarea, îmbiindu-l să vină cât mai degrabă spre a se apuca de o treabă nemaipomenit de frumoasă şi, mai ales, de bănoasă. Pe scurt, acel Ange dimpreună cu soaţa sa erau nişte filantropi cu pungă doldora şi cu inima larg deschisă, care puneau la cale nişte caravane umanitare pentru România, ţara natală a soaţei lui Bertrand şi într-un fel şi a lui Bertrand însuşi. Spaţiul virtual al internetului şi imaginaţia înfierbântată a omului de bună-credinţă concură la o poveste în care feeria peisajului Corsicii se împleteşte cu promisiunile de opulenţă şi de ospitalitate debordantă, aşa încât Bertrand şi soaţa lui nici nu mai stau pe gânduri şi iau calea spre „tărâmul făgăduinţei”. Unde mai pui că tot pe acolo Bertrand mai avea un vechi prieten de nădejde, unul Jean Castaldi, pe care la un ceas de ananghie îl ajutase şi care, acum, era şi firesc să îl omenească aşa precum scrie la carte.

În semn de „porte bonheur”, naratoarea, soţia lui Bertrand, îşi ia pălăria de pai, soră bună, crede ea, cu pălăria dintr-o celebră pânză a lui Delacroix, dar şi amintire a copilăriei sale năsădudene.Dar, odată ajunşi în Corsica, pe cei doi îi încearcă o amară dezamăgire. Palatul unde urmau să locuiască e, mai degrabă, o coşmelie, iar acel (zis) don Ange numai a… înger nu arată. Ca să nu mai vorbim despre acritura lui de nevastă… Despre bănetul care urma să curgă în valuri de neoprit, nici pomeneală! Cât îl priveşte pe samariteanul Jean Castaldi, orice încercare a lui Bertrand de a-i da de urmă se loveşte de netrecuta lege a tăcerii. Motivele nici nu sunt prea greu de bănuit…

DSCN2001

Lansarea romanului Palaria de pai la Biblioteca “George Coşbuc” din Bistriţa. Cleopatra lorinţiu alături de Cornel Cotuţiu, Ioan Pintea şi Olimpiu Nuşfelean,

Dar capacul peste toate astea îl pune aroganţa găunoasă cu care nişte terchea-berchea de teapa lui Ange îi tratează pe români. Care aroganţă nu trece mai departe de acest clişeu grobian: „Românii îşi vând copiii pe nimic, ştiu asta în mod pozitiv, zise Ange. Mi-a spus mie un prieten care a fost în Bucovina. Stau pe marginea drumului şi îi oferă pentru nimic, nici o sută de euro nu costă un copil din România, dar ce să faci cu el aici?”

Primitivismul acestei prejudecăţi, din păcate încă răspândită în anumite straturi ale unor occidentali numai prin apartenenţă geografică dar nu şi prin elevaţia spirituală, însă cu impertinente pretenţii de campioni ai super-democraţiei şi de arbitri ai ultra-civilizaţiei, contrastează frapant cu vastul bagaj de informaţii despre Corsica, oamenii, locurile şi istoria sa, cu care se înarmează, înainte de a pleca la drum, eroina şi cronicara acestei jalnice Odisei. În semn de respect faţă de gazde, dar şi de propria-i condiţie, de oaspete civilizat.Dezamăgiţi, Bertrand şi soaţa sa iau calea întoarcerii, nu înainte de a afla că, într-un acces de nebunie (înscenată sau ba), Ange, care de fapt era un fel de pompier sau cam aşa ceva, îşi incendiase casa. Iar focul mistuise şi câteva lucruri pe care, în graba plecării, le uitase acolo povestitoarea. Printre care şi pălăria sa de pai.

În felul lor, flăcările care au făcut scrum pălăria de pai sunt un simbol al iluziilor spulberate… Aşa după cum fuga din Corsica, ţara iluziilor spulberate, a celor doi naivi dobândeşte valoarea unui simbol existenţial: „O fugă de un vis neîmplinit, de o nebunie de neînţeles, de o lume în care nu ne potriveam, de o ameninţare reală sau imaginară?”

Zâmbind, cu ironie amară, pe sub borurile pălăriei sale de pai, Cleopatra Lorinţiu a scris o carte dureros de sinceră prin adevărurile sale. Atât de sinceră încât nu m-aş mira dacă mâine-poimâine, vreun ifosat cu aere de revelaţie planetară o va acuza pe autoare de… „euro-scepticism”!

