Ştefan Augustin Doinaş
„O singură zi. Dar de ce tocmai ea?”
( note răzleţe cu amintiri despre filmul documentar „ Excelenţa în Cultură.Ştefan Augustin Doinaş.
Documentar Ștefan Augustin Doinaș un film de
Cleopatra Lorintiu
documentar tv Excelenta in cultura distins cu Premiul APTR
Articolul poate fi descărcat de pe adresa următoare în format PDF.
https://independent.academia.edu/CleopatraLorin%C5%A3iu
Mi-am reproşat chiar de atunci că nu notez ce se petrece în jurul acelui interviu. Încă din ziua în care am ajuns în blocul din apropierea Pieţei Unirii, când abia dacă zărisem, fugară, lângă ascensor, silueta soţiei sale.
Mai apoi ne-am aşezat tihnit în camera lui de lucru, care mie mi se părea micuţă( evaluarea o făcea realizatorul de film din mine, aş fi avut nevoie de mai multă profunzime pentru ochiul camerei ) şi discretă.
Aveam de discutat „detalii de organizare”. Au fost puţine, nu ne-am chinuit reciproc, am făcut un fel de desfăşurător, poetul aşezase pe o măsuţă câteva cărţi de poezie, câteva antologii.
Purta o cămaşă vişinie şi îl simţeam un pic tensionat. Curtoazia sa era mai degrabă punctată de simpatie şi de un fel de emoţie discretă, un fel de plăcută stângăcie.
De fapt stângace mă simţeam şi eu în rolul pe care trebuia să mi-l asum. Paradoxal, îmi era mai uşor să fac interviuri şi documentare despre cei pe care-i cunoşteam mai puţin.
Despre cei care erau altceva decât scriitori. De ce?
Când eşti scriitor şi în acelaşi timp realizator de film documentar sau reporter sau redactor înseamnă că trebuie să faci totul pentru a-l aşeza cum trebuie, în lumină, în avantaj aş zice, pe cel despre care faci filmul.E un exerciţiu de altruism. Să fii tu însuţi şi în acelaşi timp să dispari. Să ieşi din cadru, să fii modest dar util.
În anii aceia (anii 2000) nişte premii numite „ de excelenţă” erau acordate prin puterile financiare ale unui sponsor (sancţionat ulterior de societate, cum se întâmplă mult prea des, în haloimăsul tranziţei noastre originale şi cinice).Premiile acelea nu mai sunt, toată zarva creată de ceremonia fastuoasă a acordării lor e caducă.Dar nu asta mai contează acum.
Rânduilelile şi înţelegerile politice funcţionau şi ele, zarurile căzuseră într-un fel bine pentru partea politică spre care poetul simpatiza, era chiar senator, şi iată, un premiu de excelenţă decernat chiar pe scena Ateneului Român îl încununa pe Ştefan Augustin Doinaş, aşa încât dirijorii Studioului TVR Cinema, ei înşişi oameni de film şi de documentar, au avut impulsul necesar pentru a purcede la treabă. Am binecuvântat în gând alegerea, m-am bucurat că buna conjunctură a clipei îmi dă posibilitatea să las un semn pe peliculă despre cel care în anii ’70, după un concurs literar şcolăresc, (faimos şi el la vremea aceea) în juriu fiind, scrisese două fraze foarte frumoase despre adolescenta care eram.
Am pornit să fac filmul. Prin anii 2000, studioul Cinema din TVR îşi avea sediul în vechea clădire a Televiziunii Române, aceea din care se începuse transmisia în ’56, imobilul ostenit,scorojit şi bântuit de amintiri din strada Moliere.
Operatorul „ desemnat„ de conducerea redacţiei a fost Liviu Pojoni. Acum mă bucur că filmul s-a făcut cu toate că atunci eram nemulţumită de câtă documentare adunasem, mi se părea o materie prea seacă, nu reuşeam să adun emoţie ori eu, pe emoţie artistică mizam!
Uneori reciteam seara unele din poeziile lui Ştefan Augustin Doinaş care mă marcaseră cum era „O singură zi”: „Din şiragul de zile,o singură zi/se desprinde, şi stă, şi aşteaptă.//N-o mai ajungi:între tine şi ea /se iveşte o umbră,o mare, o treaptă.//N-a adus nici surpări de pământ,/nici lupte de stradă,nici flora//luxuriantă a vreunei iubiri/amară nu i-a fost clipa,nici ora.//Soarele-a răsărit,a plecat spre apus./pământul a fost îngăduitor,tandru.//Banalitatea ei avea chipul roz/de floare dulceagă de oleandru.//O singură zi. Dar de ce tocmai ea?/Printre degetele-i divin răşchirate//soarele asfinţeşte de sute de ori/celelalte zile se uită mirate.”
Da, misterul şi emoţia simplă din aceste poezii aş fi vrut eu să le presar în film.Dar cum ?
N-am prelungit prea mult prima întâlnire, mai ştiu din experienţă proprie că scriitorii spun multe la întălnirea dintâi şi că apoi, la interviul propriu zis au tentaţia să nu le mai spună sau adaugă: „ aşa cum am mai vorbit data trecută „ ceea ce ucide interviul, publicul n-are cum să ştie ce am vorbit noi data trecută.
Filmările la părticica despre copilărie, la casa natală să zicem, în sătuc, la şcoală,la liceul „Moise Nicoară” , prin farmecul sărăcăcios al cărărilor de ţară, urmau să completeze un început. Cel mai greu era cu perioada de Sibiu pentru că acolo nu aveam cum să mergem să filmăm … fireştile coerciţii şi limitări financiare. Apoi pentru tot restul carierei, trebuia să mă mulţumesc cu câteva fotografii alb negru şi cu cîteva tăieturi din ziare. Nu-i uşor.
O soluţie ar fi putut fi un unghi de abordare datorat familiei :Celebrissima Irinel Liciu, marea noastră balerină făcuse pereche de dans cu prietenul meu drag, balerinul Gabriel Popescu. Dar nici aici lucrurile nu s-au potrivit .Când Gabriel a venit în ţară nu aveam la dispoziţie echipă de filmare, deviz, operator. Eu stătusem de vorbă cu el, povestisem sumedenie de lucruri, ba chiar îl filmasem cu camera mea VHS ( interviul s-a păstrat şi cred, dacă nu mă înţel că e unicul ) dar nu era o cameră profesională, aşadar nu avea cum să fie inserat în filmul cu Doinaş…Un detaliu din biografia mea mă plasa cumva pe poziţia în care nici nu puteam să sper să o rog pe Irinel Liciu să vorbească: vechi întâmplări din trecut îşi aruncau zgomotul surd-supărător, spre prezent.Numele unei personalităţi care ne fusese aproape amândorura nici nu putea fi pronunţat măcar. Deci, încă o cale de comunicare închisă.
