Zaman↓

Din luna februarie a anului 2013 , Cleopatra Lorinţiu devine Editor Şef al ediţiei în limba română a publicaţiei ZAMAN ROMANIA.
La 4 martie 2016 redacţia centrală a cotidianului este confiscată prin forţă de puterea din Turcia. Astfel ZAMAN, din cel mai important ziar de opoziţie, devine un ziar obedient puterii.
Cleopatra Lorinţiu se delimitează din acest moment de politica editorială a cotidianului  turc, devenit un ziar guvernamental
Ediţia în limba română din România continuă să apară , delimitându-se de ceea ce înseamnă ziarul pro- guvernamental din Turcia.. 
 O selecţie de articole din perioada februarie 2013- martie 2016

Lumina pădurii  ; Până la urmă vom scrie cu toţii ceva ;  Destin european.;Actriţa şi cântăreaţa Eniko Szilagyi ;; Încurcate sunt căile democraţiei.Marginalii la realitatea turcă. ; Cât durează solidaritatea? Farmecul Castelului Ghika Comăneşti  Update 30iulie 2016 : toate linkurile cu articolele au fost şterse dar nu se ştie exact , de cine.

Ce s-a întâmplat cu Ziarul Zaman şi Agenţia de presă Cihan, pe înţelesul românilor 9 martie 2016

Cleopatra Lorintiu
Cleopatra Lorintiu,redactor şef Zaman Romania din  februarie 2013

Ziarul ZAMAN a fost confiscat de puterea din Turcia. Ca lucrurile să fie bine înţelese, avem de-a face cu cel mai mare cotidian din Turcia (650 000 tiraj) plus ediţii internaţionale, plus format electronic. În noapte de vineri 4 martie a.c. Secretarul General al Reporters sans frontieres, proaspăt întors de la Istanbul, s-a deplasat la Paris, la sediul ZAMAN France ca să-şi exprime solidaritatea cu jurnaliştii şi dezaprobarea vehementă a ceea ce se întâmpla la turci : preluarea prin forţă, cu gaze lacrimogene şi tunuri de apă, a unei redacţii de ziar privat.Ocuparea ei.

De mai bine de 15 luni continuă hărţuirea jurnaliştilor, invenţiile, elucubraţiile şi mai ales prigoana. Cauza e nu doar libertatea de gândire a articolelor, nu doar apartenenţa la o spiritualitate care nu face plăcere puterii ( mai exact cea de inspiraţie Gulen, vom reveni cu clarificări) cât faptul că ZAMAN a fost cumva vârful de lance al demascării marilor, enormelor afaceri de corupţiei din jurul liderului suprem şi al apropiaţilor domniei sale.

Întâmpinat de lumea internaţională, la început, cu simpatie şi entuziasm ( haideţi să ne gândim şi la apariţia lui Ceauşescu în anii ‘6o şi la ce credit începuse să aibă într-un popor un pic mai încrezător după ocupaţia bolşevică,cum era al nostru, într-o lume despărţită de cortina de fier ) Erdogan a involuat aşa cum se pare că li se întămplă multor conducători în ţari care se pretind democratice fără să treacă însă de probele democraţiei.

Principala probă a democraţiei este capacitatea de a suporta ca alţii să aibă o altă opinie decât tine şi să îi laşi să şi-o exprime. Chiar dacă nu îţi place, chiar dacă strângi din dinţi.

Din păcate acest lucru nu este posibil în Turcia de azi.

Erorilor de atitudine care i-au degradat poziţia, autoritarismului, complacerii în mizere lichidări ale tuturor celor ce grăiau altfel decît voia el, li s-a adăugat ceva interesant şi aş îndrăzni să spun, unic în lumea internaţională actuală.

Poziţia geostrategică a Turciei din acest moment istoric în care „lumea liberă”, sau lumea europeană sau lumea de pe continent, spuneţi-i cum doriţi, are nevoie acută ca Turcia să-şi respecte promisiunile.

Evident, privitor la stăvilirea valului de migraţie.