3.Florin Costinescu în Tribuna nr.271

23noiembrie 2013 Gaudeamus cu vasile dancu si Florin Costinescu

Lansare Gaudeamus,23noiembrie 2013.Cleopatra Lorintiu cu Vasile Dancu, directorul Editurii Eikon şi Florin Costinescu

15-31 decembrie 2013

Lunga călătorie a vechii

pălării de pai

Cu câtva timp în urmă auzind, pe surse virtuale, de apariţia romanului Pălăria de pai semnat de Cleopatra Lorinţiu,pentru mine, în primul rând, o foarte bună poetă, întâiul gând ivit în aşteptarea momentului în care voi intra în posesia noii sale cărţi, a fost acela de a-i reciti unul din volumele sale de versuri pe care scriitoarea, ştiam, mi l-a dat, colegial şi prieteneşte,cu dedicaţie. O carte subţire, ca aspect, şi graţioasă,ca însăşi autoarea de atunci – şi de acum. Titlul acesteia, la fel de atrăgător:Terasa cu oleandri…Gestul de a reciti în acest context vechiul volum de versuri al poetei mi-a fost răsplătit, mărturisesc,în momentul în care am remarcat faptul că însăşi scriitoarea, în noul său roman, a simţit nevoia să se refere la el. Terasa cu oleadri de atunci,semnificând o aspiraţie a tinereţii tumultoase şi visătoare şi mult mai puţin, sau deloc, o realitate palpabilă, îşi dă mâna, peste timp, cu Pălăria depai, ambele cărţi-de poezie şi proză-, întâlnindu-se în interiorul aceleaşi metafore, a aceleaşi aspiraţii –

spre puritate şi împlinire, neîngrădire şi libertate.”Terasele de oleandri nici măcar nu există./ Lampa aprinsă de mama s-a stins.”, suna finalul vechiului poem. Şi, iată, nici „Pălăria de pai” nu va mai exista… Cititorul va afla motivul în ultimele pagini ale romanului. Între cele douã volume – Terasa cu oleandri şi Pălăria de pai există, trebuie spus, totuşi, o deosebire fundamentală, dată de timpul lor istoric deosebit în care au apărut:comunism şi democraţie, opresiune şi libertate, izolare şi comunitate europeană.

supracoperta cleopatra lorintiu

Coperta romanului “Pălăria de pai” ediţia a doua, Editura Eikon, 2014.

Pălăria de pai este un roman al actualităţii dedată recentă, configurată în urma evenimentelor care au condus la căderea comunismului.Fenomene şi atitudini politice şi sociale colorează altfel decât în trecutul apropiat viaţa societăţilor -mai ales a celor est-europene, şi a oamenilor, dezvoltând noi facilităţi şi aşteptări, noi moduri de viaţă şi de relaţii inter-umane, de comunicare.

A se constata în acest sens,între altele,atotputernicia Internetului…Toate acestea din urmă s-au intensificat conform tezei aşa-zisei globalizări,ca idee unificatoare şi soluţie a viitorului.

În romanul său,autoarea relatează în mod original despre această realitate nouă a istoriei contemporane printr-o poveste împregnată, cu multiple valenţe expresive,în dozaje care captivează prin sinceritate, printr-un