Pentru mine, ca realizator de documentar, auspiciile filmării şi filmului erau sărăcăcioase.
Pentru mine, ca scriitoare, întîlnirea chiar fugară cu Doinaş, era o bucurie.
La clipa interviului propriu zis maestrul era cumva „fatalist”: „O fi cum o fi”, „ mă las în mâinile dumneavoastră”, foarte simplu şi cald . Odată greoaia cameră de filmare instalată pe trepied, luminile şi filtrele puse, înghesuite prin colţurile odăii iar eu instalată pe-un scaun aşa încât să nu carecumva să apar în cadru ( era şi una din condiţiile tv ale momentului, trăiam încă în perioada post-demiterii mele dintr-o slujbă de redactor-şef şi furtunile administrative din pricina politicului mereu potrivnic nu se potoliseră) am lăsat interviul să curgă .
Fără să-l întrerup, având grijă ca vorbele noastre să nu se suprapună; eu am rămas o voce discretă, doar atunci când era strict necesar un comentariu, o întrebare suplimentară aşa încât să nu se simtă singur… Eram „cineva” dinafară. Aş fi vrut ca poetul să vorbească publicului său prin mine, oricine îl vede, să se simtă de parcă ar fi fost tête-à-tête.
Aşa că filmul e mai mult o mărturisire, sinceră, „ normală” fără nimic artificial. După ce interviul s-a terminat, l-am invitat să-şi citească poemele pe care le-a ales.
Am purces la filmarea pozelor, aici un chip, o laudă, o tăietură de jurnal, o scrisoare. Viaţă adunată cu grijă în dosare. Am plecat . Obosisem toţi.
***
A urmat etapa montajului, poate cea mai grea. Ore întregi de vizionare, textul scos cuvânt cu cuvânt, căutarea imaginilor. Şi în sfârşit editarea. La asta poetul nu a mai fost prezent. L-am mai sunat de câteva ori dându-i ştiri scurte despre cum avansez .De fiecare dată repeta politicos acelaşi „ Mă las în mâinile dumneavoastră.”
După difuzare mi-a mulţumit, la fel de politicos.
Reîntâlnirea cu Ştefan Augustin Doinaş a venit la decernarea premiilor APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune,) ceremonie petrecută, dacă nu mă înşel, într-o sală a Hotelului Intercontinental, cu mare tam tam şi alai, cu toate televiziunile adunate-n păr, cu surle şi trâmbiţe. Documentarul „Ştefan Augustin Doinaş, Excelenţa în cultură” primea premiul pentru emisiune culturală .
Maestrul a venit la această ceremonie zgomotoasă şi plină de flash-uri şi lume elegant îmbrăcată.
Se sprijinea în baston, discret, modest, cumva copleşit şi a declarat că …” nu are nici un merit „ şi că „meritul întreg pentru film este al doamnei Lorinţiu”.
M-a emoţionat, desigur. A fost primul şi ultimul premiu APTR luat de mine, fie şi pentru faptul că a fost prima şi ultima oară când m-am înscris în competiţie, evident împinsă de la spate de cei care au lansat ideea filmului : realizatoarea de documentar Lucia Hossu Longin şi regizorul Dan Necşulea. Probabil, sunt şi competiţiile bune la ceva : aduc oamenii la scenă deschisă, deschid partea de publicitate, de marketing. Eu personal, nu le iubesc. Nimic din ideea de competiţie, nici chiar luptele pentru Nobel nu mă impresionează. După părerea mea, scriitorii şi poeţii sunt altundeva.
Şi când acceptă să se plaseze în ordinea lucrurilor în care apar cuantificări, măsurători şi econometrie culturală, sensurile încep să se amalgameze. Dar asta este.Suntem fiinţe sociale, într-o societate debusolată, consumistă şi superficială, aşadar nu avem de ales. Sau nu află nimeni de noi sau ne aruncăm în vîrtej.
Cum probabilitatea ca după noi cineva să scotocească prin sertare, să caute şi să ne aducă opera în lumină e foarte foarte mică, rămâne să trăim şi să murim în vîrtej.
***
Întâlnirea cu Ştefan Augustin Doinaş, cu prilejul acestui film , a fost scurtă dar foarte densă. Dar a fost momentul de viaţă în care am comunicat cu adevărat. Înainte, fuseseră doar circumstanţe de viaţă literară fără, greutate. După, nu ne-am mai văzut. Eu am plecat să lucrez la Paris, unde am aflat ştirea trecerii lui spre Câmpiile Elizee. Apoi, m-a şocat profund cum s-a stins marea stea a baletului, doamna Irinel pe care în viaţa de toate zilele de fapt, nu am cunoscut-o. Am în faţa mea, printr-o joacă ironică a sorţii, într-un dosar de jurnal lăsat de cel care a fost soţul meu, poetul Gheorghe Tomozei, între alte sute de pagini şi scrisori, fotografii , semne literare care acoperă vreo 40 de ani de artă şi literatură română, am, zic, vreo 15 pagini, scrisori şi note scrise de doamna lui Doinaş.
Sunt documente inedite, nebănuite, impresionante,confesiuni, notaţii, idei, fragmente de literatură, spuneri poetice, cu scris nervos şi uneori aproape scrijelite cu creion chimic. Nu ştiu ce să fac cu ele. Ar completa aceste documente ceva la biografia lui Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu?
Se cuvine să deschidem sertarul acesta sau, mai degrabă să lăsăm totul aşa cum poate că au vrut ei, îngropat, uitat, acoperit de praf ?
Habar nu am. Tot ce ştiu este că aceşti mari artişti au trăit viaţa cu intensitate şi mai ales că sentimentele au fost puternice, copleşitoare, asumate.
Şi tot ce mai ştiu este că o asemenea viaţă merită trăită. Densă, pasională, sublimată în artă.
Cleopatra Lorinţiu
Un alt capitol din povestea filmului despre Ștefan Augustin Doinaș
Bucureşti,10 Noiembrie 2014
Acest text mi-a fost cerut de doamna Alina Ledeanu, directorul Revistei Secolul 21 si publicat în numărul 7-12 din 2014
(Interviu cu Ștefan Augustin Doinaș(transcrierea textului interviului a fost realizată de redactorii Revistei Secolul XXI cărora le adresăm mulţumiri sincere.)