După ce Cancelarul german a uluit planeta cu entuziasmul dumneaei de-a anunţa că toată lumea e binevenită pe la Europa, a venit, după faza populistă, şi faza mai lucidă în care Germania şi Europa îşi dau seama că nu vor putea adăposti toată populaţia planetei, mai cu seamă toate milioanele de doritori de azil.

Pentru simplul motiv că, s-a văzut limpede, mulţi din cei veniţi nu vor decât să profite de ajutorul social. Nu luăm în discuţie cazurile reale şi disperate, care există. Nu luăm în discuţiile nici infiltraţii, cei mânaţi de la spate de vreun grup terorist şi care găsesc acum un bun prilej să pătrundă pe sol european, fie să comită ceva iute, dacă se poate de răsunet mediatic, fie să rămână „conserve dormitoare” care la o adică şi la un semnal să se trezească, cauzând moarte şi disperare cum s-a întîmplat în atîtea cazuri.

Paranteza fiind închisă, avem deja răspunsul la întrebarea legitimă :” De ce UE a fost atât de permisivă cu climatul autoritarist de decapitare a opoziţiei instituit de dl. Erdogan?” Într-o ţară care, nu-i aşa, evocă de ceva vreme posibilitatea aderării la UE!

Acum, ca să se înţeleagă mai clar ( pentru cine vrea) care este modalitatea aleasă pentru decapitarea presei de opoziţie, e bine de ştiut că puterea numeşte la cârma ziarului un administrator public.

Este ultimul episod al unei bătălii lungi pe care preşedintele Erdogan a dus-o cu „ titlul far” al presei de opoziţie.Lungă, pentru că ea a început în decembrie 2013 când membri ai guvernului său dar şi ai familiei domniei sale, au fost puşi în lumina reflectoarelor pentru afaceri de corupţie de un ordin de mărime care uluieşte şi sfidează.

Vă reamintim că primul episod al politicii represive s-a derulat la 14 decembrie 2014 prin arestarea redactorului şef Ekrem Dumanli, pentru „apartenenţă la un grup terorist”,aluzie la Hizmet, evident, numită cu obstinaţie „organizaţie paralelă”.

În plus acesta era acuzat de-a fi făcut o propagandă contra unui grup rival (denumit Tahsiye) şi, urmare a acestei acuzaţii a fost reţinut alături de,nici mai mult nici mai puţin Hidayet Karaca! Cine cunoaşte un pic media actuală, realizează că avem de-a face cu Preşedintele Canalului TV Samanyolu, care nu mai are nevoie de vreo prezentare…Imaginaţi-vă, preşedintele acestui atât e important grup de televiziune e şi astăzi în închisoare.La 10 octombrie 2015 a venit rândul lui Bülent Kenes,redactor şef al revistei de analiză geopolitică şi comentarii Today’s Zaman,arestat de Curtea penală nr. 7 din Istanbul pentru că…a transmis pe Tweeter cuvinte considerate defăimătoare la adresa aceluiaşi preşedinte…A fost invocat un articol nr. 299 a Codului penal turcesc !

Sechestrarea Redacţiei Zaman este punctul culminant al acestei spirale, anunţată de Fuat Avnişi ordonată de „ al şaselea judecător de pace „ din Istanbul.

Aparent, imaginaţia puterii care dirijează justiţia este debordantă!Didier Billion, director adjunct al Institutului de relaţii internaţionale şi strategice (Paris) specialist în problematica Turciei, şi-a exprimat neliniştea privitoare la capacitatea de a ocupa cu forţa presa independentă dar a arătat cu degetul şi către „ tăcerea” responsabililor de la Bruxelles.Cei care, se pare, au nevoie de Erdogan şi în această situaţie, poate să coste oricât,ei pun o surdină obiecţiile lor .Totuşi nu acelaşi lucru se poate spune despre Martin Schulz, o voce clară şi distincă care l-a somat pe Preşedintele turc să ia aminte la aceste acte de suprimare a dreptului la expresie. „UE a subliniat în mod constant că Turcia, în calitate de țară candidată, trebuie să respecte și să promoveze normele și practicile democratice, inclusiv libertatea mass media.Controlul asupra Zaman este o altă lovitură la adresa libertății presei în Turcia”.

