zaman cronici

 

Cleopatra Lorintiu deschizand Gala ZAMAN ROMANIA 22 noiembrie 2013

Cleopatra Lorinţiu amfitrion la Gala aniversara a publicatiei ZAMAN ROMANIA in limba romana, 22 noiembrie 2013                                                         CRONICA LITERARĂ de Cleopatra Lorinţiu

1.Cronica unei pasiuni: gazetăria.Nicolae Dan Fruntelată 

(decembrie 2014)

Dacă apuci să citeşti primele două, trei pagini din cartea lui Nicolae Dan Fruntelată „Gazetăria, viaţa şi dragostea mea! (Editura Rawexcoms)„ nu mai ai nici o şansă să o laşi din mână până când o citeşti cu plăcere, nostalgie şi preocupare până la ultimul cuvânt.

Este o autobiografie a gazetarului, poetului, autorului,poetului în care locul principal îl ocupă felul în care el însuşi i-a văzut, i-a cunoscut şi i-a înţeles, i-a judecat sau i-a acceptat pur şi simplu pe ceilalţi, dintr-o lume gazetărească ce ne apare acum, cu toate relele şi foarte relele posibile, o lume dinamică, a valorilor, a prieteniilor tenace, mai ales o lume a pasiunii pentru o profesie fără pereche !

Această rememorare care a avut nevoie de o documentare importantă şi probabil de o ordine în ţinerea fişelor sau dacă nu, de o memorie prodigioasă, este făcută cu farmec şi melancolie, cu o nostalgie blândă care nu face rău şi are calitatea uriaşă de a puncta evenimente, de a explica situaţii, de a pomeni nume de oameni aşezând sub fiecare din ei un gând, o etichetă măcar.

Acum, bănuiesc că există două categorii de cititori ai acestor pagini: cei care, să zicem că nu au trăit acele vremuri şi care iau totul ca pe o poveste bine scrisă şi nostalgică ( îmi fac iluzii, nu ? ) şi categoria acelora care au trăit sau au scris în acele vremuri, şi pentru care fiecare notă, fiecare însemnare fiecare relatare înseamnă ceva. Ceea ce impresionează în această spovedanie este bunul simţ, înţelepciunea, şi evident naturaleţea. El însuşi poet valoros, Nicolae Dan Fruntelată îşi asumă toate etapele vieţii cu un simţ al discrenământului şi al valorilor etice, morale. Iată, aleg absolut la întîmplare un paragraf : „Are Tudor Gheorghe un poem tulburător: Au făcut copiii noştri dinţi/Muşcă din bunici şi din părinţi! Mă întreb dacă şi noi,când am fost tineri şi lupi am procedat la fel ? Îmi răspund cu tot sufletul că nu, noi nu i-am judecat aşa pe părinţii noştri,hărţuiţi în al doilea război mondial,cei care au trăit sfârtecarea ţării,furtul Transilvaniei străbune sub steagul pactului ticălos Ribbentropp-Molotov , furtul Basarabei străbune pe care Armata Roşie a transformat-o într-o gubernie a disperării.Ei,părinţii noştri,au adus comunismul bolşevic în România ,ei au vrut să ne urâm şi să ne ucidem elitele culturale,să învăţăm limba rusă cântând şi să ne lăsăm conduşi de comisari aduşi de crivăţ?Nu, Doamne fereşte,n-am putu să admitem această judecată,atâta timp cât am citit,am înţeles şi am suferit la gândul că ţara asta a fost pusă pe taraba imperiilor şi hăcuită cu satîrul pe care îl manevrau Stalin cel rău, Churchill cel bonom şi Roosevelt cel gingaş”.

E scris cu mână de gazetar, cu suflet şi bun simţ, cu înţelepciune. Înţelepciunea, ponderarea, bunul simţ şi respecul pentru valoare, umanitatea în ultimă instanţă, toate astea fac parte din profilul acestui scriitor dus de valurile istoriei în posturi cheie ,în care a încercat să facă bine atâtor confraţi.

Ce răzbate cel mai înduioşător din aceste pagini?

Eu cred că prietenia. O valoare în care Fruntelată crede cu toate că a fost de atâtea ori trădat. El însă trece peste trădări (cu eleganţă uneori, alteori punctând fără milă, asta de la caz la caz ) şi îşi aminteşte ceva interesant, atracţios sau glumeţ presărând omenie sau acid, după situaţie. Împărţită, fireşte, în câteva capitole ( după perioada jurnalistică pe care o evocă, vezi „ Viaţa studenţească-falansterul de la Scăieni”.Zile şi nopţi în Casa Scânteii,Luceafărul de sâmbătă dimineaţa şi de nouă ani în mină, Presă şi democraţie cât încape „) şi completată de un şir de fotografii imprimate în condiţii tipografie uluitor de proaste ( cred că nu calitatea era obiectivul de atins ci mai degrabă afirmarea unor relaţii, solidarităţi chiar după moarte sau după linşaje mediatice) cartea lui N.D.Fruntelată va rămâne ca o mărturie despre o profesie care nu se exercită nici uşor, nici oricum.O carte despre importanţa valorilor morale dar şi a pasiunii, scrisă cu fler şi cu talent, iar până la urmă asta face dintr-o înşiruire de pagini, o adevărată carte.

 

Update :La vernisajul expoziţiei de artă fotografică LUMI de Maximilian Tomozei, Bistriţa, 28 octombrie 2014 .

Maximilian Tomozei, fotograf,Paris 2015

Maximilian Tomozei, fotograf,Paris 2015

lutu -eu-pugna-max-lupse-tarmure

28 octombrie 2014, la galeria Lina din Sinagoga Bistriţa, la vernisajul Expoziţiei de Artă Fotografică LUMI de Maximilian Tomozei. De la dreapta la stînga în fotografie : Gavril Ţărmure, Marcel Lupşe,Maximilian Tomozei, Alexandru Pugna, Cleopatra Lorinţiu şi tatăl poetei, Virgil Lorinţiu.Pe simeze , fotografii din ciclul foto LUMI.

 

Lumi

“Maximilian Tomozei fotografiaza granita subtire dintre lumi. Lumea de aici si lumea de dincolo, lumea fosnitoare si lumea inghetata, impietrita. Lumea bucuriei care devine sfarsit de poveste, lumea vislului si lumea treziei.

Discretia si chiar austeritatea compozitiilor, cel mai ades in alb/negru fac sa impinga intelesurile la suprafata si sa creeze o emotivitate a semitonurilor.

Tema satului ardelean parasit, a caselor in ruina luate in stapanire de ierburi si panze de paianjeni, a calaretului solitar si a ceasloavelor vechi, lasate deschise intrun coltuc de biserica, are misterul ei.
Nu e numai un sat parasit din care toti locuitorii au plecat (e vorba despre Jacu Romanesc, caz concret, real si tragic in istoria mai recenta a miezului de Transilvanie) e vorba despre absenta in general, despre ce se petrece atunci atunci cand omul se retrage si paragina se instaleaza atotstapanitoare.

Corespondentul acestei insigurari rurale este lumea marilor orase ale Occidentului, cu zarva lor cea goala, cu lumea privita in miscare, instantaneul care foloseste vagul, neterminatul, de parca fotograful sar fi decis sa fotografieze parelnicia.
Sunt gesturi, obiecte, expresii, sunt adeseori compozitii gandite indelung, premeditat, dar care se aduna toate intro impresie de general, de parelnicie si anxietate absorbanta, de intrebare nelamurita despre ce suntem.

Sa zicem ca privitorul se poate simti suspendat si intre aceste lumi, iremediabil triste, iremedial despartite si iremediabil asemanatoare.