Aici, la răspântie, unde se alege un drum de alt drum, bifurcat sunt eu însumi, credeam că am ales…
Doinaș Psalmul XVI
Cleopatra Lorințiu: Poet, traducător şi critic literar, rafinat cunoscător al liricii universale, tălmăcitor la lui Faust şi conducător al prețioasei reviste Secolul 20. Membru al Academiei Române, conștiință lucidă a timpului său, Ștefan Augustin Doinaş înseamnă în literatura română contemporană un destin literar profund particular, aflat nu o dată în luptă deschisă constrânsă cu toate constrângerile ideologiilor conjuncturale, dovedind faptul că iubirea totală față de literatură și devoțiunea față de poezie pot fi coordonatele majore ale unei vieți de scriitor.
Adevărata mare poezie nu poate fi explicată prin datele biografice ale poetului care a scris-o. Având în minte această limitare formulată de poet, care nu e nicidecum un adept al biografismului, am vrut totuși să vă oferim în acest portret un arc peste timp: destinul unui scriitor, formarea sa culturală, obstinația și asumarea, debutul poetic întârziat de vremi și recunoașterea scriitoricească, biografie adică. Și ea începea într-un atemporal aprilie 1922 și într-un loc anume în apropierea Aradului: Comuna Caporal Alexa.
Ștefan Aug. Doinaș: – Era un sat de 2500 de suflete, sat de pustă, străzi drepte, perpendiculare, plin de praf, de noroaie, zăpadă multă, un ger strașnic iarna, oameni și săraci și înstăriți. Se făcea politică în satul meu. Cei mai lipsiți erau țărăniști de-ai lui Maniu – Maniu se bucura de mare trecere – cei mai înstăriți erau liberali. În timpul comunismului tatăl meu a fost declarat chiabur. Tatăl meu a fost primar liberal. Nu aveam decât 16 hectare, ceea ce față de adevărații chiaburi nu e mare lucru. Nu existau prea mulți bogați. Tata țăran, mama țărancă; tata făcuse două clase de gimnaziu, bunica dinspre tata era analfabetă, nu știa să citească, nu știa decât banii.
C.L.: – Dar ați fost crescut în sentimentul respectului față de pământ.
Ș.A.D.: – Da, într-o oarecare măsură, deși am avut complexe când eram mic, pentru că eu eram înstărit și pentru că mă învârteam într-un cerc de copii foarte lipsiți, săraci. Îmi amintesc, mai mult mi s-a povestit, luam pâine și ceream mălai pentru pâine. La noi în casă nu se făcea mălai și atunci ceream la vecini.
Școala primară am făcut-o în sat, am avut un foarte bun dascăl, învățător și un excelent preot. Spun lucrul ăsta pentru că atunci când am ajuns la Arad știam o gramatică pe care nu îmi amintesc să o fi învățat niciodată. O auzisem de la dascălul meu, intrase în urechile mele și în mintea mea fără niciun efort de a o memoriza. Am făcut liceul la Arad, am ajuns în clasa I în 1933, după marile inundații, când s-a construit și digul care există și acum la Arad.
Un liceu cu un prestigiu deja constituit, cu profesori foarte buni, deși câțiva proveniseră din învățători care fuseseră reciclați după Marea Unire, nu aveau facultate, se specializaseră după aceea. Am beneficiat de profesori excepționali la latină, la limba română, la științele naturii și la matematici, firește, dar pentru mine nu aveau nicio importanță, nu mi-au plăcut.
C.L.: – Anii de liceu au fost importanți pentru formarea umanistă de mai târziu?
Ș.A.D.: – Pentru formarea literară da, am început să scriu poezie fără să îmi dau seama, dar nu sub influența școlii. Atunci am învățat pentru prima oară ce înseamnă o analiză literară, ce înseamnă sa citești poezie, atunci mi-am ales și pseudonimul Doinaș, eu mă numesc Popa, care mi se părea că este un nume extrem de banal, care trebuie neapărat schimbat. Cum profesorul ne spusese că există în niște cuvinte care nu pot fi traduse în limba română, niște cuvinte care nu pot fi traduse și care există numai în limba română: dor, doină și așa mai departe, eu am zis că Doinaș este potrivit pentru ce voiam eu, adică să evadez din banal.
Primele poezii le-am scris fără să știu că propriu zis fac literatură, de altfel nu spuneam nimănui, nimeni nu știa, abia prin clasa șaptea, după ce am aflat de revistele literare am avut intenția, ambiția să mă lansez și am trimis niște poezii la Jurnalul Literar al lui Călinescu, și am fost publicat nu de Călinescu, bineînțeles, ci de Ivașcu, care făcea bucătăria revistei; și în același timp la Viața Românească, ultimul număr din 1939, după care a fost desființată.
Este interesant că la Jurnalul Literar am trimis pentru că Alecu Constantinescu, care era și diriginte, ne-a abonat la câteva reviste literare, vorbindu-ne ne despre noua generație de critici, critici care erau mai tineri decât el la facultate, Călinescu și apoi generația și mai tânără un pic: Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu. El ne-a vorbit despre acești critici, ne-a abonat la Jurnalul Literar, Viața Românească și alte reviste. Iar eu, la sfârșitul anului, fiind bibliotecarul clasei, am plecat acasă cu colecția Jurnalului Literar. Pe această revistă mi-am făcut educația, prima instrucție și educație literară. Am început apoi Medicina la Sibiu din două motive: și pentru că era o facultate militarizată și pentru că părinții mei voiau să mă vadă fie avocat, fie doctor. Lor li se părea că altfel un intelectual nu se smulge din mediul provincial dacă nu ajunge la una din aceste două profesiuni. Și, ascultător, m-am înscris la Medicină, am pierdut trei ani la Medicină, pentru ca după aceea să devin student la Litere și Filosofie.
Bineînțeles, în timpul acesta publicasem; revistele pe care le agreasem erau Curentul Literar și Universul Literar. Atunci am început să fac și primele traduceri, în mod curios, din poezia franceză eu am ajuns mai întâi la cei mai dificili poeți: la Valéry și la Mallarmé și după aceea la ceilalți. La literatura germană și la poezia germană am ajuns de abia mai târziu, la Sibiu, în cadrul Cerului Literar ca să zic așa.