Din categoria reacţiilor de care aveam nevoie :comisarul european pentru politica de vecinătate și negocieri pentru extindere, Johannes Hahn, s-a declarat „extrem de preocupat” de situația de la Zaman, considerând că „pune în pericol progresele făcute de Turcia în alte domenii.Vom urmări îndeaproape acest caz.Turcia, ca țară candidată, trebuie să respecte libertatea mijloacelor de comunicare, drepturile omului sunt pe agenda (de discuții)” și „nu sunt negociabile”.

Libertatea presei este serios atacată în cadrul măsurilor alterate care nu ating numai presa .Statul de drept nu mai există de fapt în Turcia ,procesele politice se multiplică,presa este intimidată ceea ce inspiră un real sentiment de revoltă.” scrie Fouad Bahri, de la Paris.Pentru Edwy Plenel «oricare ar fi contextul , nu există nici o scuză pentru a prelua cu autoritarism controlul în media.În acest ritm şi cu mijloacele de care dispune Statul, putem să ne temem că pur şi simplu presa independentă turcă o să dispară. Ca Wilikeleaks ,contre puterii nord-americane, confraţii noştri turci trebuie să ducă rezistenţa mai departe perin numeric şi internet bătându-se pentru a arăta cetpţenilor că libertatea presei nu e numai libertatea de expresie. Este mai mult, accesul la informaţie, dreptul de a şti ce este de iteres public şi ce face puterea în numele lor. „

Confiscat , jurnalul Zaman devine acum pro Erdogan conform”dreptului în vigoare” scrie Sami Kiliç.

La ora la care scriu, a fost confiscată şi Agenţia de presă Cihan. Un judecător de pace din Istanbul a decis să plaseze sub tutelă judiciară cea mai mare agenţie de presă privată .

Aşadar marii jurnalişti ai lumii, s-au pronunţat. Aşadar ocolul imaginilor ruşinoase de la preluarea, sechestrarea,ocuparea ziarului Zaman au făcut înconjurul lumii. Aşadar la capătul a 15 luni de hărţuiri, dictatura învinge. Întrebarea este, până când?