spirit de observaţie permanent dublat de reflecţii personale, ce au capacitatea – şi funcţia, gândită în acest sens – de a rezuma, de a esenţializa descriereadiverselor situaţii de viaţă concretă. Cartea captivează atenţia cititorului de la primele pagini,aceasta fiind bine alimentată, în acest sens, de fluenţa confesivă a autoarei, al cărei flux este bine strunit spre a contura, expresiv, filmul întâmplărilor relatate. Iar acestea au, în desfãşurarea lor,multiple ramificaţii în viaţa socială, culturală şi chiar politică, dacă ne gândim la paleta largă de percepţii a autoarei, ca rezultat al prezenţei ei în diferite teritorii de activitate, inclusiv în cele ale gazetăriei de vârf şi diplomaţiei.Eroul principal al romanului mi se pare a fi nu un personaj sau altul întâlnit în paginile sale, ciCuplul, soţul-francez, trecut de vârsta primei tinereţi (pe care autoarea, la un moment dat, îl caracterizează ca fiind „atât de lovit de soartă, atât de umilit de societate şi de înşelat în aşteptări, atât de pedepsit pentru lipsa lui de prevedere şi poatepentru inconştienţa cu care îşi jucase viaţa”.) şi soţia-româncă, trecută şi ea de vârsta naivităţilor de început; el numindu-se Bertrand, ea, neavând un nume, dar asumându-şi rolul principal, de povestitor al diverselor întâmplări prin care trec amândoi în drumul lor sinuos şi nesigur, uneori,spre un anume ţel, în cazul nostru – o vacanţã de vis, purificatoare, în Corsica. În vestita Corsica, cea care l-a dat Franţei pe marele Napoleon. Vacanţafusese promisã, după lungi discuţii noptatice pe chat, lui Bertrand (cel uşor de înşelat!), specialist -între altele – în construcţia de Websit-uri, de un corsican necunoscut, pe numele lui Ange, bun la vorbă şi expert în promisiuni pe care nu le va respecta niciodatã, specialist fără cusur în a se legitima în eter altfel decât este în realitate.

Neîncrezătoare în oferta de găzduire a intelocutoruluidin Corsica, soţia l-a întrebat la un moment dat pe Bertrand: „Totuşi, Ange ăsta din ce trăieşte?Care e meseria lui dacă îşi permite să piardă noapte de noapte pe chat?. Întrebare care îşi avea rostul ei, se va vedea mai târziu…cleopatra_lorintiu_paris_profil-facebook

Romanul Cleopatrei Lorinţiu poate fi privit ca o demonstraţie ingenioasă şi bine condusă literardespre ceea ce am putea denumi construcţia , dar şi deconstrucţia sentimentului încrederii prin minciună, ipocrizie, laşitate.Multe pagini ale cărţii,prin personaje şi situaţii, ilustrează această realitate a poveştii propuse cititorului care va descoperi -dacă n-a descoperit el însuşi, pe alte căi -, faptul că,de multe ori, principiile generoase, înalte, clamate de la diverse tribune de autoritate sunt- nu numai pentru omul obişnuit, dar şi pentru anumiţi lideri de opinie- simple vorbe de schimbat macazul.,după împrejurări şi interese. Cum l-a schimbat şi Ange, corsicanul de pe chat, exact atunci când Bertrand şi soţia sa, erau gata să-şi facă apariţia, cu bagaje cu tot, conform invitaţiei, la adresa indicată,în ospitaliera şi luxurianta Corsica, un fel de rai turistic…

La o asemenea călătorie, într-un asemenea mediu, cu soare arzător şi brize fierbinţi şi aromate,soţia nu putea să-şi lase acasă vechea ei pălărie de paie. „Aş fi putut să o abandonez în podul încăpător al casei de la munte sau pur şi simplu s-o uit cu discreţie pe o bancă şi să-mi cumpăr una nouă, impecabilă,şi legată cu o eşarfã în culori proaspete”, îşi mărturiseşte ea ataşamentul sentimental pentru acest obiect. Urmează însă un important… dar lămuritor: „..dar o păstram din superstiţie, mai cu seamă atunci când o identificam cu marea frescă a lui Delacroix..”

Ca şi în poezie, autoarea este atrasă, în egală măsură de lucruri, de evenimente, dar şi de aura lor de semnificaţii. Stilul povestirii este alert, pigmentat cu reflecţii şi paranteze, fluxul general al romanului fiind întreţinut printr-o scriitură ce acaparează atenţia prin naturaleţea şi fervoarea destăinuirii. Descinderea în Corsica, a lui Bertrand şi a soţiei sale, ambii plini de speranţe într-o vacanţă de neuitat, se dovedeşte a fi, în final, un eşec, o intrare neprevăzută într-un fel de captivitate,greu de anticipat; la faţa locului aveau să aflefeţele diferite ale insulei , una lumi-noasă şi încântătoare, şi alta guvernată de legi ale omertei, ale afacerilor dubioase, ale crimei de tip mafiot…Fără a bănui cursa în care intrau, ei au devenit uşor prizonierii dezarmaţi ai celei de- a…doua feţe suportând, nu numai moral, consecinţele…Sub presiunea situaţiei create personajul feminin notează:

Era ceva în atmosfera insulei care mă împingea la plecare, la fugă, ceva care parcă mă prevenea..!. Şi,într-adevãr, fuga a şi fost soluţia ieşirii din acest ciudat labirint de promisiuni neonorate, de situaţii care puteau evolua spre un deznodãmânt nefericit.