Cercul Literar era o sinteză a Cercului Literar Studențesc Octavian Goga, care îi grupa pe toți studenții cu preocupări literare de la Litere si Filosofie. Din acest cerc foarte larg ne-am desprins câțiva într-o formațiune mai strâmtă, mai coerentă ca preocupări și gândire literară, și am ajuns să ne definim direcția noastră prin acea scrisoare care a fost interpretată ca Manifestul Cercului Literar. O scrisoare compusă de Negoițescu, dar trimisă de E. Lovinescu și astfel cercul Literar a primit Certificatul de Existență, datorită acelei scrisori care s-a bucurat de un răspuns al lui Lovinescu. Cum acea scrisoare pleda pentru o literatură urbană, împotriva pășunismului, adică a literaturii și îndeosebi și împotriva poeziei patriotarde, în timpul regimului Antonescu, când noi eram în război cu rușii, firește că am fost atacați din toate părțile pentru lipsă de patriotism, cosmopolitism. Dar noi eram sensibili, nu aveam mulți prieteni germani, nu eram deloc filogermani, eram filofrancezi, dar în același timp receptivi și față de literatura germană, și mediul respectiv al Sibiului, Cercul Literar s-a impregnat și de cultura germană. Blaga, profesorul nostru, agreat de toți, definise cele două culturi, germană și franceză, arătând în ce măsura cultura germană este profitabilă pentru o personalitate care se dezvoltă, pentru că îi furnizează niște modele cărora nu trebuie să li se supună, ci îi stimulează valențele creatoare.
C.L.: – Dar cum l-ați perceput pe Blaga, cum era raportul, era un om reticent?
Ș.A.D.: – Era un om foarte rezervat, fără vocație pedagogică, cursurile lui erau așa cum își citea și el poeziile, adică cu o dicție albă, fără niciun fel de intonație, deloc interesante, de altfel își citea cursurile, care apăreau sau apăruseră în cărți, deci noi le puteam oricând avea la îndemână atunci când doream, dar era foarte apropiat de noi, frecventa cenaclul nostru, el cu doamna Blaga și cu …. Dorli, ne trata ca pe niște prieteni mai tineri, ca pe niște colegi, unii dintre noi, Radu Stanca a fost asistent al lui, pe urmă s-a împrietenit foarte bine cu Ion D. Sârbu.
Ne-a fermecat prin personalitatea lui, prin filosofia lui, filozofie față de care, așa era la modă atunci – aceasta era fronda noastră – ne delimitam, ni se părea că nu putem să fim blagieni și nici nu eram atunci, cu toții am devenit mult mai târziu, după ce am terminat facultatea și după ce Blaga a dispărut. Atunci aveam relații foarte strânse cu dânsul și destul de prietenești. Nu ne duceam la cursurile lui, decât rareori, deși mergeam cu dânsul până în fața ușii, când ne întreba – avea foarte mare orgoliu – dar nicidecum vanitate, dacă pot să deosebesc între aceste două lucruri. Nu ținea ca noi ca noi să facem altceva decât ceea ce dorim, știa că îi suntem fideli spiritualicește. Și atunci ne întreba: „Veniți la cursul meu?” și noi răspundeam: „Nu, domnule profesor, avem treabă nu știu unde”, pretextam, iar el zâmbea, dădea mâna cu fiecare, intra în sala de curs, iar noi ne duceam să ne plimbăm prin oraș. Acestea erau raporturile cu Blaga. Până ce noi am scos Revista Cercului Literar, el a scos Secolul, noi am devenit colaboratori la Secolul, el a devenit colaborator la revista noastră.
Ș.A.D.: – Revista noastră, Revista Cercului Literar, am scos-o prin sponsorizări, obținusem bani de la Partidul Liberal, de la Mișu Fărcășanu, care era asistentul lui Gheorghe Brătianu care conducea o aripă a Partidului Liberal atunci, și de la marele nostru susținător, mare om de cultură și medic de reputație mondială, Iuliu Hațeganu, rectorul Universității. Unii dintre noi, câțiva: Radu Stanca, Negoițescu, eu, Regman, atunci, în aprilie 1944, când Gheorghe Brătianu a venit la Sibiu ca să susțină o conferință însoțit de asistentul său Mișu Fărcășanu – după aceea a avut loc întâlnire clandestină în casa unui mare fruntaș liberal, după cum știți partidele erau interzise atunci – și Gheorghe Brătianu ne-a spus, în aprilie 1944: ”În anul acesta se vor petrece mari evenimente, partidele vor fi din nou acceptate”. În 23 august s-a petrecut ceea ce știm, și atunci în aprilie noi am devenit primul grup al tineretului liberal, în clandestinitate.
După 23 august a apărut și o gazetă liberală la Sibiu, Națiunea Română, în care toți patru am fost redactori: Radu Stanca, Negoițescu, eu și Ion D. Sârbu.
Atmosfera a fost destul de încărcată atunci, după scrisoarea noastră, după adeziunea noastră față de direcția critică a lui Lovinescu, am fost acuzați de cosmopolitism, de lipsă de patriotism, de filosemitism, de, ciudățenia este, de filogermanism. Paradoxurile existau și pe vremea aceea și, în treacăt fie spus, o mulțime din fruntașii politici de azi au fost atunci adversarii noștri, și există niște texte semnate de ei în care ne demascau ca pe oameni lipsiți de patriotism; dar asta este altceva. Între timp am avut ocazia să fim puși la punct și la închisoare de către alții, nu către ei, pentru că ei înșiși ajunseseră la închisoare. Vorbesc de anumiți fruntași țărăniști.
Grupul nostru s-a risipit după 1947, la Cluj; Universitatea se mutase la Cluj. Am încercat din nou să scoatem o revistă acolo, am încercat să ne afirmăm din nou, nu s-a putut, cenzura comunistă era altceva decât cenzura lui Antonescu și atunci ne-am dat seama că nu mai putem face literatură, cultură și trebuie să ne împrăștiem. Clujul devenise deja un oraș cu un climat nefavorabil nouă, chiar primejdios, dominat de personalitatea în plină ascensiune a lui Baconski, care a fost un mare dușman al nostru – nici noi nu am fost prieteni ai lui – și care întreținea o anumită atmosferă defavorabilă nouă, și atunci ne-am dus fiecare unde am putut. Negoițescu a devenit secretar de liceu; Ion D. Sârbu, profesor; Radu Stanca a rămas în Sibiu și a făcut teatru și regie de teatru eu am devenit dascăl la țară, Petroi, dascăl a Timișoara și pe urmă la Arad; Regman și Teodoran au rămas în Cluj, Ovidiu Cotruș a izbutit să își termine facultatea, dar era urmărit și era nevoit să se ascundă când la unul, când la altul; Radu Enescu, ca să scape de urmăririle pe care le bănuia a simulat nebunia, claustrat în casă, în sfârșit, multe peripeții, fiecare în felul lui ne-am descurcat în perioada aceea.