Nu cred eu insami in expozitiile cu mesaj caci daca ar fi sa gasesc mesajul acestei alaturari, acela ar fi unul pesimist. Sau poate nu, poate acele fotografii in care culoarea se insinueaza cu atata parcimonie inseamna o translatie, o sugestie de iesire din singuratate, o mana intinsa suav pe pervazul melancoliei.”(din catalogul expoziţiei)

Ioan Pintea şi căldura credinţei creştine

“On ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux.”

Antoine de Saint-Exupéry

Încercările succesive de-a nota cumva câte ceva despre întâlnirile mele cu Ioan Pintea au dat mereu greş. De ce ? Pe de o parte pentru că mereu mi se părea mult prea puţin, mult prea puţine idei pe care reuşeam să le adun şi să le notez. Mult prea mic unghiul de deschidere pentru câte vorbiserăm împreună dar şi pentru diversitatea de-a dreptul uluitoare din cariera acestui om.

Pe de altă parte, oameni de vază din cultura română nu au încetat să îl elogieze, să scrie despre dumnealui, să îl ridice în slăvile modestiei şi să se mândrească oricum cu prietenia lui aşa încât dificultatea scrierei mele modeste creştea văzând cu ochii.

Cu timpul se adăugau dificultăţile create ba de prietenii comune, ba de amiciţia noastră, ba din preţuirea deosebită pe care mama mea, credincioasă pioasă din parohia ortodoxă bistriţeană, i-o purta nedezminţit.

Păi cum în aceste condiţii să mai poţi purcede la scris ?

cu al pugna si preotul  pintea

Al.Pugna, Cleopatra Lorinţiu, Ioan Pintea, Bistriţa iunie 2013, lansarea romanului “Pălăria de pai” la Biblioteca George Coşbuc

Am notat cu parcimonie câteva vorbe despre una din cărţile dumnealui publicate de dumnealui, într-un jurnal. Dar aceea era o carte elogiată pe parcursul a 40 de minute de însăşi Ileana Mălăncioiu la o festivitate de lansare petrecută la Târgul de carte de la Romexpo Bucureşti, ceremonie în care toată lumea suferea de dureri de picioare ori de coloană vertebrală, fiind ea,ceremonia, foarte lungă şi participanţii fiind mai toţi de vârsta senioriei.

Dar era oarecum normal: toţi cei prezenţi voiau să adauge o vorbă frumoasă la ceea ce însemna marcarea apariţiei unei cărţi speciale.

O carte de însemnări luminate din interior de căldura credinţei creştine ortodoxe şi deopotrivă de iubirea de cultură, de literatură de mari modele, publică scriitorul şi poetul Ioan Pintea a cărui existenţă literară a fost luminată ea însăşi de o mare întâlnire: aceea cu Nicolae Steinhart.Este de fapt un Jurnal care a avut deja parte de laudele şi prezentările marii critici de întâmpinare din România,devenind chiar o carte premiată şi mult recenzată. Care ar mai fi raţiunea prezentării ei în paginile acestui jurnal ?( Zaman Romania n.n.) Aş zice, exact toleranţa şi marea iubire care se degajă din aceste scrieri zilnice,marcate de lecturi şi întâlniri, pline de o credinţă profundă, fericită, doldora de înţelesuri.

Scriitorul e un om special înainte de toate,îşi împărtăşeşte gândurile, fericirile, iluminările, amintirile, extazurile sau chiar neliniştile şi aprehensiunile într-un discurs marcat de talent pur.

Talentul pur al scriiturii.

Să publici un jurnal în viaţă fiind, consider că este proba superemă, cere talent sinceritate şi foarte mult curaj.

Să te dezvălui cititorului nu drept cel care construieşte un personaj, o acţiune presupus imaginară, ceva care din tactica şi strategia narativă să te poată feri sau chiar proteja, ei bine iată un exerciţiu mai degrabă contemporan şi în opinia mea de-a dreptul temerar.

Am fost mereu o mare iubitoare de jurnale,ele ajungeau însă la mine după „degustarea „operei şi în majoritatea cazurilor în postumitatea autorilor.

Vremurile s-au schimbat şi tot mai mulţi scriitori ne racordează la intimitatea lor cea mai tainică.

Un exerciţiu de „dezvelire”, un exerciţiu dublu izvorât din vocaţia sacerdotală şi din aceea culturală. Lecturile, împrejurările vieţii, amintirile, adeseori sunt prilejuri bune pentru a picura ceva,cu talent,cu inteligenţă, într-o scriitură adeseori superbă, ceva din ceea ce autorul a reuşit deja cu propriul eu şi propria conştiinţă şi, s-ar zice că ar întinde o mână de nădejde şi celui care e descumpănit sau caută doar. Lecturi intense,zilnice,întâlniri binecuvântate şi mai ales multă iubire şi multă credinţă,aşa aş rezuma în câteva vorbe „Proximităţi şi mărturisiri

Ţărmure

Nu cunosc nici o altă persoană care să-i semene lui Gavril Ţărmure.

Am scris despre el, prin jurnale culturale, ca mai toţi cronicarii, ridicându-l în slăvi pentru capacitatea lui managerială, pentru simţul prieteniei şi al valorii artelor, pentru intuiţia formidabilă artistică pe care o are dar sincer, vorbele îmi par destul de seci şi incapabile să prindă-n portret acest tip paradoxal: pare un urs bonom şi e un arcaş original, un aventurier aşezat, cu vână ardelenească, cu vastă vastă, meloman, poet, critic de artă şi de film, dar ce nu e Gavril Ţărmure!

Oricui i-aş vorbi despre el, mă asigură că sunt prieteni de-o sumedenie de ani, că sunt amici la toartă şi tot aşa. Ce aş mai putea spune eu şi cu ce-aş mai putea să mă fălesc?

Ţărmure ( are şi un nume predestinat, de-o frumuseţe incredibilă!), cu o intuiţie de geniu a purces la punerea în circuitul cultural a Sinagogii din Bistriţa ( susţinut de bunul meu coleg de clasă, Fredi Deac, el asemeni un inspirat, un luptător )sinagogă trasformată într-un centru cultural realmente fără pereche la noi, la români.

Am văzut asemenea strălucite finalizări prin Franţa şi Italia, prin Germania chiar dar la noi cred că ce a făcut Ţărmure e nepereche.

Când l-am întâlnit întîia oară, la Dej în 1984 cred, nu mi-aş fi putut imagina o asemenea evoluţie.

Să nu uit să spun că soţia lui e prietena mea, Mihaela, prietenă din copilăria noastră bistriţeană, micuţa copilărie, de la şapte-opt ani, aceea în care prieteniile sunt pe viaţă, decisive, de neuitat? Uca mea dragă, cu doi -trei pistrui răzleţi pe năsuc, inspiraţia mea de mai târziu pentru personajele din cărţile mele pentru copii, la fel ca Rada din Libeluliada, ca Mirela, devenită azi cunoscuta Mirela Baciu, jurnalistă şi scriitoare în spaţiu italian….

Nu cunosc nici o persoană care să-i semene lui Gavril Ţărmure. Şi mi-l amintesc într-o seară, după ultimul concert din Festivalul Valeria Peter Predescu,în 2012, la o masă cu bucate, alături de Fănel Cigu, de Sandu Pugna şi a lui scumpă Eugenia, alături de soţul meu acum dispărut, Bernard Brumberg, cântând cu o voce de bariton cu patetism şi învolburare, De-a lungul.

Anii vin şi se duc, Valeria mea e-n ceruri, Bernard asemenea, noi ne scrijelim amintirile pe tastaturi neadecvate dar în adecvarea acestor amintiri există atâta tandreţe.

