Antologie

Această pagină conține:

1.Imagini de la lansarea antologiei ”Anii scurți” , editura Școala Ardeleană, la Biblioteca ”George Coșbuc” din Bistrița, iulie 2019.

2.Cronicile apărute în revista Scrisul românesc ( scrisă de criticul,poetul și traducătorul Geo Vasile), Caiete Silvane (semnată de poetul și jurnalistul Menut Maximinian) în 2019 , Tribuna(semnată de poetul Horia Bădescu, nov 2019)

3. O selecție de referințe critice, incluse în finalul antologiei ”Anii scurți”

Pagini de jurnal indirect în versuri și în proză. Pe marginea a două cărți de Cleopatra Lorințiu articol de Lucian Zeev Herșcovici( Israel) ttps://baabel.ro/2020/03/pagini-de-jurnal-indirect-in-versuri-si-in-proza-pe-marginea-a-doua-carti-de-cleopatra-lorintiu/?fbclid=IwAR3dztft4MDIR-QDk1DFbdQhvUePpuABvyY0BjYibG37qEcxLeHXfr4Ymp4

1. În Colecția Școala ardeleană de poezie: „Anii scurți. Antologie. 1976-2018” de Cleopatra Lorințiu. Proiect editorial apărut sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița‐Năsăud. Imagine coperta I: Miron Duca, „Cărare cu ciuperci I” (detaliu), tehnică mixtă, lemn, 2000.
Detalii carte și comenzi online: http://scoalaardeleanacluj.ro/shop/Școala-ardeleană-de-poezie-c-147/anii-scurți-antologie-19762018-p-389.html – avec Cleopatra Lorintiu et Ioan Pintea, àBiblioteca Judeteana Bistrita-Nasaud.

Lansarea a avut loc la Biblioteca Județeană George Coșbuc din Bistrița.

Poetul Ioan Pintea,Cleopatra Lorintiu, Alexandru Pugna, Biblioteca George Coșbuc, Bistrița, iulie 2019

2.Cronică de Geo Vasile în Revista ”Scrisul românesc” septembrie 2019 :





O cronică de Geo Vasile: Cleopatra Lorințiu: “mă întorc cu umilință și lacrimi la poezie“ Expresivitatea,
știința echilibrului între introspecție și contrapartida realului, disponibilitatea unui imaginar mereu în alertă, apt să se sedimenteze în compoziții rafinate, dense, prin gravitatea și dicțiunea problematizării, par să facă parte din formula talentului Cleopatrei Lorințiu. Desvrăjire, luciditate bruscă, trezire într-o exterioritate friguroasă, abuzivă, părăsită de mister. Versul însuși devine notație netă, decupaj halucinant, un fel de stop-cadru al adevărului. Prinsă în rețeaua de nuclee ale desvrăjirii semantice, poezia Cleopatrei Lorințiu se face tot mai montaliană. Prin tot mai multă virtuozitate sau printr-un efort al gândului, poeta ia parte la o întâlnire esențială. Cu sine, fără cruțare, împărtășind cititorilor o aventură poetică de anvergură european. Scriam, printre altele, și aceste fraze în anul 2000 sub titlul
Ceaiul desvrăjiri într-o carte a mea, Poezia română între milenii. Dicționar de autori”
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002), despre câteva volume ale optzecistei Cleopatra Lorințiu apărute la editurile Cartea Românească și Dacia. După aproape două decenii primim din partea poetei o antologie masivă, ultraelegantă, cartonată, cu aer de ediție a celor mai frumoase poezii tip ne varietur tipărită de Editura Școala Ardeleană, 2019, 382 p. Este vorba de un florilegiu intitulat Anii scurți ce răsfrânge obsesia și anxietatea dimensiunii temporale, a trecerii inexorabile a timpului (“marele dușman este timpul“) dar și a solitudinii, căreia poeta i-a opus, cu credința de a o exorciza, dimensiunea spațială, rugându-se și trudind (ora et labora!!!) în cele mai diverse locuri, presa scrisă și televiziune, și călătorind în Europa și la antipozi, în prezent fiind director adjunct al filialei ICR de la Tel Aviv.Așadar, în Anii scurți
ne reîntâlnim cu savuroasele poezii vârstate de noblețea elegiei, de priveliști transilvane și nu numai, de desene interioare din cărțile care au făcut din Cleopatra Lorințiu copilul teribil al anilor optzeci și despre care au scris peste 40 de critici, dintre care îi amintim cu cuvenita deferență pe Al. Piru, Cornel Regman, Marin Sorescu, Radu G. Țeposu, Ion Murgeanu,
Ion Oarcășu,Valentin F. Mihăescu, Lucian Chișu, Petru Poantă, Adrian Popescu, Grete Tartler. Deci după cunoscutele „Peisajul din care lipsesc”, „Terasa cu oleandri”, ”Aproape imaginară”, și după o întrerupere de 7 ani, va apărea abia în 1994 „Ceaiul amanților”.
Îi va urma „Simplă suflare. Souffle Éphémère”.Anii scurți
cuprinde, pe lângă cele peste 20 de pagini de referințe critice, și o seamă de inedite transcrise sub genericul „Orionide”. Ne vom referi pe scurt la cele mai recente texte, în care revine ca un laitmotiv ideea fericirii si a iubirii ce nu există decât sub chipul unei suave rugăciuni, a unei iluzorii libertăți a gândului, a unei fragede cruzimi sau convalescențe. „Iluzia că mai suntem“ este pentru poetă acel viaticum, cum spuneau latinii, hrana, pulsul și cifrul pentru călătoria pe aleile hyacintului „Toamna răvășește/ frunzele pentru mine, răstoarnă dorul de tine/ peste toate/ Și cântă. Cântă/ ultima oară./ Lasă-mă să rămân așa!/ Să trec spre ce spui/ cu gândul la tine/ cu puținul mister îmbătat/ așternut printre frunzele foșnitoare/ ale arțarilor./ Lumea se termină, lumea arde-n război,/ lumea, iluzia că mai suntem “.
În ciuda acestui soare îndoliat al melancoliei, al unui trecut nefericit sub zodia firului de salcie răvășit de furtună, Cleopatra Lorințiu are forța și resursele sufletești de a-și lua revanșa, de a se reinventa, de a-și recupera creativitatea și imaginarul sub razele soarelui vital al descinderii în prezent, precum un arbore ce-și autogenerează clorofila, conștientă fiind totuși de statutul său, nicicând același, de odinioară: “Scrie ceva cu sufletul tău de acum./ El nu va mai fi niciodată la fel./ O corolă de zorea întârziată,/ rămasă printre brume/ păstrându-și delicata prospețime“ Se conturează astfel un fel de estetică a resurecției prin remediul homeopatic al fugii de sine, al fugii de gânduri, al fugii de pe crucea eșecului: “Un eșec mult dorit salvator/ un videoclip unic distrus/ în care tu te sprijini de canatul ușii și mă privești/ fără ca eu să bănui/ fără ca logica să funcționeze: legi nescrise/ potriviri/ ironii ale sorții și scurte declanșări miraculoase/ emoții împrăștiate cum puful de păpădie.“.
Rememorarea unei vieți călăuzite de mirabilele partituri poetice din cărțile anilor optzeci-nouzeci, “materiale magnetice “ cum le numește poeta, constituedefiniția însăși aSperanței, a acelei Vita novadantești, semn că armonia și euritmia cântecului nu sau pierdut de tot, căci „
Mai trăiește doar ceara uscată./ Curajul acesta tăcut.“.
Și totuși ultimele o sută de pagini ale cărții sunt scrise în tonalitateaminoră a compozițiilor unor Chopin, Brahms sau Mahler, înrudite fiind cu cărțile de pe urmă ale marelui anglist și poet Mircea Ivănescu. Motivele unor clipe de viațăale cuplului,devenite remember îndoliat, asfințit autumnal, abandon, durere și moarte sunt recurente: “ (…) Ciudata aplecare spre confesiuni,/ în scurte poeme/ trimise spre nimeni spre nicăieri/ bumerang de-ncercare/ urzică moartă în glastra abandonată.// Toate au un sfârșit./ Obișnuit cu aceasta, gândul străbate haihui/ plictisit de atâta durere/ spațiul timpul/ dintre-ntâlnire și moarte./ Un chibrit ipotetic/ aprins la-ntâmplare, atunci.”.Cleopatra Lorințiu, poeta oleandrilor înfloriți, confirmă și prin această carte a unei vieți așa cum a fost , că încă de la debut a anticipat, stilistic și estetic
vorbind, poezia acestui mileniu: epico-dramatică, împodobită cu nestematele metaforei și oximoronului în chip de lacrimă sau sacru bob de rouă în dimineața dintâi a Genezei.

Geo Vasile,
București, 31 august 2019

Cronica lui Geo Vasile în linkul de mai jos la pagina 20

http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_09_2019.pdf

Cu toamna pe buze

de Horia Bădescu

Revista Tribuna noiembrie 2019

O antologie de autor, bine alcătuită și articulată, semnată de Cleopatra Lorințiu,Anii scurți, readuce în circuitul literar o poetă pe care critica ultimelor decenii a comentat-o cu o discreție ce o plasează mai de grabă în zona numită de Ioan Holban, cu o inspirată metaforă, „salonul refuzaților”. Adică al acelora a căror inapetență pentru viața de grup, școală sau gașcă îi face indezirabili clasamentelor și ierarhiilor, „interesului general” va să zică, încredințându-i orizontului tăcut al limesurilor.

