Rememorari

Pagina curpinde rememorări referitoare la Nicolae Labiș, Ștefan Augustin Doinaș, Laurențiu Ulici, Grigore Vieru, Iosif Sava , Nichita Stănescu,Eugen Jebeleanu   și Artur Silvestri.

1.”Odată și-odată am să spun povestea acestei cărți despre Nicolae Labiș care a apărut fără numele autorilor (pe copertă sau în interior) , și într-un fel chiar fără titlul care îi fusese hărăzit. O poveste a facerii și chinuirii unei cărți, în ultimii ani dinainte de 89, o poveste despre ițe întrețesute, interese și orgolii prea multe, influențe bolnăvicioase și uneori neputințe…

Inițial ar fi fost patru autori pe copertă: Gh.Tomozei, Cleopatra Lorințiu, Margareta Labiș-Diac și Nicolae Cîrlan, apoi rămăseserăm doi, iar la apariție nu a mai apărut niciunul…Da , da, au dat-o anonimă…In interior mai apare specificarea” Album memorial editat de Secolul 20”.Excepționala prefață scrisă de Tomozei este semnată:***

Album Memorial Nicolae Labiș alcătuit de un colectiv format din Gh.Tomozei,Cleopatra Lorințiu, Nicolae Cârlan și Margareta Labiș Diac.(1988)
Sunt reunite zeci de spuneri scăpărătoare ale marilor autori ai literaturii noastre despre opera și făptura lui Labiș.
Nu există un cuprins grație căruia cititorul s-ar fi putut orienta în hățișurile cărții(320 de pagini), reproducerea fotografiilor este îngrozitor de slabă, toată prezentarea grafică e lamentabilă.Casetă tehnică nu există, pe ultima pagină sub postfața nesemnată ( scrisă evident de Tomozei) scrie doar ” Tiparul executat la CPCS sub comanda 60399”…Succesiunea mea de notații ”Anemona”, pag. 285-290 este semnată curajos C.L.În schimb sub ”Glose de poetică labișiană” (pag.163-170 apare și semnătura mea.)Nu mai am nici răbdarea nici starea să înșir zecile de semnături din acest ”album”, foarte multe din ele sunt scrise special pentru această apariție. Nu am mai avut curajul să dau ochii cu mulți dintre cei cărora le cerusem colaborarea…
Ancheta”Labiș și generația în blugi”, la care ne răspunseseră de la Călin Vlasie la Matei Vișniec și de la Florin Iaru la Lucian Vasiliu, nu poartă nici o semnătură. Pe ici pe colo textele impresionate ale lui Tomozei sunt semnate G.T.
Tot ”curajoasă” este și absența anului apariției, a tirajului, a redactorului etc. Deci nu numai numele autorilor e trecut sub tăcere…
Câtă cătrăneală se pare că adunase Gheorghe Tomozei de a cedat unor asemenea impuneri !Cartea alternează filele tipărite pe hârtie gălbuie ( mărturii, note, evocări,fotografii) cu filele gri conținând un număr impresionant de inedite și corespondență.
Da, era o carte deosebită, ceva ieșit din tipare,ceva mă face să presupun că un stoc consistent a zăcut prin depozite sau ca a fost topită, până mai ieri cînd am găsit la anticariat acest exemplar..
O carte despre Labiș cu totul și cu totul deosebită, cartea dovezii presiunilor uneori inutile și personale, ale ițelor unei epoci care reușea să trimită la uitare și morții și viii.”

 

2.„Zile și Seri de Literatură” în amintirea lui Ștefan Augustin Doinaș

Cleopatra Lorinţiu şi Lia Faur la Muzeul TEBA Arad, "Zile şi seri Doinaş", ediţia aprilie 2016
Cleopatra Lorinţiu şi Lia Faur la Muzeul TEBA Arad, „Zile şi seri Doinaş”, ediţia aprilie 2016

( text preluat din SPECIAL ARAD 20 aprilie 2016 http://specialarad.ro/doina-poetului-doinas-la-arad-documentar-tvr-in-prima-zi-si-seara-de-festival/

Doina” poetului Doinaș la Arad. Documentar TVR, în prima zi și seară de festival

Festivalul era cât pe ce să ajungă în negura uitării, după o singură ediție, și asta pentru că organizatorul de anul trecut, Asociația „Arad – Capitală Europeană a Culturii 2021”, nu mai există. Însă „epopeea” culturală a Primăverii Arădene ce poartă numele marelui poet și eseist născut în județul Arad nu se sfârșește cu atât, din fericire, grație scriitoarei Lia Faur, cea care a depus un proiect și a câștigat o finanțare la Centrul Municipal de Cultură Arad. Avem, astfel, și în 2016, începând de ieri, patru „Zile și Seri de Literatură” în amintirea lui Ștefan Augustin Doinaș.

S-a mai tras o linie și minusul a fost corectat într-un plus…

Dacă la ediția de anul trecut poetul nu a fost pus tocmai într-o lumină bună, fiind evidențiată mai mult perioada sa literară cu o puternică amprentă a comunismului, de această dată am avut ocazia să vedem și cealaltă parte a monedei, iar pentru a înțelege cât mai bine împrejurimile și motivele din cauza cărora scriitorul (și mai târziu politicianul) Doinaș a fost nevoit să semneze „pactul cu Diavolul”, a fost de mare ajutor documentarul Televiziunii Române, realizat în anul 2000 de către jurnalista și scriitoarea Cleopatra Lorințiu, proiectat în cadrul festivalului arădean atât dimineața, la Biblioteca Județeană, cât și seara, la Muzeul Teba, în prezența autoarei și a mai multor scriitori arădeni.

