Antologie

Lansarea antologiei ”Anii scurți” publicată de Editura Scoala Ardeleană din Cluj cu sprijinul Bibliotecii ”George Coșbuc”. In imagine :Alexandru Pugna, Secretar de Stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale, Cleopatra Lorințiu și Ioan Pintea, directorul Bibliotecii județene.8 iulie 2019.

În Colecția Școala ardeleană de poezie: „Anii scurți. Antologie. 1976-2018” de Cleopatra Lorințiu. Proiect editorial apărut sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița‐Năsăud. Imagine coperta I: Miron Duca, „Cărare cu ciuperci I” (detaliu), tehnică mixtă, lemn, 2000.
Detalii carte și comenzi online: http://scoalaardeleanacluj.ro/shop/Școala-ardeleană-de-poezie-c-147/anii-scurți-antologie-19762018-p-389.html – avec Cleopatra Lorintiu et Ioan Pintea, àBiblioteca Judeteana Bistrita-Nasaud.

Lansarea a avut loc la Biblioteca Județeană George Coșbuc din Bistrița.

Referințe critice inserate în carte :

Referinţe critice

Despre cărţile Cleopatrei Lorinţiu s-au pronunţat, de-a lungul celor 40 de ani de activitate literară, Corneliu Regman, Ion Bogdan Lefter, Valentin F. Mihăescu, C. Stănescu, C. Sorescu, Geo Vasile, Dan Ciachir, Aureliu Goci, Petru Poantă, Alexandru Piru, Daniel Dimitriu, Laurenţiu Ulici, Nicolae Ciobanu, Radu G. Ţeposu, Voicu Bugariu, Constanţa Buzea, Alex. Ștefănescu, Adrian Popescu, Radu Comănescu, Ion Murgeanu,Tudor Opriș, Florin Costinescu, Ion Oarcăsu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Ghelmez, Lucian Chişu, Gavril Moldovan, Marin Sorescu, Olimpiu Nuşfelean, Alexandru Horia, Sanda Faur, Menuț Maximinian, Alexandru Cristian Miloş, Victor Ştir, Elvira Ivaşcu, Valeriu Bârgău,Victor Atanasiu, Mihai Ungheanu, Diana Soare, Andrei Milca, Grete Tartler ş.a. În cele ce urmează, au fost alese doar câteva extrase din cronicile vremii.

La lansarea Antologiei de poezie ”Anii scurți” de Cleopatra Lorințiu : de la stînga la dreapta : poetul George Vasile Dâncu, directorul Editurii Scoala Ardeleană, Ioan Pintea, Cleopatra Lorințiu, Alexandru Pugna.

* * *

Absenţa de câţiva ani a Cleopatrei Lorinţiu din mintea şi inima criticii i se datorează cel puţin pe jumătate autoarei, cândva în mare vogă prin a sa ceremonioasă frumuseţe şi eleganţă, inclusiv a decorativelor sale pălării, dar mai ales a unor cărţi de poezie cum ar fi Peisajul din care lipsesc (Ed. Cartea Românească, 1979), Terasa cu oleandri (Ed. Dacia, 1985), Aproape imaginară (Ed. Cartea Românească, 1987). Între timp, fostul copil teribil al anilor ’80, nu mai puţin primejdios pentru cenzura vremii, s-a luat cu viaţa, cu călătoriile, ieşind cu voie sau fără voie dintr-un circuit literar-artistic ce nu-şi cruţă absenţii.

Fapt e că Cleopatra Lorinţiu n-a încetat să scrie şi după 1989, dovadă cele două romane, Iubirea nu trece (Ed. Luna, 1992) şi Fetiţa care eram (Ed. Intact, 1992), dar şi două cărţi de poezie şi proză la care ne vom referi.

Ceaiul amanţilor cuprinde aproape 90 de poeme inedite, precum şi o antologie din anii 1978-1987, sub titlul Anii scurţi. Textele acestei secţiuni scrise şi publicate în timpul dictaturii surprind nu numai prin cota artistică, ci printr-o făţişă disidenţă faţă de dogmele realismului socialist ce-i condamna pe scriitori la fericire onirică, evazionistă: „Ieşirea din vis/ Tot mai anevoioasă îmi pare/ Un motor zbârnâie noaptea-ntreagă./ O victimă anonimă în luminator./ Şi spaima cleioasă a singurătăţii./ Cuvântul scris/ Se face puf, puf de plop,/ Călătoreşte aiuritor prin cartier.”

Mesajele despre condiţia artistului nu sunt deloc esopice, doar aluzive, directe mărturii îndurerate, provocatoare. „Mai aproape,/ Un frison/ O nălucă geroasă-a înfrângerii./ Și-o sumedenie de paşi pe culoarele obsesive./ Melodie interioară/ Nu m-aşteptam să te sfârşeşti/ Tocmai acum!”. Imboldul inimii este al unei vitalităţi debordante, al dorinţei proteice de a trăi intens. Raţiunea critică omniprezentă se impune descurajant, anulează intermitenţele inimii: „Dar e altfel,/ Totul e altfel./ Prinsă acum în capcană/ Nu-mi mai rămâne decât să mă zbat./ Primăvara-mi aruncă porţia de lumină/ Aureşte palma de cerşetoare/ Viaţa aceasta aproape imaginară.”

Conştientizându-şi statutul crepuscular şi marginalizat, „surâzând silit în chenarele iernii”,Cleopatra Lorinţiu îşi distilează versul în concentrate enunţuri bacoviene, exorcism la un real căzut în demonie sângeroasă: „Câtă tărie în van/ sensul pe care-l pierdusem/ sensul fals, rătăcit,/ sufletul vlăguit./ Realitatea, ce stranie./ Frigul compact. Şi memoria fâşii, fâşii./ Pene zboară dintr-o pernă-nvechită/ Faci un pas şi te izbeşti de/ zidul cel nevăzut./ Întinzi mâna şi o retragi însângerată.”