Dacă suntem atenţi la toamnă  
 Toamna vine cu generozitate şi culoare, cu miresme şi clipe tainice, cu brume uşoare şi abur misterios peste zi.Dar oare ne mai uităm la ea?   Din copilărie ne rămâne amintirea lunilor de toamnă, gustul merelor, aroma strugurilor, dansul culorilor în păduri şi tot frisonul pe care acest anotimp binecuvântat ni-l aduce. Prin alte părţi de lume toamna nu e atît de generoasă, de colorată şi de plină de frumuseţe ca la noi.Toamna e un cadou uriaş pe care ni-l face viaţa dar noi, de multe ori, nu suntem prea atenţi la el.   Suntem prinşi de alte întâmplări, de gâlcevi şi de nemulţumiri, de ranchiuni şi de regrete, suntem prinşi de tot ce e mic şi mai nimic şi din pricina asta de prea multe ori, o ignorăm.Am încercat deunazi să-i spun unui băieţel de opt ani ceva despre toamnele copilăriei mele, despre cum stăteam rezemaţi de gard şi priveam stolurile de păsări care plecau, despr cum bucătoresele tăiau munţi impresionanţi de varză ca să pună murături în curtea mare a liceului din Năsăud, despre castanele rostogolite pe trotuare, care ne bucurau nespus şi pe care le adunam ca pe nişte preţioase odoare cu toate că nu ne foloseau la absolut nimic, despre frunzele roşii ale arţarilor pe care le presam între file de carte. Despre emoţiile zilelor de şcoală, despre brume şi mersul la adunatul recoltei, chinuitor în sine dar care până la urmă avea partea sa de bucurie în întâlnirea noastră cu natura. Despre păduri şi despre animale, despre obieciurile satului şi despre freamătul oraşului,despre culesul porumbului şi al strugurilor,despre amuzantele borcane cu gogonele şi tot felul de nimicuri de genul ăsta, cum jocurile noastre se adaptrau anotimpului. Băieţelului cel simpatic căruia voiam să îi spun ceva despre toamnele mele,nimic din toate astea nu-i evocau ceva, el era preocupat doar de câţi bani aveam ,dacă aveam jocuri video şi ce marcă de maşină.Copilul vorbea de fapt numai despre bani. Atât. Woody Allen a făcut nu ne mult un film despre nostalgie, despre sindromul pe care-l avem adeseori,acela al regretului după vremuri trecute, acela de reîntoarcere în trecut, jindul cu care ne gândim la alte vremi, la alte epoci. Dar în ce vă spun eu nu e vorba de nostalgie. Sau nu numai. E vorba de faptul că azi, crescându-ne copiii într-o lume grăbită şi adeseori cumplit de superficială, printre repere impuse de viteză, de adaptare, de competiţie, le furăm multe din bucuriile esenţiale ale vieţii: una din valenţ   ele vieţii e tocmai aceasta: întâlnirea cu natura, cu marea ei respiraţie, cu   ritmurile şi ciclurile ei magnifice.O clipă de contemplare, o privire aruncată împrejur, o secundă în care ascultăm foşnetul frunzelor sau ropotul ploii şi nu doar vocile televiziunilor sau sunetele muzicilor din căşti, ne-ar putea reconcilia oare cu proiectul natural al firii noastre omeneşti? Poate că da.Nr.12/2013

Grâul, pâinea şi ţăranul român

CL la Samanyolu
Cleopatra Lorinţiu, editor in chief al publicaţiei ZAMAN ROMANIA , la ISTANBUL, 2013, pe platourile de filmare ale televiziunii SAMANYOLU

 

Discursul lui Liviu Rebreanu rostit la Academia Română în 1940, „Laudă ţăranului român” conţinea idei deopotrivă înălţătoare şi respectuoase la adresa ţărănimii, definitorie pentru istoria românilor.Rebreanu spunea :”De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“ Nu mai e vremea emoţiilor idilice, nici a costumaţiilor păşuniste, ştirea zilei e că avem o producţie mare de grâu anul acesta în pofida secetei şi că taxa pe pâine se va reduce graţie ingineriilor finaciare şi a voinţei politice. Ţăranul român e undeva ,în colţul său, de rai sau dimpotrivp, asta dacă n-a plecat prin Europa de vest la cules de te-miri-ce iar idealul naţional e mereu greu de precizat. Suntem ca de obicei, sau prea exaltaţi sau prea blazaţi, sau prea entuziaşti sau complet delăsători, în acest bizar tango al stărilor de spirit mioritice, care-l exaspera pe Cioran şi îl melancoliza pe Noica.Nu puţini sunt cei care îmi spun acum că nu mai vor să urmărească ştirile zilei, că se închid în carapacea lor pentru că asaltul întâmplărilor vulgare îi deprimă.Îi demoblilizează, aş zice.Statele lumii, cele avansate, spre care privim cu jind, sau altele, împărtăşind doctrine după care nu ne dăm în vânt, ţările lumii, zic, şi-au creat sisteme proprii de influenţare a opiniei publice, de formare a gustului, de comunicare subtilă a unor direcţii, şi-au format propriile modele. Şi-au format modalităţi de inducere în masă a unor impulsuri, a unor idei. De exemplu nemţii ştiu să acrediteze valoarea ord  inii şi disciplinei, francezii îşi cultivă diferenţa specifică şi au grijă să insufle puţin optimism,puţin „joie de vivre”, eleveţienii contează pe corectitudine şi păstraree valorilor, turcii au grijă de idealul lor legendar, susţin ideea muncii şi a apărării rolului spiriatualităţii, ş.a.m.d. Aflaţi la douăzeci şi ceva de ani de la revoluţia care ne-a dat mână liberă la visare şi îndrăzneală, noi, românii pare că nu avem încă limpezit idealul de viaţă dar nici modelele de urmat.Ştim în schimb să ne lăsăm copleşiţi de mode. Câteva canale tv se chinuie din răsputeri să ne aducă în faţă exemple de oameni reuşiţi, muncitori, care au făcut ceva în viaţă, de olimpici sau tineri care au uimit vestul. Cu toate acestea, la nivel de naţiune modelul nostru e imprecis. Oamenii vorbesc tot mai urât între ei, sunt tot mai agresivi, tinerii se exprimă tot mai vulgar, copiii sunt tot mai puţin copii şi sar pe nebăgare de seamă într-o imitaţie a adulţilor alegând ipostazele cele mai puţin plăcute…. Discrepaneţele sunt enorme.Ţăranul român, în colţul lui ( de rai sau dimpotrivă )îşi vede de munca lui, ricanând cel mai adesgala inceput prezentare cleo 22 noi 2013ea, decepţionat de multe. Este evident că avem nevoie de modele. Cine să ni le dea, cine să le susţină viabilitatea, cine să urmărească serios şi consecvent receptarea informaţiei? Există o „minte gânditoare colectivă” a societăţii nostre? E cumva aceasta o cursă contra cronometru? Riscăm oare ca scara de valori acreditată în România să sufere o lovitură prea greu de suportat sau şi mai grav, imposibil de restabilit? Fiecare îşi oferă propriul răspuns în timp ţăranul român priveşte nedumerit din colţul lui…

