Slast-Suplimentul literar artistic al ST

 Cleopatra Lorinţiu   a publicat între 1982-1987 cu regularitate în Suplimentul literar artistic al cotidianului” Scânteia tineretului”, creat si condus de Ion Cristoiu,considerat una din publicaţiile cele mai îndrăzneţe şi mai non conformiste în climatul literar al anilor optzeci.cleopatra_lorintiu_1982

Suplimentul  era cunoscut sub abrevierea de SLAST . Pe lângă fragmente de roman, cicluri de poezie, reportaje literare, Cleopatra Lorinţiu a ţinut rubrica săptămânală  „Mica antologie a artei tinere „ în care, în peste  o sută de portrete,a configurat o generaţie  artistică aflată în plină expansiune(muzicieni,artişti plastici din toate genurile,arhitecţi,coregrafi şi balerini,regizori şi actori). Pentru această rubrică a primit şi Premiul pentru critică literar – artistică , decernat în decembrie 1984. Cum am scris acele texte Entuziasmul mă împingea să caut, să răscolesc printre decupajele din ziare vechi cu fotografii tulburi în alb şi negru,printre agrafe prinse pe file ce odinionară fuseseră albe. Îmi reveneau în memorie frânturi de o limpezime incredibilă , în timp ce alte experienţe mi se şterseseră total din minte. Cu alte cuvinte,mereu acest joc al memoriei pe care oamenii de ştiinţă încearcă astăzi să îl priceapă, diferenţiind între memoria de codare, cea de socare şi cea de apelare a informaţiei. Încă nu ştim suficient despre memorie. În mod straniu , la aproape 30 de ani de la scrierea acelor texte, mă ocupa încet ,încet aceeaşi stare de entuziasm nerăbdător, un fel de frison de parcă înfundându-mi mâinile în vraful de ziare eu însămi aş fi avut 30 de ani mai puţin. Căci pe mine nu mă vedeam. Aveam mereu numai imaginea lor, a celor pe care îi cunoscusem atunci şi despre care scrisesem cu entuziasm şi deplină deschidere dar şi cu un soi de implicare pe care poate acum o consider exagerată dar care mă ţinea, aş zice, mă susţinea în acea epuizantă incursiune. Era un du-te vino continuu, în teatre şi la cinema, prin ateleirele artşitlor şi săli de expoziţii şi mai ales în salile de concert, nu cred că aveam seri sau zile libere, cu naivitatea celor 20 de ani mă consideram responsabilă de soarta generaţiei mele şi voiam să aduc în ziar noi şi noi personalităţi. Să zicem că în vremea aceea critica era într-un fel parcelată, cine se ocupa de muzică nu arunca priviri spre plastică sau spre teatru, ba chiar existau critici enervaţi de imixtiune, de apariţa unuia nou care să se bage pe « felia lor » . Motivele sunt multe, multe. Dar nu despre ele vreau să scriu acum. Eu începusem un fel de incursiune în Arte fără să mă sinchisesc de ce scriau alţii, de ce ar fi putut să zică, atrăgându-mi antipatii şi simpatii aleatoare. Pe unele le păstrez până azi. Intrasem într-un mecanism căci lunea însemna întotdeauna predarea unui material de vreo trei file dactilografiate şi o fotografie sau două. Parcurgeam lungul drum  sau cel puţin aşa mi se părea de la statuia lui Lenin şi până la intrarea din stânga de la combinat , urcam la etajul doi şi glonţ la nea Socrate Ungureanu sau la Gabi Florea care măsurau cu un fel de echer de metal căruia îi lipsea ipotenuza , fotografia mea şi dădeau textul la cules, la linotipişti. Miercuri seară aveam şpaltul de corectat iar joi ,”periile” după pagini. Era epoca plumbului şi mirosea teribil în tipografie. Culmea, mie îmi plăcea. Dacă viaţa ar fi fost atfel şi unii nu s-ar fi încăpăţînat să mă ţină pe tuşă, căci nu mă puteam angaja niciunde dintr-un viciu absurd (sau perfect pus la punct ?)de procedură, nu o să aflu niciodată, cred că aş fi vrut să lucrez şi la linotip, oriunde, în maşinăria aceea de tipografie care îmi plăcea la nebunie. Bizareria vieţii era că mai marii mă lăsau să scriu deci să public dar nu mă lăsau să mă apropii organizatoric vorbind nici de slujba cea mai umilă. Mircea Nedelciu reuşise la un moment dat să se angajeze , cred, corector. Asta îmi dădea mari speranţe. Dar ele nu au fost încununate de succes căci după trei luni –pot fi verificate pe cartea de muncă !- de redactor temporar, câtă vreme Ileana Podoleanu fusese în concediu de maternitate, lucrurile reveniseră din nou la punctul mort, imposibil să mă angajez pe undeva…. Textele acestea, sutele de texte publicate erau scrierile cuiva care voia să ascundă că nu reuşeşte să intre, cum ar zice mama, « în rândul lumii. »cleopatra_lorintiu_constantin_sorescu_slast Nu eram şomeră căci nu fusesem angajată ca să fiu dată afară şi în general pe vremea aceea nu existau şomeri, nu eram într-un fel nici pedepsită căci aveam dreptul să scriu şi să public din statutul meu, şi el destul de fragil ca un porţelan foarte vechi căruia i se văd toate fisurile dacă te uiţi la el în dreptul unei raze de soare, totuşi nu reuşeam să intru în mecanism . Din pricina cui , nu o să înţeleg niciodată. Mereu cererile mele reveneau de la biroul de cadre, respinse, fără explicaţii, fără comentarii. Din când în când persoane care spuneau că îmi sunt favorabile mă lăsau să înţeleg că « cineva acolo sus nu mă iubeşte deloc. » Între 1981 şi până la revoluţie, a fost tot aşa…Ar fi multe de spus dar sincer, mi-e lehamite. Mai cu seamă într-o lume românească atât de ciudată cum e cea de azi, cu atâţia eroi şi dizidenţi. Citesc acum aceste file, recunosc, cu drag şi îmi amintesc acei ani din viaţa mea de zbatere uşor zadarnică, ani buni pentru lectură şi pentru viaţă, asta dacă nu mi-aş fi făcut atâta inimă rea din pricina marginalităţii mele sociale, greu de priceput şi de interpretat. Mica antologie a artei tinere,Dimineaţa artelor,Cronica tv săptămânală şi ale articole publicate în vremea aceea, în care Ion Cristoiu era redactor şef adjunct şi avea suficientă încăpăţânare de-a susţine scriitori mai puţin doriţi şi mai nonconformişti, ei bine acele lucruri publicate au susţinut însă o generaţie culturală iar timpul îmi dă dreptate : marea lor majoritate sunt astăzi nişte adevărate reuşite în arta românească. – Mica antologie a artei tinere Interviurile şi articolele publicate pot fi consultate în arhivele Academiei Române, secţiunea presă scrisă românească din secolul XX.   Mica antologie a artei tinere a fost o rubrica săptămânălă dedicată unor portrete subiective, care includeau uneori interviuri ale unei largi palete de artişti plastici, muzicieni, actori. Aceste articole  reprezinta un punct de vedere formulat în anii 1982-1985 , surprinzând aceste personalităţi într-un anume moment al devenirii lor. Articolele nu au fost actualizate.

 

Update.In 2022, câțiva redactori de la Scânteia tineretului mi-au solicitat o opinie,o amintire, un text referitor la perioada in care am fost legată de publicația ”Scânteia tineretului” și de al ei Supliment.Iată textul, inainte de a fi publicat ( sau nu?încă nu știu…) în revista plănuită de redactorii de la acest ziar.

Scurtă poveste personală și cîteva sute de articole publicate în Scânteia Tineretului și SLAST(1982-1986)

Cleopatra Lorintiu în SLAST, 1982, fotografie de Valeriu Tanasoff

Pur și simplu nu credeam că sunt făcută pentru gazetărie, e adevărat, publicasem diverse note, reportaje, consemnări prin presa locală, prin Viața studențească , Amfiteatru, și prin alte publicații dar câțiva ani rămăsesem fidelă cronicii de carte străină care în mintea tinerei autoare de versuri care eram, făcea cel mai bine profilului meu literar. Aveam încă orgoliul celor câtorva volume publicate deja la cei 20 de ani ai mei, unele dintre ele semnalate cu un succes mai mare de critica literară față de tot ce avea să urmeze (în următorii patruzeci de ani, dar asta nu puteam atunci anticipa ), mai ales ”Regina cu pași furați”(editura Dacia, cu premiul Concursului de debut al Editurii, apoi ”Peisajul din care lipsesc” la râvnita editură Cartea Românească, redactor de carte însuși Florin Mugur.

Nu reușesc să îmi amintesc cum anume am ajuns în redacția de la Scânteia Tineretului, la etajul 3 în aripa din partea stângă a înspăimântătoarei clădiri care afișa gustul arhitectonic al epocii ce ne precedase și ale cărei reflexe persistau. Știu sigur că s-a întâmplat în 1982.

