Horia Badescu- drumul poeziei catre filosofie

De Ziua Națională a Lecturii eu vă invit să citiți o carte impresionantă. Muzeul Presei Românești ( AN II, NR.5 ) a inserat cu bunăvoință notele mele de lectură depre :Horia Bădescu – ”Doar din pămânul patriei ”(Editura Școala Ardeleană(editor George Vasile Dâncu).
E lectura de suflet pe care mi-am ales-o pentru azi.
” O carte de filozofie aflată la granița cu poezia este culegerea de eseuri semnată de scriitorul Horia Bădescu, ”Doar din pământul patriei”(Editura Școala Ardeleană).
Dacă genul practicat de scriitor consacră în Franța un autor, dacă reflecțiile despre viață și societate sunt în topul preferinței cititorilor din Occident, la noi lucrurile nu stau așa.
Iată că o adevărată pepită care străluminează prin profunzime și har trece oarecum neobservată.
Aceste texte sunt rezultatul unor meditații profunde care s-au ridicat pe informație acumultă, pe cultură vastă asimilată și nu prin citate de suprafață(cum din păcate e moda ,la noi, azi.)
Sunt amintite multe repere, unele din ele arhetipale, unele din ele venite din vocația de universalist a scriitorului: ”Iar dacă apa e vie, dacă primește și procesează informația,cum spune omul acela de la soare răsare, Masaru Emoto, dacă primește și păstrează amprenta emoțională a cuvintelor, ea face parte din acea nevăzută realitate care ne alcătuiește, ne determină modul de a fi.Venim, după toate mărturiile, mistice sau științifice, din oceanul planetar, ne purificăm prin apă, ea este aceea care ne spală păcatele, ne curăță de răutățile lumii.”Purtăm în noi deopotrivă ADN-ul părinților și pe acela al pământului natal.”
Una din temele recurente ale cărții este aceea a apartenenței.
Discursul său nu este unul al exclusiunii, nu este un furibund antiglobalist, nu are nimic din exagerările de tipul analistului francez Eric Zemour care a trecut acum din zona comentariului în zona posibilei cadidaturi prezidențiale.
Dar definește cumva individul în registrul unei arhetip propriu spațiului nostru carpato-dunărean ”Omul modern nu mai face parte din acest adevăr esențialal viețuirii, e un străin al locului ăn care I se scurge existența ,crae nu mai poate primi nimic de la acesta și nu mai știe și nu mai are cum să primească. Rupt de rădăcini ,el nu mai este nici măcar al vântului, ci, paradoxal un migrator în veșnică nelocuire de sine. Un ciuline rostogolit pe bărăganurile istoriei.!
Aceste texte au apărut în reviste așadar fiecare din ele, are o autonomie la lectură dar în același timp se precizează la un moment dat, și un fir de legătură în scrisul argeșeanului adoptat de spațiul transilvan. El apelează la un bun simț istoric citând chiar din Alexandru Davila o replică dată Doamnei Clara :” Doamnă, datina străbună e mai mult decât o lege”, și își afirmă o anumită prestanță în discutarea marilor teme istorice, vădit dominat de importanța panașului unor înaintași.
Se înfruntă dar și încearcă să se armonizeze în cartea aceasta, două lumi.
Una e lumea rădăcinilor profunde și ramificate.Alta e lumea sincretismului, a recunoașterii rolului important pe care circumstanțe istorie și alte culturi mai cu seamă cea franceză, l-au avut asupra noastră prin înrâuriri progresive.
Definitoriu pentru modul profund în care gîndește ființa culturală națională îmi pare eseul care pornește de la comentarea (dacă pot spune așa, cu toate că îmi dau seama cât de nepotrivit și mic e termenul) cărții gânditorului Constantin Noica,”Sentimentul românesc al ființei”, carte și ea uluitoare, ca atare controversată.
Cred că acest text în care filozoful Noica recurgea la instrumente de lucru poetice este cumva punctul de referință, sâmburele inspirațional al gândirii lui Horia Bădescu.Acesta se întreabă retoric :” Ce vrea să zică acest accent naționalist așezat asupra ființei: nu este ea una și aceeași pentru toți? Desigur,numai că felul de a ne afla întru ea, modul de a ne racorda firea la ființă și de a o primi pe aceasta în firea noastră ,căile de acces către acest tărâm închis sub peceți greu,dacă nu imposibil, de ridicat nu sunt aceleași. Iar aceste căi nu sunt în afara limbii fiindcă nu știm îndeajuns dacă limba e după firea noastră,sau firea noastră e după limba noastră, dar știm că una vorbește despre cealaltă,că una o exprimă pe cealaltă și că ele,dimpreună,dau un sens de viețuire,un sentimentnici mai bun, nici mai rău decât al altora,însă doar al nostru,asupra felului în care ființăm.”
Scrisă într-o limbă poetică cuceritoare, de o densitate ideatică de excepție cartea lui Horia Bădescu este o pepită rară în literatura noastră contemporană.
Închei cu același regret : În Franța, scriitorii-filozofi precum André Comte-Sponville , Onfray, André Glucksmann( de acum regretatul filozof) sau mai tânărul Raphaël Enthoven sunt prezenți tot timpul în arena ideilor, pe platourile televiziunilor, la dezbaterile aprofundate de la radio ,la France Culture sau radio Sud, cărțile lor sunt discutate, dezbatute, sunt surse de inspirație pentru unii și de controverse flamboaiante pentru alții, dar SUNT…
In România avem un scriitor-filozof,redutabil autor de proză și poezie, cu o operă vastă, cu mare experiență de audiovizual și de diplomație culturală internațională, un intelectual de excepție.
Oare ce facem pentru el și pentru noi ?
Cleopatra Lorințiu *