Palimpsest sau

cale de acces la poezia Melaniei Cuc

Un amestec inedit între realitate, observată cu justeţe şi ochi atent pe de o parte şi tras cu ochiul la „portiţa transcendentală” pe de alta, ne propune Melania Cuc în cartea sa recentă „Mersul pe ape”( Editura Nico).Nimic din viaţa de zi cu zi nu scapă capcanelor metaforei, fiecare amănunt este exploatat sârguincios şi exercită un fel de atracţie a lucrurilor simple .”La o maşină Singer şi cu smalţul sărit/Am cusut şi drapel,din şorţul în care /Mama căra borcanele de zacuscă.” scrie de pildă poeta. În trei versuri vedem deja o lume, patina vremii, lumea cea măruntă,modestă şi tenace, imaginea mamei, a originilor, a copilăriei, a miciclor obişnuinţe şi în acelaşi timp ceva îndărătul acestui crochiu de realitate.

E acesta un „obicei” în lirica poetei care parcă ne pune la încercare la tot pasul : Citeşti ceva, vezi un tablou desenat cu atenţie şi hop, dindărătul lui, se vede altceva.O uşă se deschide. Căci poeta continuă „Mi-a amorţit palma aşezată pe gură” ceea ce e o definiţie scurtă şi tragică a restricţiei de comunicare dintr-un timp. Iar mai apoi „ Şi fata din vecini continuă să planteze/ Bulbii freziilor ce vor înflori în decembrie./Suntem fericiţi”. Dacă ar fi să mă înverşunez în găsirea sensurilor, e o poezie despre aşteptarea şi pregătirea libertăţii, e o poezie despre o stare de spirit a unor oameni, oare a unei comunităţi, oare a unui popor ? Căci poeta continuă „Doar cele câteva evenimente din pagina a 6-a/Ţi-au ţuguit buzele,” şi încep să mă clarific. E o poezie de-a dreptul politică şi socială.Dar până la urmă, interpretarea e liberă sau cum ar zice exegetul favorit al poetei, mă refer la poetul şi crititcul Nicolae Băciuţ,” versurile sale se lasă ademenite de tentaţii criptice.”

Mie îmi place această ademenire, îmi place la culme şi mă las eu însămi ademenită în acest şotron existenţial, în această acumulare de simboluri, de întâmplări, de înţelepţiri şi naivităţi, de parcă această firavă carte de poeme ar fi o felie de viaţă artistică adevărată.Totul ne pregăteşte însă nu pentru bucolic şi melancolie ci pentru Altceva căci „În dulapul cu furnirul crăpat şi iz de lavandă/Stă cămaşa ta cu mânecile gata răstignite.” Cealalată jumătate a inspiraţiei poetei vine dinspre accesul la transcendental, la sfinţenie, la nume biblice şi figuri de sfinţi, la icoană şi închinăciune şi nu e de mirare căci, ştim din realitatea faptelor că Melania Cuc este şi pictoriţă, croieşte icoane, îngrijeşte obiecte vechi, adună în colecţii semne din viaţa românească, cu talent,cu gust artistic şi cu emoţie.”Sunt proprietarul unui lan de ovîz înflorit/Stăpânul locului în care /Cal şi călăreţ odihneam/Ca o pereche de dieci bătrâni/În strana de dinaintea altarului.” E interesant cum lumile acestea şi planurile se întrepătrund, cum se amestecă şi cum semnale dintr-un orizont ajung în celălalt, un fel de demonstraţie poetică a principiilor de fizică cuantică, nu alta !

Viziuni fantasmagorice,scene imposibile,înscenări archimboldiene se acumulează, se întasează, se stochează în poeme ca tu, citior să alegi ce vrei precum în această descripţie la mesă papală: „Caut şi eu un scaun de plastic/În mijlocul furnicarului/Dau peste Piatra pe care să-mi/ Sfîrşesc drumul cel lung/Şi drumul să-mi cînte de leagăn./De jur împrejur e doar fum/Aburul ce atrage porumbeii/Din arca lui Noe/Spre Turnul lui babel.”( Fum alb)

Acest amestec indicibil de referinţă culturală acumulată, continuă , neobosită şi de spunere genuină, uneori aproape adolescentină, zic acest avestec savant face farmecul poeziei Melanicei Cuc. Oximoroni şi antinomii în acumulare coexistă laolaltă cu peisaje sau scene vizuale de-o puritate înduioşătoare. Oricum poemele Melanicei Cuc din acest volum se cer recitite, re-vizitate căci la a nu ştiu câta vizită îţi mai oferă o idee, o cărăruie şerpuitoare spre te-miri-ce tărâmuri.Iată această incursiune ăn propiul ei univers, începută descriptiv şi terminată eeric : „Numele zilei este scris cu creta albastră/În calendarul turistic din vechea Capadochie”( Oglinda din atelier)

Sau, acest desen de doi ,plin de tandreţe şi melancolie, evanscenţă de sentiment :”Pe buza de gheaţă extrem de subţire, /Cu un pas în viaţă şi cu altu-n moarteM-ai oprit să ascultăm împreună/Concertul./Cineva se uită prin geam/La cum se destramă în război de ţesut/Fibra cămăşii în care înotam cu delfinii../Un îngeţ neaşteptat stăpâneşte lutul./ În castelul de pe marginea mării/Siluetele îşi anunţă prezenţa./La cina cu supă de midii./Între furculiţa şi lingura de argint/Mâna mea prefiră grunji de sare/Pe faţa de masă./Amfitrionul nu a sosit încă./Cu încetinitorul se răceşte rasolul/În oală şi pământul se roteşte grăbit.”(Cineva se uită prin geam).

Melania Cuc este o poetă la vîrsta maturităţii literare şi a decantărilor importante. Poezia ei spune, comunică, aduce aminte,prevesteşte,emoţionează şi depune mărturie. Adică ceea ce face arta adevărată.

O carte unitară. O carte unitară?De ce ?Detest cărţile unitare.

Mă mai amuz câteodată citind în revistele literare expresia :”O carte unitară.”

E un fel de calitate pe care criticii o acordă cărţilor. Cum se scrie mult şi se citeşte puţin, o carte unitară ar fi un mic permis de portarmă acordat cu seriozitate de critici. Ai acest permis, apoi poţi să te duci în sezon la raţe, la becaţe sau la iepuri.

Detest vânătoarea. Am o capacitate specială de-a mă identifica întotdeauna cu victima fie el şi un mistreţ înspăimîntător.

E o reminiscenţă din copilărie, mă obsedau trofeele tatei afişate pe peretele căsuţei de la Anieş. Erau coarne de ţap, de cerb ba chiar şi colţii unui mistreţ. Când ajunsesem la adolescenţă şi citisem poemului lui Doinaş, făceam adeseori deliruri nocturne, amalgamuri între poem şi imaginea acelui trofeu expus pe perete. Vânătoarea mă uluia cu atât mai mult cu cât tata era cel mai de treabă om cu putinţă, jovial şi pozitiv, omenos şi plăcut.Evident, în mediul în care trăise, acolo pe Valea Someşului, vânător şi pescar erau de-a dreptul meserii coborâte din obiecieuirle ancestrale.

*

Cu uniforma ei bleumarin, bluza reglementară, matricola cusută corect pe mânecuţă, cu ochelarii ei de mioapă sadea, cu vreo câţiva centimetri mai scundă decât mine despre care se ştie de la bun început că sunt scundă!) Dorina Poanta era la liceul Liviu Rebreanu un fel de alter ego al meu. Visam amândouă să schimbăm lumea.Ehei, ne-am întâlnit peste vreo 35 de ani la Bucureşti, ea rector şi profesor universitar pe finanţe bănci, un capitol total interzis mie, eu, cum mă ştiţi.

Dorina m-a adus într-o seară de iarnă la întâlnirea bistriţenilor şi năsăudenilor dintr-o cafenea de pe lângă Institutul de teatru, unde ne chemase Adrian Tinieni,cu amintirea adolescentei care eram. Adolescenta aceea care voia să schimbe lumea, să călătorească în Borneo, să scrie cărţi şi să cunoască oameni.