Ion Cristoiu redactorul șef adjunct, pe care îl știam de pe vremea în care tot adjunct era la ”Viața Studențească” și ”Amfiteatru”, mi-a citit textul nr.1, și mi-a spus că mă vrea de colaborator dar că înainte, mai ales pe când eram soția lui Mihai Tatulici, îl scoteam tare din sărite și nu putea să mă sufere fiindcă purtam părul prin într-un fel de coc.Asta e.

Colaborarea a decurs foarte bine căci în scurt timp Cristoiu a anunțat apariția unui Supliment (viitorul SLAST) în care aveau să publice tinerii scriitori iar mie, chiar din al doilea număr urma să mi se ia un interviu de o pagină, ilustrat generos cu fotografii de Valeriu Tanasoff. Pe atunci nu auzisem de jurnalista care urma să mă intervieveze și care semna dezinvolt, Mariana Dănilă.

Așa a început un drum lung alături de Supliment ( dar și de ziar) unde tot prin, aș îndrăzni să spun, flerul domnului Cristoiu dar și acceptarea venită din partea lui Emil Marinache și apoi Ion Strugaru, am început să țin o rubrică săptămânală: Cronica TV.( număr astăzi la o socoteală sumară peste o sută două zeci de texte pentru anii 1982-1986).

Reportajele, cronica muzicală, uneori teatrală din ziar, anchetele literare pe diverse teme, veneau ca o completare la acest meniu salvator pentru mine căci, iată, nu aveam servici și încăpățânarea tinerească mă făcea să lupt (mai mult în mintea mea decât pe teren) să obțin ceea ce puteam să sper- măcar un post de corector la o publicație.Ceva, orice, în presă.

Nu era lucru ușor în acei ani în care orice angajare în presă ajungea la cheremul Secției Presă a partidului dar și mai grav, la discreșia finală a organelor de securitate.

De ce nu aveam servici.

Absolventă a facultății de cibernetică economică de la ASE cu o medie mare, am primit în septembrie 1980 repartiția guvernamentală la ICSIT ICPE adică un Centru de calcul al marelui, enormului Institut pentru industria electrotehnică din București al cărui sediu central era prin Vitan Sud.Nefericită experiență, experimentam pe pielea mea ce înseamnă socialismul în faza anilor optzeci, nimerisem într-o mașinărie fără sens care se învârtea în gol. În orice caz așa era pentru tinerii absolvenți, căci eram câțiva acolo, deopotrivă de la cibernetică și de la automatică, facultăți grele, oameni cu medii foarte mari de prinseserăm Bucureștiul, mașinăria organizațională nu funcționa în afara faptului că o strictețe de pușcărie impunea orele de program și un pontaj strict, pe cartelă, cu intrarea la 7.30.

Iarna grea a anului 80 spre 81, drumul cu trei autobuze timp de aproape două ore prin frig dis de dimineață ( ruta Mogoșoaia- prin Laromet,Piața Romană și apoi Vitan Sud 60,77,35) m-au învins întro pneumonie… dramul de optimism pe care îl avusesem la început s-a topit așa că din frumoasa lună mai a anului 1981 am decis să nu mai merg, orice s-ar întâmpla.

Și s-au întâmplat multe.

Poate părea imposibil de imaginat pentru un tânăr cititor de azi dar stagiul de trei ani la locul repartiției, era obligatoriu.

Nu aveai voie să pleci dar nici nu aveau voie sa te dea afară.

Eram legați, slugă nevolnică și anjagator, cu lanțurile pecetluite ale ordinii societății socialiste.Toți aveam drepturi.

Vă spun acum varianta scurtă a poveștii mele, după luni de audiențe, rugăminți, amenințări etc. am obținut un transfer la…Mina Valea Blaznei ( undeva unde se agață harta, cum se zice pentru Nordul extrem) pe un post de economist la mină, loc de unde directorul, un oarecare tovarăș Fortini, un om cât un munte cu zâmbet de copil vinovat și fără teamă de mai marii tovarăși, care mă cunoștea de când eram copilă și îi însoțeam pe tata, pe atunci maistru silvicultor și pe el, la prins pești pe Valea Mare, mi-a spus : ”Eu sunt în mină, de acolo mai jos nu mă mai poate coborî nimeni” și mi-a desfăcut contractul de munca cu litera i

Ceea ce nu știam eu, era că litera i însemna ceva rău de tot…

M-am revanșat splendid cu reportaje emoționate publicate peste tot, incusiv în ST despre viața minerilor și eroismul cotidian etc etc.

Valea Blaznei era ceva aflat în rărunchii muntelui, cu multă zgură și mari pericole, cu mineri cu fețe înnegrite care ieșeau tăcuți din șut și mâncau o mâncare calda la o cantină, după aia se duceau acasa ori la birt și se îmbătau cu tot ce le cădea la mână.

Cu cartea de muncă la purtător, pe care aveam trecute cele câteva luni de muncă am început aventura angajării, care s-a dovedit a fi un fiasco.

De parcă nu ar fi fost deajuns această proastă intrare în viața profesională ( bine că mă lăsau organele în pace, eu fiind membră a Uniunii Scriitorilor din 1980 ceea ce pe atunci avea o semnificație și constituia pentru oița neagră care eram, un alibi) au început să se adune întâmplările și evenimentele, oia neagră colecta toți scaieții, sincer, nu ratam nimic, nimic.

Amicițiile literare erau dintre cele mai nefaste : cea mai proeminentă ,cea cu Aurel Dragoș Munteanu, care ulterior și-a predat carnetul PCR ca semn de protest în fața distrugerii satelor transivănene, considerat dizident până și de selectiva și mofturoasa Europa Liberă; apoi din redacția Luceafărul se remarcaseră în mod deosebit și negativ poeții Dorin Tudoran și Mircea Dinescu, voci care deranjau sistematic…

( Paranteză. De ce invoc Luceafărul. Pentru simplu motiv că, membră de partid fiind din primul an de studenției ( se știe că erau admiși studenții cu notele cele mai mari și la facultate eram în organizația de bază în care erau cadre didactice, personal tesa și studenți), odată devenită electron liber, deci neangajată, trebuia, era obligatoriu să fac parte dintr-o organizație a Uniunii Scriitorilor. Acestea funcționeau pe lângă reviste: adică România Literara, Viața Românească, Luceafărul. Am ales Luceăfarul fiindcă acolo publicam cronici, note despre cărți, comentarii despre radio și propriile mele grupaje de versuri.)

Practic între oamenii pe care îi știam sau cu care aveam o amiciție, o afinitate literară, cam toți erau cu ”probleme ”. Asta n-ar fi fost nimic fără întâmplarea de-a dreptul caraghioasă pe care doar am intuit-o atunci (prin consecințe! )și despre care am aflat doar peste aproape 30 de ani dintr-un articol publicat și existent pe net.

O suspiciune stupidă și consecințele ei

Domnul Cristoiu era întrebat într-un interviu în legătură cu presiunile exercitat de fosta Securitate, i se cerea un exemplu în care a fost strâns cu ușa așa încât cititorii nefamiliarizați cu tâmpeniile din vremea regimului să înțeleagă pe un caz concret cum dumnealui putea fi luat la întrebări și eventual chiar șantajat.

Iar dânsul a relatat cum la un moment dat i s-a cerut opinia despre posibila implicare a colaboratoarei Scânteii Tineretului numita Cleopatra Lorințiu, în difuzarea de manifeste anticomuniste, mai precis împotriva lui Nicolae Ceaușescu, manifeste difuzate în Iași, exact în ziua de iarnă în care colaboratoarea cu pricina (adică eu) efectua o deplasare în vederea realizării unor cronici și interviuri în Iași.

Instantaneu la un eveniment ”Scânteia tineretului.” 1984.In imagine: Ion Cristoiu( redactor șef adjunct), George Cușnarecncu, Mircea Florin Șandru( în plan secund), Cleopatra Lorințiu

Hmm. Ce-aș fi vrut să văd și eu un manifest din ăla…

Dl Cristoiu explică limpede cum eu nu eram angajată la ziar dar scriam constant, cum primisem o delegație semnată de conducerea ziarului pentru destinația Iași, cum fusese luat la bani mărunți pentru această colaborare a mea și dacă îmi amintesc bine, cum de caz se ocupase maiorul Creța.

Acum de apariția tovarășei Creța în viața mea îmi amintesc și eu, mă abordase exact pe filiera colaborării la Scânteia Tineretului, punea întrebări de-a dreptul idioate, cred că ea credea că ar fi provocatoare ( de genul : ”Dar Marin Preda nu era prieten cu Eugen Barbu?”), era o femeie subțirică, cu un ten alb, păr șaten frumos îngrijit, îmbrăcată corect în bluzițe pastel, și care încerca să stabilească un contact ”uman” cu mine pe linie feminină. Vai, ce grea e viața asta, și bărbații, etc etc.

Privit retrospectiv , episodul cu suspectarea mea că aș fi difuzat manifeste într-o delegație sub egida Scânteii Tineretului ( sincer, eu visam să scriu ceva substanțial,să devin Sylvia Plath, nu să bat la mașină manifeste!) capătă ceva logică prin faptul că ulterior am simțit că lupa observației cenzurii se fixează mereu pe mine.

Mi-am zis atunci că poate am mania persecuției.Și totuși.