Documentarul, laureat cu premiul APTR în anul 2000, este un interviu filmat în biroul din apartamentul scriitorului, la doi ani înainte de decesul lui, și cu cadre luate în locațiile amintite de Doinaș, printre care satul Cherechiu (astăzi Caporal Alexa) din județul Arad, unde s-a născut, Colegiul Național „Moise Nicoară” din Arad, unde a fost un proeminent elev de liceu, dar și cadre filmate în Sibiu, unde scriitorul și-a terminat studiile universitare (avându-i ca profesori pe Lucian Blaga la istoria culturii, pe Liviu Rusu la estetică și pe D.D. Roșca la istoria filosofiei, respectiv filosofie generală) și unde s-a remarcat ca și poet, alături de alți prieteni și colegi scriitori, membri ai Cercului literar de la Sibiu.

Mă las în mâinile dumneavoastră”

Cleopatra Lorințiu, o prezență extrem de jovială și caldă, a mărturisit publicului arădean că realizarea acestui documentar era, cumva, o ocazie specială pentru a se „revanșa” față de Ștefan Augustin Doinaș, deoarece el a fost cel care a descoperit-o și îndrumat-o în cariera ei de poetă. „Pentru mine, faptul că l-am cunoscut a fost o lecție de umilință și de bun simț. De fiecare dată repeta politicos acelaşi «Mă las în mâinile dumneavoastră», iar după premiera filmului, când deja era foarte bolnav, mi-a mulţumit din nou, la fel de politicos, spunând că «eu nu am niciun merit, meritul întreg pentru film aparține doamnei Lorințiu»”.

Jurnalista și-a notat amintirile legate de producția acestui documentar în numărul 7-12 din 2014 al revistei „Secolul 21” (urmașa publicației „Secolul XX”, al cărei redactor-șef și director a fost chiar Ștefan Augustin Doinaș în ultimul său deceniu de viață). În acel text, Cleopatra Lorințiu împărtășea ceea ce, succint, a spus și publicului arădean, ieri seara. „Filmul e mai mult o mărturisire sinceră, «normală», fără nimic artificial. (…) Întâlnirea cu Ştefan Augustin Doinaş, cu prilejul acestui film, a fost scurtă dar foarte densă. Dar a fost momentul de viaţă în care am comunicat cu adevărat. Înainte, fuseseră doar circumstanţe de viaţă literară fără greutate. După, nu ne-am mai văzut. Eu am plecat să lucrez la Paris, unde am aflat ştirea trecerii lui spre Câmpiile Elizee. Apoi, m-a şocat profund cum s-a stins marea stea a baletului, doamna Irinel, pe care în viaţa de toate zilele, de fapt, nu am cunoscut-o. Am în faţa mea, printr-o joacă ironică a sorţii, într-un dosar de jurnal lăsat de cel care a fost soţul meu, poetul Gheorghe Tomozei, între alte sute de pagini şi scrisori, fotografii, semne literare care acoperă vreo 40 de ani de artă şi literatură română, am, zic, vreo 15 pagini, scrisori şi note scrise de doamna lui Doinaş.”

Din păcate, documentarul nu se găsește pe internet, în schimb, întregul interviu transcris și articolul mai sus amintit se găsesc pe blogul jurnalistei Cleopatra Lorințiu.

La finalul proiecției documentarului și lansării celor două cărți, a urmat o lectură publică alături de câțiva scriitori arădeni, printre care Petru M. Haș, Vasile Dan, Andrei Mocuța, Ioan Matiuț, Lucia Cuciureanu și Eugen Rogojan.( Special ARAD)Ştefan Augustin Doinaş

3.Laurențiu Ulici

N-a rămas nimic, poate doar o dâră în amintirea mea, din zecile de ore de vorbe și împărtășiri, din discuțiile îndeobște purtate pe drumul străbătut de noi, pe jos, de la casa scânteii până la casa scriitorilor( casa Monteoru, de pe Calea Victoriei) din dialogurile mele cu Laurențiu Ulici, criticul strălucitor al anilor 80, criticul generației tinere, al cărui rol în susținerea și afirmarea acelei generații cred că e de necontestat.El și Prima Verba. Cred că mulți, nespus de mulți din autorii contemporani au asemenea amintiri legate de el căci era un om convivial, fermecător și fiecare întîlnire cu el era o îmbogățire. Mi-a rămas, culmea, o amintire filmată din anii în care deja devenise politician,o imagine.Măcar atât. Căci adeseori mi se face și mie și multor confrați, dor de Ulici… Îl văd cu ochii minții în vizita, în sufrageria apartamentului părinților mei , la Bistrița, gustând din bucatele mamei mele…Și din amintirea asta a mai rămas doar scrumul.

Laurentiu Ulici si Cleopatra Lorintiu 1996
Laurențiu Ulici și Cleopatra Lorintiu în interviu, 1997

4.Grigore Vieru

”Mă întorc în Basarabia mai întărit sufletește și cu mai multă credință în izbânda dreptății românești. Pentru că există o dreptate românească și este imposibil ca această dreptate să nu învingă până la urmă. Eu cred că va birui nu țara cu cele mai multe tancuri ci țara cu cel mai mult Dumnezeu în ea, cu cel mai mult grâu în ea și cu cele mai multe splendori ale limbii materne.”

Țara românească are destul Dumnezeu în ea.Țara românească are destul grâu în ea.Țara românească are destule splendori ale limbii ei.