Extraordinar ni se pare poemul Măiastra, un decupaj metafizic montalian, dificultatea scriiturii poetului italian îmblânzindu-se la Cleopatra Lorinţiu printr-un surplus de omenie, frumuseţe a imaginarului suprasenzorial, muzică secretă. Cităm: „O detaşare, aproape./ Exaltasem părerile provizorii, mă prindeam/ de balustrada cea nichelată/ chiar în înălţare cânţi putreziciunea şi chiar/ Înspre bine dulceaţa durerii./ Ea te-nfaşă ca pe-un copil mic./ O fugară cruzime/ provocare aruncată lumii măiastre…”

Este nivelul de maximă tensiune artistică la care a ajuns Cleopatra Lorinţiu. (…) Poeta are bune şi întinse lecturi la zi din români, americani, greci şi italieni, mai ales, plus inteligenţa de a şoca exact când versul dă semne de somnolenţă.

Expresivitatea, ştiinţa echilibrului între introspecţie şi contrapartida realului, disponibilitatea unui imaginar mereu în alertă, apt să se sedimenteze în compoziţii rafinate, dense, prin gravitatea şi dicţiunea problematizării, par să facă parte din formula talentului Cleopatrei Lorinţiu, o reală, chiar dacă târzie surpriză pentru cel ce semnează acest articol. Convins acum de ingratitudinea unor critici ce omagiază logodnice, amante şi văduve, pensionare sau bursiere ale propriei reputaţii poetice.

Trecând acum la textele inedite de după 1990, vom întâlni-o pe poetă într-un climat de moină, de convalescenţă, doliu recent. Abandon şi dezvrăjire. Cea ce a supravieţuit unor scene de foc constată, în actuala ipostază înfrigurată şi friguroasă că „mai rămâne cărbune pentru crochiu” sau „flori de tei, uscate pe bibliotecă pentru ceaiul iernilor viitoare.” Elegiacul portret, emoţionat şi fără iluzii: „Şi eu, o Rostovă la fel de fremătătoare/ dezacordată în acest decor/ cu fotografiile copiilor mei”, devine decalog şi statut de solitudine asumată ca şi cum poeta ar trăi între cele două săbii ale timpului. Cel al memoriei, al creativităţii, al iubirii, cel al prezentului, al degradării mitului, cuplului, iluziilor.

Există o febră, o alarmă, un contratimp existenţial aproape ireversibil în Ceaiul amanţilor. Psihanalizându-l, poeta invocă remedii gen„Lumina lunii să ia, să cuprindă această faţă ostenită a inimii noastre”.Cu fervoare (visul poetic) şi claritate (raţiunea inexorabilă), se ajunge la radiografia stării de fapt, fizice şi morale, motivaţie a defecţiunii: „Mă retrag din faţa voastră/ sunetele mă urmăresc/ vocile îmi ard timpanul pe fundul sufletului/ de două degete drojdie/ chingi pe tâmple/ plumb în picioare, mă retrag, mă retrag/ tu nu vezi cum renunţ?/ cu graţie superficială,/ poate chiar cu feminitate pe o muzică/ numai bună de tonomat/ într-o doară,/ în apropierea tăcută a serii.”

Chiar dacă nativ poeta este ursită să iasă „la înaintare” pe tensiune anabasică, dezvrăjirea este o realitate şi o obsesie a universului actual. Obsesia trecutei fericiri, a universului actual, a iubirii, reper indimenticabil, devine leac homeopatic în contra negativării prezentului fără iluzii, înnegurat.

Doliul inimii prin anamorfoză capătă intensitatea vieţii, dobândeşte puterea de regăsire a libertăţii pierdute, a şanselor de identificare într-o singurătate necontenit ritmată de prezenţa-rapel şi vocea de contrapunct al acelui timp privilegiat, mitic: „şi totuși, furtuna de vară ţii minte?/ Odată a noastră a fost./ Aşa cum cireşii zvâcnind în livadă şi prundul/ Şi vinul prelins în pahare, hulubii / Lacul neadormit fuga de lume atunci / Când pacea războiul/ Erau încă departe în închipuirea lui Basho pe marginea unei vieţi de hârtie.” Departe de a idealiza, absolutiza dinamica parteneriatului amoros, poeta decelează subtil, în cheia interpretării ultimative, fisura şi primejdiile egoismului absent şi autist, toxinele nepăsării şi dizarmoniei.

Ani de iubire condensaţi într-o oră/ frigul tăios ne lăsa un spaţiu pentru enigmă/ Maria Clara ne făcea reverenţe/ Un balet infantil insidios şi sublim pe nisipul umed/ Lacul secret, copacii goi, atunci parcă / Vedeam casele dimprejur/ Pentru întâia oară.

Dezvrăjire, luciditate bruscă, trezire într-o exterioritate friguroasă, abuzivă, părăsită de mister. Versul însuşi devine notaţie netă, decupaj halucinant, un fel de stop cadru al adevărului. Prinsă în reţeaua de nuclee ale dezvrăjirii semantice, poezia Cleopatrei Lorinţiu se face tot mai montaliană. Secvenţele memoriei debutează prin repezi insinuări şi confruntări de concepte, colaje şi iluminări, ce se probează cu vocea acelui eu, tu, venind dintr-o psihodramă consumată illo tempore în amintirea stării din prezentul continuu ”totul se întâmpla pe o terasă/ vântul răstoarnă paharul acuma gol/ acolo unde te aşteptam/ sprijinită de parapetul umed.”

Despodobirea de suferinţă şi jubilaţie metaforică este stadiul actual al unei modernissime poezii (vezi volumul Cineva din trecut, Luna Editorial House,1995) esenţializate în fotograme ce prin developare digitală, am spune, înfăţişează adevărul profund al amintirii elective:

Strălucea totul! Adolescent întârziat/ Zâmbetul tău lumina dimineaţa/ Într-un chip bizar./ Clinc! Clinc! Clinc! În cafeneaua bătrânicioasă / La primul vis/ În frisonul foaierului/ Ne-ntâlnea forţa unui gând./ Doar Zauberflote răsuna în colţul iluzionist/ Al memoriei./ Strângeam în pumni/ Nepreţuite secunde.”