Dorinei îi rămăsese vocea ei cântată un pic, de adolescentă, o voce un pic alintată pentru doamna sobră cu eterni ochelari care avea totodeauna o idee, o soluţie, capacitatea de-a se gândi la viitor. Venise în seara aceea şi Gheorghe Rusu, Gicu, cum îi spuneam noi în tinereţe, cel care uimise lumea românească a anilor şaptezeci cu inteligenţa lui stălucitoare , de la olimpiade internaţionale de fizică iar doamna Rodica Rarău de la televiziune descinsese cu echipa de filmare taman la Năsăud, să-i ia un interviu…. era în 1972 ? chiar nu mai ştiu.

O s-o întreb pe cealaltă prietenă de-a mea năsăudeancă şi ea, Doina Monda, cea care îşi aminteşte de mine pe când eram o fetiţă de vreo 5 ani şi recitam pătimaş pe stadion îmbrăcată într-un şorţuleţ roz .

Nu pot să cred aşa ceva, dar dacă Doina zice… prietenia ei m-a însoţit mereu, şi-am fost alături şi la Maieru şi pe Bârgău ba chiar şi la Seul, în Coreea de Sud, aceleaşi nedespărţite la bine şi la rău, în stare să înfruntăm orice că, de, vorba lui Zorin Diaconescu, citez din memorie,aşa e femeia de pe Someş, curajoasă…Cred că are dreptate Zorin. Femeia de pe Someş e curajoasă iar curajul ei se vede în multe feluri…

.O pagină despre Florea Firan

Ceea ce m-a fermecat înainte de toate la Florea Firan pe care l-am cunoscut prin intermediul prietenei mele, poeta şi prozatoarea Carmen Firan a fost un soi de vioiciune a minţii şi a spiritului, un optimism aţintit asupra scopurilor culturale şi literare. Curios, căutător prin arhive, fascinat de spaţiul latinităţii, iubitoir de Italia şi vorbitor de limbă franceză Florea Firan este tipul de autor neobosit. Ştie să scrie, să alcătuiască ediţii şi cărţi, să facă reviste şi să vorbească în public. În plus, această relaţie de colaborare expusă, de completare de solidaritate cu cfiica sa, autoarea Carmen Firan este un lucru deosebit la noi, în liteartura noastră în care atunci cînd e vorba de o familie de literaţi , respectivii ascund cu un soi de inutilă pudoare acest lucru. Îmi amintesc doar de Geo Bogza şi de Radu Tudoran, fraţi, şi totuşi marele public nu ştia acest lucru. Dar exemplele sunt nenumărate.

Florea Firan are un cult al litearaturii iar portretele sale fac mărturia unei atitudini culturale.Aş face referire doar la „Portrete literare” 2007 în care 24 de medalioane nume intrate definitiv în patrimoniul cultural românesc şi universal, Arghezi, Ionesco, Macedonski, Biberi, Sorescu, Manolescu, ori Andrei Codrescu sunt mărturia acestei percepţii personale asupra litearurii şi culturii.Cartea sa despre Arghezi se citeşte cu sufletul la gură şi înţeleg cât de mult îl iubeşte autorul pe meşterul „Cuvintelor potrivite”.Autor de dicţionare dar şi de ample lucrări despre autorii olteni, Florea Firan trăieşte cu putere în scrisul său ecoul literaturii române şi mai exact pe acela al spaţiului din care se trage.

Acest strat naţional e apoi luminat cu nuanţele blânde ale Toscanei, cu lumina de seară a Franţei şi a splendidei Antibes unde a fost bursier al statutului francez şi mai nou a largilor spaţii americane, a indimenticabilului spaţiu cosmopolit newyorkez.Deşi nu-mi plac statisticile şi nici nu fac contabilitatea bibliografiei autorilor trebuie totuşi să amintesc faptul că Florea Firan este autor a 31 de lucrări de istorie şi critică literară, de istorie, cultură şi artă, precum şi al câtorva sute de articole apărute în presa literară şi culturală românească.

4.Clara Mărgineanu

Nevoia de modele în publicistica culturală

Într-o societate bulversată cum e a noastră, când atenţia publicului e mereu atrasă de scandal şi vremelnicie, poate că e în firea lucrurilor ca oamenii să fie mai degrabă fascinaţi de bârfă şi de dispute gregare (la care televiziunile de nişă incită). Dar dincolo de astea, când se şterge praful de pe dosare, de pe scandaluri şi discuţii nesfârşite din platouri, ce rămâne ?

Rămâne aş zice, nevoia de modele, aşa încât ţara asta să continue să existe, poporul acesta să-şi respecte valorile care Există, nivelul de cultură să mai crească niţel, pân’ la genunchiul broaştei cum spune graiul vechi şi noi să putem continua fără a distruge totuşi ceea ce au construit în condiţii mult mai chinuitoare, înaintaşii. Deci sunt de acord total cu acea nevoie de modele despre care scrie cu talent, pasiune, adeseori durere scrâşnită, uneori cu emoţie nedisimulată dar oricum cu autoritate culturală, Clara Mărgineanu. Căci ea publică acum o excelentă carte de „publicistică culturală” cu un titlu generos: „Destine cu har”…

Dacă tipul de notaţie, cronică pe marginea unei cărţi ori a unui eveniment, portret sau evocare mi-erau parţial cunoscute din jurnalistica autoarei, ea însăşi realizatoare de televiziune, ceea ce se constituie într-un calup intitulat „Repere ale salvării, prin credinţă şi mărturisire” reprezintă pentru mine o surpriză . Aş zice o surpriză emoţionantă care-mi dezvăluie o latură a autoarei pe care până acum n-o cunoşteam. O bănuiam poate, căci poezia este sora mai mică a transcendenţei dar tipul de notaţie din aceste texte de la începutul cărţii m-a frapat de-a dreptul. Este o lectură majoră a unor… lecturi majore. Sunt texte extrem de îngrijite, cu multă informaţie presărată, cu spuneri proprii remarcabile, de bun simţ, frumos formulate şi nu rareori, de-o densitate emoţională excepţională. Sincer, nu pot ”recenza” aceste evocări de-o durere adeseori înăbuşită precum cea despre „Prinţul martir Vladimir Ghika , Valeriu Gafencu ( Sfântul închisorilor), Ileana, principesă de România, Vasile Voiculescu sau Martin Benedict. Ele cer să fie citite în linişte, cu cumpătare şi înţelepciune. Nu mă pot împiedeca să subliniez felul deştept în care autoarea foloseşte informaţia, într-o mixtură numai de ea ştiută, în care detaliile şi emoţia fac casă bună. Remarcabil e textul dedicat Monseniorului Ghika, atât de esenţializat şi de grăitor încât ar merita pus în manualele şcolare. Aşa ar putea pricepe cu adevărat şcolarii, cine a fost acest înaintaş nepereche: „Mormântul său din cimitirul Bellu este străjuit de o cruce zveltă, înaltă, ce pare că stă să se smulgă întru înălţarea spre cer… Acest supraom a atins suprafirescul, răspândind binele, speranţa, iubirea, lumina. Avem modele. Avem spirite care menţin echilibrul acestui spaţiu şi al acestei lumi.Monseniorul Ghika nu a părăsit România când aceasta era în suferinţă. A iubit-o, a îngrijit-o, a ocrotit-o. A vrut să moară aici.”