Cleopatra Lorințiu: -Aveați domneavoastră o poezie: ”Dor”. ”Există un limpede loc/Cu semnul credinței pe creastă.” 

Grigore Vieru : Mulțumesc pentru că v-ați reamintit de aceste versuri mai vechi ale mele. Vă spuneam,  nu se poate ca această minune a lui Dumnezeu, cu mult Dumnezeu în ea, încă, cu mult grâu și cu o cultură atât de veche și de frumoasă să nu izbândească până la urmă.

Cleopatra Lorințiu : Arta și literatura reprezintă până la urmă principalul factor de unire, de coeziune a românilor din toate locurile, de pretutindeni.

Grigore Vieru: Să știți că revoluția basarabeană ,pentru că se poate vorbi de o revoluție basarabeană, a fost făcută cum ar spune două versuri populare”Fără arme și pistoale, numai cu mâinle goale.”așa zicea balada noastră. Să știți că românii basarabeni au făut revoluția cu mâinile goale, cu cântec și poezie. Probabil e singura revoluție de pe fața pământului – eu vorbesc despre o revoluție spirituală -singura revoluție săvârșită numai cu cântec și poezie.interviu,  noiembrie 1995 la Băile Herculane, întâlnirea ”Românilor de pretutindeni.” în Congresul spiritualității românești.(14 februarie 1935-18 ianuarie 2009)

un interviu acordat de poetul Grigore vieru, Cleopatrei Lorintiu, la Băile Herculane in noiembrie 1995, când a avut loc un Congres al Spiritualității Românești.

Interviu cu poetul Grigore Vieru

 5. Amintirea lui Iosif Sava și a doamnei Arta Florescu

Căutând printre cărțile cu și despre muzicieni, găsesc un autograf și niște texte de acum mai bine de 35 de ani, demult uitate. Autograful este de la Iosif Sava, pe cartea ”Arta Florescu în dialog cu Iosif Sava, Contrapunct liric.” Autograful  cu scris iute, grăbit și frumos ,este acesta :”Cleopatrei Lorințiu, omului de talent, științe, farmec căruia îi datorez atât de mult, măcar pentru faptul că pe prima și ultima a acestei cărți este numele ei. Continuu devotat, Iosif Sava. București, 11 Iunie 1987.”

O parte din textul citat:

Iosif Sava : Din cronici, iată am cu mine o însemnare a Cleopatrei Lorințiu (…)rândurile sînt intitulate” Acel fel de încredere”…ascultați-l: ”Despre viață, despre năvalnica putere de-a o trăi, cu intensitate, clipă de clipă ,despre muzică și nevoia de ea, acolada în care poate crește gîndul cel bun, despre tenacitate (un cuvînt prozaic?) și despre filierele emoției estetice. Despre încăpățînarea sublimă. Despre un copil-minune fermecător și blond care țipă în sala Teatrului Elpis cu dulceața aceea inimitabilă…”De ce l-a omorît pe nenea Cavaradossi?”Despre o mare cîntăreață de operă a lumii, despre o profesoară unică prin inteligența, harul, rafinamentul și dăruirea dumisale.

Despre împliniri ,amintiri, confesiuni culmi, emoții și turnee, străluciri și mai ales despre suflet. Despre cum poți iubi arta pînă la ultima extremitate…Despre bucuria profesorului de a forma artiști adevărați și despre integritate. Despre ”Madama Butterfly”,”Aida”,”Traviata”,”Bărbierul din Sevilla”, ”Othello”, ”Ebreea”,”Cavalerul rozelor”, ”Boema”, ”Rigoletto”,”Faust”,”Răpirea din serai”,””Don Giovanni”,”Nunta lui Figaro”, ”Paiațe”și ”Maeștri cîntăreți”.

Superbă intreprindere e cartea Polifoniile unei vieți dialogul plin de farmec al maestrei Arta Florescu și al omului de spirit care este Iosif Sava. Carte de ”Învățături de dăruire.”Amănuntele de realitate se adună într-un mozaic armonic. Dialoghează doi muzicieni. Fișele lor sunt doldora de amintiri. Conversația lor are un farmec de five o”clock. Stilul colocvial cu farmecele lui. Fotografiile uimitor de vii. Surâzătoarea imagine a talentului împlinit. Desăvârșita maestră, orhidee a marilor jurii internaționale, Arta Florescu povestește cu acribie. O lecție a unui artist care n-a făcut nimic la întâmplare. Efuziunea durează o secundă. Reveria ,hai să zicem, un minut. În rest, ordinea timpului drămuit. Soliditate și disciplină interioară. Ah, ce departe de viziunea boemă a nepricepuților ce-și imaginează ”viața artiștilor” alcătuită din aplauze și supeuri”

Iosif Sava despre care noi am mai scris și vom mai scrie, are și-n cartea aceasta aceeași dispoziție cuceritoare de bun conviv, comentator avizat și dăruit pentru ideea de muzică, așa cum prea bine îl știm. Cărțile cu amintiri au un farmec nebun. E în ele atîta viață presată ca-ntr-un ierbar prețios. Le iubesc. Nu neapărat pentru că din ele poți învăța să trăiești. Dar spiritul are nevoie de încrederi, de noi și noi încrederi.