Cleopatra Lorințiu debuteză la finele celui de al optulea deceniu al veacului trecut cu o poezie matură, scrisă cu mână sigură; ea scria bine de la început, ca să-l parafrazez pe Petru Poantă. O poezie tonică, de un existențialism genuin care amintește de lirica de început a Magdei Isanos, expresia unei trăiri consonante cu vitalitatea universului în care se consumă aceste pusee juvenile: „Ca să scriu înainte de toate/ despre neînțelesele firi/ vorbele vor fi prea subțiri./ Mințile toamnei rătăcite-n livezi/ întru curgerea către o veșnică mare/ nu vei mai putea să le crezi./ Pe brațul meu o hartă închpuită/ tu îmi arăți astfel de unde vii/ la confluența unor ape prea limpezi/ scriind cu degetele prin prundiș poezii” (Harta închipuirii), a confraternității cu lumea vegetală, în care, cândva, ne va fi dat să ne pierdem, să ne integrăm: „Fir cu fir, iarbă cu iarbă/ verdele va încerca să te soarbă […] mâinile o să-ți miroase a tei […] Vei fi propriul prizonier, iarbă în iarbă,/ verdele când va fi terminat să te soarbă” (Iarbă în iarbă). Dar, la fel ca și la Magda Isanos, există încă de la început un presentiment al extincției, al zilei „pe care nu o dorim” dar care „fără s-o știm „e deja aici, printre noi”.

Poeta povestește viața și lumea „cu toamna pe buze”, învățând „cum se trece din devreme-n târziu”. Cleopatra Lorințiu așază peste poezia ei, încă din volumul de debut, o aură elegiacă, izvorâtă dintr-o precoce înțelegere a dramatismului existențial, a curgerii inexorabile a vremii și a zădărniciei, a puținului care rămâne din noi: „Peste timp/ cum se leapădă/ vremea/ de riduri./ Mlaștină uitată de friguri/ numele noastre zgâriate pe ziduri” (Peste timp).

Se spune că aproape întreaga zestre de teme, trăiri și modalități expresive ale unui poet își află semnele și însemnele în primul volum al acestuia. Cleopatra Lorințiu nu face excepție. Premonițiile din Regina cu pași furați, acele lecturi tainice prin care subconștientul citește viitorul, au derulat paginile unei existențe deloc blândă cu un creator care și-a scris viața și opera mereu „cu toamna pe buze”. Un acut sentiment al neîmplinirii și al împlinirilor neîmplinite deplin îi traversează poezia, sfâșierea niciodată stinsă: „Ca o lumânare aprinsă cald plângem” (Început de vânătoare), niciodată potolită pe de-a-ntregul de murmurul vieții: „Vie e seara. Umbra mea e pe drum/ însoțitoare calmă. Niciodată/ ca în această gri singurătate/ nu am fost mai mult” (Lebădă), erete pândind prada copleșită de spaimele existenței, dar și remediu împotriva dezastrelor care îmbracă otrăvitele cămăși ale zilei cea de toate zilele, tărâm de întâlnire cu sine a sinelui, al judecății și al iertării: „Trupul meu va fi împrăștiat/ în patru vânturi, în patru zări/ mi se vor pierde urmele./ Ți se vor pierde urmele/ risipite în mine” (Furnicar).

O durere surdă, estompată sub vălul evanescent al înconjurătorului, al unei solidarități îngăduite, al unei osmoze fericite cu vegetalul, cu anotimpurile, cu lumea, oglinzi în care interioritatea poetei își află ecou, măsură și alinare: „Armonia domnește pe malul iscodit de jivine./ Arțarii își destramă frunzișul gălbui-arămiu./ Ființă și închipuire pe lac/ stăpânesc același mister” (Lacrima). O elegie nesfârșită, expurgată de orice visceralitate, de o bunăcuviință care vine dintr-o altă lume și un alt veac, în care disperările au decența ierbii secerate de brumă și bucuriile șoapta pâraielor sub lucirile lunii: „Și chiar dacă patima rece/ durează o clipă/ în clipa aceasta încape viața mea toată,/ din mine cântecul/ demult s-a desprins/ s-a pierdut./ Mai trăiește doar ceara aceasta uscată./ Curajul acesta tăcut” (Prin ținutul prăfos…)

Curajul tăcut de a vorbi doar ca pentru sine despre sărbătorile și dezastrele iubrii: „Doar începutul este o glorie./ Tot ce urmează nu se mai știe./ Dacă te dărui, de ți se dăruie/ umbra de gratie de colivie” (Cântec naiv), „Puterea de-a îndura/ singur și clar/ o sclipire a suferinței” (Pacifico).

Ne aflăm în fața unei lecturi impresionite a lumii și a eului poetic, o pipăire cu sufletul a peisajului și a îmbăierii lui în această fraternitate, precum în Aproape imaginară. Haiku-uri delicate, pline de o vibrație discretă, „desene interioare”, cum le numește poeta, „cântece fără cuvinte” care poartă în ele acel murmur în inimă ce vestește prezența transcendentului, taina celor 21 de grame care ne ne dezvăluie Misterul și îngăduie visarea veșniciei noastre. Fragilități poetice care construiesc o stare mereu tensionată, o visare plină de întrebări, căutări de răspunsuri amânate, „tăcuta resemnare” în care se alcătuiește discursul eului liric în strania umilință a unui spirit războinic.

Ecouri, care duc cu gândul la expierile și îngenunchierile blagiene, cheamă în memorie acel „întoarce-ți sufletul către perete și lacrima către apus”. Un permanent balans între impresie și expresie, oximoron interior din care se încheagă discretul existențialism al unei poezii cu reverberații de adâncime și expresivitate cuceritoare.

Lirica unui poet adevărat în tovărășia căruia poți străbate cu demnitate și bucurie estetică arcanele complicate ale existenței. O trecere printre Scilele și Caribdele vieții în care „Te aperi/ cu doar neputința impură-a cuvintelor”.

Horia Bădescu

Cu toamna pe buze, cronică de Horia Bădescu la volumul Anii scurți de Cleopatra Lorințiu.Revista TRIBUNA, noiembrie 2019.

Notele de lectură ale lui Menut Maximinian despre Antologia ”Anii scurți” au fost publicate în revista Caiete Silvane .
https://www.caietesilvane.ro/articole/4112/Anii-scurti-ai-omului-si-eternitatea-poeziei.html

Pagini de jurnal indirect în versuri și în proză. Pe marginea a două cărți de Cleopatra Lorințiu

Mar 19, 2020By Lucian-Zeev Herşcovici0 Comments Posted in: Arhiva editiiEdiţia 314Lecturile meleAceasta postare a fost vizualizata de 552 de ori

Ce reprezintă poezia, eseistica și publicistica unui autor? Poate fi considerată o formă de jurnal personal, în care autorul face diferite mențiuni ale trecerilor și petrecerilor vieții sale zilnice, sufletești și practice? Chiar dacă nu este un jurnal de fapt, cred că poate fi considerat ca atare. Fără să exprime totul, notează totuși ceva din gândurile și faptele autorului. Ideea a apărut în câteva rânduri, referitoare la unii scriitori. Un caz este cel al lui Mihail Sebastian: un editor a realizat o antologie a publicisticii acestuia, pe care a intitulat-o ”Jurnal indirect”, pentru a o deosebi de Jurnalul său adevărat. Deci, chiar dacă indirect, totuși jurnal. Am adoptat acest termen atunci când am citit două cărți recente ale scriitoarei Cleopatra Lorințiu, prima o culegere antologică de eseuri intitulată ”Scurte întâlniri – Există un limpede loc” (Editura Charmides, Bistrița, 2016) și a doua, o culegere antologică de versuri intitulată ”Anii scurțiantologie 19762018” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019).Pe lângă plăcerea unei lecturi datorată frumuseții versurilor și povestirilor eseistice, cele două cărți prezintă cititorilor aspecte din viața și activitatea autoarei, atât personală cât și profesională, în mod direct sau indirect.

Antologia poetică masivă, de 382 pagini, include poezii ale autoarei începând cu cele publicate inițial în volumul ei de debut, ”Regina cu pași furați” (1978), până la poezii recente, din ultimii ani, publicate acum pentru prima dată. Observăm atât asemănări, cât și deosebiri între poeziile ei publicate de-a lungul anilor. Autoarea își exprimă sentimentele de dragoste, fericire, nesiguranță, speranță, bucurie și tristețe. Sentimentele ei profunde sunt de femeie, îndrăgostită, mamă, văduvă tânără și vârstnică. Versuri rimate și versuri albe, cu imagini poetice profunde. În anul 1978, autoarea afirmă: ”Ca să scrii înainte de toate / despre neînțelesele firi / vorbele vor fi prea subțiri” (”Harta închipuirii”). Tot atunci, ea adaugă: ”Abia cu timpul înțelegem / statorniciile tăcerii / perechea ta de pe lumină / ești tu. Mai cald și mai senin./ …De parcă astăzi timpul frige / și orele de somn sărate-s./ Perechea mea de pe lumină, /te-am prețuit așa puțin.” (”Pedeapsa risipei”). La aceeași vârstă, 20 de ani, ea vorbește despre ”Tinerețecâtă ne-a rămas”. La aceeași vârstă, ea își amintește de copilărie cu nostalgie: ”Și mă întorc / să încerc încă o dată / poarta ruginită a copilăriei” (”Între întâmplare și neliniște”). În dialogul ei de dragoste apare și nostalgia Ardealului ei natal. Autoarea este născută la Hordou, și-a petrecut copilăria și adolescența în peisajul de pe malul Someșului.