Admir la Clara Mărgineanu şi forţa de-a-şi alege subiecte complicate, dificil de decriptat, de explicat precum „Vintilă Horia, între iniţierea exilului şi acea minoritate foarte puternică…” Cu totul impresionantă este cronica în câteva pagini a unei vieţi de poet adevărat, mă refer la Aurel Dumitraşcu ale cărui pagini de jurnal au fost restituite prin efortul şi dăruirea unui scriitor cu simţul dreptăţii şi rememorării, Adrian Alui Gheorghe ale cărui restituiri fructificate mi-l amintesc întrucîtva pe Gheorghe Tomozei.Clara Mărgineanu scrie: „Aurel Dumitraşcu şi-a salvat menirea sa de poet, prin scris şi prin iubire. Putea iubi o femeie cu forţa întregului univers pe care el, poetul, îl încorpora, la dimensiuni cosmice, paroxistice, greu de înţeles de către apropiaţii săi”.Eseuri la fel de pertinente, scrise cu mână sigură, de reporter, şi împănate cu spuneri de adevărată poetă scrie autoarea şi despre Ana Blandiana sau Vasile Andru. În marginea unor reportaje culturale de televiziune (mulţi au fost scriitorii care s-au încercat în acest gen, de-ar fi să le amintim doar pe Smaranda Jelescu, Marilena Rotaru sau Mihaela Cristea) se plasează şi paginile despre Petru Popescu. Este evident că întâlnirea cu marele prozator român cu un destin internaţional fulminant a fost importantă pentru autoare.” Petru Popescu reuşeşte să-şi contamineze personajele cu intensitatea şi febrilitatea trăirilor sale” scrie ea, iar acest tip de enunţuri scurte, adeseori laconice ori chiar miserioase, dau farmecul poveştilor ei. Căci dincolo de cronică şi interpretare e şi o poveste, presărată adeseori cu diferite alte ingrediente. Sunt şi pagini care-ţi taie suflarea şi-ţi îndurerează răsuflarea rănită cum sunt cele despre colegul nostru de generaţie Constantin Stan.

Ceea ce insuflă cartea Clarei Mărgineanu este ceva foarte preţios căci devine ceva din ce în ce mai rar în lumea de astăzi:nevoia unui spirit de echipă,ideea de generaţie literară, de oameni din breaslă care vorbesc unii cu alţii şi sunt bucuroşi că pot să o facă.Dincolo de acest optimism, accentele îndurerate nu lipsesc iar întrebările retorice pun degetul pe rană: „ Rămân cărţile sale. Rămân amintirile noastre.Rămân datoriile noastre faţă de amintirea sa. Un scriitor nu moare niciodată, nu-i aşa?” * Clara Mărgineanu, Destine cu har , Editura SMart ,2015

Cleopatra Lorinţiu

5.Versuri tandre pentru cititorii fără vârstă de Victoria Dimitriu 

Am avut pentro o scurtă perioadă impresia că gata, am descoperit un loc publicistic în care se pot emite idei, se pot discuta cărţi, se pot lega vise şi pune în pagină avânturi literare, că publicistica poate însemna o reîntoarcere la normalitate (impropriu spus pentru că noi, românii, n-am prea avut parte de ea).

Mă mai încercaseră speranţe care ulterior s-au dovedit deşarte în agitatul 1990 când deschisesem pagini de cultură, de spiritualitate, la „Dimineaţa”, primul cotidian fondat după revoluţie, înghiţit ulterior de politică şi de la care am plecat prin demisie. Apoi, prin 1998 am trăit o altă iluzie care a durat mai mult, chiar patru ani, inventând „Ecart,” Suplimentul de artă şi management artistic al ziarului Economistul. Probabil sunt iluzii care fac bine, ele apar şi dispar căci în realitate trăim un timp în care e greu de crezut că se mai poate face presă de cultură total obiectivă, dezinteresată şi de substanţă în acelaşi timp. Şi fiindcă simt că nisipul din clepsidră se apropie şi de data aceasta de sfârşit, mă grăbesc să notez câteva gânduri furişe despre două cărţi subţiri şi elegante pe care le-am primit de la o mare doamnă: Victoria Dimitriu.Când scriam primele cronici despre romanele dumneaei, acestea ei erau semnate Victoria Dragu. Ulterior, această rară pasionată, muncitoare într-ale cuvântului şi documentării ne-a fermecat pur şi simplu cu zeci de cărţi despre Bucureşti, despre familii renumite sau dimpotrivă uitate cu totul, despre întâmplări şi corespondeţe, cu o acribie dublată de suflet şi cu inteligenţa fermecătoare a expunerii, cu un simţ rar al interviului pe care i-l ştiam de fapt din zecile de ani de radio. Căci dumneaei a fost un fel de „bastion” al culturii adevărate, care nu făcea rabat, care nu cobora ştacheta nicicând, chiar sub durităţile şi inflexibilităţile unor perioade foarte grele. Alături de Florin Pavlovici şi de Ileana Corbea, Victoria Dimitru a reprezentat pentru noi toţi un exemplu de verticalitate.

Azi vreau doar să vă spun că această scriitoare cu har a publicat două cărţi absolut fermecătoare, pline de inspiraţie şi de diafan „Versuri noi despre mâţe şi cotoi” şi „Versuri tandre despre câini şi căţelandre.” Atâta iubire duioasă pentru patrupedele scumpe care ne însoţesc cu devotamentul lor mut n-am mai pomenit de la Tudor Arghezi şi poate, de la „Cartea de motanică” a lui Gh.Tomozei. Iată versurile selectate de autoare pentru coperta a patra a cărţii dedicate superbelor feline: „Ai citit poezii despre mine/Pisica, naivă şi misterioasă./Când ai închis cartea/M-am furişat după tine./Sunt la tine în casă!//Nu-mi place să stau singurică,/Între pereţi şi-n cerneală./Fără privirea ta,cartea mică/Pare nescrisă.E goală.//N-o mai deschide,n-o cerceta./Totul în urmă s-a şters./Caută-mă în inima ta,/Unde-am pătruns,vers cu vers.

Atâta emoţie, atâta subtilitate, atâtea resurse de iubire veţi găsi în aceste cărţi, scrise pentru mici şi mari, pentru sufletele care ştiu să iubească, profund, cu adevărat, necondiţionat.

6.Vraja rădăcinilor 

Leac de singurătate” de Lazăr Avram

O descindere spre adâncuri, spre rădăcini, spre copilărie şi spre arhetip reuşeşte Lazăr Avram, autor al melancoliei şi nostalgiei . „Leac de singurătate” (editura Karta Graphic,2013)se cheamă cartea sa şi conţine gânduri, spuneri, amintiri, poetizări accidentale sau elaborări bine şlefuite, totul prins într-un soi de jurnal, care de fapt nu e jurnal dar în care autorul îl face părtaş pe cititor la ritmurile sale interioare, la viaţa sa afectivă, la tulburările, exultările sau angoasele sale, la fireştile întristări şi binefăcătoarele explozii de bucurie. 

Lumea în care Lazăr Avram (de altfel distins profesor universitar,doctor-inginer,director la Departamentul Foraj Extracţie ,Universitatea petrol-gaze din Ploieşti,personalitate în domeniu cu un parcurs internaţional de invidiat) este lumea satului natal.Nu întâmplător mă aplec cu emoţie şi cu solidaritate asupra acestor pagini, căci lumea sa arhetipală, originară, îmi e şi mie foarte aproape.

Sunt şi puseuri de revoltă, sunt spuneri pline de simţire şi de adevăr în care scriitorul pune degetul pe rană. De pildă :” Ceaţă aşezată pe spirit:oare de câte ori vor trebui trădaţi românii de străini pentru a înţelege,în sfârşit,că nu poţi să fii mare decât prin tine însuţi şi prin ai tăi?”