Odată, trecînd pe culoarul ”castelului” cum îi spunem noi, într-o duminică de octombrie, știam că în spatele ușii Marin Preda, scrie. Alături, mașina de scris sprințară a lui Mircea Ivănescu, traducîndu-l pe Joyce.În camera de după colț scrie dragul nostru Mazilu, iar sus la mansardă ,Virgil Mazilescu. Țăcănitul viteaz al mașinilor de scris și coșurile cu hîrtie în ghemotoace nervoase, îmi dădeau un acut sentiment de încredere. Sînt lucruri despre care n-am vorbit niciodată. Pare-se că m-am molipsit de dragul amintirilor, citind ”Polifoniile unei vieți.” Dar sentimentul de încredere există, el crește prin acte de acestea cum e confesia Artei Florescu. Acest fel de încredere care te ajută să clădești.”

6.

Nichita Stănescu. Un fragment din cartea mea ”Zboruri secrete” editura Ecou Transilvan apărută acum trei zile :

”Aş cita dintr-un text scris de Tom, aniversarea din 31 Mart’ ’83, deci la aniversarea zilei lui Nichita, chiar în anul morţii sale. ”Aşa te văd acum, în cerdacul conacului din Piaţa Amzei (era să zic Mirceşti) privind ninsoarea galeşă în care se închide eroul unei proze de-a ta, copacul Gică şi, privind turlele de tablă ale Bucureştilor (era să zic ale Iaşului) acoperind palate geometrice (era să zic bojdeuci), aşa te văd, gândind şi… dictînd. Fiindcă de 20 de ani îţi dictezi versurile scrise în prealabil în meninge cu cali grafia ta fumegând cristale, dictatorule ce eşti, şi tiranule, inco mod Commodus. Nerone… alb, Caligula cu înclăţări de şindrilă. ”
Din generozitatea Respirărilor sale s-a creat o mare dra goste de literatură. N-o să idealizăm defel o atmosferă, un timp.
Şi pe vremea lui Nichita exista cenzură. Delaţiune. Minciună ipocrită. Trădare. Răutate. Prostie. Şi pe vremea lui Nichita unii jurau ipocrit. Şi pe vremea prieteniei lor, viaţa literară era un câmp de bătălie. Exersam supravieţuirea. Numai că tot ce a fost Nichita a rămas în cărţi. Şi tot ce a fost Tom a rămas în cărţi.
Timpul acesta fragmentat de neputinţă, timpul luptelor fratricide, al încrâncenării pentru funcţii şi putere şi iluzorii piedestale n-are nici o legătură cu nemurirea. Istoveşte nu numai scriitorul, ci şi cititorul devenit doar un biet degustător de politichie searbădă… Când dictatura devenise un carusel nebun al persecuţiei şi umilirii, respiram prin literatură.
Îmi amintesc doar ultima „telegramă” din şirul celor 13, publicate în volumul Respirări (Editura Sport-Turism, 1982) de Nichita (cel etichetat azi de-un confrate, ironic, fireşte, drept „reprezentativ” pentru comunism). Iată ce scria reprezentativul: ”Telegrama. Încetaţi cu numărarea morţilor. Comunicaţi imediat cifrele, ce şi cum. Nu vă lăsaţi. În curând o să trimitem aer. Faceţi economie la respiraţie. Ţineţi păsările cerului la subţioara voastră până când vă venim în ajutor. ”
Nichita îi vârâse de fapt în buzunar, îi înfrânsese mult dinaintea Revoluţiei.
Un marţian uluitor rătăcit printre noi.
7.Amos Oz, în amintirea traducătoarei operei sale în limba română, poeta și lingvista Marlena Braester.

C.L.-Cred că ați avut parte, aici în Israel,de foarte multe întâlniri interesante, de oameni fascinanți dar cred că întâlnirea esențială pentru noi ca români  a fost aceea cu literatura lui Amos Oz

Marlena Braester -Da, într-adevăr a fost o descoperire extraordinară.Romanele lui Amos Oz sunt diferite de ce se scrie în general. Am tradus primul roman cu mulți ani în urmă: ”Să nu pronunți noapte” pentru că are multe elemente poetice și pentru că e legat de desert.Amos Oz a trăit mulți ani în orașul Arad, lângă Marea Moartă,în deșert.

Aceasta a fost prima aventură,nu a fost ușor dar m-am lansat în continuare în traducerea romanelor lui Amos Oz. Recent am terminat traducerea romanului ” Aceeași mare”, care urmează să apară la editura Humanitas în luna martie.

Tot un roman poetic, foarte, foarte poetic, e aproape un poem   cu multe elemente greu de tradus, însă sigur că a fost     partea cea mai interesantă această dificultate!

– Ați tradus ”Odihnă desăvârșită” care este o probă de narațiune de mare anvergură , cu foarte multă subtilitate și care acoperă o perioadă istorică a Israelului.V-ați documentat, bănuiesc, enorm pentru asta.

– Munca de traducător, pentru că este o muncă, într-adevăr, mă refer la traducerea textelor în proză nu în poezie, este o muncă pe mai multe planuri.Traducând, de fapt descoperi foarte multă informație care se ascunde aproape în fiecare frază la Amos Oz. Bineînțeles că am lucrat cu zeci de dicționare și enciclopedii în jurul meu.De obieci când traduc lucrez cu foarte multe dicționare , dicționare de sinonime în special pentru a descoperi nuanțele cele mai potrivite în traducere.Ca și în poezie de fapt. În poezie însă e cu totul altceva. În poezie trebuie să simți exact ritmurile, cadența, metaforele, și să inventezi .Traducerea poeziei e de fapt o muncă de reinventare a unui text.Dificil a fost și cu romanul ”Iuda.” De fapt nu este singura carte care e scrisă pe registre diferite.Amos Oz avea acest talent de a trece de la un registru la altul fără să ne dăm seama.Numai când traduci și când te oprești la cele mai mici detalii- de altfel Amos Oz întotdeauna a fost foarte atent la cel mai mic detaliu -fiecare virgulă și fiecare punct – totul era foarte important pentru el. Am respectat întotdeauna felul lui de a scrie. Nu numai diverse registre ale limbajului dar și trecerea de la o limbă la alta:multe citate sunt în ebraica veche,multe citate din Biblie, multe citate în idiș, din limba română, din ladino – e într-adevăr o plăcere să traduci o asemenea carte dar în același  timp

-E și o provocare

– E o provocare și ceva care durează.