Între „superstiţiile” actuale nu numai neagreate de scriitoare, dar şi combătute cu tărie, care bântuie azi prin Europa, fiind cultivate cu o anume insistenţă, este şi cea a presupusei opoziţii dintre Vestulbun şi Estul rău, teză regăsită, în forme la fel deprimitive, dezolante, ca şi-n alte zone, şi în

Corsica. Astfel, în timpul unor discuţii aprinse pe tema discrepanţei evidente dintre promisiunile fãcute pe chat şi condiţiile inumane ale gâzduirii atât Ange, cât şi Giovanna, soţia acestuia, oameni,la drept vorbind, cu un statut social tenebros, dar descurcăreţi , ocupându-se, printre altele, cu distribuirea în ţările considerate sărace a mult mediatizatelor ajutoare, s-au baricadat, scrie autoarea,” în a lor incontestabilă….superioritatea franco-corsă”!

Superioritate care le-ar permite, fără nici o îndoială,întăreşte autoarea, „să priveascã de sus către popoarele din est, din sud, de departe, în orice caz,cei care, la o adică, urmau să aibă nevoie de donaţia lor de biberoane…. Sau de conserve de…mazăre expediate şi în România. Desigur, asemenea relatări, reprezentând „accidente de parcurs”, nu pot şi nu trebuie citite în cheianeuroscepticismului,fapt subliniat chiar de autoare cu ocazia lansării romanului său la recentul Târg de Carte-Gaudeamus din Bucureşti.

Astfel, lunga călătorie a vechii pălării de pai,cea care cândva, putea fi uitată cu discreţie pe vreo bancă într-un parc, dar n-a fost uitată pentru că reprezenta un simbol, un sens, o rază de lumină, s-a încheiat, şi ea, dramatic în mult-dorita Corsica,fiind strivită sub greutatea Minciunii, a Bunei Credinţe înşelate, în fine, a unei vacanţe ratate.Problematica actuală, aş zice, la zi, sinceritatea tonului şi fineţea scriiturii, etalarea faptelor de viaţă în secvenţe memorabile, recomandă din plin acest roman cititorului dornic de a-şi găsi răspunsuri la propriile întrebări specifice lumii de acum,

cu toate cele ale sale, certitudini şi incertitudini,fericiri de durată sau doar de o clipã…O pălărie de pai poate avea oricine. Scriitoarea atrage atenţia există pericole : aveţi grijă de ea, adică de demnitatea şi sentimentele voastre.!..

Alexandru OPRESCU

Scrisul Românesc Nr. 8 (120) ♦ august 2013/24

Pălăria de pai” – un roman care merită citit, care ilustrează o lume a globalizării în care oamenii fac afaceri sau dezvoltă relaţii pe internet, un roman care începe în spaţiu românesc şi sfârşeşte într-o insulă din Corsica, care vorbeşte despre o „bizarerie a normalităţii” cu întâmplări parţial inspirate din realitate şi personaje atent şi poetic conturate.(Cornel Cotuţiu)

http://www.bistriteanul.ro/cleopatra-lorintiu-il-invidiaza-pe-ioan-pintea-1368792678962.html

Deziluzia bunăvoinţeiCL fotografie de Alexa P.Ioan

 Îndemnul oricărui părinte către copilul său de a nu vorbi cu străinii este unul sănătos din toate punctele de vedere. Nu îţi poţi permite să „dai din casă“ unei persoane pe care nu o cunoşti îndeajuns de bine şi căreia nu-i cunoşti intenţiile. Ce te faci, însă, că atunci când nu mai eşti copil, eşti practic obligat să vorbeşti cu străinii, să abordezi cu problemele tale persoane pe care nu le cunoşti neapărat personal şi, eventual, să te şi laşi pe mâna sau vorba lor pentru a rezolva probleme cruciale pentru tine.