Este interesant să urmărim evoluția gândirii poetice a autoarei și să înțelegem povestea vieții ei citind și poezii apărute în alte volume și republicate în antologia de față. De exemplu, poezia ”Plecare de la Anieș”, apărută anterior în volumul ”Peisajul din care lipsesc”, publicat în anul 1981. ”Orașul a căzut peste noi cu putere./ … / Unde ești. Plânsul e gata, /ramul de tei înflorit, /ceasul șapte și-un sfert, / roțile umede refuzând sufletul nemernic, sinucigaș”. Autoarea este influențată și de folclorul oriental, de exemplu ”Ceremonia ceaiului”, care amintește – fără o mențiune specială – despre ceremonia băutului ceaiului în cultura chineză. Ea se dovedește și o iubitoare a naturii, atât botanice (”Menta”), cât și zoologice (”Vin dropii ciudate”). Ea își exprimă o stare de nesiguranță, într-o poezie scurtă, un catren în vers alb, ”Pază”, precum și într-o poezie în care nesiguranța este reunită cu  tristețea și regretul, ”Frică verde”: ”Acum liniile se ramifică, / se împăienjenesc./ Realitatea se sustrage / noțiunii de peisaj. /Împrejurul pare o boală / a firii lucrurilor. / O, nesupunere, pasăre rară, / de ce te-am otrăvit / strecurându-ți în colivie / semințele verzi ale fricii?”. În anul 1985, în volumul ”Terasa cu oleandri”, în poezia ”Naivă (V)”, autoarea dă a înțelege că modul ei de scris poezii este ca un jurnal suitor: ”Îmbolnăvită de asprimea zilei / scriind într-un jurnal suitor / toate sunt astăzi mai grele / sufletul, doar, mai ușor. / … / De la tristețe la mine . pasul e-atât de ușor / toate sunt astăzi mai grele / sufletul meu suitor”. Tot atunci, ea simte evoluția timpului, vorbind despre ”Umilință de iarnă”: ”Iarna a venit brusc, încolțindu-ne / de parcă am fi mărturisit dintr-odată . o vină adâncă /  o vină acaparatoare și tragică, un blestemat adevăr./ A aruncat peste noi halucinația albă, / urletul vântului, frigul tăcut din odăi”. În această ultimă poezie, autoarea vorbește despre ”semnul prăfos din Tabriz”. Diplomată de carieră, probabil că a scris această poezie departe de casă, de cei dragi ei.

În volumul ”Aproape imaginară” (1987), poezia lirică peisagistă este reunită cu poezie nostalgică și cu poezie care reflectă înaintarea în vârstă. Apar peisaje și locuri românești, văzute în plimbări și excursii, unele trezind chiar un sentiment de credință religioasă autoarei (care nu este o poetă mistică și o practicantă religioasă), precum poezia ”Spre Argeș”: ”Troițele veghează. / Negru-Vodă călare ni se năzare. La Șubești / iarba-i călcată și vraiște / sub tălpile credincioase. / Creanga de liliac alb amiroase. Doamne, / fă-mă numai un zimț argintat/ să se uite la mine o clipă și bucurat!”. Dragostea are altă formă, adăugându-i-se dorința de respingere a singurătății: ”Agățată de brațul tău / părea că am rost! / Umbra ta / prea devreme-ostenită / se furișase pe zid și totuși / agățată de brațul tău eram numai / o colivie” (”Colivia”). A trecut oare timpul? Poeta scrie că ”Mâncarea din blid s-a-nvechit. Trupul meu / odinioară de lapte / s-a acoperit tot / cu un mucegai fin” (”Cuțit”).   

Volumele ”Ceaiul amanților” (1994), ”Cineva din trecut” (1995), ”Simplă suflare – Souffle éphémère” (2002) reflectă evoluția în timp și vârstă a autoarei. ”Vine o vreme când prietenii / nu te mai sună la trei. Nu-ți mai povestesc / la telefon grave, iremediabile întâmplări, / păcate de dragoste, revelații. Vine o vreme / când nu te mai sună, nopțile, nimeni./ E vremea-mpăcării” (”Nopți tăcute”). ”Bărbații odinioară iubiți, transformați / în imagini însorite, cuvinte sacralizate, / scene de foc din care mai rămâne / cărbune pentru crochiu./ … /Mi-e frică de mine. / Explozii solare își lasă pre noi / nespusă, nestatornica oră. Din trecutul aproape grăbit / nimic nu încheagă sângele artificial, amintirea.” (”Scene de foc”). Amintirile tinereții, pierderea soțului, păstrarea dragostei pentru el peste timp se reflectă în aceste poezii, unele scrise în România, altele în diferite țări în care s-a aflat autoarea, fie în misiune diplomatică, fie în vizită. ”Ți-amintești? Ea, tinerețea, / nu are vreo vină și cuvintele tale / abia azi prind înțeles de parcă / ar fi călătorit spre mine foarte încet” (”Foarte încet”). ”Odată cu ultima măceașă / am zvârlit totul. Culoarea, contrastul / din inima mea. E ceva ce firea / mai poate aprinde?” (”Clopot de sticlă”). ”Nu simt vara. Agitația serilor / cu orchestră. /… / Acum orchestra e numai zgomot / orele curg altfel” (”Evanescență”). ”Ce ține peste timp? Ce mai rezistă / în refluxul vieții?” (”În reflux”). Tristețea, doliul, amintirea își fac loc: ”În zece ani un mormânt / abia se așază. Rădăcinile încep / încet, încet lenta trecere spre altceva. / Atât de firesc./ Zece ani din care / ce-aș putea să aleg?” (”Demultla castel”). ”Ultimul pahar de cristal / … / l-au spart copiii. În joacă. / … / N-o să-mi pară rău. Amintirea ta / nu mai doare. Și de fapt nimic nu mai doare.” (”Ce jertfă mai caldă”). Dar apare și ceva nou: ”Cu un pas înaintea plecării. Cu gândul dus. / Smuls, bătut de foenul perfid, / Ai venit? Prea târzie iubire? / Tomai acum? / O, dulce oboseală a anilor, / cântecul tău m-a salvat!” (”Ciudata toană a prăbușirii”). ”El, destinul, se joacă iarăși cu mine. / Scrie de-a valma pagini în bătaie de joc. / Luminoasă nu mai sunt azi. / Lăcrimez ușor, ca bunicul, demult, / povestind de război” (”Clară”).

Poeziile din ciclul ”Orionide”, publicate acum pentru prima oară, povestesc despre dragostea autoarei pentru soțul ei, Bernard Brumberg, fotograf de presă evreu din Franța provenit dintr-o familie originară din România, decedat în anul 2014. Autoarea, director adjunct al Institutului Cultural Român din Tel Aviv, scrie și câteva poezii pe teme israeliene, precum ”Oleandri”, ”Hanevim”, ”Întârziatele tinereți” (scrisă la ”11 iulie 2018, în drum spre Beer Șeva”), ”Prin deșertul Negev”. Amintirile ei personale se reunesc cu aspecte din realitatea israeliană, de care este impresionată atunci când vede „arborii de pe strada Chen” și ”pe cei de pe strada profeților”, sau ”pâlcurile de măslini” în ”ziua de traversare prin deșertul Negev”.

Jurnalului poetic i se adaugă un jurnal eseistic, pe baza volumului ”Scurte întâlniri –  Există un limpede loc”. Aflăm despre primul soț al autoarei, poetul Gheorghe Tomozei, decedat de tânăr. Despre prietenii lui și ai ei, intelectuali români  de înaltă clasă din domeniul literaturii și artei. Despre Arieș, satul copilăriei autoarei, precum și despre Ardeal în general, mai ales despre modul de percepție al vieții românești din Ardeal, așa cum a văzut-o ea. Despre dragostea autoarei pentru cultura franceză și despre activitatea ei diplomatică în capitala Franței. Aflăm și despre dragostea autoarei pentru cultura orientală și arabă, despre vizita ei în Iordania și întâlnirea cu foști prieteni arabi din perioada studenției, când aceștia studiaseră în România. Despre sociologul Romulus Vulcănescu și poetul Ștefan Augustin Doinaș, pe care i-a intervievat și a publicat interviurile cu ei. Despre scriitorul Aurel Dragoș Munteanu, din ale cărui scrisori autoarea publică șase. Despre scriitoarea Cella Serghi (1907-1992), o scriitoare de valoare, evreică din România; interviul pe care i l-a luat Cleopatra Lorințiu, precum și prezentarea romanului ”Pânza de păianjen” reprezintă materiale utile pentru cercetătorii istoriei literaturii române. Putem spune că autoarea vorbește și ”cronologic”: despre unele eseuri ale sale, ea afirmă că sunt scrise în ”după amiaza vieții”.