Sentenţios adeseori, Lazăr Avram are sentimenul locului de baştină cu o acuitate care ni-l aminteşte pe Coşbuc însuşi :” Noi nu ştim sau poate nu ne dăm seama că, pe vremuri,ţăranii semănau laolaltă cu grânele şi gândurile lor.”Multe spuneri sunt adevărate poeme în proză şi au chiar un ritm interior, dezvăluind fără îndoială, poetul.Poetul care nu se fereşte să fie duios, emoţionat,patetic, poetul care îşi dezvăluie emoţiile şi tulburările, sincerităţile şi temerile.”Pofta de viaţă dintr-un sîmbure de cătun de munte seamănă adesea cu un fântânar misterios,aplecat spre adâncul fascinantei Atlantide.”Aforistic, cumpătat, entuziast sau nostalgic, autorul ne farmecă prin sinceritate şi prin vocaţia împerecherilor de vorbe, meşteşugite „a l’ancienne ” !O poezie de dragoste „poate fi împăturită în suflet”,o cântare de cocoş poate fi un dor de lume nouă”,copilăria poate fi şi „o oglindă şăgalnică”. Are însă Lazăr Avram harul să ne rupă inima şi să ne facă să lăcrimăm de-a dreptul în spuneri de-o limpezime şi simplitate totaă:”Cândva,când eu nu voi mai fi cum am fost, tu,dragul meu Sebiuţă,ştiind că-s eu,îmi vei simţi umbra.Las-o să-ţi sărute fruntea,ca să-mi stâmpere dorul meu nesfârşit după tine,bată-l-ar lumina de dor să-l bată.”Amintirea satului e sfântă.Ea răsare din te miri ce, rememorări,imagini, tonuri,culori,sunetul clopotelor celor două biserici ale satului( „ Undele lui lipeau furtuna de spinarea dealului,apoi plecau mai departe în Munţii Rodnei,în căutare de rugăciune…Unde v-aţi ascuns,trecute semne, sub care zodii,după care zări ?”),opinteala boilor bunicului,bunicul Lazor la coarnele plugului,”cu brazdele încrustate între sprâncene,cu privirea verde,de frunză şi cu o aristocratică bucurie cuprinsă între bucium şi zbucium”,sunetele ovale din ninsorile copilăriei…totul e emoţionant, excepţionalul răsare de după o sumedenie de fraze,memorabilul se cuibăreşte mai peste tot. Autorul vorbeşte cu tine, cititor, cu Victoriţa, cu tata, cu vecinii, cu apele şi cu munţii, e un fel de dialog fragmentat, e un fel de solilocviu din care ştie să iasă la timp cît să facă discursul captivant. „Chiar am mai fost pe-aici? Chiar am mai fost vreodată pe-aici? Aha! Era în vremea când luna ne căuta ochii printre umbrarele din spatele casei părinteşti.era vremea când ne legănam de creanga prunciei cu lumină albastră.Era vremea când pieliţa de pe genunchii copilăriei ne era zdrelită de primăvara prinsă de coama vântului…Acum…Acum suntem aici într-un alt anotimp, al cincilea,care se roagă odată cu noi pentru odihna frunţilor căzute aidoma frunzelor cărunte.”

Sunt, evident,şi notaţii influenţate de timpuri, de realitate, de starea ţării, de chinurile neamului, în toate cele Lazăr Avram pune cumpănire şi implicare, o înţelepciune ţărănească aş zice, plină de sensuri. Nimic nu-i e indiferent . Ştie să vorbească despre trecut şi prezent, despre iubire şi fidelitate, despre colegi şi strămoşi. Ştie să evoce, să păstreze viu spiritul celor trecuţi, să elogieze scriitori, să citeze fără ostentaţie exact acolo unde trebuie şi unde i-e drag de poţi spune oarecum că lumea întreagă se poate aduna într-un bob de emoţie şi tulburare.dar acest bob, ei bine, el are lumina şi lucirea indimenticabilă a locului natal, un aer de Someş, de Munţii Rodnei, un fior de Transilvanie sfântă.”Leac de singurătate” este o carte memorabilă, ferice de cel ce a scis-o şi ferice de cel ce o va ceti. Acum , că v-am spus aceste lucruri, odată ce am terminat de citit şi de scris, o să mă apuc să o recitesc, pe îndelete.

 

7.Întâmplări transilvănene şi „Ţara ascunsă”

Un roman autentic şi care „reabilitează” tematica numită cumva impropriu şi limitator „rurală”, publică Alexandru Uiuiui, scriitor desprins cumva deodată din mantaua lui Rebreanu şi a lui Sadoveanu, dacă acest lucru ar fi posibil de imaginat. Valul de întâmplări petrecute şi care au ca nucleau satul Limpeziş, dovedesc deopotrivă documentarea autorului , grija pentru veridicitatea expresiilor, a succesiunii de fapte petrecute, a decorului şi conturării personajelor. Dincolo de toate, faptele se adună într-un ghem şi poveştile se acumulează precum în „Creanga de Aur” sau în „Hanul Ancuţei”. Evident că autorul scrie despre lumea pe care o cunoaşte cel mai bine dar faptul că ajunge să ne tragă pe noi în lumea aceea, mi se pare de-a dreptul excepţional.Procesul de asumare a identităţii personajului, în complicata ecuaţie pe care românii o au e cu străinătatea, cu emigrarea, cu faptul că sunt sau nu acceptaţi de Europa Occidentală, un fel de răscolire a filonului naţional şi patriotic prezent în cotloanele cele mai ascunse ale făpturii noastre, sau mai exact felul în care prozatorul ştie să pună asta în pagină este dovada caratelor de excepţionalitate ale acestui scriitor.

Proza lui Alexandru Uiuiui( născut în 1962, la Feldru) este densă, bine scrisă, cu un dialog frumos structurat, cu emoţie artistică declanşată la tot pasul.Dintr-o prezentare neasumată dar pe care avem motive reale să i-o atribuim totuşi aflăm că „Lucrările sale poartă amprenta unei înțelegeri profunde a vieții și a unei preocupări constante asupra destinului uman.Temele sunt general umane – iubirea, moartea, relația tată-fiu, problemele cuplului – dar scriitorul face diferența prin stilul propriu de abordare care este un melanj de condescendență, fină ironie, umor și aforism.Credința că prin arta scrisului îi poate face pe semenii săi mai atenți la valorile perene și la șansa de a fi vii, îi anima fiecare pagină de poezie, teatru, proză.

Privește viața ca pe o șansă unică pe care Dumnezeu i-a dat-o omului pentru a înțelege și iubi lumea pe care i-a oferit-o prin creație. Consideră cu modestie că munca sa se adaugă celei a altora care au făcut lumea un loc mai bun pentru oameni. „

Dincolo de toate, adevărurile spuse de personaje sunt copleşitoare:” Ţăranul a fost întotdeauna talpa ţării şi bătaia de joc a ei şi lucrurile astea aşa or rămâne în vecii vecilor. Aici zicea poetul că s-a născut veşnicia dar aici s-o născut şi naivitatea aceea mare care dă ba în prostie, ba în geniu.De aceea de la sat trimitem în lume cei mai buni oameni şi aici rămân pentru totodeuna cei mulţi şi slabi de minte ca şi copiii de poate oricine să îi poarte în ce direcţie vrea.”( pg.405).

O carte bogată în întâmplări şi înţelesuri, înţeleaptă şi emoţionantă.

8.O poveste care curge dulce-amar într-o carte cu cheiţe

Daniel Drăgan: Subreta

Când am terminat de citit ultima filă a cărţii aveam o senzaţie confuză, amestecată: înduioşare, tristeţe, speranţă,indignare, toate erau acolo amestecate într-o reţetă personală.

Ce-mi destăinuie această poveste care este în mod deliberat autobiografică dat dar propune până la urmă o perspectivă asupra unui timp şi mai mult, o filozofie de viaţă ?

Scriitorul Daniel Drăgan îşi ordonează însă amintirile şi le aşază într-o convenţie literară de poveste care curge, cu caracater autobiografic, în care câteva personaje care sunt de fapt câteva persoane din viaţa sa devin un fel de resoneuri.