Eu am devenit dascăl, învățător, timp de șapte ani de zile.
C.L.: – Dacă ați făcut un gest de «captatio benevolentiae» atunci, ați fi avut acces?
Ș.A.D.: – Eram încă destul de tineri și destul de siguri pe opiniile noastre ca să nu facem. De abia mai târziu, peste ani și ani de zile, când ne-am dat seama că nu se mai poate trăi altfel și că ne ratăm pur și simplu cariera literară în care începusem să credem, am încercat fel de fel de compromisuri.
În 1955, la îndemnul lui Negoițescu, ne-am regrupat cu toții la București. Eu mi-am amintit acum câteva zile, văzând toamna aceasta splendidă, că în 1955 aici, în București, a fost o toamnă uluitoare. Eu nu cred că am mai trăit o toamnă mai frumoasă decât aceea; când am descins aici în București, fără să am unde locui, fără să am servici, fără să am nici un prieten, fără să am din ce trăiesc. Ca să mă descurc cumva aici Negoițescu spune: „Există posibilități să ne descurcăm”.
Ce făceam? Stilizam. O mulțime de texte apăreau îndeosebi în limba rusă, fie texte literare, fie de culturalizare. Existau oameni mulți care știau limba rusă, dar nu știau limba română. Vorbeau românește, dar nu erau capabili să scrie. Și atunci textele acelea trebuiau stilizate. A existat o mare industrie a stilizatorilor pe vremea aceea. Mulți ne-am descurcat în felul acesta. La câteva luni după ce am ajuns în București s-a înființat revista Teatrul, Horia Deleanu era șef. Datorită unui cuvânt pus de Radu Stanca, Horia Deleanu m-a luat și pe mine în redacție. În 1956, în această redacție, chiar în birou cu mine era și prietenul meu, Ion D. Sârbu, și a venit la noi în birou, la începutul lui octombrie 1956, un prieten, Marcel Petrișor, el însuși devenit scriitor între timp, care ne-a spus – era student atunci, student întârziat, urmărit de comuniști fugise, făcuse închisoare, ieșise din închisoare – că studenții organizează o mare manifestație, cu două zile înainte avusese loc contrarevoluția din Ungaria.
Studenții organizează o mare manifestație, vor fi susținuți și de militari, scopul acestei manifestații de stradă era să scoată limba rusă din universitate. Peste două zile Marcel Petrișor a fost arestat. Peste trei luni de zile am fost arestat eu, pe motiv de omisiune de denunț, de ce nu l-am denunțat pe Petrișor. Peste o altă lună de zile a fost arestat și Ion D. Sârbu, de ce nu l-a denunțat pe Petrișor și pe mine. Și am fost condamnați, Petrișor a primit 25 de ani de închisoare, eu am primit un an pentru omisiune de denunț cu circumstanțe atenuate, pedeapsa era de la 3 la 7 ani, dar eram șase inși în lotul ultim, lotul era foarte mare, 36 de persoane într-un lot, proces construit artificial, nu eram vinovați cu nimic, cel mult dacă discutasem asemenea lucruri, să pui la cale o manifestare ca să faci nu știu ce. Șase inși, eram toți omitenți, nu denunțasem pe Petrișor, dar nu ne cunoșteam niciunul dintre noi. Și totuși ne-au băgat în aceeași oală. Era și Ivasiuc, era și Marcel Petrișor… Și lotul acesta a fost condamnat, întâi noi, cei mai puțin vinovați, ca să dea un exemplu, și apoi progresiv, celorlalți li s-au dat pedepse mai mari. Treptat, treptat, aproape toți, cu excepția lui Regman și Enescu, am ajuns pe la temniță. Nu îmi place să vorbesc despre perioada aceasta pentru că mi se pare puțin indecent ca un om care a stat numai un an la închisoare să vorbească despre asta când alții au stat 16 ani în condiții nemaipomenite.
Ș.A.D.: – Când am ieșit am fost pus la poprit timp de cinci ani, nu am avut dreptul să semnez. Deci din 1958 ianuarie, când am ieșit, până în 1963.
C.L.: – Și ce-ați făcut în anii aștia?
Ș.A.D.: – Nimic, m-a ținut nevasta mea. Nevasta mea, prim balerină a Operei, avea posibilitatea, ne-am căsătorit imediat ce am ieșit din închisoare; eram prim consort, trăiam pe spinarea ei. Nu câștigam decât ce puteam să fac niște stilizări, niște chestii la negru ca să zic așa. Aveam niște prieteni care mă mai publicau, eram prieten cu Crohmălniceanu, făceam diverse note la Gazeta Literară, care se publicau în pagina ultima, semnătura mea nu avea voie să apară, dar mi se plătea pentru ele.
C.L.: Se spune că greul, privațiunile, teama de represiune și brutalitate creează solidaritate. O biografie împărtășită, o susținere reciprocă de-a lungul unei vieți în clipe grele și complicate, desenează pentru noi astăzi o formă de solidaritate subtilă. Și chiar dacă ea s-a translatat în poezie, poetul rămâne adversarul biografismului, căutând ambiguitatea, tonul adeseori impersonal, sofisticata căutare a alfabetului poetic, neuitând să puncteze ideea de solidaritate.
Ș.A.D.: – Întâlnirea cu soția mea, cu Irinel, este responsabilă pentru inițierea și rafinarea gustului meu pentru muzică, pentru dans, pentru pictură și chiar pentru teatru. Fără această întâlnire, cred că aș fi fost într-o situație destul de nefavorabilă mie în ceea ce privește modernitatea artelor pe care le întâlneam.
CÂNTECUL VISĂTORULUI
Mare-n fiinţă e preajma, când astrul
iubirii zvâcnește. Asemenea când
tot ce atingem se sfarmă sub deget,
posibilul încă palpită.
Numai cu visul în inimă, numai
uitând primăvara plugarilor, ies
clipele-n cale. Atunci întâmplarea
respiră, suveica urzește.
Nu ne-a fost dat si nouă, cândva, o
asemenea şansă? Absență erai:
sunet în apă, auzului încă
ferit fâlfâire în trestii.
Vidul din mine avea însă nume,
Pălind înflorea, precum rapița ; dar
mult mai adânc decât vântul şi apa
umplea încăperile zilei.
Umbră şi veste de-atunci sunt de-ajuns ca
sa clatine zodia.Gura greșește,
însă greşeala-i ea însăși o gură ;
sărută şi cere săruturi.