-Ultima carte ,” Aceeași mare” care încă nu a apărut, În ce an a fost scrisă?

 -Are vreo 20 de ani de când a fost scrisă, e din 1999. A fost o problemă la publicarea ei pentru că nu corespunde așteptărilor publicului care cauta partea epică. Și critica, cred că critica în Israel nu l-a înțeles de la început, însă încet, încet oamenii și-au părăsit albia lor de așteptări din punctul de vedere al ficțiunii.În Franța cartea a fost bine primită. Am așteptat fiindcă știam că va fi foarte dificil și publicul nu întotdeauna e receptiv la genul acesta de cărți.Până când Denisa Comănescu s-a hotărât să îmi propună să o traduc.Deci voi citi un fragment din traducerea cărții”Aceeași mare.”

-Practic prin tot ce faceți, prin toate aceste cărți pe care le-ați tradus și pe care le veți traduce de acum înainte din ebraică în românește, sunteți un punct esențial de legătură între cultura românească și cea israeliană.

-Da, e foarte important și sunt foarte fericită că prin intermediul unui astfel de scriitor care excelează în proză, în roman , am reușit să ating publicul din România și știu că a avut mare succes.Fiecare carte a lui Amos Oz publicată a avut un mare succes. Unele au apărut și în a doua ediție. Am participat de două ori la lansări de carte : la prima , ”Să nu pronunți noapte”, când lumea care venise să mă audă pe mine pentru că Amos Oz nu putuse să vină, eu am vorbit despre carte și am citit niște extrase. Îmi amintesc că era o coadă enormă și cărțile se terminaseră, se epuizaseră deja. Și a doua oară acum câțiva ani când a venit și Amos Oz , și Denisa Comăescu a scos ediția de autor pentru că sunt deja 9 cărți publicate la Editura Humanitas de Amos Oz.

Și la Librăria Humanitas ,Amos Oz a semnat cărți, era iarnă, librăria era plină și afară în zăpadă era încă o coadă enormă.Foarte mulți oameni care, se vedea că înțeleg și apreciază cărțile sale.Am primit flori de la cineva din public la lansare, și am spus : ” Dar eu nu merit florile astea, florile sunt pentru Amos Oz”.Și persoana aceea a spus , transmsiteți-le lui din partea mea. Și i-am povestit lui Amos Oz iar el a spus :”Ba nu, sigur că meriți pentru că ai transmis tot ce am scris eu .”Iar pe una din cărțile pe care mi le-a oferit a scris: ”Mulțumesc pentru că ai tradus un concert scris pentru vioară,într-unul concert pentru violoncel.” 7.Dinspre lumile ipotetice- Artur Silvestri.

      Vocatia caii singuratice 

    8. Amintirea lui Eugen Jebeleanu așa cum e păstrată în arhiva Gheorghe Tomozei

Sunt scriitori în atât de plina noastră istorie a literaturii despre care nu se mai vorbește sau abia se mai pomenește , mai ales cei care au scris în plin stalinism, in post stalinism și in contradictorii ani șaizeci. Țin în palme un Dosar Eugen Jebeleanu, alcătuit de Gh.Tomozei cu devoțiune, manuscrise, scrisori, fotografii, telegrame semne ale unei prietenii ca de la maestru la tânăr autor, în care scrisul lui Eugen Jebeleanu , cu creionul, ferm, în manuscrise pe care le parcurg ,sincer, cu uimire.
Pentru mine maestrul Jebeleanu era autorul sacrosant , desprins din manualele școlare, foarte ceremonios și distant așezat la masa rezervată dumnealui în restaurantul casei Scriitorilor din anii 70… foarte distins și foarte departe de ceilalți. Dar nu, pentru tânărul Tomozei ei fusese o prezență, un om săritor și bun conviv…

Răsfoiesc manuscrisele, unele poezii sunt atât de tari! Am nevoie să îl recitesc, să văd dacă sunt inedite sau publicate, am nevoie de timp… să înaintez ca un arheolog anonim într-un sit pierdut, să înaintez cu precauție doar câțiva centimetri pe zi..Imi trebuie timp. Dar cine mai are ?