Fotografie de la Gala aniversară ZAMAN ROMANIA, derulată în sediul Universităţii Lumina  din Bucureşti ,22 noiembrie 2013

Până la urmă vom scrie cu toţii, ceva...05 Şubat 2014, Çarşamba /   

O dorinţă nestăvilită de-a scrie i-a cuprins pe români de-o vreme încoace. Tineri sau trecuţi de cumpăna vieţii,titraţi ori inocenţi într- ale şcolii, oameni din cele mai diverse categorii, cu cele mai diferite ocupaţii posibile, şi-au revărsat de 23 de ani oful literar şi dorinţele înăbuşite prea mult timp se pare, în aspiraţia cu totul respectabilă de a-şi vedea numele pe-o carte aşa că în clipa de faţă avem mai mulţi autori decât ne-am fi putut imagina vreodată!

Dacă la americani, la francezi sau italieni abundă cărţile dedicate unor subiecte năstruşnice, la noi, de departe poezia, proza şi memoriile deţin locurile principale. Unii o fac din simpla dorinţă de a comunica, de a fi luaţi în seamă, persuadaţi de propriul talent, de valoarea propriilor surse de inspiraţie( asistăm la clasicul „viaţa mea e un roman”),alţii văd în publicare o posibilitate de a-şi înfrumuseţa CV-ul într-o epocă în care forma e mai importantă ca fondul, alţii trăiesc cu impresia că intră astfel într-o altă lume, într-un „eşalon superior” că dă bine, ca un fel de particulă de nobleţe pe care doritorii de ascensiune socială o cumpărau în Franţa secolelor trecute. Sunt şi din aceia care aspiră la intrarea prin uniuni de creaţie sau împătimiţi ai mediului cenaclist. Singuratici, fără ambiţii sau dimpotrivă animaţi de veleităţi sociale fierbinţi,iremediabil ambiţioşi,urmăriţi de dorinţa de afirmare, politicieni la cârmă sau politicieni în formare sau deformare, aspiranţi la rangul de meditativi, spirituali, iubitori de arte şi meserii, public, mame, cetăţeni, ca-n descripţia unei scene dintr-o piesă de teatru veche.Câtă producţie literară,atâta diversitate! „Lumile literare” se ating rar între ele, se formează grupuri şi grupuscule,interferează, se împart şi de despart, apoi se duşmănesc sau se ignoră, iar mie această superproducţie de carte autohtonă mi se pare pur şi simplu un lucru excelent, plăcut şi futil precum spuma ce se revarsă din paharul cu spumant.