Nimeni și totul ne stau mărturie.
Dar numai de noi sunt somate mereu
frunzele moarte, cuvintele-n care,
complice, tăcerea visează.
Rod al treziei, o stea disperată
a zorilor eşti. Între cei hărăziți,
spațiul e suflet, cu tălpile goale
aleg răsăritul din rouă.
Fii credincioasă, deci, sfintei vacanțe-a
realului! Tălpile noastre prin vis,
nu peste pietrele Appiei, suie
spre marea cu tunete albe.
Ș.A.D: – În 1964 am debutat editorial cu o parte din poeziile pe care le scrisesem înainte. Volumul meu de Poezii fusese prezentat în 1947, când eram student la Cluj, la un concurs de poezie de către Negoițescu. Din juriu făceau parte Mircea Damian, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu și am primit premiul E. Lovinescu pentru volumul Alfabet poetic. Atunci au mai fost premiați: Petru Dumitiru, Radu Stanca, Horia Lovinescu; toți eram scriitori tineri, ne-am dat seama foarte curând că trebuie să facem niște concesii ca să ne realizăm.
Ajunsesem la concluzia că ori facem lucrul acesta, ori facem fiecare lucrul de la care am venit, iar la țară, și facem pe dascălii de țară. Dar boala noastră era literatura. Și atunci am făcut compromisurile pe care le-au făcut o mulțime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur și simplu din literatură. Și atunci am scris și lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile progresiste.
Primele mele trei volume de versuri sunt împănate cu asemenea texte pe care nu le-am pus după aceea în nicio antologie din câte mi-au apărut. De abia după al treilea volum de versuri publicat nu am mai tipărit decât lucrurile care îmi conveneau mie.
Și bineînțeles am recurs la acel limbaj esopic, caracteristic acelei vremi. Să scrii în așa fel încât cenzura să nu își dea seama despre cine vorbești.
C.L.: – Volumul Vânătoare cu șoim a rămas unul dintre volumele adevărului.
Ș.A.D: – Știu, știu, dar vedeți și acesta nu s-a putut publica decât așa, sub forma acestei balade pe care unii o citeau pur și simplu ca o replică la Mistrețul cu colți de argint și nicidecum ca o critică a lucrurilor care pe petreceau, nimeni nu l-a identificat pe prințul acela care discută cu poetul a fi Ceaușescu. Nimeni nu și-a dat seama. Cine și-a dat seama, în orice caz m-a cruțat, nu m-a denunțat scriind: „Uite ce zice aici”.
Vânătoare de şoim
în zori de zi când cea din urmă stea
este sătulă de isprăvi nebune
un prinţ al vânătorii povestea
şi-un gramatic nota ce i se spune
“mai mare-n evul ce mi s-a predat
o altă întâmplare nu există”
– mărite domn! am un condei ciudat:
în loc de “mare”-a scris cu lacrimi “trista”
“afară astrul zilei neclintit
sună din bronzuri vechi ca o fanfară”
– măria ta! condeiul meu smintit
notează “înlăuntru” nu “afară”
“la fel de-aprinsă-n învelişul ei
simţeam bătaia sângelui în vine:
o flacără sporindu-se-n ulei”
– stăpâne! s-a notat aceasta bine
“de patru zile şoimul aştepta
flămând cu ochiul galben cum e luna”
– să fim mai drepţi cu el măria ta!
“de patru zile” nu: “dintotdeauna”
“în colivia-i strâmtă fără somn
lipsit de zări murea de trandavie”
– sunt zări care se nasc mărite domn!
şi scăpară cumplit în colivie
“aidoma cu el tânjeam spre cer
să-ndestulez vederile-mi auguste”
– stăpâne! poftele măririi cer
cât nu e-n stare limba ei să guste
“atunci l-am scos din lat” – ba nu l-ai scos!
“ştiam simţind cum muşca din mănuşă
ce patimi poartă-n pliscul fioros”
– aşa-i! dar nu ştiai ce poartă-n guşă
“cuprinsu-ntreg părea ca scos din minţi
deşi nu-l tulburau măcar zefirii”
– stăpâne! nu se cade să te minţi:
launtrul iscă tulburarea firii
“haitaşii-aveau pe chip surâs felin
de câini zeloşi care-şi confirmă faita”
– mărite domn! golanii simt din plin
când ura de al curte-asmută haita
“eram atât de mare” – un pigmeu!
“ca un topaz întinderea măruntă
lucea stropită-n inelarul meu”
– dar doamne! nu era inel de nuntă.
“visam o pradă mare mai presus
de orice zvăcnet de aripi mortale”
– visai să pui în locul stelei sus
obscura stemă a domniei tale!
“parcă vânam prin mine urmărind
pe dincolo de orice cuviinţa
o pasăre ce zboară, de pe-un grind
ce mă răsfrange-n ape o fiinţă
ce mă-ntrecea şi mă urma în timp
şi valurea cu-o ritmică aripă
oglinda unui aprig anotimp
în care toate concentrate-n clipă
mă proslăveau liturgic împrejur:
câmpii şi oşti donjoane şi ducate
veneau urlând în calea mea o! jur
vânam prin clare zile spintecate
de răsuflarea mea simţeam că sunt
ca şoimul ce-şi găseşte-adevăratul
destin fantoma unui prinţ mărunt
în care se trezeşte împăratul
eram prea exaltat ca să observ
că şoimul meu pierise supt de zare
dar simt acum că agerul meu serv
el – vânătoru-a ce mi se năzare
pe bolţi cu vulturi şi ereţi complici
îmi răspândeşte numele-n tărie”
– te-nşeli stăpâne! şoimul e aici
pe mâna mea şi aripa lui scrie
C.L.: – Credeți că generațiile care vor veni vor putea să judece conjunctural? Vor înțelege ce s-a întâmplat?
Ș.A.D: – Nu știu, mă îndoiesc.
C.L.: – Cred că poezia rămâne în sine.
Ș.A.D: – Poezia rămâne în sine. Să vă spun ceva. Am scris, de pildă, la moment dat o poezie care mi se părea ca e foarte tare împotriva regimului. Și îl consult pe Negoițescu, să dau poezia asta la Gazeta Literară? Nu risc nimic? Iar el o citește și zice: „– Dar ce ți s-a năzărit? Aici nu e nimic, poate fi publicată direct. – Păi cum, e cutare, cutare, cutare… – Numai în capul tău este! Textul nu este ceea ce crezi tu că ai pus în text”. Ori textul devine la un moment dat independent de autor, de ceea ce a vrut autorul să spună. Textul vorbește singur, cuvintele au o anumită inițiativă a lor. Ele duc cu ele o întreagă moștenire a lor, noi nu ne dăm seama în momentul în care lucrăm cu ele de toată rezonanța pe care o au. Noi le luăm în sensul pe care vrem să îl fixăm atunci și așa îl transcriem, dar pentru un cititor, cuvântul acela poate să aibă o altă rezonanță.