Vorba e vorbă, dom’ne! Ce om eşti tu dacă nu te ţii de cuvânt?“, ar întreba orice om corect până în măduva oaselor, chiar dacă şi el ştie că prea des a fost contrazis. Ce poţi să faci? Într o societate ca cea de astăzi, a te baza exclusiv pe forţele proprii se termină la ieşirea din locuinţa personală. De vreun deceniu încoace, însă, străinii încep să ne intre în propriile locuinţe, camuflaţi în spatele monitoarelor şi chat-urilor personale care ne dau falsa senzaţie că suntem în control şi că nimic nu ni se poate întâmpla, aici, pe scaunul moale şi confortabil pe care soţia sau soţul ni l-a făcut cadou pentru a avea grijă de spatele nostru.

Fundamentul noii cărţi a Cleopatrei Lorinţiu, Pălăria de pai, publicată la Editura „Eikon“ este această trunchiere a personalităţii în mediul virtual şi efectele prieteniilor exclusiv online. Emigrarea spre o viaţă mai bună, spre stabilitate, este şi ea un laitmotiv contrastant cu esenţa acestor prietenii, şi anume insecuritatea. Xenofobia, preconcepţiile, deziluziile şi mândria ostentativă sunt şi ele insule ale poveştii, ce întregesc un continent spiritual poate deznădăjduitor dar cu siguranţă realist.

Autoarea Cleopatra Lorinţiu are o carieră complexă. Născută pe 26 septembrie 1957, la Năsăud, absolvă Facultatea de Cibernetică, ASE din Bucureşti. Scriitoare cu peste 20 de volume de poezie, proză, eseuri, memorialistică, cronici, interviuri şi literatură pentru copii; scenaristă, realizatoare de televiziune, autoare de filme documentare, editor de reviste culturale, diplomat, şi comentatoare de geopolitică pentru reviste internaţionale, cu prestigioase premii internaţionale, minând cu Premiul Internaţional „Naji Naaman“ pentru întreaga activitate.

Povestea romanului este despre cum o familie ce locuieşte în România post-comunistă caută să emigreze în Corsica, sub toate garanţiile unui corsican get-beget la care, ca de altfel la toţi corsicanii, spune soţia fără nume ce ne va povesti la persoana I toată întâmplarea, „vorba e vorbă“. Nopţile petrecute pe chat de către soţul ei, Bertrand, de origine franceză, cu Ange, corsicanul care de vreo doi ani era în concediu medical, leagă o prietenie pe cât de virtuală pe atât de reală şi palpabilă. Ange, al cărui nume se va dovedi în final într-adevăr ironic, transformă o relaţie de afaceri într-una personală, propunându-le să vină să locuiască în Corsica, măcar în vacanţă, şi asigurându-i pe cei doi soţi că totul va fi aranjat de el la venirea acestora. Onoarea de neîntinat pe care povestitoarea o remarcă despre corsicani este întărită de dorinţa unei emigrări de succes ce se translata într-o viaţă mai bună, deşi recunoaşte că nu a avut niciodată înclinarea sau pregătirea sufletească de a pleca din ţară.

Caracterul de jurnalist obiectiv al autoarei iese la iveală prin diferitele păreri despre societate, cum ar fi acţiunile caritabile sau voluntariatul, inocenţa admiraţiei fiind puternic zguduită de evenimentele prin care trec odată ajunşi pe insula cu „peisaje albastre, cu plaje întine şi păduri de pini, cu palmieri şi mai ales, cu arbuşti coloraţi“. Impresii din călătoriile autoarei în Franţa sunt, de asemenea, prezente în carte, cum ar fi notorietatea pe care o câştigase biserica Eglise Saint Suplice după ce o scenă din filmul lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci, se petrecuse acolo iar acum din ce în ce mai mulţi turişti recreau scena analizând atent toate detaliile marelui gnomon.

O scurtă istorie a Corsicăi, cu oamenii şi convingerile lor, cu dorinţa de independenţă şi viaţa trăită sub nişte principii neîntâlnite în această formă în altă parte, ne este uşor dezvăluită, cu o candoare şi o lejeritate a limbii care te face să nu te desparţi de carte. Aventura corsicană este una într-adevăr neaşteptată, poate chiar pe dos, dacă nu divulg prea mult, iar deziluzia bunăvoinţei tronează peste tot şi peste spiritul soţilor care, din fericire, termină aventura lor cu happy end.