Scriem unii despre alţii, cu pasiune, cu efervescenţă, ne dăm importanţă, ne dăm mari, ne dăm în petic sau ne dăm loviţi în aripă, ah, de-ar trăi Nichita să mai vadă dumnealui toate astea…

S-ar putea ca exact în această clipă, pe undeva, instalat în faţa unui computer,într-un oraş românesc sau cine ştie, prin nordul canadian sau prin sudul australian, vreun autor român să scrie chiar analiza sociologică a acestui fenomen, a acestei revărsări de dorinţă de a scrie,de a publica şi de-a se face cunoscut.

Căci nu întotdeauna autorii, cei care scriu, sunt dispuşi să-i citească, să-i asculte şi să-i priceapă pe ceilalţi!Dulceţile vanităţii sunt şi ele mari tentaţii, prin urmare de foarte multe ori apariţiile editoriale sunt bun combustibil pentru ego iar totul e o acumulare de monologuri.Nu-i nimic!Să fie ăsta păcatul cel mai mare al românului care află de la trei ani că s-a născut poet.

Scumpele păşunisme ies iute la iveală şi găsesc la fel de iute teren de afirmare în rap sau slam, forme moderne de manifestare a spiritului creator dedicat strigăturii, cimiliturii şi şaradei, turnate în forme inspirate de lumea afroamericană şi nu numai. Impactul civilizator al globalizării.Lumea nu mai merge azi la clacă şi nici la hora satului, ci prin cluburi şi discoteci.

Totuşi lumea trebuie să strige,să iasă în evidenţă, să -şi exprime preaplinul sufletesc.Aceste vorbe nu au în ele nici un fel de morală ascunsă şi nu încearcă să emită vreo judecată de valoare. După cum avalanşa de scrieri (dumnezeu ştie de unde îşi face fiecare rost de parale dar parafrazându-l pe superbul „Există nervi” am putea zice „ Există sponsori!” )nu se supune unei autorităţi critice constituite.Căci autoritatea critică, aceea,obiectivă şi nepărtinitoare, urmare firească a politicii de grup,grupuscul şi grupuşor, s-a diluat.Nu mai există.I se reproşase lui G. Călinescu la un moment dat,că fusese părtinitor în a sa monumentală Istorie, ignorând unii autori.

Păi ce să mai vorbim azi! Când mari scriitori supravieţuitori abia dacă îşi mai duc zilele,abandonaţi total, uitaţi prin apartamentele lor bătrânicioase,de nimeni nu mai ştie dacă mai sunt sau nu în viaţă. Când alţii, mult mai puţin merituoşi sau chiar mai deloc, dar mai iuţi de mână, mai pricepuţi în relaţionare, fac să pară stăpânii clipei.

Asta e, până la urmă vom scrie toţi câte ceva iar vraful de cărţi,tipărite sau digitale,păi, o să se descurce posteritatea cumva!Iar cei care ne vor judeca, poate se pregătesc chiar acum, sub nasul nostru, sub binefăcătoarele auspicii ale cluburilor şi discotecilor, în cultura rap, hiphop şi slam. Cleopatra LORINŢIU

Tot felul de strigăteCleopatra Lorintiu la Istanbul 2013, cu prieteni jurnalişti

Tot mai mulţi sunt cei pe care strigătul de disperare al academicianului Dinu C.Giurescu i-a pus pe gânduri. Domnia sa, cu exemplaritatea intelectuală care îl caracterizează expune cu claritate marile griji pe care e drept că trebuie să ni le facem în aceste momente. Propagat pe net şi „share-uit” de mii de ori de românii din ţară şi de cei din străinătate, textul expune în clar situaţia actuală şi asta e de natură să ne înspăimânte. „O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin „conlucrarea“ tuturor acestor factori.Este cazul României.”