Nu știu dacă generațiile care vor veni vor citi exact de trebuie, adică ceea ce autorii au vrut să pună în textele pe care le-au scris în perioada respectivă. S-ar putea să nu. De fapt, nu asta contează. După părerea mea, chiar o poezie ocazională, care a fost scrisă într-o anumită împrejurare, trebuie să depășească împrejurarea respectivă și să spună ceea ce are de spus în sine. Poezia nu trebuie să fie niciodată un document de viață. Este părerea mea.
C.L.(comentariu ): Autor rafinat, cu formație culturală de elită, prețuitor al valorilor estetice, poetul a trăit și scris într-un timp al limitărilor, al constrângerilor, mai cu seamă tematice. Evadarea s-a realizat și prin conștiința puterilor limbajului poetic, prin libertatea interioară, insula de salvare specifică supraviețuirii în vremuri tulburi, presărate de festivism, pășunism sau obligatorii importuri staliniste. Opera sa, profund europeană, sincronă cu fluxul poeziei moderne, s-a alcătuit cu obstinație, afirmându-și aristocrația, superioritatea, opțiunea pentru limbajul abstract. Cu acces la lumile filosofice, pe un fundal social și politic adeseori brutal, adeseori mimetic, ea a fost un triunghi al înțelesurilor nebănuite, împotriva declarativismului facil.
Ș.A.D: – Eu am lucrat la revista Secolul 20, condusă de Dan Hăulică, revistă care și-a câștigat repede un anumit prestigiu. De altfel, la un anumit moment dat ea era folosită chiar de oficialitate pentru a prezenta o anumită imagine a României. Era difuzată la toate reprezentanțele noastre diplomatice din străinătate pentru a demonstra că în România se poate face cultură la un anumit nivel de apreciat.
Dan Hăulică a știut să manevreze destul de bine pentru a ne pune la adăpost de anumite sancțiuni, deși el însuși la un anumit moment dat afară de la Secolul 20. Toată această întrerupere a activității lui nu a durat decât o săptămână, pentru că alți scriitori, îmi face plăcere să îl amintesc pe Eugen Jebelanu, dar și alții, au protestat imediat împotriva acestei demisii.
C.L.(comentariu) : Traducând din marii poeți ai lumii, dăruindu-ne în românește poeme de Petrarca, Dante, Francois Villon sau Michelangelo, de Ronsard și Gongora, Shakespeare, Goethe, Hölderlin, Shelley, Keats, Hardy, Heine și Leopardi, Victor Hugo, Edgar Allan Poe, Emily Dickinson și Mallarmé, Verlaine și Nietzsche, Rimbaud, Paul Valery, Paul Claudel, Von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke și Robert Frost, Antonio Machado, Hermann Hesse, Baudelaire, Paul Stevens, Appolinaire, Ezra Pound și Saint John Perse, Trakl, Fernando Pesoa, Ungaretti, Eliott, Montale și Lorca, poetul Doinaș a făcut o enormă muncă de recreere, de redare a timbrului personal al fiecărui poet, iar Atlas de sunete fundamentale devine un florilegiu al definirii artei poetice a marilor poeți ai lumii.
Ș.A.D: – Adevărata poezie este aceea care se hrănește din cultură, dar eu nu mă realizez ca poet decât în măsura în care mă diferențiez de toți poeții pe care i-am admirat, pe care i-am citit și așa mai departe. Dacă nu există această diferențiere, nu există pecete personală. Fiecare poet își are tonul lui. În traducerile pe care fac eu asta urmăresc. Nu există o poezie adevărată, mare, care să sune la fel ca alta. De pildă am tradus, ca să vă dau un exemplu, forma cea mai cultivată, cea mai nobilă: sonetul. Am tradus sonete de Dante, de Michelangelo, de Petrarca, de Shakespeare, de Ronsard, nici un sonet nu trebuie să sune ca celălalt, deși el este sonet, e făcut din paisprezece versuri, rime de un anumit fel, trebuie să sune altfel. Fiecare poet are timbrul lui, dacă nu are timbru, nu este poet.
C.L.: – Ați vorbit despre perioada aceea umbroasă, în care simțeați privirea rece a celui din spate, care urmărea pe toți și perioada cu cenzură, cu dificultăți, cu închisoare. După aceea s-a întâmplat că ați cunoscut și cealaltă fașă a medaliei, ați fost un poet cunoscut, ați luat premiile Uniunii, premii internaționale, ați beneficiat de iubirea publicului, de răsfățul criticii – poate nu vă place cuvântul «răsfățul»
Ș.A.D.: – Da.
C.L.: – totuși ați fost un scriitor înconjurat de respectul breslei.
Ș.A.D.: – Da, dar nu numai eu am beneficiat de lucrul acesta și realitatea aceasta trebuie spusă destul de răspicat. În timpul dictaturii lui Gheorghiu Dej ea s-a manifestat mai puțin pentru că directivele erau prea severe și arta care se recomanda atunci era prea înfeudată ideologiei. Dar odată cu venirea lui Ceaușescu a existat mai multă libertate, mai multe posibilități de exprimare.
Noi, poeții care ne-am afirmat în timpul războiului sau imediat după război, și care am cunoscut imediat după aceea o perioadă interzisă, începând după anii 1960 am reapărut cu toții și am reapărut cu volume publicate în edituri. Poezia a ieșit din nou la suprafață. Cultura a putut să se realizeze. Eu, de pildă, nu cunosc – poate că voi fi condamnat pentru aceste cuvinte – poet de autentică valoare care să nu fi izbutit până la urmă să se afirme ca atare în literatura română, în pofida dictaturii comuniste care exista și în pofida directivelor care asupreau, fără îndoială, exprimarea liberă. Editurile noastre au avut suficientă atenție pentru a scoate la iveală opere de valoare și scriitori de valoare. Iar în ceea ce privește recunoașterea oficială, premiile, fără îndoială că ele au existat. Au existat chiar foarte multe și au impus publicului niște nume valoroase de poeți. Nu pot să mă plâng, dimpotrivă, pot sa spun că am fost foarte mulțumit de recunoașterea de care am avut parte și de atenția criticii de asemenea.