Prins în jocul uitării de sine şi al redescoperirii în noi scenarii alienate, eul poetic bate graniţa dintre vindecare şi căinţă. „Locurile îndepărtate sunt lampioane/ pe străzi iluzorii/ Dintr-un Soho fără sonor/ Mi-e teamă de mine. Şi de câtă/ Argintată tristeţe/ mă poate câştiga într-o zi din trecut.”

Îngăduind să se lase călăuzită de acel tu, „o lumină” incomparabilă pe serpentina cale înapoi-înapoi, Cleopatra Lorinţiu trece cu brio proba adaptării poeziei la „această vârstă de mijloc” de care pomeneşte citatul din T. S. Eliot, cuprins în poemul Să n-o numim. Prin tot mai multă virtuozitate sau printr-un efort al gândului, poeta ia parte la o întâlnire esenţială. Cu sine, fără cruţare, împărtăşind cititorilor o aventură existenţială şi poetică de anvergură europeană.

Geo Vasile, Convalescenţa, mit al vârstei de mijloc

în Dicţionarul autorilor, Editura Dacia, 2002, pp. 264-266

* * *

O carte de poeme, între cele mai frumoase şi mai autentice din câte am citit în ultima vreme, este Peisajul din care lipsesc, de Cleopatra Lorinţiu. Tonul unitar şi o adâncă fineţe sugestivă se detaşează de o anumită notă a literaturii tinere: caracteristica sa ar fi dorinţa de violenţă imagistică şi lexicală şi împietrirea lirismului. Cartea Cleopatrei Lorinţiu nu este atât un „volum” întrunit din mai multe cicluri, cât un jurnal liric organic: chiar şi prisosurile, inerente, corespund tonalităţii generale.

E vorba de însuşiri datorate unei educaţii muzicale. Deduc acest lucru nu din trimiteri: de pildă, un poem poartă titlul unei celebre bucăţi de Stravinski, cât dintr-o fluenţă şi cursivitate prompte să mlădieze orice ingerinţă, să o resoarbă. De aici şi o pudoare filologică, discreţia şi supunerea la obiect.

Trebuie remarcată forţa de sugestie cu atât mai mult cu cât poetele noastre excelează de regulă într-un mesaj senzitiv în care dramatismul trăirii este foarte neaoş. Există în cartea Cleopatrei Lorinţiu o decenţă a gustului şi a sensibilităţii pururi operantă: e vorba de unul din rarele volume scutite de gălăgie, exclamaţii şi strigăte.

O pată de cerebralitate înnobilează afectul, iar darul de a izola detaliul, de a alege semnificativul vorbeşte de la sine: „sfântă amiază, să fiu aidoma ţie, caldă şi liberă”; „la cherhana, neliniştea branhiilor”; „în această chilie seara pătrunde ca o fiinţă”; „casa e ninsă de iunie”; „palida, candida minte a florii s-o am”.

În unul din poeme autoarea percepe o detenţie muzicală şi în genere imaginile corespund stării interioare, sunt rafinate dar simple, obţinute prin reducţie: „Cântecul meu necunoscut şi pur alină suferinţe viitoare”; „Ca o lumânare aprinsă cald plângeam”; „Dacă sufletul meu ar fi avut o culoare, ea s-ar fi putut dărui…”

E în poemele Cleopatrei Lorinţiu, multe la număr, din Peisajul din care lipsesc, un sentiment de cântec tragic şi simplu, de timp sonor. Iată o piesă al cărei motiv este păunul. Prefer să reproduc poezia şi aş face acelaşi lucru cu numeroase altele fiindcă poemele Cleopatrei Lorinţiu au integritatea cântecului: frântura, citatul, le mutilează.

Ar fi fost imposibil să-l pierd/ Era acolo, în spate, mă urmărea /ca un motiv oriental blând şi nostalgic,/ aducând în penele lui colorate/ ţipătul misterios al dimineţilor vechi./ Răsărea unde mă aşteptam mai puţin/ Odată l-am simţit în una din sutele de maşini/ care curgeau către pasaj./ Apoi, într-o noapte a ieşit dintre cărţi/ Ţinea cumpăna dreaptă a verii./ Graniţa subţire a nebuniei./ Fără el, castel de nisip, castel de nisip…

Ce mi-a venit să-mi amintesc acum?/ Acum, lângă lac,/ cu grija tăcerii şi-a spaimei coborâtă prea lesne. Una din păsările nopţii îl poartă/ în ţipătul ei straniu în gol.”

Poemele Cleopatrei Lorinţiu sunt un cântec autentic şi aş putea spune că conţin în subtext un dispreţ tacit faţă de artificii şi premeditări, istovite şi istovitoare manopere „artistice”. Virtuozitatea alungă lirismul. Pentru a confirma cele spuse, reproduc cel mai frumos poem din volum, Desen de toamnă. Cât anume din albastrul de toamnă a curs/ cât din capitelul acesta cu neputinţă de reconstituit/ L-am văzut zi de zi profilându-se sfidător/ – lucrul unui zidar anonim –/ şi acum, sfărâmat, adunat cu ţărână şi praf în roabele gunoierilor/ cu neputinţă să mi-l reamintesc.// Am trecut pe lângă el în fiecare zi,/ vreme îndelungată.Umbra lui sfioasă alungită a fost decorul altor întâmplări/ L-am privit în lumina murdară a ploii în strălucirea neîndurătoare a amiezii/ Mi-am rezemat privirea de el cu indiferenţă,/ suspendată de impresia importanţei zilei de-atunci./ A devenit blândul meu confesor,/ credincios aproape, acolo sub bolta intrării/,când aşteptam să apari./ El a însoţit mişcarea treptată/ prăbuşirea mea lentă sub septentrion/ Şi nimic din forma lui împlinită acum trei secole/ de un zidar anonim n-a rămas amintirii/ E acolo, în groapa cu moloz,/ cărămizi desperecheate şi praf, cu neputinţă de reconstituit.” Atâta nostalgie şi disoluţie, atâta evanescenţă adunate într-un poem de dragoste cum e întreaga carte: o armonie a durerii. Cum spunea cineva: Căutarea timpului pierdut nu înseamnă „căutarea unor prilejuri identice”, ci o mare pocăinţă.