Și, să nu uităm eseul despre poetul Benjamin Fundoianu-Fondane, ”Cum am încercat  fac un film documentar despre Fondane”. Cleopatra Lorințiu este nu numai scriitoare, publicistă, diplomat de carieră, ci și realizatoare de televiziune și autoare de filme documentare. Ea este preocupată de viața poetului și filosofului evreu din România stabilit în Franța Benjamin Wechsler (Barbu Fundoianu, Benjamin Fondane) și afirmă: ”Destinul acestui om m-a tulburat atât de mult și mă obsedează într-un asemenea fel încât i-am urmat urmele pariziene peste tot, înarmată cu o cameră micuță de luat vederi și filmând colțuri de clădire, parcuri și alei, corniște și cafenele, imaginându-mi silueta lui fină, costelivă, parcă văzându-i fruntea lată și muncită de gânduri”. Vorbind despre marele poet gazat la Auschwitz, victimă a Holocaustului și dorința ei de a-i prezenta viața și a-i populariza opera, autoarea afirmă: ”Am vrut să fac un film scurt și explicit despre Fondane, să existe pe peliculă urma drumurilor lui, să poată fi văzută și de un public larg, nu numai de literații care pot să își permită să cutreiere și să vadă. Am vrut să îl aduc pe Barbu Fundoianu în memoria colectivă. Am încercat aproape totul, cerând, implorând sprijin de la organe, comitete și comiții, de la acest departament <<diaspora>> al Ministerului de Externe, de la televiziune și prin petiții adresate Ministerului Culturii. Nu am reușit nimic… Cred că Fundoianu alias Fondane alias Benjamin Wechsler e prea român pentru francezi, prea evreu pentru români, prea elitist pentru o cultură română aflată în derivă și abandon, prea deranjant pentru memoria franceză în care colaboraționismul e o pată nătângă, prea oricum, prea nu intră în scheme și formulări. E numai bun să fie uitat. Ca toate amintirile care dor”. Adăugăm: reflecții ale autoarei unui adevărat ”jurnal indirect”.   

Lucian-Zeev Herşcovici


3.Referințe critice inserate în carte :

Despre cărţile Cleopatrei Lorinţiu s-au pronunţat, de-a lungul celor 40 de ani de activitate literară, Corneliu Regman, Ion Bogdan Lefter, Valentin F. Mihăescu, C. Stănescu, C. Sorescu, Geo Vasile, Dan Ciachir, Aureliu Goci, Petru Poantă, Alexandru Piru, Daniel Dimitriu, Laurenţiu Ulici, Nicolae Ciobanu, Radu G. Ţeposu, Voicu Bugariu, Constanţa Buzea, Alex. Ștefănescu, Adrian Popescu, Radu Comănescu, Ion Murgeanu,Tudor Opriș, Florin Costinescu, Ion Oarcăsu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Ghelmez, Lucian Chişu, Gavril Moldovan, Marin Sorescu, Olimpiu Nuşfelean, Alexandru Horia, Sanda Faur, Menuț Maximinian, Alexandru Cristian Miloş, Victor Ştir, Elvira Ivaşcu, Valeriu Bârgău,Victor Atanasiu, Mihai Ungheanu, Diana Soare, Andrei Milca, Grete Tartler ş.a. În cele ce urmează, au fost alese doar câteva extrase din cronicile vremii.

La lansarea Antologiei de poezie ”Anii scurți” de Cleopatra Lorințiu : de la stînga la dreapta : poetul George Vasile Dâncu, directorul Editurii Scoala Ardeleană,poetul Ioan Pintea,(directorul Bibliotecii Județene George Coșbuc ), Cleopatra Lorințiu, Alexandru Pugna.

* * *

Absenţa de câţiva ani a Cleopatrei Lorinţiu din mintea şi inima criticii i se datorează cel puţin pe jumătate autoarei, cândva în mare vogă prin a sa ceremonioasă frumuseţe şi eleganţă, inclusiv a decorativelor sale pălării, dar mai ales a unor cărţi de poezie cum ar fi Peisajul din care lipsesc (Ed. Cartea Românească, 1979), Terasa cu oleandri (Ed. Dacia, 1985), Aproape imaginară (Ed. Cartea Românească, 1987). Între timp, fostul copil teribil al anilor ’80, nu mai puţin primejdios pentru cenzura vremii, s-a luat cu viaţa, cu călătoriile, ieşind cu voie sau fără voie dintr-un circuit literar-artistic ce nu-şi cruţă absenţii.

Fapt e că Cleopatra Lorinţiu n-a încetat să scrie şi după 1989, dovadă cele două romane, Iubirea nu trece (Ed. Luna, 1992) şi Fetiţa care eram (Ed. Intact, 1992), dar şi două cărţi de poezie şi proză la care ne vom referi.

Ceaiul amanţilor cuprinde aproape 90 de poeme inedite, precum şi o antologie din anii 1978-1987, sub titlul Anii scurţi. Textele acestei secţiuni scrise şi publicate în timpul dictaturii surprind nu numai prin cota artistică, ci printr-o făţişă disidenţă faţă de dogmele realismului socialist ce-i condamna pe scriitori la fericire onirică, evazionistă: „Ieşirea din vis/ Tot mai anevoioasă îmi pare/ Un motor zbârnâie noaptea-ntreagă./ O victimă anonimă în luminator./ Şi spaima cleioasă a singurătăţii./ Cuvântul scris/ Se face puf, puf de plop,/ Călătoreşte aiuritor prin cartier.”

Mesajele despre condiţia artistului nu sunt deloc esopice, doar aluzive, directe mărturii îndurerate, provocatoare. „Mai aproape,/ Un frison/ O nălucă geroasă-a înfrângerii./ Și-o sumedenie de paşi pe culoarele obsesive./ Melodie interioară/ Nu m-aşteptam să te sfârşeşti/ Tocmai acum!”. Imboldul inimii este al unei vitalităţi debordante, al dorinţei proteice de a trăi intens. Raţiunea critică omniprezentă se impune descurajant, anulează intermitenţele inimii: „Dar e altfel,/ Totul e altfel./ Prinsă acum în capcană/ Nu-mi mai rămâne decât să mă zbat./ Primăvara-mi aruncă porţia de lumină/ Aureşte palma de cerşetoare/ Viaţa aceasta aproape imaginară.”

Conştientizându-şi statutul crepuscular şi marginalizat, „surâzând silit în chenarele iernii”,Cleopatra Lorinţiu îşi distilează versul în concentrate enunţuri bacoviene, exorcism la un real căzut în demonie sângeroasă: „Câtă tărie în van/ sensul pe care-l pierdusem/ sensul fals, rătăcit,/ sufletul vlăguit./ Realitatea, ce stranie./ Frigul compact. Şi memoria fâşii, fâşii./ Pene zboară dintr-o pernă-nvechită/ Faci un pas şi te izbeşti de/ zidul cel nevăzut./ Întinzi mâna şi o retragi însângerată.”

Extraordinar ni se pare poemul Măiastra, un decupaj metafizic montalian, dificultatea scriiturii poetului italian îmblânzindu-se la Cleopatra Lorinţiu printr-un surplus de omenie, frumuseţe a imaginarului suprasenzorial, muzică secretă. Cităm: „O detaşare, aproape./ Exaltasem părerile provizorii, mă prindeam/ de balustrada cea nichelată/ chiar în înălţare cânţi putreziciunea şi chiar/ Înspre bine dulceaţa durerii./ Ea te-nfaşă ca pe-un copil mic./ O fugară cruzime/ provocare aruncată lumii măiastre…”

Este nivelul de maximă tensiune artistică la care a ajuns Cleopatra Lorinţiu. (…) Poeta are bune şi întinse lecturi la zi din români, americani, greci şi italieni, mai ales, plus inteligenţa de a şoca exact când versul dă semne de somnolenţă.

Expresivitatea, ştiinţa echilibrului între introspecţie şi contrapartida realului, disponibilitatea unui imaginar mereu în alertă, apt să se sedimenteze în compoziţii rafinate, dense, prin gravitatea şi dicţiunea problematizării, par să facă parte din formula talentului Cleopatrei Lorinţiu, o reală, chiar dacă târzie surpriză pentru cel ce semnează acest articol. Convins acum de ingratitudinea unor critici ce omagiază logodnice, amante şi văduve, pensionare sau bursiere ale propriei reputaţii poetice.

Trecând acum la textele inedite de după 1990, vom întâlni-o pe poetă într-un climat de moină, de convalescenţă, doliu recent. Abandon şi dezvrăjire. Cea ce a supravieţuit unor scene de foc constată, în actuala ipostază înfrigurată şi friguroasă că „mai rămâne cărbune pentru crochiu” sau „flori de tei, uscate pe bibliotecă pentru ceaiul iernilor viitoare.” Elegiacul portret, emoţionat şi fără iluzii: „Şi eu, o Rostovă la fel de fremătătoare/ dezacordată în acest decor/ cu fotografiile copiilor mei”, devine decalog şi statut de solitudine asumată ca şi cum poeta ar trăi între cele două săbii ale timpului. Cel al memoriei, al creativităţii, al iubirii, cel al prezentului, al degradării mitului, cuplului, iluziilor.

Există o febră, o alarmă, un contratimp existenţial aproape ireversibil în Ceaiul amanţilor. Psihanalizându-l, poeta invocă remedii gen„Lumina lunii să ia, să cuprindă această faţă ostenită a inimii noastre”.Cu fervoare (visul poetic) şi claritate (raţiunea inexorabilă), se ajunge la radiografia stării de fapt, fizice şi morale, motivaţie a defecţiunii: „Mă retrag din faţa voastră/ sunetele mă urmăresc/ vocile îmi ard timpanul pe fundul sufletului/ de două degete drojdie/ chingi pe tâmple/ plumb în picioare, mă retrag, mă retrag/ tu nu vezi cum renunţ?/ cu graţie superficială,/ poate chiar cu feminitate pe o muzică/ numai bună de tonomat/ într-o doară,/ în apropierea tăcută a serii.”

Chiar dacă nativ poeta este ursită să iasă „la înaintare” pe tensiune anabasică, dezvrăjirea este o realitate şi o obsesie a universului actual. Obsesia trecutei fericiri, a universului actual, a iubirii, reper indimenticabil, devine leac homeopatic în contra negativării prezentului fără iluzii, înnegurat.