Romanul este scris cu o uşurinţă ce oferă cititorului o experienţă reconfortantă, deşi acţiunea trece printr-o paletă de emoţii cum ar fi nădejde, spaimă, revoltă sau nesiguranţă. Am terminat romanul şi am oftat adânc, bucuros că naivitatea celor doi nu i-a băgat într-un bucluc mai mare, reconfirmându-mi a nu ştiu câta oară că realitatea şi oamenii din spaţiul virtual sunt, de multe ori, un miraj. Candoarea nu îşi are locul acolo, iar un om pe care nu îl poţi privi în ochi este un om care poate încălca orice promisiune.

Pălăria de pai este un roman ce ar trebui citit nu numai pentru calitatea prozei, ci şi ca o lecţie de viaţă a secolului XXI, secol în care globalizarea ne obligă să fim vulnerabili, deschişi şi cooperanţi cu din ce în ce mai mulţi oameni, însă care nu ne interzice să fim rezervaţi, pentru că, nu-i aşa, trăim într-o societate capitalistă unde totul se plăteşte.

Scrisul Românesc Nr. 8 (120) ♦ august 2013/24 

Elena M.Câmpan

ÎN CĂUTAREA LUI JULIO CORTAZAR

21 MARS EMISSION_TV BISTRItA

Cleopatra Lorinţiu în platoul unei emisiuni bistriţene alături de Zorin Diaconescu şi Elena M.Câmpan

"Pălăria de pai", romanul scris de Cleopatra Lorinţiu şi apărut la Editura Eikon din Cluj- Napoca, este o scriere împărţită în 30 de capitole, frumos conturate şi prezentate, ca lumi într-o lume, în care se vorbeşte despre iluzia depărtării, despre speranţă, despre himerele din gândul curat, în opoziţie cu datele de la faţa locului, aducătoare de dezamăgiri, pe deplin înţelese, asumate.

Pe scurt, naraţiune la persoana întâi singular, cartea este o seducătoare povestire a unei întâmplări, desprinse dintr-un personal exod corsican, aşa cum altădată era cel american. Este vorba despre o femeie şi soţul ei, Bertrand, întâlniţi târziu, de o compatibilitate perceptibilă printre rânduri, fiecare lăsând în urmă căsătorii, copii, case, locuri, amintiri. Cei doi plănuiesc o vacanţă în Corsica, bazându-se pe un partener cunoscut (necunoscut) pe internet, şi intenţionează a-şi cumpăra de acolo o maşină. Pregătirile - procedurale şi sufleteşti - decurg în mod obişnuit, dar odată ajunşi acolo, ei trăiesc pe propria piele reversul medaliei, fiind surprinşi de o realitate nebănuită, din care se salvează până la urmă cu bine.

De ce scrierea acestei cărţi? Este o întrebare pe care şi-o pune chiar scriitoarea, femeia din carte, recunoscând că “face parte dintre ezitanţi”, că nu ştie “ce mai înseamnă să scrii o carte în plus”, după ce Wirginia Wolf a spus că “cel mai rău e să depinzi de laudele primite” şi că, la celălalt capăt al dilemei, întâlnit la David Lodge, în “Crudul adevăr”, stă retoricul “De ce nu mai scriu?”, explicat printr-o imagine banală: “e ca şi cum ţi s-a terminat benzina şi maşina se opreşte”. Şi, totuşi, Cleopatra Lorinţiu îşi mai acordă “dreptul la un nou vis”. Pentru că Parisul, reşedinţa actuală, “începe să fie obsesiv”, pentru că dorinţa de-a scrie “o lamentaţie după un timp pierdut şi după un loc pierdut” e cu mult mai puternică şi cum altfel? – pentru că terasele de oleandri, frumuseţe a sudului, întreţin visul şi ademenesc precum o “fata morgana”. Paradoxal, viaţa din carte e aproape imaginară, nu cartea se construieşte pe o ficţiune, ca toată literatura.

Ochiul de reporter al scriitoarei nu scapă din vedere niciun detaliu şi fiecare punct reprezintă un fascicul care se dezvoltă strălucitor în economia romanului. Detaliile trăiesc şi rezistă un timp în mintea autoarei, până ce se solidifică şi compun un ansamblu dureros.