Dan Ciachir, Sacre du printemps.

Un sentiment de cântec tragic şi simplu, de timp sonor, 1984

* * *

Ieşirea din vis, ruperea din peisaj, despărţirea de cărţi par foarte dificile pentru personajul poeziei Cleopatrei Lorinţiu, dar baia de realitate, plonjarea în cotidianul ardent îl conduc la descoperirea mirabilă că viaţa – aproape imaginară – are o mare încărcătură ficţională.

Elaborarea pare dusă la extrem iar manipularea (cu frenezie) a conceptelor – în poeme se vorbeşte chiar de imaginaţie onirică, transfigurare, contemplaţie – face ca realitatea să fie conceptualizată în retortă. Poezia Cleopatrei Lorinţiu, pornind de la o percepţie parţială a realităţii şi ridicarea la rang de generalitate a fragmentului, se dinamizează ca fin raţionament intelectual, de unde un construct aseptic, nu lipsit de rigiditate. Şi poate ar rămâne aşa dacă nu ar interveni un instinct prevalent al jocului, o pornire, cu gravitate, spre copilărie. Dar acest instinct ludic în elaborare care interzice spontaneitatea îi acordă şi un înalt grad de abstractizare – dintre poetele de la sfârşitul secolului, Cleopatra Lorinţiu pare singura ce se apropie prin lectură simpatetică de Nichita Stănescu.

Decoraţia natură abstrage numai esenţe din contingenţele peisajului. Iar decuparea decorului pare sterilizată şi eternizată sub cupole de sticlă aşa cum, să zicem, într-un mileniu viitor, s-ar conserva un colţişor de natură.

Poeta nu mai vorbeşte de monumente ale naturii –invocate chiar prin titluri – dar semnificaţia rezultă din ideea naturii ca monument, ca uluitoare raritate: „Din abstracţiuni/ sărisem în gol…” păstrată într-un carusel de vederi poştale.

Imaginile sincopate, sacadate, nu neapărat ermetice, cât racordate în structura textului, la un cod care personalizează numai intimitatea funcţională.

Obişnuiţi să considerăm poezia feminină ca un recital de veneraţie intimă, ca o explozie de senzaţii (de la Magda Isanos la Carolina Ilica), ca o revărsare de confesiune viscerală (de la Constanţa Buzea la Daniela Crăsnaru), ca o propensiune livrescă cenzuratoare de elanuri (ca la Grete Tartler sau Doina Uricariu), suntem contrariaţi la extrem de textualismul (ermetizant, în parte) al Cleopatrei Lorinţiu mai aproape ca gen de creaţie de cenaclistele de luni (Elena Ştefoi, Mariana Marin sau Nastasia Maniu). Dar nu obsesia poemului cu orice preţ, auto-referenţial şi privind în sine, dar şi o eflorescenţă, o beatitudine de senzaţii în acelaşi text. „O poemă cu orice preţ/ Gracilă dacă se poate./ Arcuindu-şi spinarea, pândind parcă.// Întâi durere, aproape neobservată// Apoi victoria timpului. Asta e/ o poemă cu orice preţ/ Stai şi pândeşti în noapte/ citeşti semne în praful făţarnic/ o poemă cu orice preţ, un post de radio/ prins la două noaptea/ un pom fumegând/ o variantă a durerii de sine./ Ce ciudat/ crezusem că s-a topit, ea, remuşcarea –/ nu rămăsese aproape nimic şi totuşi/ azi dimineaţă camera era plină de mirosul freziei galbene” (Obsesie). Experienţa aceasta – pe care a avut-o şi Ştefan Augustin Doinaş, cu „două cuvinte” – este, în esenţă, milenară.

Tot din instinct ludic acompaniat de o lectură mnemotehnică, poeta reabilitează –dar şi îl investeşte cu o funcţie ironică – diminutivul (semincioare, lumânărică, rămurică, ceşcuţă). Autoarea se gândeşte, reflectează la o estetică a derizoriului, dar poezia rămâne tot absconsă, dificilă, oarecum aridă, zgrunţuroasă, tăiată parcă cu o lamă de fierăstrău, fără predictibilitate semantică. Iată poemul Neînsemnătate: „Făcută din lucruri mici. Zdrobitoare/ prin chiar neînsemnătatea lor.// Şi totuşi e parcă mai plină, mai densă/ ca şi cum/ ţi-ai relaxa într-un chip perfect muşchii/ ca şi cum râul edenic ţi-ar trece/ chiar pe lângă ureche// Înaintezi în viaţa-din-lucruri-mici/ Îi cauţi libera funcţionare a mecanismelor/ (Cuvintele bune-s însomnorate,vezi, viaţa-din-lucruri-mici/ parcă le stoarce de vlagă.) Şi deodată ceva trist/ Vrei să strigi/ dar glasul ţi-e făcut/ din aşchii mici.”

La vârsta când maturizaţi biologic poeţii sunt încă tineri creatori, Cleopatra Lorinţiu a tipărit doar câteva cărţi (Regina cu paşi furaţi – 1977, Peisajul din care lipsesc – 1981 şi Terasa cu oleandri – 1985), dar s-a exersat îndelung asupra specificului copilăriei, însă nu-şi acreditează şi bibliografia universului infantil. Percepţia fabuloasă a lumii, a spiritului ludic, mecanismul diminutival, socratismul iniţierilor, de acolo provin. Dacă în volumele pentru copii se joacă şi se copilăreşte, aici conştientizează copilăria şi stabileşte regula jocului. Şi iubirea e un joc şi o copilărie, şi slalomul existenţei („Viaţa? O ciută nimerită în traficul de pe autostradă”), şi respiraţia finală. Utopia universului infantil însoţeşte şi sentimentul erotic. „De te-aş putea păstra mic/ înger aproape/ – Miniatură cu ochi levantini// Aşa să-mi destăinui valul înalt// al exasperării. Pur, pur, istovitor aproape/ de te-aş putea ţine doar copil// Iar gândul să iasă desculţ/ pe pietrele calde-ale verii/ să zburătăcească în aerul dens,/ undeva/ lângă o graniţă imaginară/ cu grăniceri adormiți.” (T)

În această graţioasă miniatură, părând poate fără pondere într-un volum marcat de gravitate, se subliniază cu pregnanţă că, înainte de a se constitui într-o poetică, ideaţia lirică se vrea o antiretorică: a iubirii, a copilăriei, a jocului. Este idealul poeziei Cleopatrei Lorinţiu de a se confesa fără mărturisire, de a povesti fără narativitate, de a face poezie fără lirism. Este varianta „deschiderii” sale în partida poeziei în care joacă cu piesele albe.