Doliul inimii prin anamorfoză capătă intensitatea vieţii, dobândeşte puterea de regăsire a libertăţii pierdute, a şanselor de identificare într-o singurătate necontenit ritmată de prezenţa-rapel şi vocea de contrapunct al acelui timp privilegiat, mitic: „şi totuși, furtuna de vară ţii minte?/ Odată a noastră a fost./ Aşa cum cireşii zvâcnind în livadă şi prundul/ Şi vinul prelins în pahare, hulubii / Lacul neadormit fuga de lume atunci / Când pacea războiul/ Erau încă departe în închipuirea lui Basho pe marginea unei vieţi de hârtie.” Departe de a idealiza, absolutiza dinamica parteneriatului amoros, poeta decelează subtil, în cheia interpretării ultimative, fisura şi primejdiile egoismului absent şi autist, toxinele nepăsării şi dizarmoniei.

Ani de iubire condensaţi într-o oră/ frigul tăios ne lăsa un spaţiu pentru enigmă/ Maria Clara ne făcea reverenţe/ Un balet infantil insidios şi sublim pe nisipul umed/ Lacul secret, copacii goi, atunci parcă / Vedeam casele dimprejur/ Pentru întâia oară.

Dezvrăjire, luciditate bruscă, trezire într-o exterioritate friguroasă, abuzivă, părăsită de mister. Versul însuşi devine notaţie netă, decupaj halucinant, un fel de stop cadru al adevărului. Prinsă în reţeaua de nuclee ale dezvrăjirii semantice, poezia Cleopatrei Lorinţiu se face tot mai montaliană. Secvenţele memoriei debutează prin repezi insinuări şi confruntări de concepte, colaje şi iluminări, ce se probează cu vocea acelui eu, tu, venind dintr-o psihodramă consumată illo tempore în amintirea stării din prezentul continuu ”totul se întâmpla pe o terasă/ vântul răstoarnă paharul acuma gol/ acolo unde te aşteptam/ sprijinită de parapetul umed.”

Despodobirea de suferinţă şi jubilaţie metaforică este stadiul actual al unei modernissime poezii (vezi volumul Cineva din trecut, Luna Editorial House,1995) esenţializate în fotograme ce prin developare digitală, am spune, înfăţişează adevărul profund al amintirii elective:

Strălucea totul! Adolescent întârziat/ Zâmbetul tău lumina dimineaţa/ Într-un chip bizar./ Clinc! Clinc! Clinc! În cafeneaua bătrânicioasă / La primul vis/ În frisonul foaierului/ Ne-ntâlnea forţa unui gând./ Doar Zauberflote răsuna în colţul iluzionist/ Al memoriei./ Strângeam în pumni/ Nepreţuite secunde.”

Prins în jocul uitării de sine şi al redescoperirii în noi scenarii alienate, eul poetic bate graniţa dintre vindecare şi căinţă. „Locurile îndepărtate sunt lampioane/ pe străzi iluzorii/ Dintr-un Soho fără sonor/ Mi-e teamă de mine. Şi de câtă/ Argintată tristeţe/ mă poate câştiga într-o zi din trecut.”

Îngăduind să se lase călăuzită de acel tu, „o lumină” incomparabilă pe serpentina cale înapoi-înapoi, Cleopatra Lorinţiu trece cu brio proba adaptării poeziei la „această vârstă de mijloc” de care pomeneşte citatul din T. S. Eliot, cuprins în poemul Să n-o numim. Prin tot mai multă virtuozitate sau printr-un efort al gândului, poeta ia parte la o întâlnire esenţială. Cu sine, fără cruţare, împărtăşind cititorilor o aventură existenţială şi poetică de anvergură europeană.

Geo Vasile, Convalescenţa, mit al vârstei de mijloc

în Dicţionarul autorilor, Editura Dacia, 2002, pp. 264-266

* *
http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=5&article=25016

O carte de poeme, între cele mai frumoase şi mai autentice din câte am citit în ultima vreme, este Peisajul din care lipsesc, de Cleopatra Lorinţiu. Tonul unitar şi o adâncă fineţe sugestivă se detaşează de o anumită notă a literaturii tinere: caracteristica sa ar fi dorinţa de violenţă imagistică şi lexicală şi împietrirea lirismului. Cartea Cleopatrei Lorinţiu nu este atât un „volum” întrunit din mai multe cicluri, cât un jurnal liric organic: chiar şi prisosurile, inerente, corespund tonalităţii generale.

E vorba de însuşiri datorate unei educaţii muzicale. Deduc acest lucru nu din trimiteri: de pildă, un poem poartă titlul unei celebre bucăţi de Stravinski, cât dintr-o fluenţă şi cursivitate prompte să mlădieze orice ingerinţă, să o resoarbă. De aici şi o pudoare filologică, discreţia şi supunerea la obiect.

Trebuie remarcată forţa de sugestie cu atât mai mult cu cât poetele noastre excelează de regulă într-un mesaj senzitiv în care dramatismul trăirii este foarte neaoş. Există în cartea Cleopatrei Lorinţiu o decenţă a gustului şi a sensibilităţii pururi operantă: e vorba de unul din rarele volume scutite de gălăgie, exclamaţii şi strigăte.

O pată de cerebralitate înnobilează afectul, iar darul de a izola detaliul, de a alege semnificativul vorbeşte de la sine: „sfântă amiază, să fiu aidoma ţie, caldă şi liberă”; „la cherhana, neliniştea branhiilor”; „în această chilie seara pătrunde ca o fiinţă”; „casa e ninsă de iunie”; „palida, candida minte a florii s-o am”.

În unul din poeme autoarea percepe o detenţie muzicală şi în genere imaginile corespund stării interioare, sunt rafinate dar simple, obţinute prin reducţie: „Cântecul meu necunoscut şi pur alină suferinţe viitoare”; „Ca o lumânare aprinsă cald plângeam”; „Dacă sufletul meu ar fi avut o culoare, ea s-ar fi putut dărui…”

E în poemele Cleopatrei Lorinţiu, multe la număr, din Peisajul din care lipsesc, un sentiment de cântec tragic şi simplu, de timp sonor. Iată o piesă al cărei motiv este păunul. Prefer să reproduc poezia şi aş face acelaşi lucru cu numeroase altele fiindcă poemele Cleopatrei Lorinţiu au integritatea cântecului: frântura, citatul, le mutilează.

Ar fi fost imposibil să-l pierd/ Era acolo, în spate, mă urmărea /ca un motiv oriental blând şi nostalgic,/ aducând în penele lui colorate/ ţipătul misterios al dimineţilor vechi./ Răsărea unde mă aşteptam mai puţin/ Odată l-am simţit în una din sutele de maşini/ care curgeau către pasaj./ Apoi, într-o noapte a ieşit dintre cărţi/ Ţinea cumpăna dreaptă a verii./ Graniţa subţire a nebuniei./ Fără el, castel de nisip, castel de nisip…

Ce mi-a venit să-mi amintesc acum?/ Acum, lângă lac,/ cu grija tăcerii şi-a spaimei coborâtă prea lesne. Una din păsările nopţii îl poartă/ în ţipătul ei straniu în gol.”

Poemele Cleopatrei Lorinţiu sunt un cântec autentic şi aş putea spune că conţin în subtext un dispreţ tacit faţă de artificii şi premeditări, istovite şi istovitoare manopere „artistice”. Virtuozitatea alungă lirismul. Pentru a confirma cele spuse, reproduc cel mai frumos poem din volum, Desen de toamnă. Cât anume din albastrul de toamnă a curs/ cât din capitelul acesta cu neputinţă de reconstituit/ L-am văzut zi de zi profilându-se sfidător/ – lucrul unui zidar anonim –/ şi acum, sfărâmat, adunat cu ţărână şi praf în roabele gunoierilor/ cu neputinţă să mi-l reamintesc.// Am trecut pe lângă el în fiecare zi,/ vreme îndelungată.Umbra lui sfioasă alungită a fost decorul altor întâmplări/ L-am privit în lumina murdară a ploii în strălucirea neîndurătoare a amiezii/ Mi-am rezemat privirea de el cu indiferenţă,/ suspendată de impresia importanţei zilei de-atunci./ A devenit blândul meu confesor,/ credincios aproape, acolo sub bolta intrării/,când aşteptam să apari./ El a însoţit mişcarea treptată/ prăbuşirea mea lentă sub septentrion/ Şi nimic din forma lui împlinită acum trei secole/ de un zidar anonim n-a rămas amintirii/ E acolo, în groapa cu moloz,/ cărămizi desperecheate şi praf, cu neputinţă de reconstituit.” Atâta nostalgie şi disoluţie, atâta evanescenţă adunate într-un poem de dragoste cum e întreaga carte: o armonie a durerii. Cum spunea cineva: Căutarea timpului pierdut nu înseamnă „căutarea unor prilejuri identice”, ci o mare pocăinţă.

Dan Ciachir, Sacre du printemps.

Un sentiment de cântec tragic şi simplu, de timp sonor, 1984

* * *

Ieşirea din vis, ruperea din peisaj, despărţirea de cărţi par foarte dificile pentru personajul poeziei Cleopatrei Lorinţiu, dar baia de realitate, plonjarea în cotidianul ardent îl conduc la descoperirea mirabilă că viaţa – aproape imaginară – are o mare încărcătură ficţională.