Unul este Subreta însăşi care e o persoană reală dar şi un principiu.

Suberta e un personaj real, e vorba despre o prietenă a autorului numită Sanda Simionescu, o femeie dintr-o familie bună care are de suportat pe cont propriu toată oroarea stalinismului, închisoare, procese trucate, umilinţă, decădere din drepturi, urmărire tot, tot,şi o face cu o licărire de curaj, de zâmbet şi de înţelepciune care te lasă paf. Alţii ar urî, ar detesta, s-ar răzbuna şi prin urmare s-ar urâţi la suflet, dar ea nu.

Firişorul de viaţă care i-e dat, ea ştie să îl lumineze şi lupta acestei femei înduioşează extrodinar, până la lacrimi aş zice devenind prin ceea ce scrie Daniel Drăgan un fel de personaj exponenţial. Pretextul vine din teatru liric, căci subreta este un fel de personaj de legătură care întreţine şi facilitează curgerea firului operetei. Într-un anume fel, femeia asta devine o întruchipare a explicaţiei rezistenţei poporului român la nimicirea staliniană, crundă, cruntă, metodică şi progresivă.

istoria acelui timp rămâne insuficient scrisă, dincolo de eforturile remarcabile ale unor.

Căci noi, ca autori şi scriitori şi oameni care ne ocupăm zice-se de literatură, ne-am lăsat antrenaţi mult de « evidenţierea » mizeriilor perioadei 64-89 şi am lăsat de multe ori complet neatins timpul cel mai greu, acela de după război, de după proclamarea RPR şi mai ales din perioada lui Stalin precum şi cea imediat următoare. Anii spaimei, terorii, anii discreţionismului bolşevic, anii în care oamenii stăteau noaptea cu spaima « dubei negre », anii în care plutea groaza gulagurilor şi în care o viaţă de om ajungea să atârne de un fir şi să nu mai reprezinte nimic, anii aceia ar trebui înţeleşi dar cu onestitate, cu obiectivitate. În schimb situaţii din acei ani sunt analizate , disecate uneori chirurgical pe mari spaţii de publicare, mai ales de « organe» (vorba şugubăţilor de la şcoala de literatură) care dovedesc că există bani puşi la bătaie de noii executanţi justiţiari ai literaturii noastre ,cei care îl judecă pe un scriitor condamnat la moarte, muncă silnică pe viaţă, la canal, la puşcărie cruntă, că a semnat în anii cincizeci sub bastoane şi torturi o filă de hâtie dar care îi lasă în pace pe cei care au torţionat, înrăit şi asuprit poporul român. Cazurile Ion Carion, Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş sunt celebre.

Dar să revin la cartea prozatorului Daniel Drăgan pe care îl descopăr prea tîrziu,lucru pe care mi-l reproşez.

Al doilea personaj într-un fel raisonneur care apare în carte, prin câteva întâlniri sporadice, întâi prin amiciţia de juni preadolescenţi la Târgovişte, apoi prin aceea de colaboratori tineri la ziarul local în sfârşit colegi la celebra Şcoală de literatură Mihai Eminescu, este chiar Gheorghe Tomozei.

Se simte o prietenie tandră, pe care Tom însuşi o evoca adeseori cu drag în ultima parte a vieţii, când traseele de viaţă îi despărţiseră şi se vedeau rar.

În anul de pedeapsă petrecut la Braşov, celebrul oraş Stalin, autorul îşi descrie golgota zilnică prin scrisori închipuite trimise prietenului Tom : E o convenţie de rememorare căci acele scrisori nu au putut fi scrise niciodată şi evident avem nevoie de convenţia literaturii, cea care trebuie să reconstituie scene de viaţă, fapte şi întâmplări. În totul, cartea are o prospeţime şi o naturaleţe a povestirii, un fel de a amesteca râsu-plânsu şi o capacitate de a da încredere, calităţi care o fac o lectură foarte plăcută. Am apreciat aceste lucuri, sunt calităţi devenite rare, puterea de a povesti fluent, cu farmec, de a amesteca amărăciune şi umor, suav şi metaforă exact cât trebuie, şi mai cu seamă capacitatea de a depăşi cu serenitate durerile, indignările, ranchiunile, umilinţele.

E uşor să zici «  fii bun ! » şi e atât de greu, chiar să fii…

Alexandru Pugna si noi, la lansare

La Biblioteca George Coşbuc din Bistriţa, Cleopatra Lorinţiu în compania bistriţenilor Olimpiu Nuşfelean, Cornel Cotuţiu, pr.Ioan Pintea, Alexandru Pugna la lansarea romanului Pălăria de pai, mai 2013

9.Dorul lui Măluţ

articol Maluţ Zaman 

Autocaracterizându-se drep un aşteptător pe un mal,undeva la linia de despărţire dintre uscat şi mare, poetul însuşi îmi declara că iubeşte deopotrivă siguranţa pământului şi geografia mării. Cam asta aş putea spune despre omul Marcel Seserman una şi aceeaşi persoană cu poetul Mircea Măluţ, psudonimul său atât de frumos şi cu grijă ales ca să fie aşternut pe carte. Cea mai recentă apariţie editorială , anume „fragmente din monografiile imperiului „ apărută în prestigioasa colecţie Opera Omnia a TipoMoldova are eleganţa unor cărţi rare apărute în anii 8o şi semnate pe vremea aceea de Daniel Turcea, Adrian Popescu sau Virgil Mazilescu ori Marius Robescu. Poeţi pe care noi îi iubim mereu. Fascinaţia contradictorie a „imperiului” ( ce-or fi fost străbunii lui pe vremea imperiilor demult apuse ?) populează această carte de versuri, foarte gândită în toate cotloanele ei.

Versuri care ne mărturisesc un autor parcimonios, exigent, autoselectiv şi care se respectă .Într-un fel, un autor tainic, ceea ce îmi place cel mai mult între toate registrele sale. Măluţ îşi structurează cartea în două evantaie : fragmente din monografiile oficiale ale imperiului şifragmente din monografiile apocrife ale imperiului, adică aşa cum e împărţită oarecum percepţia istorică. Sigur că este acolo o cheie pe care el a aşezat-o sub vreuna dintre lespezile de cuvânt,cheie care probabil departajează poemele, susurând o tehnică a secretului. George Grigurcu, prestigiosul critic care a semnat o cronică profundă şi pertinentă despre acest autor, chiar spune la un moment dat :„Socotindu-se pesemene unul din „cronicarii retraşi pe ascuns” un „Chiriaş al dedesuptului „poetul face figura unui subversiv sui generis ,a unui „clandestin” metafizic ce,dându-şi seara că acum nu se mai pot scrie epopei declară şoptit „în taină fie spus noi exersăm la apocalipse”.

Sincer, acest unghi de acces m-a frapat şi pe mine parcurgându-i cartea cu interes, mai cu seamă capacitatea poetului de-a-şi asuma teme ale obştei, ale poporului, ale tuturor, aşezându-se să scrie precum un cronicar medievalist ceea ce ştie şi nu se înţelege, ceea ce e pe dedesuptul lucrurilor şi lucrărilor. De la general la duiosul eu, traversează spuneri pline de gravitate „Fiecare să ne apărăm cu îndârjire singurătăţile”:”au venit cu scenariile pierderii/mituind graficienii crepusculului/pentru noi adăpostiţii la umbra oaselor/şi-au lăsat tatăl să plece/nemângâiat în noaptea tăinuirii//şi-au hotărât pentru ziua sângelui /fiii furtunii/muţi au fost la plângerile rebnegatulu/partea neterminată sunt care strigă./când viitorul se spală pe mâini/fiecare să-şi apere cu îndârjire singurătăţile.”E o formă de asumare a colectivului, a istoriei, a vinilor mari pe care iata, le conştientizăm, căci Măluţ este un poet al obştei. Obştea asta parcă invizibilă, indiferentă, obştea asta diluată şi împinsă încetişor spre pierzanie. El, scribul e însă atent la toate cele şi ca un Hans Holbein cel Tânăr ,pictor reprezentativ al Renaşterii nordice , în lucrarea sa „ Ambasadorii „ ascunde diferite secrete printre versuri ,sperând o decodare viitoare, poate măreaţă şi superlativă. „Există un exil al lucrurilor / şi dacă acesta este exilul lucrurilor/noi cum mai trebuie să ne rugăm/şi acesta este rezultatul calculelor sumare/o sahară greu de descris/şi aceasta este rezultatul calculelor complexe/un imperiu al frigului greu de descris/eu zic sa luăm seminţele/şi dacă ele nu cunosc drumurile/treacă panica noastră prin toate înfloririle „.