Am fost pur și simplu determinată de patru ori să refac manuscrisul cărții ”ABANDON ” predată în editură (Eminescu), anunțată în multe reviste literare și care într-un final mi s-a așezat în brațe la varianta 5 cu un nu final pronunțat de însuși al treilea lector de carte, Șerban Velescu, fost director la teatre și traducător al lui Le Clezio, ajuns în poziția modestă de redactor (ziceau gurile rele) după rămasul prin străinătăți a cuiva din propria famile.

Dânsul îmi facuse onoarea de a citi manuscrisul de două ori, cu mare atenție, lăudând structura îndrăzneață, povestea, personajele, totul, înțeleg că îi plăcuse cartea, scriind delicat cu creionul, pe margine, observații de genul ” la asta se poate renunța”- era vorba despre colectivizarea forțată, sau :” să se mai îndulcească atmosfera”, era vorba de viața unui proaspăt absolvent în mașinăria facerii de nimic într-o mare intreprindere etc etc .

Omul a fost corect, oricum îl respectam ca profesionist, doar mi-a transmis cumva voalat dar fair că amosfera sumbră din carte în care toate personajele abandonau (inclusiv autorul) sub presiunea societății în care trăiam, nu avea nici o șansă și de altfel nici eu.Mi-a comunicat politicos și delicat ceva venit de mai sus.

Știu că am obiectat timid atunci aducând vorba despre mari autori contemporani care reușiseră să publice romane conținând insule mult mai dure de obiecții la adresa acelorași realități dar dumnealui mi-a spus că acelea erau alte ”aranjamente” între cei de sus și autorii respectivi.

Cumva, tradus pentru mine, erau portițe deshise, un fel de echappatoires și accepții pentru câțiva, portițe controlate dar ce s-ar fi întâmplat dacă o liotă de tineri s-ar apuca să scrie după capul lor… Circula expresia ”revoluție cu voie de la poliție.” Asta prin 84-85.Că pe urmă…

Momentul de glorie -poeziile mele recitate la tv de Marcel Iureș și Mirela Gorea , consecințele dezastruoase. Se instituie ”viza pe poezie.”

Tot scriind cronica tv săptămânal , ajunsesem cunoscută în mediul de televiziune ca un cal breaz.Cei care au trăit epoca nu mai au nevoie de explicații.

Programul tv se reducea văzând cu ochii, era încorsetat la maximum. Emisiunile de calitate erau trecute prin furci caudine și aveau parte de pre vizionări.

Cei de la Televiziune luaseră obiceiul să organizeze cu câteva zile înainte de un moment mai important sau mai delicat o previzionare pentru presă la ultimul etaj al clădirii televiziunii. Era o sala cu un ecran mare și câteva rânduri de fotolii unde eram primiți noi, cei câțiva cronicari. Sincer nu îmi amintesc prea multe persoane – știu sigur că venea și Ileana Lucaciu de la Săptămâna care scria de obicei ” de rău” și lumea o înțepa cu diverse răutăți, rivalitatea lumii publicistice cu gazeta cu gură slobodă ( unde scria Eugen Barbu, scria fără perdea Vadim și te miri cine sub psudonimul Alcibiade la care pe unii îi treceau toți fiorii) era cunoscută.

Eu mă așezam de obicei alături de Ecaterina Oproiu care se purta deosebit de afectuos cu mine, ulterior aveasă îmi ofere (în anii mei cei mai grei) chiar cronica filmului difuzat prin televiziune la revista pe care o conducea , renumita și atât de iubita Cinema.

Cleopatra Lorintiu in 1983.Imagine dintr-un set de fotografii realizate de G.Ecliserescu , ”Scânteia tineretului”.

Rezumând: rolul de cronicară tv la Scânteia tineretului mă apropiase mult de cei din TVR.

Așadar într-o dimineață la ora 9 fix sună telefonul burduhănos în apartamentul meu confort doi,etaj 9, din Drumul Taberei. Era chiar Tudor Vornicu, ușor de ghicit căci numai el îmi spunea așa:

  • Nefertiti? Te-ai trezit ? Vreau să îți propun ceva etc etc

Oferta lui Tudor Vornicu era mai mult decât minunată, era un fel de mulțumesc pentru toate cronicile scrise cu atenție și bunăvoință și toate vizionările: ba la filmul lui Dumitru Moroșanu și Viorel Sergovici cu ”Săteasca ”,cel care stârnise un adevărat taifun,ba la reportajele Smarandei Jelescu și ale Rodicăi Rarău, ba la piesele tv ale lui Dan Necșulea și Octav Sava ș.a.m.d.

Tudor Vornicu îmi propunea pentru vară un ”moment poetic”, șase poeme pe care să mi le aleg eu, interpretate de actorii pe care mi-i doresc, o filmare în scenografia lui Miki Georgescu pentru ”La sfârșit de săptămână”, mult râvnita emisiune de sâmbătă și care se relua luni după amiază.

Să nu uităm că deja era perioda reducerii maxime de program tv : vreo 3 ore seara în timpul săptămânii și acest La sfârșit de săptămână care era bomboana oferită națiunii.

(Națiunea evident se uita la bulgari, la sârbi, la unguri, era clipa de înfrățire televizionistică cu vecinii)

Ca plutind pe norul norocului apărut brusc, Nefertiti, adică eu, am ales poeziile cele mai dragi mie și am ales și actorii despre care de altfel făcusem de curând articole la Mica antologie a artei tinere, rubrica mea din SLAST.

I-am cerut pe Marcel Iureș și Mirela Gorea.

Acum să dăm filmul pe repede înainte. Filmarea s-a făcut, s-a terminat, s-a și pus pe caseta beta de emisie programată la sfârșit de august, atunci când lumea era prin concedii și era nevoie de un stoc de producție predat dinainte numit ”conservă”.

Era pe la sfârșitul verii. Cred că era joi, era cald și eu eram la mare.Am trecut prin fața unei adunări de-a dreptul înfricoșătoare : un stol de domni îmbrăcați în costume închise la culoare, cu cravate, care ieșiseră în pauză ( de la o ședință, evident) pe espalnadă. Fumau, vorbeau cu un aer încordat.Un singur domn era îmbrăcat într-un costum deschis la culoare.

Singuraticul domn Octavian Paler.

Explicația: mare reuniune a conducătorilor din presă și propagandă pentru a afla de la însuși SG al partidului ce trebuie să facă în viitor cu propaganda,cultura și mințile românilor.

Brrr. Te apuca frigul în plină caniculă.

Am trecut iute pe trotuar spre plaja care ne aștepta, eram împreună cu iubitul meu din vremea aceea și mintea nu ne prea stătea la propagandă.

Era ultima zi de vacanță, trebuia profitat de mare .

Sâmbăta următoare, în fața televizorului, mi-am savurat momentul vieții: actorul preferat recita poeziile mele, într-un decor rafinat , pe o muzică adecvată și erau numai poezii de dragoste, una și una, din cartea mea”Peisajul din care lipsesc”(editura Cartea Românească,1981)

Bucuria mi-a fost de scurtă durată.

Tot în acea sâmbătă, cuplul prezidențial se așezase în fața televizorului ca să vadă modul de reflectare al Plenarei cu propaganda pe care o făcuseră cu două zile în urmă, la țărm de Marea Neagră.

Aiurea, nimic. Televiziunea nu se mișcase. În plus, în locul poeziilor despre ei și avântul comunismului, au fost forțați să suporte 18 minute întregi cu poeziile uneia despre care nu trebuia să se mai audă niciodată.

Se pare că Tovarășa l-a sunat imediat pe P.Enache însuși, enervată la culme,l-a apostrofat copios, a cerut sancțiuni drastice pentru echipa de la tvr (adică Vornicu, Ana Potra- dumneaei poate depune mărturie! și azi- împreună cu Ileana Vlad, cei care erau realizatorii emisiunii La sfârșit de săptămână.)

Despre reluarea de luni…nici nu se mai punea problema!

Autoarei ( adică mie) i s-a suspendat pe timp nelimitat colaborarea cu televiziunea, apelativele folosite de marea Puternică a a țării la adresa mea prefer să le trec sub tăcere dar vi le puteți imagina cu ușurință, în plus s-a instituit ”viza pe poezie” în Televiziunea Română, chestie cumplită, fiindcă orice poezie rostită la tvr urma să obțină în prelabil viza Secției presă a PCR. Groaznic.

Spuneți și dumneavoastră ce vină aveam eu în tot dezastrul ăsta…

Cert e că mi se îngustaseră simțitor posibilitățile de colaborare iar cele de angajare deveniseră nule.

Vremea Suplimentului

Am să mă opresc în relatarea accidentelor cu multe consecințe de pe parcursul legăturii mele cu Scânteia Tineretului , vrând doar să accentuez faptul că, deși pe cartea de muncă am doar 3 luni muncite ca redactor temporar, pe perioada în care Ileana Podoleanu intrase în concediu de maternitate, totuși pot număra 5 ani de articole, de delegații și de muncă la Scânteia Tineretului.Adaug la asta și câteva amiciții care durează de o viață.

Unii știau situația mea, alții nu, unii aveau compasiune pentru mine altora nu le păsa, căci așa e viața. Cert e că publicul, cititorii ziarului și ai revistei nu aveau de unde să știe acest ”mic amanunt” care mie îmi amăra viața dar care era invizibil în afară.