Aureliu Goci, Trăind în lumea imaginarului în

Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX,

Editura Gramar, 2001, pp. 351-353,

* * *

Despre Cleopatra Lorinţiu, care a debutat editorial în anul 1978, când a primit premiul de debut al Editurii Dacia pentru volumul Regina cu paşi furaţi, aş fi vrut să scriu ceva mai demult. Ca să fiu sincer, după ce am citit cele trei cărţi ale Cleopatrei Lorinţiu, sunt tentat să afirm că poeta se află printre acei foarte puţini şi fericiţi poeţi tineri pentru care talentul vine de la mama natură (de acasă) într-o proporţie mai mare decât în mondena spusă că e destul să ai unu la sută talent şi să prestezi nouăzeci şi nouă la sută muncă. Ca şi în cazul debuturilor poetelor Constanţa Buzea şi Carolina Ilica, poezia Cleopatrei Lorinţiu din volumul de debut e una îndreptată cu toată forţa spre lirismul pur, visător, cu aspect naturist, cu o doză de simplitate „fierbinte” gata să explodeze de sevă şi culoare: „Fii tu băiatul de iarbă/ mâna mea este rece/ Viaţă cu viaţă prin nervurile noastre/ se va petrece.”

Caracterul adolescentin, expansiv feminin din prima carte, capătă o nuanţă tragică anunţată din chiar titlul celui de al doilea volum, Peisajul din care lipsesc, Editura Cartea Românească, 1980. Versul se aşază mai încovoiat de nuanţe în poem, începe de fapt conştientizarea tragică a artei „îngreunare” care nu datorează totul peisajului natural sau citadin în care există poeta: „Vegetaţie prăfuită,/ iată e ora cea mai domestică a zilei/ între patru şi cinci, cam aşa./ Simt un fel de sfârşeală/ de parcă m-ar privi fix în ceafă/ ochii sticloşi ai iminenţei./ Pierdută e orice cărare/ dacă aş vorbi sunetul s-ar sparge de această căldură/ neauzindu-mă m-aş înstrăina şi mai mult// E în dreapta acum San Diego, Știu bine încă o movilă/ Iarăşi pietriş./ Deodată oceanul şi cerul o singură albicioasă domnie/ Existând pentru mine/ strecurându-mi în fire otrava albastră a eternităţii/ Eu nu am fost niciodată la San Diego (dinPeisajul din care lipsesc). Universul poeziei se diversifică, poezia devine mai mult a stărilor decât a întrebărilor firav filosofice, a metaforelor care devin pe neştiute rime sau cotesc ritmul către hatul necesar… Şi totuşi, fiecare vers din noua carte uşor modernizată îmi şopteşte la ureche despre drumul început de poetă în 1978 Regina cu paşi furaţi. E vorba desigur de un fir bun conducător de căldură tras între cele două volume. Poezia evoluează fără să sufere transformări spectaculoase. E vorba doar de o alergare spre maturitate a unui talent natural şi nicidecum de o construcţie pe care poţi să o complici cât vrei. Geometria permite orice asamblare de figuri… Între prima carte şi a doua şi imediat după penultima Cleopatra Lorinţiu a publicat două cărţi pentru copii Ora culorilor şi Libeluliada, ambele la Editura Ion Creangă, ambele trădând un fond sufletesc fabulos, mustind de talent şi inventivitate, înscriind poeta între cei mai iscusiţi autori pentru copii. (…) În 1985 poeta a publicat o plachetă elegantă şi foarte subţire, cu un titlu de un exotism aparte stârnind curiozitate şi invitând la lectură: Terasa cu oleandri, Editura Dacia, 1985.

Cartea este după părerea noastră o probă concretă definitivă a talentului natural împlinit prin cultură al poetei, creând senzaţia că alcătuirile poetice constituie doar scheletul pe care se dezvoltă muzici ciudate ce nu pot fi identificate cu sonurile poeziei pure, poeziei unor zone necunoscute, fluctuaţiilor inspiraţiei: „insecta s-a strecurat undeva/ în alcătuirea serii/ va dormi până mâine în zori/ voi visa terasa cu oleandri, grădina/ împodobită cu viţă roşie. mama/ aprinde lampa cu gândul aiurea// şi tu, rapsodie a verii…/ Arde un foc undeva/ semnal întâmplător anonim,/ un rău vag prelungit către seară/ o uşoară criză de ideal / şi mâine, insecta va ieşi din ascunzătoare, voi scrie/ ceva despre esenţializarea stărilor/ octavelor de la capăt/ şi-acele flageolete măiestre şi-acele pizzicate cât mai distins. Terasele cu oleandri nici măcar nu există lampa aprinsă de mama s-a stins.”

Aplicarea macedonskiană către olfactic, muzica interioară a textului transcris dintr-un peisaj, crearea a două planuri paralele în unele poeme această modalitate fiind pusă în slujba golirii de esenţe poetice a spaţiului către care se îndreaptă ochiul interior desemnat a reconstitui poetic acel spaţiu sunt trei semne de nobleţe ale acestei poezii nu numai graţioasă dar şi profunde.