Investirea insulei Corsica – tărâm al făgăduinţei: “mă pregăteam să debarc acolo, să îmi repar sănătatea, să am inspiraţie şi să scriu non-stop, să înot zilnic şi să fac cura mea de fructe de mare; ce altceva mai puteam cere de la viaţă?” cu valoare de ideal – “insulă a frumuseţii”, unde domneşte legea cuvântului şi a tăcerii, este cu atât mai greşită, cu cât naratoarea, “un electron liber, nesupravegheat”, aşa cum se auto- defineşte, trăieşte o deziluzie, rezultată din comportamentul gazdei, din atitudinea vecinului, din faptul că adevărul iese la suprafaţă şi realitatea “din teren” e alta, din descoperirea cauzei: celor de acolo “nu le plac străinii”. Dar, timpul imaginat a fi petrecut pe insulă se comprimă, norocul apare din partea unei terţe persoane, care-i ajută pe pământeni să-şi cumpere o maşină, după care se-ntorc pe continent, bucurându-se că pericolul a trecut, lăsând în spate focul ce-a cuprins aşezarea şi clădirea unde au stat, ca semn al ştergerii urmelor. Veniţi din călătorie, personajele se regăsesc pe sine. Despre astfel de întâmplări, despre mituri, despre vehiculata “prietenie corsă”, valabilă până la proba contrarie, cartea surprinde cu un adevăr general- valabil: “ai vrea ca jocul să fie de la început şi tu să ai în mână alte cărţi; de data asta, ai şti cu siguranţă ce să faci cu ele”.

Pălăria de pai din titlu este un simbol cu cel puţin trei semnificaţii exprimate: ea este observată mai întâi într-un colţ din tabloul lui Delacroix, “Lupta lui Iacob cu îngerul”, presupunându-se a fi chiar pălăria pictorului, într-un gest de comunicare viaţă- artă, mai apoi apare într-un alt titlu, “Ultima pălărie”, cartea scrisă de Ion Sofia Manolescu, şi mai presus de toate constituie acel obiect- amintire din copilărie, pălăria năsăudeană ( locul unde s-a născut scriitoarea), purtată cu respect, cu duioşie, având valoare sentimentală, care este dusă prin lume, la propriu şi la figurat, inclusiv în această Corsică încercată, reprezentând o încărcătură de valori morale, de tradiţii şi obiceiuri, în stare să menţină legătura cu locul natal, cu trecutul. La sfârşitul experienţei insulare, pălăria de pai “zăcea terfelită în praf, pe jos” – o imagine tristă a felului cum, câteodată, aşteptările ne sunt înşelate. Scriitoarea recunoaşte în pălărie “un simbol al inocenţei şi chiar al nepriceperii mele întru ale vieţii”, deoarece mutatis- mutandis pălăria din carte, ca la Delacroix, este pălăria scriitoarei, în aceeaşi comuniune de nezdruncinat.

Cartea Cleopatrei Lorinţiu este o scriere sensibilă, de observare a realităţii şi a frământărilor din viaţa unui personaj care, chiar dacă prezintă doar un episod din realitate, reuşeşte să cuprindă multe alte aspecte ale vieţii, prin acel viu “pod de gânduri”, solid, în căutarea lui Julio Cortazar, ca literatură, a vieţii, ca insulă. Pe parcursul cărţii, scriitoarea nu este singură, nu e deloc insulară, avându-l aproape pe Bertrand, bărbatul ce-i inspiră siguranţă, încredere. Prezenţa lui este una epidermică, simţită mai mult decât exprimată, iar scena în care perechea rătăcită, aidoma celei primordiale, şuşoteşte seara sub plapumă planuri pentru a doua zi, imprimă întregului film al cărţii, gingăşie, tandreţe, încredere în iubire.

În ultimul timp, apar cărţi în care se îmbină elemente de jurnal, cu proza obiectiv- subiectivă, impregnate de lirism moderat, impresii de călătorie, cu fragmente de interpretare, deci o intenţie de fixare a textului în cunoştinţă de cauză, de anunţare a intenţiilor de literatură, ceea ce înseamnă că parcurgem un moment al cărţii – Univers individual, cu bogate şi inepuizabile posibilităţi de expresie artistică.

“Pălăria de pai” este o pledoarie pentru scrisul senin, însorit, al sudului, în opoziţie cu nordul rece, este o alternativă la fluxul memoriei, la locurile care dezvăluie oameni, la frământări ce duc mai departe cuprinsul cărţii. Cleopatra Lorinţiu foloseşte expresia “trece curentul”, pentru situaţia în care se instalează o simpatie reciprocă. În ceea ce-l priveşte pe cititor, acesta se bucură din plin de-a simţi acest magnetism.

ELENA M. CÎMPAN