Așa că iată că pe lângă rubricile de la ziar au venit cele de la Supliment, țin la ele si cu toate că au trecut de atunci exact 40 de ani sincer nu aș modifica nici un rând din Mica Antologie a artei tinere.

Ideea mea a fost aceea de a avea o panoramă a lumii artistice – muzică, interpretare, plastică, actorie, teatru și film etc. Plecam de la o întâlnire cu artistul respectiv, toți erau tineri, tineri, unii aproape la debut, alții după câteva performanțe. Fie făceam un interviu, fie o prezentare a mea despre fiecare din ei.

Rubrica a debutat cu actorul Dan Condurache, și ar trebui să fac o înșiruire de nume foarte, foarte lungă dar selectez: Marcel Iureș, Maria Ploae, Ana Ciontea, Rodica Negrea, Mircea Diaconu, Dinu Manolache, Dragoș Pîslaru, Diana Lupescu, Mariana Buruiană,Gheorghe Visu, Dana Dogaru, Cornelia Oseciuc, Julieta Szony, Razvan Ionescu,Ioana Pavelescu, Mirela Gorea, Petre Nicolae, Șerban Ionescu, Daniela Vlădescu, Ștefan Hagimă, regizorii și cineaștii Șerban Marinescu, Ion Cărmăzan, Tereza Barta, Anghel Deca, Vlad Păunescu, Șerban Comănescu, Petru Maier Bianu, compozitorii Sorin Lerescu, Liana Alexandra, Șerban Nichifor, Iancu Dumitrescu, Liliana Ciulei, Viniciu Moroianu, Remus Manoleanu, Mihaela Martin, Florin Chiriacescu, Adriana Alexandru, dirijorul Ion Marin, plasticienii Leonard Răchită, Vasile Tolan, Miron Duca, Cătălin Guguianu, Vioara Popescu, Dodi Theodorescu Romanați, Ana Golici, Doina Botez, Luminița Tudor Frățilă și alții și alții.

O panoramă a artei celor tineri din acei ani și dacă mă uit cu atenție, a celor care sunt și astăzi valori sigure ale culturii românești.

Numai cine a trăit acea perioadă poate înțelege ce gură de aer proaspăt era acest Supliment, în care apăreau multe texte fără limbă de lemn, un fel de sfidare sub nasul cenzurii iritată că avea puteri cam reduse în ceea ce privea fîșneața apariție care purta chenarul roșu al subordinii față de ziar dar își afirma insolent independența.

Lumea culturală îl urmărea, îl citea din doască în doască și se prefăcea că îl ignoră. I-l dădeam ca semnal maestrului Paleologu în curte la ”casa scriitorilor ” și el îl vâra delicat în buzunarul din interiorul hainei, să nu se vadă. Îl duceam după concert ,seara, lui Iosif Sava care se obișnuise cu această modalitate de a-l avea săptămânal.

Noi cei care scriam în fiecare număr,eram solidari între noi cu toate că știam, din păcate apartenența la acest grup diminua șansele de a fi recenzați, iubiți, pomădați de alte ”grupări”.

Am reușit să public câteva texte atunci la pagina ”Biografia unor opere de referință în viziunea autorilor.”La rubrica aceasta inventată de Ion Cristoiu se roteau mai mulți realizatori.

Totuși mi-au rămas și mie câteva întâlniri importante : Cea cu Cella Serghi în jurul Pânzei de păianjen, cea cu Gheorghe Tomozei pe marginea cărții ”Moartea unui poet”, sau cu compozitorii Doru Popovici, Laurențiu Profeta și Gheorghe Dumitrescu ori cu muzicologul Vladimir Cosma.

Dar ceea ce mi se întâmplă destul de des să remarc, a rămas în amintirea unora, era rubrica poate cea mai năpăstuită și mai puțin glamour din jurnal, cea care trebuia să țină legătura cu…publicul. Cenaclul Cenaclurilor!

Citeam sute de scrisori, conțineau îndeobște poezii, multe scrise de mână, selectam, vorbeam uneori la telefon cu autorii și prezentam…cenacluri literare din toată țara.Deci poeți tineri, poeți din multe orașe și județe , iar urmează o enumerare : ”Cenaclul Miron Radu Paraschivescu” din Vălenii de Munte,Cenaclul bucureștean ”Sinteze” sectorul 3, ”Cenaclul I.L.Caragiale” din Ploiești,( cu vedeta lui Ion Stratan),”Cenaclul George Coșbuc” din Bistrița ( cu vedetele lui Alexandru Cristian Miloș, Racz Atila, Luca Onul, Emil Dreptata),Cenaclul din Baia Mare, Cenaclul ARCA din Buzău, Cenaclul Calistrat Hogaș din Tecuci ( acum o vă scutesc de o restul…).Asta se adăuga așa ziselor călătorii ale redacției( un grup de redactori) la locul în care trăiau diferiți scriitori tineri pe care SLAST avea de gând să îi promoveze. Asta explică fotpgrafia aceasta cu Traian T.Coșovei, C.Sorescu și cu mine lângă Viorel Dinescu,la Galați sau promovarea lui Ioan Vintilă Fintiș și alți poeți aflați atunci la începuturi.

La marile anchete literare era foarte mult de lucru, îmi asumasem ceea ce se cheamă dezbaterile și punctele de vedere asupra literaturii pentru copii ( asta și pentru că publicasem deja eu înăsmi trei cărți pentru copii ) iar genul ăsta literar care avea un public important pe atunci, mi se părea pur și simplu dat la o parte de critică.

Pe vremea aceea credeam ( credeam mai mulți, nu numai eu ) cu o oarecare naivitate explicabilă din pricina tinereții noastre, în corectitudinea și interesul criticii literare pentru analiza literaturii prin prisma unor criterii de valoare.

Sigur că existau și amiciții și grupuri de interese dar impresia mea este că atunci critica funcționa altfel și că cei care o practicau pe de o parte nu cutezau să se compromită făcând rabat, pe de alta , citeau și scriau și din plăcere, pasiune și interes pentru subiect.

Nu aveam un birou propriu-zis sau nu îmi amintesc să fi avut, dar cei care erau atunci în încăperea destinată echipei SLAST-ului se purtau frumos cu mine, anume Miruna Ionescu (ea era critic de teatru și soția lui Darie Novăceanu), criticul Constantin Sorescu, la început era și Alex Ștefănescu pe urmă a plecat la publicația Magazin, un etaj mai sus, la cei de la România liberă, Mariana Brăescu (fostă Dănilă).Cele mai frum oase fotografii ale mele din acel timp le datorez lui Valeriu Tanasoff dar și lui Georgică Ecliserescu.

Din acei ani a rămas un maldăr de tăieturi, foarte multe cunoștințe, prietenii, sentimentul încurajator că mă puteam întreține parțial din valoarea colaborărilor mele cu banii ridicați la casierie, acestea și cele de la radiodifuziune, revistele Luceăfarul și Cinema fiind unicele mele surse de trai. Nu eram șomeră căci nu exista șomaj, ce dumnezeu, eram în socialism.

Colaborarea s-a terminat odată cu plecarea lui Cristoiu la revista Teatru, ultimii ani înainte de decembrie 1989 fiind oarecum sumbri.

Așadar, am fost și n-am prea fost la Scânteia Tineretului.

Cartea de muncă exigentă îmi dă numai trei luni penalizând-mă grav, acum, la pensie.

Din punctul meu de vedere am fost, fie și pentru că astăzi iată, la această apariție îi cereți și oiței negre care am fost, părerea.

Cleopatra Lorințiu

august 2022

O listă selectivă de interviuri  şi prezentări                                      

Din  lumea teatrului si a filmului. Portrete din” Mica antologie a artei tinere ”  (1982-1986)

Dragos_Paslaru
Actorul Dragoș Pîslaru

Dragoș Pâslaru,actor   Un rol de-o tulburătoare complexitate a făcut Dragoş Pâslaru în pelicula Ochi de urs de Stere Gulea. De-o expresivitate cu totul particulară, de-o atenţie maximă faţă de orice nuanţă, Dragoş Pâslaru este un actor cu enorme disponibilităţi scenice. O revelaţie a unei excelente promoţii actoriceşti, o revelaţie a neliniştii existenţiale, a adâncimii sufleteşti,devotat mereu  paradoxurilor vieţii transpuse pe ecran.La Dragos Paslaru-actorul, se simte modul in care asimileaza cultra,o traieste prin toti porii, felul in care iubeste literatura,as zice ,un fel natural, coplesitor dar total nedemonstrativ. Nu exista nimic ostentativ, nimic artificial sau cautat in jocul lui care curge ca insasi literatura marilor prozatori. daca Sadoveanu insusi ar fi putut sa-si vada personajul de film ,sunt sigura ca l-ar fi recunoscut sub chipul si vocea lui Dragos Paslaru. De fapt actorul  face din orice rol o adevărată poemă. Impactul cu sensibilitatea spectatorului este absolut.”text din 1985

 

 