Elaborarea pare dusă la extrem iar manipularea (cu frenezie) a conceptelor – în poeme se vorbeşte chiar de imaginaţie onirică, transfigurare, contemplaţie – face ca realitatea să fie conceptualizată în retortă. Poezia Cleopatrei Lorinţiu, pornind de la o percepţie parţială a realităţii şi ridicarea la rang de generalitate a fragmentului, se dinamizează ca fin raţionament intelectual, de unde un construct aseptic, nu lipsit de rigiditate. Şi poate ar rămâne aşa dacă nu ar interveni un instinct prevalent al jocului, o pornire, cu gravitate, spre copilărie. Dar acest instinct ludic în elaborare care interzice spontaneitatea îi acordă şi un înalt grad de abstractizare – dintre poetele de la sfârşitul secolului, Cleopatra Lorinţiu pare singura ce se apropie prin lectură simpatetică de Nichita Stănescu.

Decoraţia natură abstrage numai esenţe din contingenţele peisajului. Iar decuparea decorului pare sterilizată şi eternizată sub cupole de sticlă aşa cum, să zicem, într-un mileniu viitor, s-ar conserva un colţişor de natură.

Poeta nu mai vorbeşte de monumente ale naturii –invocate chiar prin titluri – dar semnificaţia rezultă din ideea naturii ca monument, ca uluitoare raritate: „Din abstracţiuni/ sărisem în gol…” păstrată într-un carusel de vederi poştale.

Imaginile sincopate, sacadate, nu neapărat ermetice, cât racordate în structura textului, la un cod care personalizează numai intimitatea funcţională.

Obişnuiţi să considerăm poezia feminină ca un recital de veneraţie intimă, ca o explozie de senzaţii (de la Magda Isanos la Carolina Ilica), ca o revărsare de confesiune viscerală (de la Constanţa Buzea la Daniela Crăsnaru), ca o propensiune livrescă cenzuratoare de elanuri (ca la Grete Tartler sau Doina Uricariu), suntem contrariaţi la extrem de textualismul (ermetizant, în parte) al Cleopatrei Lorinţiu mai aproape ca gen de creaţie de cenaclistele de luni (Elena Ştefoi, Mariana Marin sau Nastasia Maniu). Dar nu obsesia poemului cu orice preţ, auto-referenţial şi privind în sine, dar şi o eflorescenţă, o beatitudine de senzaţii în acelaşi text. „O poemă cu orice preţ/ Gracilă dacă se poate./ Arcuindu-şi spinarea, pândind parcă.// Întâi durere, aproape neobservată// Apoi victoria timpului. Asta e/ o poemă cu orice preţ/ Stai şi pândeşti în noapte/ citeşti semne în praful făţarnic/ o poemă cu orice preţ, un post de radio/ prins la două noaptea/ un pom fumegând/ o variantă a durerii de sine./ Ce ciudat/ crezusem că s-a topit, ea, remuşcarea –/ nu rămăsese aproape nimic şi totuşi/ azi dimineaţă camera era plină de mirosul freziei galbene” (Obsesie). Experienţa aceasta – pe care a avut-o şi Ştefan Augustin Doinaş, cu „două cuvinte” – este, în esenţă, milenară.

Tot din instinct ludic acompaniat de o lectură mnemotehnică, poeta reabilitează –dar şi îl investeşte cu o funcţie ironică – diminutivul (semincioare, lumânărică, rămurică, ceşcuţă). Autoarea se gândeşte, reflectează la o estetică a derizoriului, dar poezia rămâne tot absconsă, dificilă, oarecum aridă, zgrunţuroasă, tăiată parcă cu o lamă de fierăstrău, fără predictibilitate semantică. Iată poemul Neînsemnătate: „Făcută din lucruri mici. Zdrobitoare/ prin chiar neînsemnătatea lor.// Şi totuşi e parcă mai plină, mai densă/ ca şi cum/ ţi-ai relaxa într-un chip perfect muşchii/ ca şi cum râul edenic ţi-ar trece/ chiar pe lângă ureche// Înaintezi în viaţa-din-lucruri-mici/ Îi cauţi libera funcţionare a mecanismelor/ (Cuvintele bune-s însomnorate,vezi, viaţa-din-lucruri-mici/ parcă le stoarce de vlagă.) Şi deodată ceva trist/ Vrei să strigi/ dar glasul ţi-e făcut/ din aşchii mici.”

La vârsta când maturizaţi biologic poeţii sunt încă tineri creatori, Cleopatra Lorinţiu a tipărit doar câteva cărţi (Regina cu paşi furaţi – 1977, Peisajul din care lipsesc – 1981 şi Terasa cu oleandri – 1985), dar s-a exersat îndelung asupra specificului copilăriei, însă nu-şi acreditează şi bibliografia universului infantil. Percepţia fabuloasă a lumii, a spiritului ludic, mecanismul diminutival, socratismul iniţierilor, de acolo provin. Dacă în volumele pentru copii se joacă şi se copilăreşte, aici conştientizează copilăria şi stabileşte regula jocului. Şi iubirea e un joc şi o copilărie, şi slalomul existenţei („Viaţa? O ciută nimerită în traficul de pe autostradă”), şi respiraţia finală. Utopia universului infantil însoţeşte şi sentimentul erotic. „De te-aş putea păstra mic/ înger aproape/ – Miniatură cu ochi levantini// Aşa să-mi destăinui valul înalt// al exasperării. Pur, pur, istovitor aproape/ de te-aş putea ţine doar copil// Iar gândul să iasă desculţ/ pe pietrele calde-ale verii/ să zburătăcească în aerul dens,/ undeva/ lângă o graniţă imaginară/ cu grăniceri adormiți.” (T)

În această graţioasă miniatură, părând poate fără pondere într-un volum marcat de gravitate, se subliniază cu pregnanţă că, înainte de a se constitui într-o poetică, ideaţia lirică se vrea o antiretorică: a iubirii, a copilăriei, a jocului. Este idealul poeziei Cleopatrei Lorinţiu de a se confesa fără mărturisire, de a povesti fără narativitate, de a face poezie fără lirism. Este varianta „deschiderii” sale în partida poeziei în care joacă cu piesele albe.

Aureliu Goci, Trăind în lumea imaginarului în

Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX,

Editura Gramar, 2001, pp. 351-353,

* * *

Despre Cleopatra Lorinţiu, care a debutat editorial în anul 1978, când a primit premiul de debut al Editurii Dacia pentru volumul Regina cu paşi furaţi, aş fi vrut să scriu ceva mai demult. Ca să fiu sincer, după ce am citit cele trei cărţi ale Cleopatrei Lorinţiu, sunt tentat să afirm că poeta se află printre acei foarte puţini şi fericiţi poeţi tineri pentru care talentul vine de la mama natură (de acasă) într-o proporţie mai mare decât în mondena spusă că e destul să ai unu la sută talent şi să prestezi nouăzeci şi nouă la sută muncă. Ca şi în cazul debuturilor poetelor Constanţa Buzea şi Carolina Ilica, poezia Cleopatrei Lorinţiu din volumul de debut e una îndreptată cu toată forţa spre lirismul pur, visător, cu aspect naturist, cu o doză de simplitate „fierbinte” gata să explodeze de sevă şi culoare: „Fii tu băiatul de iarbă/ mâna mea este rece/ Viaţă cu viaţă prin nervurile noastre/ se va petrece.”

Caracterul adolescentin, expansiv feminin din prima carte, capătă o nuanţă tragică anunţată din chiar titlul celui de al doilea volum, Peisajul din care lipsesc, Editura Cartea Românească, 1980. Versul se aşază mai încovoiat de nuanţe în poem, începe de fapt conştientizarea tragică a artei „îngreunare” care nu datorează totul peisajului natural sau citadin în care există poeta: „Vegetaţie prăfuită,/ iată e ora cea mai domestică a zilei/ între patru şi cinci, cam aşa./ Simt un fel de sfârşeală/ de parcă m-ar privi fix în ceafă/ ochii sticloşi ai iminenţei./ Pierdută e orice cărare/ dacă aş vorbi sunetul s-ar sparge de această căldură/ neauzindu-mă m-aş înstrăina şi mai mult// E în dreapta acum San Diego, Știu bine încă o movilă/ Iarăşi pietriş./ Deodată oceanul şi cerul o singură albicioasă domnie/ Existând pentru mine/ strecurându-mi în fire otrava albastră a eternităţii/ Eu nu am fost niciodată la San Diego (dinPeisajul din care lipsesc). Universul poeziei se diversifică, poezia devine mai mult a stărilor decât a întrebărilor firav filosofice, a metaforelor care devin pe neştiute rime sau cotesc ritmul către hatul necesar… Şi totuşi, fiecare vers din noua carte uşor modernizată îmi şopteşte la ureche despre drumul început de poetă în 1978 Regina cu paşi furaţi. E vorba desigur de un fir bun conducător de căldură tras între cele două volume. Poezia evoluează fără să sufere transformări spectaculoase. E vorba doar de o alergare spre maturitate a unui talent natural şi nicidecum de o construcţie pe care poţi să o complici cât vrei. Geometria permite orice asamblare de figuri… Între prima carte şi a doua şi imediat după penultima Cleopatra Lorinţiu a publicat două cărţi pentru copii Ora culorilor şi Libeluliada, ambele la Editura Ion Creangă, ambele trădând un fond sufletesc fabulos, mustind de talent şi inventivitate, înscriind poeta între cei mai iscusiţi autori pentru copii. (…) În 1985 poeta a publicat o plachetă elegantă şi foarte subţire, cu un titlu de un exotism aparte stârnind curiozitate şi invitând la lectură: Terasa cu oleandri, Editura Dacia, 1985.

