Libia

Munţii indescifrabili : În sudul Libiei, masivul Akakus, enigmatic şi tulburator.(note de drum, decembrie 2003-ianuarie 2004)
Cred că în adâncul sufletului meu ma intriga această Libie închisă, inaccesibilă, criticată atât, bizară chiar, părea de-a dreptul o aventură să ajungi acolo, să vezi şi să cutreieri ca apoi să te întorci.Eventual să povesteşti între prieteni căci interesul revistelor,ziarelor,televiziunilor era minim pentru subiect. Şi mai cred că ocazia, chiar dacă era una uşor absurdă, s-a ivit pentru că îmi dorisem atâta în secret să ajung acolo, să văd mai ales acei Munţi ciudaţi, vechi şi însemnaţi cu desene tainice ce veneau din alte timpuri şi poate erau oglinda altor lumi, a unor taine uluitoare care nu-mi dădeau pace. Colonelul Ghadafi devenise între timp din « băiatul rău » , « băiatul bun »al politicii,învăţase să schimbe macazul, să se adapteze şi să-şi” salveze poporul” , să fie « cooperant » şi uite că în plină tensiune mondială, într-un Irak sfâşiat de lupte şi dureri inimaginabile , mi se propune să mă alătur unui grup de jurnalişti internaţionali care urmau să călătorească în Libia, nu oricum, ci invitaţi de guvern, împreună cu ministrul turismului însuşi din această ţară, chiar de Anul Nou, la graniţa dintre 2003 si 2004. Şi iar trebuie să recunosc, pe parcursul celor trei zile de pregătiri( deci dat paşaport unui domn care se ocupa de turismul libian la Paris, luat viza şi primit paşaport, plus o foaie de hârtie care conţinea un program cel puţin schematic) ei bine, nu prea credeam că povestea asta cu călătoria o să chiar reuşească. Sincer, nu îmi amintesc de vreo călătorie uşor de făcut în viaţa de mea de parcă simplu fapt de a călători ar însemna o recompensă mult prea mare acordată de soartă mie, aşa încât trebuie cumva să o plătesc în avans, suportând cele mai bizare încercări…
Nu a fost cazul. Totul a mers ca pe roate cu toate că prea părea uşor totul de la Paris şi prea mi se părea tainica Libie departe, cu dunele ei de nisip, fascinante şi înspăimântătare şi mai ales cu munţii ei indescifrabili. Peste toate astea aflu că prietenul meu egiptean, jurnalistul care mă propusese în acest program, Khaled Zaghloul , nu vine cu noi în expediţie, bref aveam să mă regăsesc între necunoscuţi. Fiinţa temătoare şi prevăzătoare care sunt a făcut ce-a făcut ca în dimineaţa zilei de 27 decembrie 2008 să a jungă la timp pe aeroportul Orly Sud şi iată-mă în avionul Afriqiyah , răsfăţaţi la bussines class graţie colegului nostru fotograf Sayah,ultracunoscut se pare în lumea aceea şi care brusc ne înlesnea accesul plăcut la micile răsfăţuri ale companiei… ( Ehei, drumul de întoarcere nu mai avea să semene de loc celui de la plecare dar mai bine să nu sar peste etape) Simpla enumerare a destinaţiilor spre care zbura această companie îmi dădea emoţii tari :Bamako,Ouagadougou,Abidjan,Niamey,Lome,Cotonou,Ndjamena,Kartoum şi Tripoli…Toate erau nume ştiute de la geografie, din ziare sau din notele pe care le redactam de zor despre situaţia din regiune…
Deşertul .Pe el îl aşteptam , odată plecaţi dinGhadames , odată împărţiţi pe echipe,odată urcaţi în acele 4×4 şi încredinţaţi maeştrilor şoferi.E bine zis aşa „maeştrilor şoferi” , căci alergau pe drumuri nevăzute, doar pe nisipul vast cât îl vedeai cu ochii, dozau viteza într-aşa fel încât să poată ajunge pe culmea dunei înalte, rămâneau acolo suspendaţi, lipiţi ca o coaja de banană într-o poziţie care sfida legile fizicii, ca apoi să se lase într-un soi de coborâre lina care stirnea emoţia şi chiotele călătorilor, mai puţin ale mele , care eu, eram mereu cu teama în suflet, îngrozită de toata această demonstraţie uluitoare. Un exerciţiu de virtuozitate . Cum să fi fost oare drumul adevărat în caravană, pe cămile, prin înşelătorul deşert aşa cum Coelho însusi îl povestise ?(fragment din cartea proiectată „Altfel decat credeam”)