 

rodica-negrea-
Actrița Rodica Negrea

Tereza Barta,  regizoare ”Atentă mereu la nuanţele realităţii, regizoarea Tereza Barta este un spirit viu, mereu iscoditor, observându-şi cu tenacitate subiectele, nedipretuind nici un detaliu ceea ce înseamnă tot atâtea calităţi pentru cineva pornit pe drumul lung şi chinuitor al filmului artistic. Ea ştie să strunească deopotrivă rotiţele imaginaţiei şi ochiul camerei de luat vederi, detaliile din jocul actorilor şi cele ale producţiei. Ca un dirijor superatent, pune în pagina, adică pe bobina de film poveşti reale cu oameni reali ,poveşti care însă ştiu să ajungă la sufletul nostru. 1984

Rodica Negrea,  actriţă ”Actriţă de mare talent, Rodica Negrea îşi subjugă sala prin nuanţă şi prin voce şoptită ceea ce nu e puţin lucru. În rolul lui Tillie din « Efectul razelor gama asupra anemonelor „ de Paul Zinder, regia Cătălina Buzoianu( 1977) ea reuşeşte o performaţă de zile mari pe o partitură nu doar foarte cunoscută dar şi cu precedente de-a dreptul inhibante. De altfel, Cătălina Buzoianu pare a fi zâna cea bună în cariera teatrală a Rodicăi Negrea , căci regiozoarea a distribuit-o de asemeni în”Niște țărani „ de Dinu Săraru (1981) dar şi în rolul pricnipal din deloc comoda piesă de teatru – Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowitz, (1983)marele succes al actualei stagiuni la Teatrul Mic.Să nu uităm rolurile din „Diavolul și Bunul Dumnezeu” de J.P.Sartre, regia Silviu Purcărete 1981, „Mârâiala” de Paul Cornel Chitic în regia Cristian Hadji-Culea .Rodica Negrea este una din acele actriţe harnice, însetate de roluri diverse pentru că pentru fiecare rol ea îşi pune o altă haină. O altă rochie, o altă ţinută,un alt arsenal adica de mijloace artistice , încercând să ajungă la resorturile cele mai intime ale personajului. Cuceritoare de asemenea în film în roluri din Mult mai de preț e iubirea(1982) Cine iubește și lasă (1982) Ștefan Luchian (1981) Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii (1979) E atît de aproape fericirea (1977),Rodica Negrea este astăzi o certitudine a artei noastre tinere.”

Extras din 1983. Ana Ciontea, actriţă

O asemenea prospetime a talentului, o asemenea capacitate de a crea emotie .E incredibila aceasta actrita cu ochi tristi si privire tulburatoare . ”1987 (Actrita a Teatrului National I.L. Caragiale din Bucuresti Ana Ciontea s-a nascut in1959, la Hunedoara. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie din Bucuresti, sectia Actorie, clasa profesorilor Ion Cojar, Marin Moraru si Adriana Popovici, promotia 1982. Dupa 1982 a jucat pe scenaa Teatrului Cassandra, Teatrului Mic si teatrului Giulesti dinla bucuresti precum si pe scena , Teatrului National din Craiova si a Teatrului Tineretului din Piatra Neamt .

Marcel_Iures
Marcel Iures

Marcel Iureş, actor .”Am stat de vorbă nu mai ştiu cât timp căci timpul zbura pur şi simplu. Eram în foaierul Teatrului Lucia Sturza Bulandra, de la sala Izvor. In anul 1984. Mi-a vorbit despre teatru şi literatură, despre pianul la care cântă, despre adolescenţă şi lecturile formatoare. Îl ascultam transfigurată, pe acest mare artist inconfundabil urmărindu-i fascinată, mâinile.. Imagini din recentul film tv cu piesa de teatru Pasacaliaîmi rămăseseră parcă pe retină, în memoria afectivă. Tot ce a făcut Marcel Iures, a făcut cu acea capacitată de a da unicitate rolurilor sale. Mi-l amintesc în rolul lui Frantz Liszt,un rol creat cu o asemenea verosimilitate încât după aceea aveai senzaţia ca l-ai urmărit pe Liszt însuşi, în filmul ” Vis de ianuarie.”  Sau în « Să mori rănit din dragoste de viaţă », cu câtă forţă ne-a făcut să simţim clipa istorică şi damnarea ei.de altfel, am făcut interviul pentru Suplimentul Slast după ce Anghel Mora scenaristul filmului îmi dăduse numărul de telefon sub impresia coplesitoare a acestui rol. In teatru ,Marcel Iures devenise deja un actor coplesitor. Rolul din Cabala bigoţilor fusese un suces enorm iar el se impusese ca un urias succes… Trebuie să recunosc, Marcel Iureş devenise actorul meu favorit, aşa că în 1984 când la solicitarea lui Tudor Vornicu am dat versuri pentru un moment poetic filmat la Televiziunea de atunci,pentru emisiunea La sfârşit de săptămână… am avut o singură opţiune de distribuţie : Marcel Iureş şi Mirela Gorea, într-un moment regizat de Ileana Vlad Pop şi Ana Potra. A fost una din clipele cele mai tulburătoare ale vieţii mele dar şi una din cele mai tragice : un telefon de la secţia presă a partidului îmi suspenda dreptul de semnătură în presă şi instituia « viza pe poezie » la tvr. Se întâmpla în finele lunii august, 1984. Macar sa imi fi ramas cele sase poeme interpretate pe pelicula in scenografia lui dumitru Georgescu,dar nu a am avut norolul asta. Si azi, dupa aproape 27 de ani, cind ma intilnesc cu buna doamna Ana Potra, ne reamintim de filmari, de Marcel Iures, de vara fierbinte si dura a acelui an…

Mirela Gorea,  actrita .„Una din actrițele noastre cele mai profunde, o inteligență artistică excepțională dublată de o expresivitate remarcabilă. Actrita aTeatrului National din Iasi, între 1978 – 1981 a avut parte de roluri importante, în spectacole de succes, printre care: Oana din Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea, regia Nicoleta Toia; Ania din Livada cu visini de Cehov, regia Valeriu Moisescu; Ana din Jocul vietii si al mortii în desertul de cenusa de Horia Lovinescu, regia Nicoleta Toia. Din 1981 joacă la la Teatrul Bulandra, unde ajunge prin concurs. Câteva roluri memorabile Jenia – Amintiri de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Ion Caramitru, 1982 Soţia lui Grigore Vodă – Occisio Gregorii de Samuil Vulcan, regia Alexandru Tocilescu, 1982 Estelle – Cu uşile închise de Jean Paul Sartre, regia Mihai Manutiu, 1982 Zenaida – Ivan Vasilievici de Mihail Bulgakov, regia Tompa Gabor,1983 Linişte, ne privim în ochi de Marin Sorescu, regia Virgil Ogăşanu, 1983 O lume pe scenă, regia Miriam Răducanu, 1984 Atena – Noţiunea de fericire de Dumitru Solomon, regia Valeriu Moisescu, 1985 Un gând special de recunoștință pentru minunata interpretare a poemelor mele, alături de Marcel Iureș în momentul poetic realizat de Tudor Vornicu, Ileana Vlad și Ana Potra ,scenografia Dumitru Georgescu în emisiunea La sfârșit de spătămână din august 1984 la tvr.

Vlad Păunescu,  director de imagine Marian Buruiana, actrita ”Mariana Buruiana(născută la Arad în 1951) este deja actriţa mitică a teatrului şi filmului românesc. Aventura artistică a început la Teatrul tineretului din Piatra neamt, acest creuzet inegalabil de artă teatrală care a avut inspiraţia şi harul de a aduce în prim plan atâtea valori . Să recunoaştem, puţine actriţe au un asemenea evantai de expresie, o asemenea capacitate de a transmite emoţie!Începând cu 1981 ea s-a afirmat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din Bucureşti iar dintre rolurile care au marcat publicul nostru ar trebui să amintesc aici cel din Tartuffe sau cel din Cabala bigoţilor. Sensibilitate, inteligenţă artistică, o privire pe care dacă o vezi odată nu o mai poţi uita, Mariana Buruiană este o actriţă emblematică a acestui moment artistic.”Text din 1984

Cornelia Pavlovici ,actrita ‘Cornelia Pavlovici da viata personajelor sale cu candoare si tandrete, cu o sensibilitate rara. Sa stii sa joci pentru copii, sa-’i bucuri, sa le daruiesti momente unice pe scena Teatrului Ion Creanga, momente care apoi sa ramina in mintea si sufletului  generatiilor de copii,nu e usor lucru. Au facut-o Daniela Anencov si Alexandrina Halic, alte mari actrite ale teatrului pentru copii fata de care criticii nu sunt deloc recunoscatori .De parca un public de iubitori de teatru nu s-ar forma gratie micilor spectatori care invata sa mearga la Teatrul pentru copii si sa invete acolo farmecul scenei, lumea miraculoasa a dramaturgiei. In afara de acest teatru pentru copii, etapa importanta in devenirea ei actoriceasca ,Cornelia Pavlovici a facut roluri memorabile precum in filmul Zidul 1975 de Constantin Vaeni , unde se vede tot talentul ei vibrant ! Dar ne-am obisnuit poate doar sa remarcam frumusetea de printesa de povesti a acestei foarte bune actrite,uitand sa subliniem inteligenta jocului eiu: sa nu uitam nici aparitia ei in filmul tv dupa Rapsodia enesciana in care incarneaza intr-un fel chintesenta arhetipala a spiritului feminin romanesc ‘.extras dintr-un articol publicat in 1984