Valeriu Bârgău, Talentul vine de la mama natură

în Tinerii scriitori şi cărţile lor, Slast, 1986

* * *

Terasele cu oleandri nici măcar nu există” scrie Cleopatra Lorinţiu într-un admirabil poem din noua sa carte Terasa cu oleandri (Editura Dacia), stenograma lirică a unui spirit neliniştit şi nostalgic, „îmbolnăvit de asprimea zilei” şi traversat de o „imperială melancolie”. Terasa cu oleandri, un spaţiu liric al memoriei fericite, paradisul pierdut sau visul cu Noua Caledonie (insula exilaţilor), tot atâtea metafore şi simboluri ale spaţiului securizant ţesut de o Penelopă modernă împotriva singurătăţii, disperării şi frigului interior.

C. Stănescu, „Terasele cu oleandri nici măcar nu există”,

în Flacăra, 3 mai 1985 (fragment)

* * *

O poezie sentimentală, învăluitoare scrie Cleopatra Lorinţiu în Peisajul din carelipsesc (editura Cartea Românească) continuând un filon niciodată întrerupt şi încă prolific în poezia română, cel unanim recunoscut a fi liric (am aici în vedere pe cei care văd poezia mai nouă ca pe o poezie care îşi refuză „lirismul”).

Poeta e o structură blagiană: versurile sale celebrează lumina, misterul (Unde e taina? Lacrima), nenumitul (Câteodată îmi închipui că e îngropată./ În grădină./ Rădăcinile plantelor împrejur/ Într-o vecinătate paşnică./ O nemişcare aparentă şi stranie./ Câteodată mi se pare că e în aer, în timp, că nu este.”(Închipuiri)

Poeta vorbeşte despre „taina călătoriei/ Minunata taină a drumului lung” (Golful tăcut) dând mereu senzaţia de rememorare a accesului la ordinea metafizică a lucrurilor. Grefată pe o stare de calm aproape bucolic, această senzaţie aduce în poezie un tip aparte de revelaţie: „astăzi cinci iunie/ bucurându-mă de cuvinte/ le găsesc simple şi bune/ pe măsura acestei vieţi fericite./ În strălucirea liliacului/ nici un semn că se va scutura în curând. (***)

Peste acest fond, cum am spus, blagian, („poate eu sunt sortitul comorii la care nu îndrăznesc a gândi” – Exilul) suprapus un mod al naivităţii jucate care aminteşte notele cunoscute din Arghezi. Ca într-un joc, imposibilul e abolit şi adus la scara intimităţii: „Aş vrea sa fie mereu toamnă şi lumini pergamute, cum vrei.” (Semne).

Primul punct original al acestei poezii vine dinspre ambiguizarea continuă a enunţurilor. Poeta refuză contururile precise, cultivând în schimb o stare ea însăşi incertă, între veghe şi vis: îndeajuns de difuză pentru a nu mai fi veghe şi insuficient de halucinantă pentru a fi onirică.

San Diego, floarea de sampaguita, Salinas-ul, tot acest cadru adus în poezie îşi pierde sensul exotic al ineditului geografic şi e re-semnificat în ordinea metafizică a absenţelor, a impreciziei, a ambiguităţii.

Al doilea punct de originalitate al poeziei pe care o scrie Cleopatra Lorinţiu vine din ostentaţia cu care e refuzată discursivitatea: în primele două cicluri ale cărţii, Peisajul din care lipsescşi Blânda floare de sampaguita, tonul tandru, sentimental, al poeziei aduce cu sine o fluenţă a discursului care sfidează pericolul prozaismului (al prozei „poetizante”): „Am venit la Salinas pentru că/ singurătatea ta prea departe ajunsă mă revolta./ Te-am urmărit. Abătut şi străin/ colindai duminică dimineaţa oraşul/ rătăcindu-te printre grămezi de fructe şi peşti/ cumpărând pâine caldă şi unt, bând cafea/ amară fierbinte la automatul din colţ (Iscodind sideful din palmă).

Sintaxa poetică devine rapidă, eliptică în al treilea ciclu al cărţii, Ceremonia ceaiului, în care poemele sunt din ce în ce mai mici, scurte revelaţii fondate pe „sistemul” metafizic conturat de primele cicluri: „teama se-adună/ când gândul meu insistă/ asupra acestui colţ umbrit / cum gâzele păzesc în noaptea umedă / fereastra luminată” (pază) sau: „tot aşa şi acel bob de speranţă/ rătăcit de ciorchine/ rostologolit în iarba de fum.“ (rătăcire). E menţinută alternanţa dintre spaţiul vegetal şi al animalelor mici pe de o parte, şi spaţiul meditaţiei, melancoliei şi poeziei de cealaltă parte. Se produce astfel un transfer firesc, aproape previzibil derivat din aducerea tuturor elementelor la numitorul comun al tonului sentimental despre care am vorbit.: „cea mai frumoasă era dimineaţa de vineri/ ascultam cântece vechi/ îngrijeam plantele/ uneori chiar visam/ acelaşi vis, totdeauna/ lunecam spre un ţărm nevăzut vreodată/ dar ştiut bănuit/ era totuşi întoarcerea, recunoaşterea. Fluturii ieşeau din omizi“ (Întoarcerea).

Ultimul ciclu, Cântec auriu, revine la modalitatea poemelor din primele două cicluri ale cărţii. Poemele sunt iarăşi ceva mai ample, păstrând totodată recuzita de până acum şi optând pentru un ton eliberat de nostalgia livrescului perceptibilă în primele cicluri. Spaţiul natural se ordonează în jurul eului poetic, prelungindu-i starea. Cu elemente din care Arghezi a putut da imaginea vitalităţii (piersicile pufoase, tei, iasomie, hulubi, pătlagină, macriş, afin, albine ş.a.m.d.), poezia Cleopatrei Lorinţiu compune un mediu capabil să reverbereze melancolie. Rămânând în zona afinităţilor, această poezie e mai aproape de calmul clasicului Pillat din Pe Argeş în sus. Chiar în interogaţia voit patetică, enunţurile evadează către tonul egal al confesiunii senine: „Cum să ating acest drum absolut?/ fructele prin căldura din soare/ frunzele prind lumina/ ţărâna cuprinde ploaia de vară şi totuşi/ despre noi, ce să spun?” (Tainica vară).