Cartea este după părerea noastră o probă concretă definitivă a talentului natural împlinit prin cultură al poetei, creând senzaţia că alcătuirile poetice constituie doar scheletul pe care se dezvoltă muzici ciudate ce nu pot fi identificate cu sonurile poeziei pure, poeziei unor zone necunoscute, fluctuaţiilor inspiraţiei: „insecta s-a strecurat undeva/ în alcătuirea serii/ va dormi până mâine în zori/ voi visa terasa cu oleandri, grădina/ împodobită cu viţă roşie. mama/ aprinde lampa cu gândul aiurea// şi tu, rapsodie a verii…/ Arde un foc undeva/ semnal întâmplător anonim,/ un rău vag prelungit către seară/ o uşoară criză de ideal / şi mâine, insecta va ieşi din ascunzătoare, voi scrie/ ceva despre esenţializarea stărilor/ octavelor de la capăt/ şi-acele flageolete măiestre şi-acele pizzicate cât mai distins. Terasele cu oleandri nici măcar nu există lampa aprinsă de mama s-a stins.”

Aplicarea macedonskiană către olfactic, muzica interioară a textului transcris dintr-un peisaj, crearea a două planuri paralele în unele poeme această modalitate fiind pusă în slujba golirii de esenţe poetice a spaţiului către care se îndreaptă ochiul interior desemnat a reconstitui poetic acel spaţiu sunt trei semne de nobleţe ale acestei poezii nu numai graţioasă dar şi profunde.

Valeriu Bârgău, Talentul vine de la mama natură

în Tinerii scriitori şi cărţile lor, Slast, 1986

* * *

Terasele cu oleandri nici măcar nu există” scrie Cleopatra Lorinţiu într-un admirabil poem din noua sa carte Terasa cu oleandri (Editura Dacia), stenograma lirică a unui spirit neliniştit şi nostalgic, „îmbolnăvit de asprimea zilei” şi traversat de o „imperială melancolie”. Terasa cu oleandri, un spaţiu liric al memoriei fericite, paradisul pierdut sau visul cu Noua Caledonie (insula exilaţilor), tot atâtea metafore şi simboluri ale spaţiului securizant ţesut de o Penelopă modernă împotriva singurătăţii, disperării şi frigului interior.

C. Stănescu, „Terasele cu oleandri nici măcar nu există”,

în Flacăra, 3 mai 1985 (fragment)

* * *

O poezie sentimentală, învăluitoare scrie Cleopatra Lorinţiu în Peisajul din carelipsesc (editura Cartea Românească) continuând un filon niciodată întrerupt şi încă prolific în poezia română, cel unanim recunoscut a fi liric (am aici în vedere pe cei care văd poezia mai nouă ca pe o poezie care îşi refuză „lirismul”).

Poeta e o structură blagiană: versurile sale celebrează lumina, misterul (Unde e taina? Lacrima), nenumitul (Câteodată îmi închipui că e îngropată./ În grădină./ Rădăcinile plantelor împrejur/ Într-o vecinătate paşnică./ O nemişcare aparentă şi stranie./ Câteodată mi se pare că e în aer, în timp, că nu este.”(Închipuiri)

Poeta vorbeşte despre „taina călătoriei/ Minunata taină a drumului lung” (Golful tăcut) dând mereu senzaţia de rememorare a accesului la ordinea metafizică a lucrurilor. Grefată pe o stare de calm aproape bucolic, această senzaţie aduce în poezie un tip aparte de revelaţie: „astăzi cinci iunie/ bucurându-mă de cuvinte/ le găsesc simple şi bune/ pe măsura acestei vieţi fericite./ În strălucirea liliacului/ nici un semn că se va scutura în curând. (***)

Peste acest fond, cum am spus, blagian, („poate eu sunt sortitul comorii la care nu îndrăznesc a gândi” – Exilul) suprapus un mod al naivităţii jucate care aminteşte notele cunoscute din Arghezi. Ca într-un joc, imposibilul e abolit şi adus la scara intimităţii: „Aş vrea sa fie mereu toamnă şi lumini pergamute, cum vrei.” (Semne).

Primul punct original al acestei poezii vine dinspre ambiguizarea continuă a enunţurilor. Poeta refuză contururile precise, cultivând în schimb o stare ea însăşi incertă, între veghe şi vis: îndeajuns de difuză pentru a nu mai fi veghe şi insuficient de halucinantă pentru a fi onirică.

San Diego, floarea de sampaguita, Salinas-ul, tot acest cadru adus în poezie îşi pierde sensul exotic al ineditului geografic şi e re-semnificat în ordinea metafizică a absenţelor, a impreciziei, a ambiguităţii.

Al doilea punct de originalitate al poeziei pe care o scrie Cleopatra Lorinţiu vine din ostentaţia cu care e refuzată discursivitatea: în primele două cicluri ale cărţii, Peisajul din care lipsescşi Blânda floare de sampaguita, tonul tandru, sentimental, al poeziei aduce cu sine o fluenţă a discursului care sfidează pericolul prozaismului (al prozei „poetizante”): „Am venit la Salinas pentru că/ singurătatea ta prea departe ajunsă mă revolta./ Te-am urmărit. Abătut şi străin/ colindai duminică dimineaţa oraşul/ rătăcindu-te printre grămezi de fructe şi peşti/ cumpărând pâine caldă şi unt, bând cafea/ amară fierbinte la automatul din colţ (Iscodind sideful din palmă).

Sintaxa poetică devine rapidă, eliptică în al treilea ciclu al cărţii, Ceremonia ceaiului, în care poemele sunt din ce în ce mai mici, scurte revelaţii fondate pe „sistemul” metafizic conturat de primele cicluri: „teama se-adună/ când gândul meu insistă/ asupra acestui colţ umbrit / cum gâzele păzesc în noaptea umedă / fereastra luminată” (pază) sau: „tot aşa şi acel bob de speranţă/ rătăcit de ciorchine/ rostologolit în iarba de fum.“ (rătăcire). E menţinută alternanţa dintre spaţiul vegetal şi al animalelor mici pe de o parte, şi spaţiul meditaţiei, melancoliei şi poeziei de cealaltă parte. Se produce astfel un transfer firesc, aproape previzibil derivat din aducerea tuturor elementelor la numitorul comun al tonului sentimental despre care am vorbit.: „cea mai frumoasă era dimineaţa de vineri/ ascultam cântece vechi/ îngrijeam plantele/ uneori chiar visam/ acelaşi vis, totdeauna/ lunecam spre un ţărm nevăzut vreodată/ dar ştiut bănuit/ era totuşi întoarcerea, recunoaşterea. Fluturii ieşeau din omizi“ (Întoarcerea).

Ultimul ciclu, Cântec auriu, revine la modalitatea poemelor din primele două cicluri ale cărţii. Poemele sunt iarăşi ceva mai ample, păstrând totodată recuzita de până acum şi optând pentru un ton eliberat de nostalgia livrescului perceptibilă în primele cicluri. Spaţiul natural se ordonează în jurul eului poetic, prelungindu-i starea. Cu elemente din care Arghezi a putut da imaginea vitalităţii (piersicile pufoase, tei, iasomie, hulubi, pătlagină, macriş, afin, albine ş.a.m.d.), poezia Cleopatrei Lorinţiu compune un mediu capabil să reverbereze melancolie. Rămânând în zona afinităţilor, această poezie e mai aproape de calmul clasicului Pillat din Pe Argeş în sus. Chiar în interogaţia voit patetică, enunţurile evadează către tonul egal al confesiunii senine: „Cum să ating acest drum absolut?/ fructele prin căldura din soare/ frunzele prind lumina/ ţărâna cuprinde ploaia de vară şi totuşi/ despre noi, ce să spun?” (Tainica vară).

Ion Bogdan Lefter, „Peisajul din care lipsesc”

în România literară, joi, 30 iulie 1981 (fragment)

* * *

Cleopatra Lorinţiu face parte dintre poeţii care ies în lume gata formaţi. Sunt poeţi care îşi descoperă stilul fără să-l caute îndelung: şi-l descoperă ca printr-o iluminare. De înnoit se înnoiesc în cadrele lui, mai degrabă la nivelul simbolurilor din care se plămădeşte viziunea decât la cel al retoricii propriu-zise. La drept vorbind, aceasta este precocitatea: nu poate fi de mirare că, foarte tânără fiind, Cleopatra Lorinţiu este de foarte multă vreme un nume în peisajul liric al generaţiei sale.

Între Peisajul din care lipsesc (Cartea Românească, 1981), şi Terasa cu oleandri (Dacia, 1985) nu e o deosebire de formulă, ci de tonus. Versurile Cleopatrei Lorinţiu se mişcă egal, ca o apă care se roteşte în cercuri concentrice, tot mai stinse, în jurul punctului în care au căzut, în levitaţie, o frunză, o floare sau un fruct ce se refuză să se lase înghiţit de abis.

Obiectul care provoacă oglinda rotitoare a poemului e cel mai adesea o senzaţie dar poate fi,uneori, şi o imagine livrescă, o amintire sau un cuvânt care ademeneşte. (…). De ce Terasa cu oleandri?

Imaginea sugerează perfect esenţa întregii poezii (de până acum, dar, mă încumet să prezic, şi a celei ce va veni) a Cleopatrei Lorinţiu. Oleandrul evocă o atmosferă mediteraneană.

Miresmele florilor lui şi ale frunzelor lui lanceolate stimulează nostalgia unui ţinut însorit, cu ierni calde. E nostalgia necurmată a poetei care tânjeşte după o Mediterană existenţială.

Sentimentul mediteranean devine alean, adică năzuinţă dureroasă, pe care fiinţa o trăieşte până la ultima picătură de energie. Mai concentrate asupra propriului miez de foc (deci mai bogate în tensiune şi mai ingenios structurate), poemele sunt ale unei poete care evoluează, cu o calmă fermitate, în limitele unei formule nespectaculoase, ce-i drept, în aparenţă, dar generoasă în realitate: o formulă a desenului pe aer.