EUgen Jebeleanu , fotografie din Arhiva Gh.Tomozei

8.   Dimensiunea fabuloasă, aura mistică a scrisului, a facerii de literatură m-au câştigat deîndată în felul de a scrie al lui Artur Silvestri. Într-o epocă în care căderea în deriziune devine obişnuinţă ba chiar lege, modus vivendi, iată cum scrierea nu se desacralizează pentru Artur Silvestri, cartea există « poate în lumile ipotetice »şi de acolo i-a fost dat să ajungă în literă scrisă, în fraze, către noi. Fiind critic literar în acelaşi timp, prozatorul însuşi e cel care explică cel mai bine substanţa dar şi modul de alcătuire al prozei sale. Avem de fapt de a face cu o personalitate multiplă, extrem de onestă, care nu are nevoie de dedublarea artificilă ca să zic aşa, prin alegerea unor nume diferite , ca în cazul lui Fernando Pessoa. N-aş spune că aceasta facilitează sarcina citiorului dar nici că îi diminuează deliciul lecturilor.couverture_artur_silvestri-1 Caci « departajarea » autorilor dinlauntrul glasului auctorial al lui Artur Silvestri e ceva care atrage şi cucereşte , şi după câteva clipe adevărul se dezghioacă precum o nucă . Nu ştiu dacă avusesem nevoie de o confirmare, însă oricum , chiar nechemată, ea a venit. În « Schiţă de pictură dodecafonică » pomenind-o pe Marguerite Duras, (scriitoarea care declanşase în mine dorinţa şi nevoia de a scrie pe când aveam vreo şaptesprezece ani şi citisem « Moderato cantabile » )scriitorul ne ia de mână într-o aventură literară de o fineţe indicibilă. Iată un fragment fabulos : « Când venise pe plajă,demult, atât de demult că nici nu se mai ştie,era tânăr.Stătea singur,pe şezlongul închiriat şi sub umbrelă şi fuma ţigările « 555 » despre care citise într-un roman de Marguerite Duras şi acum le găsise de vânzare la un marinar, aproape de Cazino.Nu ştia că aceea este o şigară aproape imaginară,că poate nici nu exista ori poate că,dacă totuşi existase ,acum nu mai este decât în « Stăvilar la Pacific »  În clipa în care am citit acest fragment mi-am dat brusc seama de ce îmi plac atât de tare aceste povestiri : e vorba despre acea scriere care mă face să cred cu putere în forţa literaturii, în puterile ei vindecătoare, literatura care însufleţeşte şi te ridică mult deasupra prezentului, care te face să fii împlinit şi în singurătate.

la dezvelirea troiţei lui artur silvestri . de la dreapta la stinga Carolina Ilica, Mariana Braescu Silvestri,Cleopatra Lorinţiu şi soţul acesteia, fotograful francez bernard Brumberg. Fotografie din 2010
In fotografie, de la stânga la dreapta: Bernard Brumberg, Cleopatra Lorintiu,Mariana Braescu-Silvestri, Carolina Ilica- ceremonie de pomenire a scriitorului Artur Silvestri.

Artur_Silvestri_Cleopatra_Lorintiu_prof_Hiru_George_Baciu
Momentul semnării donației arhivei si bibliotecii Gh Tomozei către Fundația ”Pietrele Doamnei ” fundație culturală argeșeană, în fotografie:Cleopatra Lorințiu, Artur Silvestri,prof.  Ion Hiru si George Baciu.parte din aceeaşi familie. Că avem acelaşi ADN literar. Că aceste poveşti sunt pline de coduri secrete care mie îmi sunt accesibile şi nu doar atât, le port scrise în liniile manuscriselor mele, în literele rotunde înşirate cu deliciu şi fără grabă ,pe foi disparate , cu ştiinţa că lumea nu pleacă din loc ! Cu certitudinea că atâta vreme cât acestea sunt scrise ,miracolul de fapt s-a împlinit,Marguerite Duras există mereu iar personajul din Stăvilar la Pacific fumează aceleaşi ţigări aproape imaginare. Rostirea în acest context a tilului cărţii publicate de mine în 1987 (« Aproape imaginară » editura Cartea românească, ) mi se părea dintr-o dată o validare a acestei frăţii totale. Dar parcă mai aveam nevoie de o « validare » ?Citeam a treia oară « Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”. Întâia oară citisem cartea cap coadă, cu conştiinciozitate şi plăcere, mi se păruse scurtă, aş mai fi vrut. Apoi, ceva parcă ma rechema la cărţulia subţiratică , aproape că începusem să o invidiez, nu ştiu cum. Aveam de gând în sinea mea şi în secret să îl rog pe Artur să mă ajute şi pe mine să mai public o carte, una singură, aşa subţiratecă precum a lui , iar subţiratecă mi se părea sinonim pentru esenţializată. În realitate aşa e cartea aceasta , esenţializată, un fel de esenţă de parfum,de cel mai sublim, în cantitate mică , dar ce putere… Începusem să o recitesc pe sărite, câte o bucată seara sau dimineaţa când ceilalţi dorm şi eu am clipa mea de singurătate. Coperta se scorojise deja, Bernard mă întreba neânţelegând nimic : « Tot asta citeşti ? » Era greu de explicat. « Tot asta »…Era ca o evadare şi culmea , era ca o mică doză de curaj.  M-am gândit de unde vine acest curaj inspirator, şi cum anume în alcătuirea lor aceste fraze, aceste non-întâmplări, crochiuri de stări evanescente pot să mă însufleţească într-un moment atât de sec al vieţii mele, o traversare a deşertului, o viaţă stângace şi săracă între patru pereţi , când nici măcar să evadez să vad marea nu pot, când nu ne mai rămâne decât gândul… 