Ion Bogdan Lefter, „Peisajul din care lipsesc”

în România literară, joi, 30 iulie 1981 (fragment)

* * *

Cleopatra Lorinţiu face parte dintre poeţii care ies în lume gata formaţi. Sunt poeţi care îşi descoperă stilul fără să-l caute îndelung: şi-l descoperă ca printr-o iluminare. De înnoit se înnoiesc în cadrele lui, mai degrabă la nivelul simbolurilor din care se plămădeşte viziunea decât la cel al retoricii propriu-zise. La drept vorbind, aceasta este precocitatea: nu poate fi de mirare că, foarte tânără fiind, Cleopatra Lorinţiu este de foarte multă vreme un nume în peisajul liric al generaţiei sale.

Între Peisajul din care lipsesc (Cartea Românească, 1981), şi Terasa cu oleandri (Dacia, 1985) nu e o deosebire de formulă, ci de tonus. Versurile Cleopatrei Lorinţiu se mişcă egal, ca o apă care se roteşte în cercuri concentrice, tot mai stinse, în jurul punctului în care au căzut, în levitaţie, o frunză, o floare sau un fruct ce se refuză să se lase înghiţit de abis.

Obiectul care provoacă oglinda rotitoare a poemului e cel mai adesea o senzaţie dar poate fi,uneori, şi o imagine livrescă, o amintire sau un cuvânt care ademeneşte. (…). De ce Terasa cu oleandri?

Imaginea sugerează perfect esenţa întregii poezii (de până acum, dar, mă încumet să prezic, şi a celei ce va veni) a Cleopatrei Lorinţiu. Oleandrul evocă o atmosferă mediteraneană.

Miresmele florilor lui şi ale frunzelor lui lanceolate stimulează nostalgia unui ţinut însorit, cu ierni calde. E nostalgia necurmată a poetei care tânjeşte după o Mediterană existenţială.

Sentimentul mediteranean devine alean, adică năzuinţă dureroasă, pe care fiinţa o trăieşte până la ultima picătură de energie. Mai concentrate asupra propriului miez de foc (deci mai bogate în tensiune şi mai ingenios structurate), poemele sunt ale unei poete care evoluează, cu o calmă fermitate, în limitele unei formule nespectaculoase, ce-i drept, în aparenţă, dar generoasă în realitate: o formulă a desenului pe aer.

Constantin Sorescu, Terasele cu oleandri.

O formulă a desenului pe aer în Slast, 1985 (fragment)

* * *

O poezie aerisită, în ton mai degrabă lejer decât ludic conţine debutul Cleopatrei Lorinţiu, Regina cu paşi furaţi (1978). Volumul e un jurnal diafan de adolescenţă,un conspect de stări şi predispoziţii caligrafiate cu candoare, într-o scriitură ingenuă şi naivă animată de un spirit jucăuş: „Fii tu băiatul de iarbă e atât de uşor Nu te atinge niciun cuvântoasele nu te mai dor”.

Ordonarea confesiunii într-un fel de jurnal ce ţine doar de contact aluziv cu biografia e şi marca volumului din 1985, Terasa cu oleandri. Scriitura nu mai e agilă, ci dimpotrivă, frântă şi gâfâită, cu cezuri plasate premeditat „nelalocul” lor şi cu utilizarea frecventă a ingambamentului. Poemele se încarcă de figuri livreşti, dar conotaţiile acestora sunt întoarse mai degrabă spre eficienţa confesivă. Invadat de real e poemul Oaspetele mic al neputinţei imaginare, incapabil să mai ofere lumi compensatorii sau să destindă arcul încordat al frustrărilor. Sintaxa se destinde în Peisajul din care lipsesc (1981) deschis atât reveriilor naturiste cât şi celor ale memoriei. În pofida perseverenţei elegiace, sensibilitatea poetei recuperează ceva din mirajul lumii şi ea se reîntregeşte cu starea de graţie: „în spatele gardului, menta. prin ea foiesc gâze înnebunite de soare ies în grădină să pipăie lumea cealaltă, nevăzută. adevărata mireasmă.” Întinse între crispare şi exultanţă, poemele se ţin în raza de determinare a eroticii, urmărind relieful domestic al acesteia.

Dar atât vraja prezenţei cât şi cea a absenţei se reflectă într-o atmosferă melancolizată, de interior, cu focul pasiunii domolit, dacă nu scăzut: „În cameră nu miroase a tutun olandez Pe masă nu mai sunt pipele tale, vieţuitoare Frigul intră prin fisuri invizibilele gând trupul meu de patul bolnav.” Echilibrul stărilor este nostalgic, cu un patetism subiacent Din ghemul absenţei se derulează şi poemele din Aproape imaginară (1987), valorizând aceeaşi linie de evanescenţă a stărilor, mai degrabă decât aceea a crispării. Sensibilitatea rănită se răscumpără în peisaje hieratizate, cărora nu le lipseşte o unduire senzuală:

Neprihănită dimineaţă Desenul norilor pe-aproape. Perele coapte-s năpădite de viespi în grădina fragilităţii. Troiţele veghează.” 

Memoria însăşi este mai abilitată să recupereze secvenţele fericite, iar poeta lucrează în contrapunct, nu fără o delicateţe aparte a acordului distonant: „cu o străfulgerare ca un fir alb în părul tău negru mi-a trecut prin memorie mâna ta, mâna ta… (…) O fiolă melodioasă se sparge. Realitatea e-ntoarsă ca o mănuşă. Cheiţa scrinului cade cu ţipăt alb peste dale.” Jurnalul de stări continuă şi aici, mai diversificat şi mai liber, iar viziunea rămâne determinată de „lucrurile mici, zdrobitoare prin chiar neînsemnătatea lor.”