Poetul Mircea Măluţ nu se lasă intimidat de nimic: nici de reţetele facile practicate de alţii, nici de scrierile înadins încifrate practicate de alţii, nici de valul de scrieri dezordonate şi adeseori pline de deja vu practicate de alţii. El merge pe drumul lui, un drum de ţară, presărat cu ierburi adesori sălbatice şi tocmai aceea de mare frumuseţe lirică, merge aşa, ca un învăţător pierdut pe-un cîmp ardelean, cu o carte în buzunar şi cu ochii la cer, acolo de unde norii desenează poveşti tainice, la fel ca firea sa de poet.

   10.Fericirile drepţilor 

 ganduri despre Ion Murgeanu

15 aprilie 2014 

Lumea întreagă se pregăteşte întru Sărbătorile Pascale, fiecare după sufletul, mintea şi alcătuirea sa.Drept credincioşii sunt în post şi înalţă rugăciunile lor,sfioase sau încrezătoare, bisericile sunt pline şi omenirea toată e prinsă de un frison.Taina credinţei e însă a fiecăruia, speranţa şi resemnarea, asemenea. Evoc acum o întâlnire cu un mare poet, un mare poet creştin care trăieşte printre noi, cel care mi-a revelat în ani şaptezeci spiritul creştin în umilinţa şi profunzimea sa.Nu vă vorbesc despre cineva care azi ( când totul e la vedere, se construiesc biserici multe şi există o efervescenţă religioasă) poartă semnul credinţei în cuvântul său, ci despre cineva care în ani grei,complicaţi, în chip nedezminţit, îşi purta credinţa cu sine, modest şi tulburător de adevărat. Ion Murgeanu. Întâmpinat la debut de însuşi Călinescu, Ion Murgeanu a parcurs o viaţă destul de chinuită, luptându-se cu disperare pentru fiecare etapă a ei şi în anii şaptezeci ajuns la Bucureşti, frecventând mediile literare ale epocii, presărate de oameni adevăraţi şi de oameni mincinoşi.L-am cunoscut în acei ani şi în acel mediu, poezia sa era preţuită de unii dar factura ei profund religioasă nu avea şansa de-a-l propulsa în eşalonul celor favorizaţi.Ion Murgeanu (autorul cărţii Viaţa lui Iisus)şi-a urmat drumul cu stăruinţă neostentativă, nu e din cei care s-au bătut în piept cu ce-au făcut şi cum au fost ei împotriva răului ba chiar, în timpul evenimentelor din 1989, bătut măr de miliţie a refuzat certificatul de revoluţionar. Viaţa lui Ion Murgeanu este alcătuită din momente şi evenimente în care bunul simţ a dominat impulsul, în care umilinţa creştină a cîştigat în faţa orgoliului lumesc, poate până la urmă firesc.În anii despre care vă vorbeam, când mersul la slujba de Înviere era o taină aducătoare de linişte în sufletele noastre, Ion Murgeanu a fost pentru noi un fel de lumină discretă, pioşenia şi credinţa lui profundă, nu ostentativă, felul său de a fi era preţuit de unii contemporani. Eu îmi amintesc cum exigentul şi paradoxalul Aurel-Dragoş Munteanu, cel atât de selectiv în alegerile sale, îl preţuia pe omul Murgeanu şi poezia sa creştină, rezonând cu cărţile părintelui Stăniloae sau cu delicata apariţie a lui Daniel Turcea, a cărui prezenţă şi Epifanie, nu le pot uita până în ziua de azi.Ion Murgeanu şi-a continuat drumul printre mărăcinii vieţii cotidiene şi nu a manifestat „dorința această fățișă de slavă deșartă, capcană în care cad din păcate tot mai mulți intelectuali”cum frumos a scris de curând Radu Iacoboaie… 

11.Întâmplările simple de Geo Galetaru.iunie 2014  

Mărturisesc ignoranţa mea în ceea ce-l priveşte pe poetul Geo Galetaru. Sau n-am făcut parte din aceeaşi generaţie, sau am fost absentă la „construirea „ cariereri sale literare,oricum,acum nu mai are importanţă pentru că i-am citit de curând cartea „Întâmplările simple „ care m-a fermecat dezvăluindu-mi cu generozitate o poezie densă, scrisă cu îngrijire şi delicateţe, plină de sensuri subtile şi mai cu seamă neostentativă. O poezie adevărată. 

Pe linia subţire şi abia conturată dintre lumi,cu o luciditate atentuată de metafore bine plasate, ca un cavaler care-şi plasează exact când trebuie lovitura de graţie poetul scrie „sunt aici. Gândesc.emit păreri./păianjenul nopţii înaintează prudent/pe mâna mea încrezătoare./o staţie lucidă pe pământul care nu iartă/monotonia unui lan de cucută./ca o crevasă în amiaza ta fericită./revelaţii spumoase în harababura veacului./sunt aici.gîndesc.emit păreri./dincolo e mai bine : de parcă azi ar fi fost ieri.” E atâta cocentrare în această poezie scurtă, atâta gândire cu mintea de dincolo, atâta balans între ce suntem azi în „harababura veacului” şi „dincolo e mai bine „ , e atâta dureroasă resemnare şi în acelaşi timp un fir de „hai să mai trăim un pic” deţi „păianjenul nopţii înaintează prudent”.

Aşa, ar fi uşor să pun epitetul „literatură existenţialistă de bună calitate „ dar ar fi prea puţin, insuficient şi chiar nedrept.

Galetaru e un poet cu lecturi multiple şi foarte bine asimilate căci el ştie ceeea ce puţini poeţi de azi ştiu, ce să lase deoparte, cum să facă loc versului pur, neornat inutil în aşa fel încât starea finală să fie atinsă, cititorul să rămână uimit.Capacitatea poetului de a crea emoţie artistică adevărată este maximă atunci când el evocă tema morţii, a desprinderii, a trecerii dincolo . Atunci versul cade ca o ghilotină metaforică trimiţându-ne în zone de crepuscul dureros chiar dacă „fiul croitoreseu de la parter /a murit într-o /noapte a disperărilor nimănui/ a fost şi el/pe înaltele podişuri de fier /unde se coc/seminţele tandre ale întunericului.” Atâta alternanţă de planuri, atâta contextualizare a duerii, atâta ştiinţă a creerii de stări şi emoţii, alternând duioşia cu îngândurarea, durerea pură cu evanescenţa, ne fac să spunem cu mâna pe inimă ca avem de a face cu un poet adevărat. Intrând în lumea lui nu vom fi mai fericiţi dar vom fi mai îngânduraţi şi poate mai profunzi.Esenţa poeziei e „simplă suflare împrejurul a nimic „ cum scria odinioară, Rilke.

 12.Baza de lansare Tudor Opriş

http://www.zaman.ro/ro/newsDetail_getNewsById.action?newsId=63354