C.L.: – Prezența dumneavoastră în manualele de școală, cu o anumită poezie și faptul că ați intrat din generație în generație cu aceeași poezie a fost un avantaj sau un dezavantaj?
Ș.A.D.: – A fost fără îndoială un avantaj și sunt recunoscător pentru faptul acesta. Recunoștința mea merge față de doi oameni: George Ivașcu și Constantin Chioralia, un poet remarcabil care era inspector general la Învățământ, în Minister și care se ocupa de manualele școlare. Lui îi datorez selectarea acestei poezii și introducerea ei în programa școlară. Și lui George Ivașcu firește, un om, un om de cultură și un critic literar fașă de care am multe datorii morale. Dar odată cu introducerea acelei balade în manualele școlare imaginea mea a fost fixată. Am fost cunoscut ca atare și am rămas într-un fel cunoscut prin acea poezie. Ceea ce nu este de lepădat, dimpotrivă, mă bucură că lucrurile au stat așa. Aș putea să vă spun chiar că acea poezie a făcut carieră și „subterană”, ca să zic așa. În închisori era recitată și m-am întâlnit cu câteva persoane care ieșind din închisoare știau poezia mea aproape pe dinafară, pentru că erau oameni precum prietenul meu Ovidiu Cotruș, cu memorie nemaipomenită, care o recitau în închisoare și acolo erau alți oameni care o țineau minte și în felul acesta ea a avut o circulație de care eu nu am aflat decât mai târziu.
Ș.A.D.: – Un critic nu este decât un cititor care își are și el preferințele lui. Eu înțeleg foarte bine, cuiva poate să îi placă un anumit aspect al poeziei mele, să nu îi placă un alt aspect și atunci să nu scrie decât despre unul și să îl omită pe celălalt. Probabil că eu însumi am făcut la fel. Nici nu se poate altfel. Un critic trebuie să fie foarte selectiv, să fie partizan, el trebuie să descopere într-o poezie ceea ce nu au mai spus alții și să lumineze în așa fel un profil poetic, încât să fie or surpriză chiar și pentru autor.
C.L.: – Deci să fie subiectiv și creator, nu?
Ș.A.D.: – Absolut.
C.L.: – E o altă teorie decât cea a obiectivității…
Ș.A.D.: – Nici un autor nu știe să se citească cu fidelitate pe sine și rolul criticii este să pună în lumină anumite aspecte ale creației sale.
Romantismul a cultivat în general teoria inspirației și teoria sincerității în poezie.
Ori această apreciere a poeziei este în clipa de față, după părerea mea, depășită. Adevărul este că poetul modern nu mai este sincer. El este un histrion. Fernando Pesoa spune că poetul este un imitator, el se preface că are anumite sentimente pe care le exprimă și se preface atât de bine încât chiar crede că le are.
Ceea ce dintr-o dată demontează teoria sincerității în poezie, teorie romantică și în general demontează teoria romantică a poeziei ca izvorând din datele concrete biografice, istorice, pe care le trăiește poetul. Sigur, nu se poate face abstracție nici de opera, nici de întâmplările prin care a trecut poetul, dar mi se pare că este o exagerare această teorie romantică pe care o subscrie, de pildă Diderot, când spune poezia nu se poate naște decât atunci când fratele îl ucide pe frate și când se aude glasul tunurilor, pentru ca laurul lui Apollo trebuie stropit cu sânge, nu cu apă.
Este exact la antipodul teoriei clasic, care spune Inter arma silent musae și acum, cumva modernismul se reîntoarce la o concepție care plătește un anumit tribut clasicismului. Poetul este destul de detașat în ceea ce scrie, de evenimentele pe care le trăiește. De altfel, însuși faptul că el trebuie să transfigureze aceste elemente arată distanța la care trebuie să se studieze. A transcrie mot-à-mot ceea ce ai simțit nu este posibil, așa cum nu este posibil să se transcrie o emoție destul de particulară cum este aceea a misticilor, care întotdeauna s-au plâns de insuficiența limbajului spunând că experiența pe care o trăiesc nu poate fi comunicată.
Tot ce este strict particular și intim nu își găsește drum într-un limbaj de circulație comună. În orice caz, acest histrionism este deja câștigat pentru poziția poetului modern și dacă examinăm ceea ce se petrece în poezia modernă, eu cred că de fiecare dată constatăm alături de o descriere fidelă a lucrurilor, evenimentelor prin care trece poetul, înregistrăm în același timp această poziție de simulare a anumitor stări din care se naște poezia modernă.
C.L(comentariu) : Celebra baladă Mistrețul cu colți de argint, scrisă încă din 1945, și-a dovedit rezistența în fața timpului. Și l-a fixat prin intermediul manualelor școlare pe autor în memoria generațiilor, iar „Cercul Literar de la Sibiu”, ca matrice culturală formatoare, a însemnat un fel anume de solidaritate culturală, dovedind existența prin timp și peste timp a idealurilor, a prieteniei.
Rafinatul traducător al lui Faust, omagiat cu medalia Goethe, laureat cu importante premii literare, printre care „Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu”, academician și, pentru o perioadă de timp Președinte de Onoare al Uniunii Scriitorilor, membru al partidului Național Liberal, comentator și observator rafinat al realității este și azi o proeminentă voce a societății civile.
De la Cartea mareelor, Omul cu compasul, Seminția lui Laokoon și Anotimpul discret, până la ultimele antologii publicate, Amor universalis și Alfabet poetic, poetul și-a fost fidel, căutând în drumul poeziei de idei și al timpul baladesc acea superbă rafinare a limbajului, ascultând limba română așa cum asculți tăcerea unei nopți de vară la sat, ca pe o simfonie misterioasă, plină de șușotelile indescifrabile ale tuturor lucrurilor: mari și mici, cerești și terestre, nobile și vulgare, trufașe și umile. Adică poet adevărat al spiritului românesc.
Emisiunea Alteritate cu Alina Ledeanu, in care sunt folosite fragmente din Filmul “Stefan Augustin Doinas” de Cleopatra Lorintiuhttp:
Film proiectat în cadrul manifestarii Stefan Augustin Doinaş, ARAD aprilie 2016 . http://cleopatra-lorintiu.net/evenimente/
Film realizat in Stdioul TVR Cinema, producator Lucia Hossu Longin, directorul departamentului Dan Necşulea,imagine Liviu Pojoni, versuri rostite de actorul Constantin Dinulescu, scenariu si comentariul Cleopatra Lorintiu. o producţie TVR Cinema ,film distins cu premiul APTR pentru emisiune culturală în 2001.