Privatizarea (vânzarea) resurselor minerale şi energetice,sistemul bancar controlat în proporţie de peste 90% prin sucursalele din România ale băncilor din alte ţări, problema împrumuturilor contractate de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Banca Europeană şi urmarea acestora: asupra cetăţenilor apasă cea mai mare datorie din istoria contemporană a României!Faptul că se ajunge la „ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română se operează, de mai mulţi ani, direct asupra tinerilor prin învăţământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba şi literatura şi istoria românilor” .Să recunoaştem că toate acestea sunt motive teribile de îngrijorare, evident că le ştim cu toţii, că ne frămîntă pe toţi iar meritul incontestabil al venerabilului istoric este acela de a le spune şi expune cu claritate, fără teamă. Este dreptul şi apanajul vârstei şi al poziţiei domniei sale respectate.

Cam la fel a făcut şi Octavina Paler, la un moment dat dacă vă mai aduceţi aminte. Cam la fel au făcut alţi mari scriitori precum Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu,Adrian Păunescu, istorici precum Gheorghe Buzatu sau alţi cărturari numai că „trezirea” noastră ca popor ar trebui să să facă într-un proces amplu şi bine orchestrat în care vocile creatorilor de opinie să nu fie doar strigăte în deşert.

Finalul ” strigătului „publicat de venerabilul cărturar este sfâşietor:”Cu prea puţine semne pozitive, atitudinile oamenilor politici nu sunt încurajatoare. Tendinţa merge spre slăbirea în continuare şi chiar destrămarea statului şi a naţiunii.Apare ca şi cum s-ar dori să nu se schimbe ceva fundamental, ca starea existentă în 2011-2012 să rămână încă o generaţie cel puţin.

Vom merge în continuare spre destrămare sau dimpotrivă spre o redresare – deocamdată greu de întrevăzut?Încotro ne îndreptăm, Doamne?”

Dincolo de importanţa decisivă a factorului politic, aş remarca faptul că la crearea acestei „disoluţii” participă intens o mentalitate a derizoriului, o capacitate de a ne molipsi de mode proastre,o manie a „umflării” subiectelor minore în presă, un voyerism de prost gust. Presa trebuie să ofere modele, să ridice ştacheta gustului, să sugereze alternative, să tragă în sus după sine, publicul. Spirala prostului gust va deveni altfel ,un adevărat vertij şi ne vom trasforma încet, încet într-o naţie în care preponderenţa o au proştii, tot ce e îndoielnic, vulgar,dubios, tot ce trage în jos minţile oamenilor. Să nu ajungem acolo, depinde de noi toţi. S-ar putea să stea chiar în puterile fiecăruia dintre noi ieşirea din acest haos.

Tineri poeţi.Ioan Cioba

lansare bistrita cioba
La lansarea cărţii lui Ioan Cioba, Bistriţa 3 aprilie 2014 Librăria N.Steihart ,alături de poet şi de Olimpiu Nuşfelean

Veţi citi o carte de poezie proaspătă şi plină de emoţie poetică, în care drumurile şi peisajele, oraşele şi descoperile sunt doar fericite pretexte în descifrarea unei cartografii a sentimentelor.

Atâta prospeţime, un soi de francheţe masculină greu de găsit în poezia de astăzi şi care îşi trage sevele din poezia adevărată de iubire a altui secol :„de-ar fi să vii te-aş înlănţui cu trifoi/ şi te-aş veghea cu cicoare sălbatică” scrie poetul.

Chiar dacă în volumul anterior Nopţi la Viişoara ,tainele, emoţiile veneau prin filiera unui loc sacru natal, o Viişoară într-un fel existenţială,parcă imprecisă în coordonatele geografice oarecum şi tocmai de aceea uşor de adjudecat de orice cititor, un fel de nod primar al vieţii, în actuala culegere de poeme, notaţiile, referinţele bazate pe călătorii şi întâlniri par o ieşire din lumea mică spre lumea mare.