ARTUR SILVESTRIA treia oară când am citit această carte , adică acum, în aceste zile bolnăvicioase, friguroase şi grele, de sfârşit de noiembrie, am înţeles în fine, resursele , resorturile subterane ale puterii textelor lui Artur Silvestri. ( Artur Silvestri – Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi,Carpathia Press,2005) Ca să îl citez « Aşa era atunci când te obişnuieşti să trăieşti nopţile, singuratice, fără rost, de parcă te-ai fi rătăcit prin păduri.Dar când îşi dădu seama că ea există şi că nimic nu e întmplător ,încercase un simţământ nedefinit,un amestec de încântare şi de spaimă, trăia o senzaţie de suprarealitate asemănătoare cu visul,înşiruire de poveşti enigmatice, adpăugiri de episoade fără legătură : vrajă,magie,iluzie ? »Ce poate fi mai frumos decât această putere însufleţită pe care textul o poate dărui ? Sunt sigură că ea e veşnică . Se regenerează cu fiecare nouă citire ,se autoalimentează şi se autoîmpinge înainte.Căci, spune criticul literar Artur Silvestri în prefaţa cărţii prozatorului Artur Silvestri, şi e o spunere nu numai de mare profunzime ci de acută şi tragică frumuseţe : « Tot ceea ce nădăjduisem că voi afla prin relevaţie, miracol sau prea repede desluşire, se arătase că nu a fost cu putinţă ; rămânea ceea ce întrevedeam acum, adică sensul impenetrabil al Lumii tradus în Timpul necruţător şi în veşnica repetiţie unde noi apărem doar o indefinită fracţiune de secundă. »

   Tabloul începuturilor, vocaţia arhetipurilor

cl cu mariana si n georgescu
La Târgul de carte Gaudeamus,23 noiembrie 2013 de la stânga la dreapta Mariana Brăescu, Criticul Nicolae Georgescu şi Cleopatra Lorinţiu, lansarea unei cărţi despre  Artur Silvestri.

« Faţă de Bărăgan,unde găsim stepă , aci erau păduri, văi şi terase, şesul întinzându-se printre rusce, adică mai presus de muncile apelor în scurgere către Dunăre.Valea Călmăţuiului,de pildă,fusese mai deunăzi o regiune de bordeieni, trăitori într-un fel de colibă, care e antica « argilla » menţionată de Strabon.Viaţa pe văi face aşezările să se rânduiască după legi ale comunităţii întinse,înşirând sat după sat şi dacă vor fi fost pe aici organizări medievale,ele merg după tipicul câmpulungurilor de la Muscel. » Tot acest tablou uluitor al începuturilor, al surselor şi arhetipurilor,e făcut sprea pentru a contura lumea poeziei lui Zaharia Stancu despre care se spune :« Această primitivitate e modernă prin radicalitate şi, în felul ei, este irepetabilă precum sculptura lui Brâncuşi. În lirica românească,Zaharia Stancu trebuie socotit o expresie a unei pozii agrare de poporaţie străveche, de dinainte de Sumer , trăgând în oralitate hieroglifele de la Tărtăria. »  Aici chiar că struna cea mai subţire a sufletului meu a vibrat tare ,tare ! E aşa de frumos spus şi gândit, şi e atât de profund şi în acelaşi timp memorabil . Concepută prin 1987 ( !) cartea despre Zaharia Stancu (Revolta fondului neconsumat) ne demonstrează încă odată dacă mai era nevoie, cum motivele esenţiale comunică şi fluidizează însăşi opera lui Artur Silvestri care, ea însăşi este o construcţie făcută cu sens şi scop, animată de marii fluvii şi trăind în lumea pădurilor fantaste ale arhetipului românesc. Noiembrie 2008   

                            Dintr-un scrin contemporan

( Nota: textele  au fost scrise si publicate in timpul vietii scriitorului) Interesantă această alegere de titlu : Opera non grata, autorul ştie că e incomod, că e surprinzător, adeseori chiar uimitor, că e „ altfel”, şi că opţiunea sa auctorială nu poate lăsa indiferentă lumea de azi! De aceea e opera non grata? Pentru că deranjează, pentru că dovedeşte că scrisul e invincibil , că adevărul iese la lumină, că nu dormim, că poporul român e treaz fie şi prin reprezentare? Oricum , aceste eseuri despre „geografia jafului” ocupaţie şi „neo migraturi” cum şi-a numit Artur Silvestri această carte excepţională chiar şi în atipicitatea ei, reprezintă o impresionantă radiografie a unei lumi , lumea românească de azi, prea superficială şi prea grăbită (în mare ) spre a se auto analiza!!! Aşa cum Călinescu picura în personajele Scrinului culoarea adevărată a unei lumi,Artur Silvestri are curajul de a scrie din mijlocul lucrurilor, din inima „geografiei jafului” , nu se sfieşte să pună degetul pe rană şi să depună mărturie despre adevărul realităţii de azi, interpretat într-un mod superior şi analizat cu mijloacele adevăratei analize. Aş zice o analiză a societăţii româneşti făcută astfel printr-o privire aruncată prin prisma de cristal, cea care decompune şi recompune imaginea. E adeseori o perspectivă anamorfotică, vrednică de Jurhis Baltrushaitis.( Aşa cum jocurile cu oglinzi ale evului mediu ajungeau in final a se uni cu o înaltă speculaţie în legătură cu revelarea invizibilului… ) Luând ca temă imediată casa,sălaşul, construcţia şi obiceiul locuirii, analistul e istoric, sociolog,etnolog şi psiholog, evident e filozof şi adeseori pur şi simplu scriitor, aceasta ca valoare absolută a scrierii în sine, capabilă nu doar să analizeze şi să diagnosticheze dar mai cu seamă să creeze emoţie artistică. Dar oare asupra cărora din aceste ipostaze m-aş putea eu apleca? Căci scriitura e atât de densă şi de fascinantă la citire încât ai vrea să te apuci de îndată de toate straturile de lectură. Cu umilinţă trebuie să recunosc că nu am căderea, priceprea şi nici documentarea necesară întru aprofundarea analizei. Pentru aceasta vor veni criticii , eu îmi pot asuma punctul de vedere al unsui simplu iubitor de carte, fermecat de această lectură. Căci Artur Silvestri pune în discuţie teme fundamentale pentru soarta românilor, cumva în linia marilor noştri gânditori care au scris şi pe care i-a durut fiecare pagină scrisă, fiecare amărăciune, aceia care au înţeles şi au suferit din cauza neputinţei sau laşităţii contemporanilor lor…Mă gândesc la Eminescu,Pârvan,Iorga ,Haşdeu, Petre Pandrea