Constantin Sorescu, Terasele cu oleandri.

O formulă a desenului pe aer în Slast, 1985 (fragment)

* * *

O poezie aerisită, în ton mai degrabă lejer decât ludic conţine debutul Cleopatrei Lorinţiu, Regina cu paşi furaţi (1978). Volumul e un jurnal diafan de adolescenţă,un conspect de stări şi predispoziţii caligrafiate cu candoare, într-o scriitură ingenuă şi naivă animată de un spirit jucăuş: „Fii tu băiatul de iarbă e atât de uşor Nu te atinge niciun cuvântoasele nu te mai dor”.

Ordonarea confesiunii într-un fel de jurnal ce ţine doar de contact aluziv cu biografia e şi marca volumului din 1985, Terasa cu oleandri. Scriitura nu mai e agilă, ci dimpotrivă, frântă şi gâfâită, cu cezuri plasate premeditat „nelalocul” lor şi cu utilizarea frecventă a ingambamentului. Poemele se încarcă de figuri livreşti, dar conotaţiile acestora sunt întoarse mai degrabă spre eficienţa confesivă. Invadat de real e poemul Oaspetele mic al neputinţei imaginare, incapabil să mai ofere lumi compensatorii sau să destindă arcul încordat al frustrărilor. Sintaxa se destinde în Peisajul din care lipsesc (1981) deschis atât reveriilor naturiste cât şi celor ale memoriei. În pofida perseverenţei elegiace, sensibilitatea poetei recuperează ceva din mirajul lumii şi ea se reîntregeşte cu starea de graţie: „în spatele gardului, menta. prin ea foiesc gâze înnebunite de soare ies în grădină să pipăie lumea cealaltă, nevăzută. adevărata mireasmă.” Întinse între crispare şi exultanţă, poemele se ţin în raza de determinare a eroticii, urmărind relieful domestic al acesteia.

Dar atât vraja prezenţei cât şi cea a absenţei se reflectă într-o atmosferă melancolizată, de interior, cu focul pasiunii domolit, dacă nu scăzut: „În cameră nu miroase a tutun olandez Pe masă nu mai sunt pipele tale, vieţuitoare Frigul intră prin fisuri invizibilele gând trupul meu de patul bolnav.” Echilibrul stărilor este nostalgic, cu un patetism subiacent Din ghemul absenţei se derulează şi poemele din Aproape imaginară (1987), valorizând aceeaşi linie de evanescenţă a stărilor, mai degrabă decât aceea a crispării. Sensibilitatea rănită se răscumpără în peisaje hieratizate, cărora nu le lipseşte o unduire senzuală:

Neprihănită dimineaţă Desenul norilor pe-aproape. Perele coapte-s năpădite de viespi în grădina fragilităţii. Troiţele veghează.” 

Memoria însăşi este mai abilitată să recupereze secvenţele fericite, iar poeta lucrează în contrapunct, nu fără o delicateţe aparte a acordului distonant: „cu o străfulgerare ca un fir alb în părul tău negru mi-a trecut prin memorie mâna ta, mâna ta… (…) O fiolă melodioasă se sparge. Realitatea e-ntoarsă ca o mănuşă. Cheiţa scrinului cade cu ţipăt alb peste dale.” Jurnalul de stări continuă şi aici, mai diversificat şi mai liber, iar viziunea rămâne determinată de „lucrurile mici, zdrobitoare prin chiar neînsemnătatea lor.”

Alexandru Cistelecan în Dicţionarul scriitorilor români,
Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998 (fragment)

* * *

Febrilitatea sentimentului e comprimată în notaţia cvasieliptică, linia devine sugestivă prin practicarea unor decupaje deschise. „Tehnica” nu e deloc naivă. Confesiunea se conformează, programatic, unui regim stilistic minimalist, discursul luând uneori alura unor stenograme sau, alcătuit altădată, din reverberaţii livreşti într-un spaţiu al memoriei afective. Graţia unor asemenea conture de stampă poate fi încă şi mai fină prin suspendarea sentimentului: rămâne mişcarea pură a desenului. Adâncimea însă, se obţine de obicei prin notaţie eliptică, disonantă, prin disparitatea enunţurilor. Este, deocamdată, performanţa cea mai bună a Cleopatrei Lorinţiu. Aproape imaginară (un vers sună astfel: „viaţa aceasta aproape imaginară”, sugerând poate situarea propriei existenţe în fantomatic) rămâne deocamdată volumul reprezentativ al Cleopatrei Lorinţiu. Versurile sale „stinse” acoperă o fosforescenţă misterioasă de poezie veritabilă.

Petru Poantă, „O fosforescenţă misterioasă de

poezie veritabilă” în Tribuna, 1988 (fragment)

* * *

Debutând devreme, la douăzeci şi unu de ani, cu un volum de poeme ce-şi trage titlul de la numele unui joc de copii, Regina cu paşi furaţi (1978), Cleopatra Lorinţiu a adus în lirica sa şi o bună doză de ingenuitate şi fervoare adolescentină. Poeta jubilează în faţa candorii şi a freamătului naturist, însă reprezentările poetice au o senzualitate intensă, chiar când tema lirică e aparent de extracţie culturală ca în această zvâcnire elegiacă. „Atunci poemele se vor ridica pe nesimţite,/ înaripate, cu buze subţiri, umezite/ Nimeni nu va încerca să le oprească/ neînţelegând dacă vor vorbi mai târziu./ Toate cuvintele de prisos se vor face ţărână/ cele îmbunate vor mirosi frumos/ dacă în clipa aceea ploile ştiu să vină/ Poetul se poate socoti norocos.” (Plecarea poemelor)

E mult joc în lirica Cleopatrei Lorinţiu, întotdeauna înţeles ca reprezentare jovială a imaginaţiei şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice: ritm ludic, precum horele argheziene, imaginaţie domestică, atunci când închipuirea poetei nu explodează în viziuni vernale, îndulcite de efuziuni sentimentale. Ca şi în alt fel versurile pentru copii din volumele Ora culorilor (1979) şi Libeluliada (1981), poezia aceasta cultivă imaginea blândă a copilăriei şi adolescenţei, peste care pluteşte un aer de senzualitate rafinată, amestec de nostalgie vaporoasă şi ardere mocnită.

Mai matură şi cu un scenariu liric mai riguros este poezia Cleopatrei Lorinţiu din Peisajul din care lipsesc (1981) şi din Terasa cu oleandri (1985), unde predispoziţia pentru rememorarea lirică e bruscată şiret prin maliţioase, de incontestabil efect, ca în frumosul poem Înduioșare cu mânătărci: „O să-mi pară şi rău că îţi scriu/ gândurile ce le aveam de glasul catifelându-se/ asprindu-se la urechea mea stângă,/ o să-mi pară şi rău/ într-un tren de persoane/ cu vecini de compartiment curioşi (corectaţi extemporale? studentă? de la asigurări sociale?)/ gândul fuge peste fuga trenului,/ nesocotind, trădătorul de gând.”

Radu G. Ţeposu, Cei care vin: poeta Cleopatra Lorințiu

în Tribuna României, 1986

* * *

Stenograma unor sentimente împărţite între reţinere, insatisfacţii şi exultanţă e poezia Cleopatrei Lorinţiu, al cărei volum, foarte curat, apărut recent, Peisajul din care lipsesc,merită luare-aminte. Biografia e subţire şi criptică, se ghiceşte parcă traiectoria unei iubiri, privită cu un ochean răsturnat care îndepărtează în loc să apropie. Poeta – fiinţă senzitivă – înregistrează totul cu radar de fluture, ceea ce o ajută să evite cu graţie contactul cu prea-concretul, căruia i se preferă regimul evanescenţei. De aceea până şi sentimentul de contrariere, ce pare a fi starea cea mai radicală a incompletitudinilor psihice ale eroinei acestor poeme, ajunge la cititor filtrat sonor prin cortine succesive – ninsori sau efluvii miresmatice – sau printr-o pânză de lâncezeală care se aşterne uşor. Evanescenţa aceasta atinge forme amintitoare de anemiile simboliste în clipa în care poeta – supremă levitaţie din real – are sentimentul „peisajului din care lipseşte”, iar nostalgia ei cea mai elocventă nu e, de pildă, ca la poeţii robiţi vitalului, o aspiraţie de purificare, ci chiar procedeul invers – fixarea într-un peisaj cât mai particular şi material, la nevoie chiar arid şi inospitalier, când nu, dimpotrivă, specializat în persistente emanaţii organice, situaţie în care – cum spune poeta – „cuvintele au miros şi hainele înţeles”. De aceea personajul invidiat e pescarul, cu neputinţă de imaginat în afara ambientalului său: în picioare are cizme grele de cauciuc, pălăria găurită pe capundiţele în stânga. Umbra lui miroase a peşte şi a tutun greu. Dacă aş fi asemeni acestui pescar singuratic şi liber, făcând parte dintr-un adevărat peisaj.” (Karma)

Dar aspiraţiile de fixare sunt împinse şi mai departe, iar condiţia invidiată finalmente e aceea a copacului: „dacă-aş fi fost copac/ să nu mai plec de acolo niciodată/ în niciuna din vieţi.”(…)

Cornel Regman, „Poetă la al doilea volum”

în Viaţa românească, nr. 9, septembrie 1981 (fragment)

În imagine: Alexandru Pugna, Cleopatra Lorințiu și Ioan Pintea la lansarea antologiei ”Anii scurți” Editura Scoala Ardeleană, 8 iulie 2019