Revelionul tuareg
( un text pentru Radio Romania Cultural; martie2009 despre aceeasi calatorie)
Ceva m-a atras ca un magnet spre Munţii Akakus, un şir de munţi din inima Africii şi care mie îmi evocau ca idee o atmosferă din paginile lui Karen Blixen şi de aventură fără pereche sub un cer necuprins . In octombrie 2003 la Muse de l’ Homme ,la Paris am avut prilejul să văd o fascinantă expoziţie care cuprindea reproduceri, fotografii ale fabuloaselor desene rupestre din sudul Algeriei, desene de mii de ani care aveau tainele lor, de nepătruns şi care mie îmi înflăcărau imaginaţia. Acele stranii forme care semănau cu o secţiune transversală printr-o celulă ciudată văzută la microscop, sau siluete de bărbaţi, de femei, de animale zburătoare, apoi un fel de navă bizară din care ieşea fum sau foc cu hublouri, toate astea nu mă lasau în pace şi îmi populau visele, imaginaţia, gândurile…

Coincidenţa a venit atunci când mă gândeam mai puţin, căci Munţii Akakus cu desnele lor rupetre din vremuri imemoriale mi se păreau depărtaţi şi intangibili la fel ca scrierea sumeriană ,ca tăbliţele de lut din Mesopotamia sau Manuscrisele de la Marea Mortă. Într-o zi de dinainte de Craciun, în 2003 prietenul meu Kalhed Saad Zagloul,pe atunci jurnalist la Al Ahram, biroul parizian ce-mi propune : Nici una nici alta decât să plec într-o scurtă călătorie, zicea el, în Libia , o călătorie mai neobişnuită căci aveam să străbatem Libia de-a lungul, de la Mediterana, cu cetăţile romane Leptis Magna, Sabratha, să vedem arcul luiMarc Aureliu, celebra Apolonie, până în sud,spre deşert şi de acolo la un punct de tangenţă cu Niger si Algeria , in Sahara. Eram pe urmele călătorului Ibn Matuta cel care traversase Sahara venind din Mali într-un convoi cu 500 de fete tinere negre ce aveau să fie vândute la Târgul din Ghadames ! Prinsesem un moment internaţional prielnic, imediat după al doilea război în Irak când atitudinea liderului libian devenise una de cooperare internaţională iar ţările occidentale erau pe cale să uite vieţile pierdute în celebre atentate. Deci porţile , ferecate pentru occidentali înainte, se deschideau.Eram un grup de jurnalişti internaţionali foarte colorat : francezi, britanici, austrieci, japonezi, jurnalişti din Bahrein din Tunisia sau Italia.Şi eu. Am citit incitată invitaţia, programul şi evident pentru că eram la fine de an m-am uitat curioasă pe programul zilei de 31 decembrie. Era totuşi revelionul, chiar daca în unele părţi e sărbătorit mai mult decât sumar. Trebuia sa pun în bagajul meu ,ceva pentru eveniment : deci am pus o rochie frumoasă neagră, mai deosebită, o eşarfă, sanadele cu tocuri, bijuterii, accesorii potrivite în mintea mea cu o petrecere într-o lume arabă fastuoasă şi fascinantă. A, să nu uit, tot pe acea invitaţie destul de lapidară era menţionat că vom zbura de Tripoli la Ghadames cu avionul însoţindu-l pe Ministrul Turismului, care era de origine tuaregă deci ţinutul îi era mai mult decât familiar şi că vom petrece seara de 31 alături de dumnealui, era chiar aşa marcat : « O seară surpriză ». Sar peste etape : zborul de la Orly la Tripoli, întâlnirea cu oraşul.muzeele, atmosfera, ciudăţeniile acestor întâlniri, senzaţia că mă întorc în atmosfera unei Românii de anii şaizeci, apoi avionul a doua zi, călătoria spre centrul ţării, oraşele construite parcă din nisip, cu zigurate, unde se vând săbii şi turbane albastre şi bijuterii făcutede mână , un soi de atemporalitate care farmecă.