Julieta Szony actrita , „E totdeauna greu atunci cind iti incepi cariera cu un rol fundamental, de referinta cum s-ar zice cum a fost cel al Otiliei din pelicula Felix si Otilia , ecranizarea dupa romanulEnigma Otiliei de G.Calinescu .Alaturi de Radu Boruzescu,Julietta Szony a creat o Otilie misterioasa ,enigmatica, in spiritul literei calinesciene .Dar cum sa uiti asa ceva cind ai fost…. Otilia ?!! Actrita la Teatrul Ion Vasilescu in acest moment, Julieta Szonny e sortita sa ramina in memoria noastra imbracata mereu in somptuoase rochii de dantela, cu pasmatenrii si palarii savante ori invesmintata in cape spectaculoase de catifea care-i vin ca urnate. InToate panzele sus!  alta pelicula emblematica a unui timp,ecranizare tv serial dupa romanul eponim de Radu Tudoran ,  ea e Adnana si inflacareaza imaginatia adolescentilor chemindu-i la aventura si romantism ! Si pentru toate astea a fost nevoie de enorm de multa munca, repetii chinuitoare , filmari epuizante in condtii grele, memorarea rolurilor … Calda, comunicativa si spontana, Julieta Szony e o prezenta fermecatoare si de neuitat . „fragment dintr-un articol publicat in 1985

carmazan
Ioan Carmazan , regizor după premiera filmului ”Țapinarii”

Ion Cărmăzan,regizor,scenarist,scriitor vezi pagina Carmazan
”Mergem pe bulevard şi vorbim cu poftă luându-ne unul altuia vorba din gură.Vorbim despre filme,despre amintiri,despre cărţi,despre memorie,despre Tarkovski şi Polanski, despre Wajda şi-mi dau seama ,metru cu metru,cât de mare e pasiunea lui Cărmăzan pentru film şi-mi aduc aminte de o declaraţie de-a lui Updike de pe vremea în care voia să publice întâia carte că nu vrea să debuteze cu o carte de debut ! Cam asta a făcut  Ioan Cărmăzan cuŢapinarii cu obstinarea lui artistică de-a acorda fiecărui detaliu importanţa pe care o merită, de-a combina, de-a dilua şi recompune cu o răbdare parcă, de pictor, iar undeva,la rădăcina acestei perseverenţe bănăţene stă desigur o mare iubire de sufletul românesc, şi-o mare dorinţă de a-l cânta măiastru dacă se poate, într-un fel nou, nemaivăzut. « La capătul drumului stau personajele filmului care, oprite în loc din iureşul vieţii de zi cu zi zâmbind, îşi asumă destinul. ”Scrie el în programul de sală. Dincolo de scurt metrajele făcute, dincolo de acest prim lung metraj artistic, dincolo de debutul lui ca prozator petrecut tot în acest fertil 1982, deci dincolo de cele deja probate deja, Cărmăzan este o minte de artist, iscoditoare, pasionată şi frământată. O virtualitate îmbucurătoare.Semnul reinceperii iar şi iar a nestinsei aventuri artistice.Bucuria spectacolului şi a încrederii în sine.”fragment din articolul publicat in Suplimentul literar artistic din 1982

Gheorghe Visu  actor , ”O notă de insolit aduce acest tânăr actor de la Teatrul Mic,un stil convingător, o anumită mină contorsionată, o tensiune,o nelinişte de-a dreptul extistenţială, pe care o poate induce ispectatorului. Visu e un actor complet, el joacă teatru şi film, capabil să încerce mereu alteva , nerepetându-se niciodată. Bucurânduse de colaboarea cu două regizoare de excepţie eeste vorba despre sada manu şi Cătălina Buzoianu, Gheorghe Visu a reuşit în teatru, roluri de factură diferită,roluri de mare dificultate,dovedind o mişcare scenică şi o adaptabilitate cu totul remarcabilă. Ce capacitate de expresie, ce naturalete, ce talent uluitor!Pe scena Teatrului Mic sau in film Visu este insasi expresia actorului credibil, capabil sa se identifice cu personajul si sa il faca plauzibil. A ramas in amntirea adolescentei noastre afective cu acel rol din Toate panzele sus ! adaptare dupa romanul eponim de radu tudoran facuta la televiziunea Romana in 1976text din slast, 1985

Liana Ceterchi, actriţă ‘ In rolurile interpretate de ea, inspirația este caldă , învăluitoare, și ceea ce se simte înainte de toate în jocul acestei actrițe este apetența pentru cultură, solida cunoaștere a lumii literaturii, a teatrului…. Liana Ceterchi e o actriță  profundă  caci ea știe să  transforme caratele feminității în tot atâtea emoții trăite pe scândura sfântă a scenei…”. Cu aceeași inteligență analitică și cu aleași rafinament artistic a făcut roluri interesante în filme ca Drumul oaselor (1980)regia Doru Năstase,Ecaterina Teodoroiu (1978)regia Dinu Cocea,Cuibul salamandrelor (1978)Regia: Mircea Drăgan 1986

Petru Maier Bianu cameraman, regizor, scriitor

Diana Lupescu , actrita .Toata suflarea Institutului de arta teatrala si cinematografica era atenta la evolutia revelatiei stagiunii.Diana Lupescu, blonda serafica distribuita in piesa lui Dumitru Radu Popescu de exigentul maestru Ion Cojar, si care tulbura,fermeca si incinta sala Tearului Cassandra. Demult nu mi s-a intimplat sa tin minte un debut cu atita acuitate caci, hotarit lucru , tanara actrita avea un har  limpede si sigur.Distrubuita mai apoi in filme, Diana Lupescu ( nascuta in 1954 ) a daruit roluri care au castigat inima generatiei sale si nu numai; In Buletin de Bucuresti(1982), Fata Morgana (1981), Iarba verde deacasa ( 1978) sau Poveste de dragoste (1976) regizorii au distribuit-o nu neaparat pentru frumusetea ei neobisnuita de  adevarata Ileana Cosanzeana ci pentru capacitatea ei de interpretare, nuantere si expresie, caci Diana Lupescu este o mare speranta pentru teatrul si filmul romanesc de azi.”1984

Mircea Diaconu  actor, scriitor Cu expresia sa parcă mereu mirată, de râsu-plânsu cum ar zice Nichita Stănescu, Mircea Diaconu pare predestinat unor roluri din gama celor pe care le-a jucat Bourvil. Dar nu, nu e doar asta, căci actorul Mircea Diaconu este un talent imens – nu mi-e deloc teamă de vorbe !- un actor de referinţă, de un umanism al expresiei artistice care ne tulbură sufletele şi de o capacitate unică de a crea personaje de neuitat. Născut la Vlădeşti la 24 decembrie 1949, sat pe care l-a nemurit în literatură într-o carte de-o frumuseţe rară, La noi când vine iarna…Mircea Diaconu a făcut liceul la Câmpulung Muscel şi apoi Institulul I.L.Caragiale la Bucureşti. A debutat într-o piesă de Truman Capote pe redutabila scenă a Teatrului Bulandra în 1970 şi apoi, în film , a creat de la început roluri de neuitat cum e cel din « Nunta de piatră » de Dan Piţa .Mari regizori ca Liviu Ciulei de exemplu l-au distribuit în roluri importante, conştienţi de resursele imense ale acestui adevărat intelectual. În « Revizorul» de Gogol sub bagheta lui Lucian Pintilie sau in piese de W. Shakespeare,distribuit  totde Liviu Ciulei,Mircea Diaconu a marcat generaţia sa de actori ridicând enorm ştacheta interpretării artistice. Să adăugăm filmografia care ni-l arată drept unul din cei mai harnici actori români ; în Explozia (1973) Actorul şi sălbaticii (1974),Filip cel bun (1975),Mere roşii (1976) Profetul,aurul şi ardelenii,Vacanţă tragică, (1979)Bietul  Ioanide (1979)sau Secveţe (1982), Mircea Diaconu e acelaşi actor, să zicem « foarte popular » şi în acelaşi timp foarte complex căci el are harul de a fi iubit de public şi de critica cea mai exigentă,în acelaşi timp .Ceea ce nu e puţin lucru. Extras dintr-un articol publicat în 1984

Dana Dogaru, actrita

Șerban Ionescu,actor „Ştie vorbi ca nimeni altul despre copilăria lui, cu o forţă a descrierii de-ai zice că e născut scriitor. Povesteşte despre viaţă, despre sentimentul de provizorat pe care i l-a dat adolescenţa din pricina meseriei tatălui său, pilot de vânătoare obligat să schimbe mereu locul. Sigur că asta i-a dat un fel de curaj de a lua totul de la capăt, iar si  iar. S-a format sub privirea atentă a maestrului Amza Pellea şi asta nu e puţin lucru. După aceea a plecat la Teatrul din Petroşani, iarăşi o încercare,nu ? s-ar zice că e un pic cam departe de Bucureşti dar şi scena aceea i-a dat satisfacţii. Odată angajat la Teatrul Mic din Bucuresti, Serban Ionescu începe o serie de roluri care îl impun drept  o adevărată speranţă.Dar consacrarea avea sa vina odata cu un rol in maniera clasica : Ion,  în filmul după romanul eponim de Liviu Rebreanu.(Blestemul pamintului, blestemul iubirii.)  L-am urmărit cu toată atenţia şi emoţia exigentă, chiar…pretentioasa,  a ardelenecei care sunt, într-un rol definitoriu pentru spaţiul transilvan. Unul de mare autenticitate , credibil şi capabil să definească un personaj atât de complex despre care ne-am obişnuit să spunem că este prototipul ţăranului român transpus în pagina de geniu a scriitorului din Prislopul năsăudean. 1984