Interesant e că lumea mică şi lumea mare sunt radiografiate cu aceleaşi mijlocae literare, cu aceeaşi sensibilitate uneori suavă, alteori sincopată.Poemul scris la Vatican sub semnul arcului lui Constantin de pildă este perfect construit şi sfârşeşte tot într-o răbufnire emoţională şi emoţionantă: „patrician transilvan înmirat/

de atingerea ta şi a ploii sixtine „.

Într-o lume poetică în care unii se feresc de emoţie mizând pe urât, pe distorsiune,pe evitarea metaforei,pe banalizarea extremă, Ioan Cioba ştie că emoţia artistică este baza poeziei, ştie că viaţa înnobilează poezia şi vice versa, ştie că poezia e sărbătoare înainte de tot.

Decorul s-a schimbat, el poate fi vienez ,londonian, italian sau francez,corean sau turc, arab,german sau elveţian, poetul însă caută aceleaşi tainice înţelesuri, presărând surprinzător câte-un arhaism, un regionalism ales cu grijă sau vreo vorbă inventată aşa cum îi şade bine unui descendent al locurilor bistriţene. Poetul însă are grijă să păstreze în fiecare din aceste cărţi poştale poetice spiritul,mireasma loclui, nu doar un nume propriu care poate fi german sau din Asia Mică ci chiar o culoare din coada magică a acestui păun de chihlimbar , răsfirata la nord şi la sud, la dreapta şi la stînga, într-o bucurie a descoperirii locurilor şi a ceea ce ele pot trezi tainic, în suflet şi minte.

Aşa că putem zări „eşarfe albe pe Mont Blanc sau cum în ,”noiembrie la Waterloo/ ninge ca-ntr-un sântirim /transilvan”, ori ”în balconul veron/ lumina se desfoaie vânăt/ sub adierea dolomită „ şi într-un excelent pastel parizian :”în toamnă în Tuilleries/ te aştept plin de sevă/ ca pe o scrisoare târzie/ din războaiele france”.

Din etapa lirică emoţională, jubilatorie oarecum, glisăm uşor spre dureri şi frământări care aduc a maturitate adevărată ca în această mostră lirică din care nu mă îndur să omit vreun cuvânt , atât de rotund şi de împlinit este textul „de absența ta/ mă cumințesc /ca și sorbul sângelui/ în anotimpul dospirii /înseară în parcul St.James /antracit //ție îți pare totul /doar un preludiu al căinței /ne iubim într-o trudă deșartă/ zi de zi suntem doi /cât de rar în același culcuș// mă strecor anevoie prin Soho /îmi car zgribulind cufărul cu tăciunii /și durerea mă atinge fierbinte/ ca o pulbere cu ghimpi .”

La atâta călătorie te-ai aştepta şi la o greşeală, la o notă falsă dar nu, poetul evită snobismul cu precauţie, cu bun simţ transilvan precum se vede în această neaşteptată poezie care poartă ca notaţie nici mai mult nici mai puţin decât Monte Carlo. Ei bine, ce îi evocă Monte Carlo, poetului ? Staţi să vedeţi : ”mereu cu traista la mine/ cu boabele tale din miriștea/ caldă încă a ultimului seceriș /amurgul coboară în cupe/ la mesele de joc ale principatului „

Mă simt aproape de poezia lui Ioan Cioba căci facem parte, zic eu, din aceeaşi familie poetică. Tresărim la aceiaşi paşi şi ne farmecă aceleaşi nuanţe, răspundem la aceleaşi coduri şi nu de puţine ori ele ne vin din Rilke, dinT.S. Eliot, din Montale.

Aflat la maturitatea sa literară , autorul ne dăruieşte în „Ioan din Satul Păgânilor” cartea de vârf a vieţii sale omeneşti şi poetice, momentul de maximă emoţie şi de înţelepţire, în care de la bucurie la durere, faci un pas mic.

Sau cum ar zice Ioan Cioba însuşi, într-un poem scris la Nice :„pe Promenade-des-Anglais/ marea tace demult/ vuietul e în mine „.( aceasta este prefaţa cărţii  Ioan din Satul Păgînilor de Ioan Cioba)