.   O realitate de ansamblu

Mereu s-a întâmplat câte ceva pentru a pune beţe în roate românilor sau cel puţin aşa ni se pare nouă. Poate că alături de poporul evreu suntem unul din popoarele cu cel mai acut simţ al sentimentului persecuţiei. Mereu ni se părea că „ e cel mai rău” şi că aşa rău nu a fost niciodată. Tema generaţiei de sacrificiu rămâne mereu la ordinea zilei. Invintând la analiză, Artur Silvestri ştie prea bine ce riscuri îşi asumă „într-o ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv „. Aşa cum notează că imobiliarul este hârtia de turnesol a unei societăţi , cu aceeaşi luciditate vreau să spun, realizează cât de indezirabile pot fi analizele sale pentru autorii de facto şi morali ai dezastrului şi haloimăsului din prezent. Haloimăs , dar asta e , unde e haos e şi oportunitate! vor zice unii. O lume se încropeşte din mers , îi zicem capitalism sălbatec în lipsa unor categorii de analiză. O lume care pare a fi a „ post eşecului socialismului” sau a post victoriei diversiunilor insesizabile. La Artur Silvestri observarea realităţii este plină de acuitate , e dublată de o obiectivitate lucidă cu accente maxime de îndurerare. „ Căci într-o ţară unde totul se consumă cu o furie ininteligibilă într-un prezent obsesiv ce întunecă orice gând cu filosofie , a gândi şi la un mâine este atitudine excentrică şi păgubitoare.”     

Scene cu neo migratori

Găsesc de altfel că cea mai mare „încercare” din carte , încercare pentru autor dar şi pentru cititor, un adevărat moment de cumpănă, este ultimul paragraf din eseul „ Scene cu neo migratori” Dacă diagnosticul pus de autor este pertinent şi explicit, argumentat suficient şi şocant într-un anume fel („ neo-migratorul ce stăpâneşte nu-i pricepător de nimic în afara propriei ideologii acumulative iar dacă i s-ar cere să rânduiască , totuşi ceea ce administrează nu ar fi capabil nici chiar dacă ar voi. El reprezintă doar clipa jafului şi ilustrează intervenţia hazardului într-o ordine posibilă,ce stăruie în a se formula şi nu reuşeşte. ),ceea ce urmează e de-un năduf care nu ne mai lasă multe speranţe iar concluzia e de un dramatism copleşitor. De ce spun asta? Pentru că noi românii ne-am explicat eşecurile, nereuşitele, absenţa marelui proiect, incapacitatea de a transmite din generaţie în generaţie proiectul naţional în pofida domnitorilor vremelnici şi a situaţiilor conjucturale, prin ideea de ocupaţie, de venetic (venit peste noi), de ocupant mai tare şi mai mare, de concesii făcute marilor puteri oricare or fi fost ele , decizii majore care ne priveau dar erau mereu dezastruoase, ei bine,în acest moment al istoriei Artur Silvestri îşi permite să disece şi să clarifice :„Ideea însăşi că noi am fi sub ocupaţie ce se invocă uneori, îşi arată astfel lipsa de consistenţă căci ocupantul ,dacă ar fi , ar însemna regulă şi direcţie ce sunt stabile şi îl slujesc cursiv ; aici avem un fel de accese fără alt rost decât confiscarea muncii naţionale ce lasă în urmă doar un teren incendiat unde punctele cardinale nu se mai întrevăd.” Această analiză aflată la limita poeziei cu eseul politic e o perlă nepreţuită. Cel mai interesant este chiar gradul de obiectivare al autorului care scrie chiar „la un moment dat mi-am dat seama că de fapt, eu fac(începusem deja,treptat) filosofie socială, prognoză istorică şi sociologie culturală ori, mai bine zis o mixtură eseistică cu pretext imobiliar ce tratează ,dincolo de stratul superficial,despre relaţiile vizibile sau intuite ale României în toate ipostazele ei. „ Cartea se încheie cu superbul eseu despre „ştergerea casei de pe pământ.” Pentru unii, doar o poveste frumoasă şi emoţionantă despre o casă nouă care se ridică alături de cea veche, ca o continuare a vieţii, un fel de ştafetă predată.Pentru alţii, o scriere plină de taină . Când tatăl îi cere omului angajat cu dărâmarea,să o desfacă uşor, cu grijă şi „bucată cu bucată” evitând să o smulgă brutal din pământ, ei bine o privelişte sadoveniană de rară emoţie indicibilă ţi se aşterne dinainte. E foarte frumos ce scrie Artur Silvestri, dincolo de faptul că e dureros de adevărat, e important, e profetic adeseori şi e atât de bine alcătuit! Eu mă rezum în a accentua această întâlnire cu emoţia artistică, pentru mine ea e tuşa sublimă a bunăvoinţei lui dumnezeu. (august  ,2008)