Șerban Comanescu, regizor  de film documentar ”Filmul sau despre Maramures va ramine ceva de referinta caci in doceumentarul acelor ani acea productie a Studioului Alexandru Sahia era ca o rasuflare proaspata dar si o fericita intoarcere spre inceputuri si arhetip.”1985 Anghel Decca, cineast , director de imagine     În toate filmele sale există un mister , o capacitate enormă de a exprima emoţii şi sentimente, cum de puţine ori mi-a fost dat să văd în cinematografia noastră. Rupt din coasta lui Victor Iliu aş zice, Anghel Decca se prefigurează ca marele operator al clipei. În filmul lui Ioan Cărmăzan, Ţapinarii,de pildă, imaginea atrage atenţia ca un elemnt mai mult decât impresionant căci în descrierea personajului colectiv imaginile impun în firul narativ care are de asemenea multă, multă poezie. În decupajul fimului Adei Pistiner, „Stop cadru la masă,” se vede capacitatea lui Anghel decca de a transmite prin imagine din nou, emoţia, adică durerea, fristrarea, blazarea sau tristeţea personajelor îngrădite într-o relaţie de familie chinuită şi ciuntită. Mare talent îndărătul camerei de luat vederi, Anghel Decca mărturiseşte talentul spău enorm şi în Lişca tot cu sprijinul lui Ioan Cărmăzan care ecranizează Fănuş Neagu. Atmosfera creată de cameră, creşte tensiunea interioară a filmului:De altfel, fiecare peliculă semnată de Anghel Decca este inconfundabilă , are o nobleţe anume, câştigând caratele adevăratei emoţii artistice anume extras dintr-un articol publicat în 1983. A semnat imaginea pentru următoarele filme : Din nou împreună (regia George Cornea 1978),Vacanţă tragică (de Constantin Vaeni )1978,Stop cadru la masă ,1980 (de  Ada Pistiner),Probleme personale,( de David Reu 1980) , Angela merge mai departe ( de Lucian Bratu 1981), Ţapinarii (de Ioan Carmazan 1982), Imposibila iubire (de Constantin Vaeni ,1983), Lisca (de Ioan Carmazan, 1982).extras dintr-un articol publicat in 1984  

Şerban Marinescu, regizor de film artistic  ”…Se simte mâna forte a regizorului, capacitatea sa de organizare, de a structura ideile şi mai ales apetenţa pentru a pune pe peliculă pagini de literatură. Moara lui Călifar (1984) este un film de stare, de imagine şi de atmosferă .După ce a urmărit fascinat povestea despre Călifar, bătrân cu puteri miraculoase în stare să îmbogăţească pe oricine doreşte, personajul principal porneşte în căutarea morii acestuia, devenind om de încredere al boierului, pe care îl fură. Aparent în culmea puterii şi a bogăţiei, totul se năruieşte…O distribuţie interesantă ne dovedeşte flerul extrem al regizorului căci Elena Albu, Ion Marinescu,Remus Mărgineanu ,Dan Condurache,Andrei Finţi fac din acest film- ecranizare după Gala Galaction , un regal, iar imaginea maestrului Călin Ghibu este de asemenea de un mister şi de o frumuseţe fără seamăn.Toată atmosfera este malefică şi tulburătoare de parcă duhul bogăţiei ar fi otrăvit lumea aceea.Şerban Marinescu este hotărât lucru un regizor de mare interes, cu adevărată forţă de expresie şi aplecare către marea literatură. Marga Barbu, Enikõ Szilágyi, Olga Tudorache, Marcel Iures, Valentin Uratescu, Gheorghe Visu, Dorel Visan si Remus Margineanu, actor fetiş al regizorului Şerban Marinescu, desenează pe peliculă în Domnişoara Aurica (1985) un film de stare, despre o lume şi despre o vîrstă, ieşit din scriitura unui mare autor ca Eugen Barbu a carui forţă epică o cunoştem cu toţii.”1986

      Geirun Țino, regizor de teatru ”Tânărul regizor de la Bacău este un adept al experimentului.Spectacolele puse de el în scenă, serile de poezie,muzică şi mişcare,dezbaterile frecvente pe teme de teatru şi literatură,adăpostite de Teatrul din Bacău dovedesc cât de căutător şi de neobosit este Geirun Tino, cât de devotat meseriei sale. Niciodată lucrul comun nu este cel preferat, mereu e în căutarea noului a experimentului a acelui ceva inefabil care să şocheze publicul, să-i dea de gândit, să-l incite şi să-l atragă mereu şi iar mereu spre sala de spectacol care devine deci un spaţiu al căutării,al experimentului.O garanţie în plus pentru Geirun Tino regizor la Teatrul băcăuan George Bacovia. ” fragment dintr-un text din 1985 Fotografie realizată de cameramanul Emil Lungu, la Viena în 1995. De la stânga la dreapta Cleopatra lorințiu,criticul teatral Valentin Silvestru și regizorul Geirun Țino

Dan Condurache, actor :”Să ne gândim la pisa de teatruFluturi…fluturi de Aldo Nicolaj, regia Olimpia Arghir, adaptare de Irina Răchiţeanu,în care l-am văzut pe Dan Condurache făcând, ca de obicei aş zice dar n-am vrea să banalizăm excepţionalul,el rămâne mereu o proaspătă sărbătoare, un rol minunat,  în Elio. Tulburător,contorsionat,dramatic,construind tragismul cu frânghiile maliţiei şi-ale excesului de luciditate,Dan Condurache se dovedeşte un actor cu o propensiune uimitoare spre sondarea unor zone obscure ale psihologiei,spre căutarea obsesivă a unor nuanţe de adevăr foarte greu de prins  pe şevaletul scenei de teatru.”( fragment din Cronica tv din15 februarie 1982, Tinereţea cea limpede.)

 Valentin Mihali ,actor  ”Actor la Teatrul Naţional din Craiova Valentin Mihali a jucat câţiva ani buni pe scena craioveană, roluri extrem de diverse. Un actor care nu e deloc inhibat de etichete şi nici de ideea de teatru de provincie.de altfel el face în « Politica » de Theodor Mănescu în regia lui Mircea Cornişteanu un rol de-a dreptul memoriabil. Alături de toată trupa craioveană el demonstrează că teatrul adevărat se poate face acolo unde e pasiune şi dăruire. ”text din 1985    Monica Ristea ,actrita … o revelaţie recenta, datorată şi realizatorilor cunoscutului serial ”Lumini şi umbre”. Studentă la Institutul de artă teatrală din Târgu Mureş, unde face parte dintr-un colectiv pasionat de teatru .Recentul ei rol din « Mobilă şi durere » de Teodor Mazilu evidenţiază diversitatea mijloacelor de exprimare,capacitatea de a se concentra total, de a se despovăra de reminiscenţele unui rol vechi atunci când începe construcţia unui nou personaj. text din 1985

Daniela Vladescu si Cleopatra Lorintiu, Tel Aviv 2019
Daniela Vlădescu si Cleopatra Lorintiu, la mare distamță de interviul luat în 1985 .(Tel Aviv 2019)

Daniela Vlădescu,interpretă lirică ‘Iubită de public, cu vocaţia scenei, Daniela Vladescu are o voce caldă şi învăluitoare.În rolurile jucate pe scena Teatrului din Braşov, în operetă, canţonetă, muzical sau romanţă, Daniela Vladescu are publicul ei care o place şi o susţine căci interpreta are har şi farmec. Acest har şi acest farmec au fost foarte vizibile în rolul interpretat în filmul „Ochi de urs” unde atmosfera sandoveniană i-a venit ca o mănuşă. Daniela Vlădescu are puritatea fragilă a miniaturii,graţia înfiorată a tinereţii senine. (Mica antologie a artei tinere, almanah , 1985)

O revedere peste zeci de ani. Calc regulile impuse de mine însămi în alcătuirea acestor fișe, cuprinse, rememorări actualizând câteva dintre ele. După câteva zeci bune de ani, m-am reîntâlnit cu Daniela Vlădescu, invitată în comunitatea românilor din Tel Aviv de către Asociația Scriitorilor Israelieni de limba română..Ne-am reîntîlnit cu un firesc desăvârșit, de parcă timpul nu ar fi trecut peste noi! ”(C.L.)