Alexandru Cistelecan în Dicţionarul scriitorilor români,
Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998 (fragment)

* * *

Febrilitatea sentimentului e comprimată în notaţia cvasieliptică, linia devine sugestivă prin practicarea unor decupaje deschise. „Tehnica” nu e deloc naivă. Confesiunea se conformează, programatic, unui regim stilistic minimalist, discursul luând uneori alura unor stenograme sau, alcătuit altădată, din reverberaţii livreşti într-un spaţiu al memoriei afective. Graţia unor asemenea conture de stampă poate fi încă şi mai fină prin suspendarea sentimentului: rămâne mişcarea pură a desenului. Adâncimea însă, se obţine de obicei prin notaţie eliptică, disonantă, prin disparitatea enunţurilor. Este, deocamdată, performanţa cea mai bună a Cleopatrei Lorinţiu. Aproape imaginară (un vers sună astfel: „viaţa aceasta aproape imaginară”, sugerând poate situarea propriei existenţe în fantomatic) rămâne deocamdată volumul reprezentativ al Cleopatrei Lorinţiu. Versurile sale „stinse” acoperă o fosforescenţă misterioasă de poezie veritabilă.

Petru Poantă, „O fosforescenţă misterioasă de

poezie veritabilă” în Tribuna, 1988 (fragment)

* * *

Debutând devreme, la douăzeci şi unu de ani, cu un volum de poeme ce-şi trage titlul de la numele unui joc de copii, Regina cu paşi furaţi (1978), Cleopatra Lorinţiu a adus în lirica sa şi o bună doză de ingenuitate şi fervoare adolescentină. Poeta jubilează în faţa candorii şi a freamătului naturist, însă reprezentările poetice au o senzualitate intensă, chiar când tema lirică e aparent de extracţie culturală ca în această zvâcnire elegiacă. „Atunci poemele se vor ridica pe nesimţite,/ înaripate, cu buze subţiri, umezite/ Nimeni nu va încerca să le oprească/ neînţelegând dacă vor vorbi mai târziu./ Toate cuvintele de prisos se vor face ţărână/ cele îmbunate vor mirosi frumos/ dacă în clipa aceea ploile ştiu să vină/ Poetul se poate socoti norocos.” (Plecarea poemelor)

E mult joc în lirica Cleopatrei Lorinţiu, întotdeauna înţeles ca reprezentare jovială a imaginaţiei şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice: ritm ludic, precum horele argheziene, imaginaţie domestică, atunci când închipuirea poetei nu explodează în viziuni vernale, îndulcite de efuziuni sentimentale. Ca şi în alt fel versurile pentru copii din volumele Ora culorilor (1979) şi Libeluliada (1981), poezia aceasta cultivă imaginea blândă a copilăriei şi adolescenţei, peste care pluteşte un aer de senzualitate rafinată, amestec de nostalgie vaporoasă şi ardere mocnită.

Mai matură şi cu un scenariu liric mai riguros este poezia Cleopatrei Lorinţiu din Peisajul din care lipsesc (1981) şi din Terasa cu oleandri (1985), unde predispoziţia pentru rememorarea lirică e bruscată şiret prin maliţioase, de incontestabil efect, ca în frumosul poem Înduioșare cu mânătărci: „O să-mi pară şi rău că îţi scriu/ gândurile ce le aveam de glasul catifelându-se/ asprindu-se la urechea mea stângă,/ o să-mi pară şi rău/ într-un tren de persoane/ cu vecini de compartiment curioşi (corectaţi extemporale? studentă? de la asigurări sociale?)/ gândul fuge peste fuga trenului,/ nesocotind, trădătorul de gând.”

Radu G. Ţeposu, Cei care vin: poeta Cleopatra Lorințiu

în Tribuna României, 1986

* * *

Stenograma unor sentimente împărţite între reţinere, insatisfacţii şi exultanţă e poezia Cleopatrei Lorinţiu, al cărei volum, foarte curat, apărut recent, Peisajul din care lipsesc,merită luare-aminte. Biografia e subţire şi criptică, se ghiceşte parcă traiectoria unei iubiri, privită cu un ochean răsturnat care îndepărtează în loc să apropie. Poeta – fiinţă senzitivă – înregistrează totul cu radar de fluture, ceea ce o ajută să evite cu graţie contactul cu prea-concretul, căruia i se preferă regimul evanescenţei. De aceea până şi sentimentul de contrariere, ce pare a fi starea cea mai radicală a incompletitudinilor psihice ale eroinei acestor poeme, ajunge la cititor filtrat sonor prin cortine succesive – ninsori sau efluvii miresmatice – sau printr-o pânză de lâncezeală care se aşterne uşor. Evanescenţa aceasta atinge forme amintitoare de anemiile simboliste în clipa în care poeta – supremă levitaţie din real – are sentimentul „peisajului din care lipseşte”, iar nostalgia ei cea mai elocventă nu e, de pildă, ca la poeţii robiţi vitalului, o aspiraţie de purificare, ci chiar procedeul invers – fixarea într-un peisaj cât mai particular şi material, la nevoie chiar arid şi inospitalier, când nu, dimpotrivă, specializat în persistente emanaţii organice, situaţie în care – cum spune poeta – „cuvintele au miros şi hainele înţeles”. De aceea personajul invidiat e pescarul, cu neputinţă de imaginat în afara ambientalului său: în picioare are cizme grele de cauciuc, pălăria găurită pe capundiţele în stânga. Umbra lui miroase a peşte şi a tutun greu. Dacă aş fi asemeni acestui pescar singuratic şi liber, făcând parte dintr-un adevărat peisaj.” (Karma)

Dar aspiraţiile de fixare sunt împinse şi mai departe, iar condiţia invidiată finalmente e aceea a copacului: „dacă-aş fi fost copac/ să nu mai plec de acolo niciodată/ în niciuna din vieţi.”(…)

Cornel Regman, „Poetă la al doilea volum”

în Viaţa românească, nr. 9, septembrie 1981 (fragment)

În imagine: Alexandru Pugna, Cleopatra Lorințiu și Ioan Pintea la lansarea antologiei ”Anii scurți” Editura Scoala Ardeleană, 8 iulie 2019