                                                                                           Plasticienii  

     Dragoş Viţelaru ,pictor Am descoperit în atelierul lui Dragoş Viţelaru un sens al prieteniei, acea atmosferă a atelierelor de plasticieni care îmi place nespus căci toate lucrurile par supuse de formă şi culoare iar pe pânzele sale trăia, fremăta,aburul şi farmecul peisajelor lacustre. Dragoş Viţelaru ne dăruie misterul şi melancolia porturilor marunte  şi stufarisurilor  deltei, a gridurilor efemere şi tocmai de aceea miraculoase, a micilor ambarcaţiuni care îţi dau chef de ducă. El ne cheamă parcă de dincolo de ulei şi de pânză spre orizonturi neştiute, spre pierdere şi călătorie , spre vegetaţii fremătătoare ,spre lumea aspră a pescarilor şi spre mireasma de neuitat al malului de mare…Toate aceste emoţii şi tulburări ies de sub penelul său miraculos. ”Extras dintr-un articol publicat în 1985 

Vioara Popescu, plastician sticlar „Artista,  care traieste acum la Bistrita, si-a facut studiile la Cluj Napoca la Institutul de arte plastice si decorative Ion Andeescu -sectia de arte decorative . Obiectele create de ea sunt idei artistice transpuse in sticla, deci gandite mai intai in magma incandescenta, forme gratioase sau adesori foarte indraznete sau chiar obiecte de interior sau casnice ridicate brusc prin materie si idee la rangul de arta. Viora Popescu se prezinta si ca un designer plin de idei de care lumea sticlei are nevoie.”1984

Cătălin Guguianu, artist plastic

Damo Istvan ,grafician ”…e un artist preocupat de marea aventură umană, de redarea sensurilor vieţii într-un limbaj plastic cât mai original şi mai expresiv. Grafica lui are o anumită acuitate a simbolurilor,un mister al atmosferei, un echivoc fascinant. Gândirea alambicată premerge o posibilitate de autodepăşire continuă, de căutare îngândurată.Damo Istvan face de asemenea ilustraţie de carte iar experienţa vieţii şi experienţa lecturii se conjuga fericit în desenele sale. Impactul cu literatura declanşează emoţia constructoare. Fascinaţia implicării este dusă la extrem. Actul creării,unul deplin responsabil.”text din 1985

Ana Golici ,graficiana ”Ea cauta in strucura interioara a materiei vegetale, as zice ca plonjeaza intr-un anume sens in interregn cum ar fi scris poetul Adrian Popescu intr-o poema de neuitat, intr-o lume necunoscuta a somatiei vegetale amestecata cu secretele de nepatruns ale rocilor si cristalelor , o lume misterioasa a graficii ca un tinut necunocut, ca o tesatura nestiuta,bizara.”

Gabriela Caraman Coruț, designer,plastician’  Fascinata de istoria costumului, Gabriela Caraman Corut cauta necontenit posibilitatea de a exprima stari de spirit si chiar istorii, parca mereu in cautarea unor personaje, prin rochii si vesminte prin nuantele si gulerele spectaculoase ,ea se dovedeste nu numai o redutabila cunoscatoare a istoriei vesmantului dar si o talentata designera capabila sa inoveze in domeniu:::”extras dintr-un articol publicat in 1985

Dodi Teodorescu Romanaţi,

plasticiană Doina Floare Lucanu ,

plasticiana Vasile Tolan,

 pictor Leonard Răchită, sculptor „Considerat drept unul dintre cei mai talentaţi sculptori din generaţia sa ,Leonard Răchită semnează lucrări care impun prin forţa telurică, prin tonul decis, prin capacitatea de a domina materilul. Piatra, lemnul, granitul par docile sub mâna sculptorului care caută mereu soluţii nebănuite, aparent simple dar care, la o privire mai atentă se dovedesc a fi ne neuitat.” Extras dintr-un articol publicat în martie 1984    

Miron Duca, pictor (vezi in josul paginii articol complet) Mihai Borodi , sculptor ( vezi in josul paginii, articol)                                                                                                  

Muzicieni

Viniciu Moroianu,pianist ‘La cei 21 de ani ai săi Viniciu Moroianu, încă student al Conservatorului Ciprian Porumbescu din Bucureşti la clasa profesorului Gabriel Amiraş, este deja o certitudine a artei româneşti interpretative. Un exemplu spectaculos de fantezie artistică,un talent muzical neobişnuit,o adevărată forţă de impresionare a publicului din sala de concert. Când cântă la pian Viniciu Moroianu, acompaniat de marea orchestră a Filamornicii George Enescu, liniştea şi emoţia se cristalizează parcă peste sala înfiorată. Un amanunt cel puţin insolit pentru biografia acestui excepţional pianist : la paisprezece ani a publicat o carte de povestiri  pentru copii care se numea Diezul de aur o probă de fantezie plină de farmec şi de simboluri îmbătătoare .   Azi el este un adevărat magician al pianului. ”text din 1985

Marius Nichiteanu, violist „Stralucit violist, pasionat de un instrument mai rar, viola, Marius Nichiteanu( nascut in 1958) l-a avut drept mentor pe renumitul profesor Ştefan Gheorghiu, deci a inceput cu studiul viorii. Premiul dobandit la Concursului internaţional de vioară „Carl Nielsen” – Odense,i-a deschis noi oportunitati.Pasiunea pentru muzica de camera, mai cu seama pentru cvartet ,l-a apropoat de viola .A obtinut premiul II şi Premiului special pentru cea mai bună interpretare a lucrării contemporane impuse la Concursul internaţional de violă „Maurice Vieux”, Paris – 1983.De atunci Marius Nichiteanu a repurtat succes dupa succes , dand caratele interpretarii sale, diferitelor lucrari fie pe scene binecunoscute fie in interpretari destinate discului. se afirmă tot mai mult pe scenele româneşti şi din străinătate.A cantat pe scene importante din din China, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Spania, Suedia şi SUA. Numele său a figurat pe afişele unor cunoscute festivaluri internaţionaleca de exemplu Schleswing-Holstein, Rheingau-Germania, Ierusalim-Israel, St. Petersburg-Rusia, Umea, Gothland-Suedia, Korsholm-Finlanda.”

Marin Cazacu, violoncelist         

  Alexandru Agache, artist liric, bariton ”Alexandru Agache canta pe scena clujeana de citiva ani buni dar a trebuit sa vina acest 1986 ca sa triumfe cu adevarat pe scenaOperei din Cluj Napoca. Parcursul sau e cel al unui artist care stie sa astepte, sa se perfectioneze si sa creasca in valoare , a unui artist care are intelepciunea si inteligenta de a-si construi cariera fara sa fuga de fapt dupa glorie. Aceasta il ajunge din urma ,evident. Fizicul sau impune ;prezenta scenica asijderea si toate astea sunt de natura sa cucereasca sala Vocea sa inspira forta si mai cu seama un suflu remarcabil. El e marele bariton de maine.”1986

       Irina Odăgescu Ţuţuianu, compozitorStudenta  in vremea Conservatorului urmat la Bucuresti, in clasa compozitorilor Alfred Mendelsohn si Tiberiu Olah, participind la benficele cursuri de vara de la Darmstadt in1972 si 1976compozitoarea Irina Odagescu Tutuianu este racordata as zice la realitatea muzicala europeana .Am observat o anumita disponibilitate a folosirii corului ca ‘’instrument’’ si chiar ca personaj ceea ce aduce o nota distincta in componistica ei . Medaliata la Gratz in 1982 pentru compozitiile sale dar si la Concursul international de muzica polifonica de la Iagbe, din Columbia, in 1981, Irina Odagescu Tutuianu este o voce distincta in componistica iar lucrarile sale au capacitatea de a trece usor o granita subtire dintre spiritul vechimii si cel al noutatii. Sonuri medievale rafinate ,pe alocuri ciudate, picura in sugestii polifonice, creand o atmosfera proprie .”extras dintr-un articol din 1986

Ilinca Dumitrescu ,pianista

Călin Ioachimescu ,compozitor Mihaela Martin,

violonista Lenuța Liliana Ciulei Atanasiu, violonistă

Am inceput rubrica mea Mica antologie a artei tinere cu portretul acestei violoniste de exceptie. Lenuta Ciulei Atanasiu (nascuta la Bucuresti,in 1976), a studiat la Conservatorul din Bucuresti si a castigat in 1976 prestigiosul Concurs International Paganini.O mare violonista, un simt al echilibrului, un tuseu inegalabil, o tehnicitate care atinge perfectiunea…”.1983

Valentin Gruescu, dirijor al corului teatrului de operetă Ion Dacian Ion Marin, dirijor Puţine întâlniri prilejuite de « Mica anthologie a artei tinere »din vremea Suplimentului, mi-au rămas atât de bine impregnate în memorie precum cea cu dirijorul Ion Marin. Îmi amintesc după amiaza călduţă bucureşteană în care ne-am întâlnit, era finele verii anului 1984,în apartamentul somptuos de pe colţul străzii C.A .Rosetti, atmosfera muzicală pe care casa o degaja, căci ştiam bine că e fiul marelui Marin Constantin,dirijorul mitic al Madrigalului românesc. Dar ceea ce m-a fascinat atunci era cum respira muzica acel tânăr muzician, conştiinţa clară a valorii sale şi determinarea sa. Îmi amintesc de asemenea că vorbea la telefon cu Tiberiu Olah , care pentru mine era totuşi un fel de întruchipare a dumnezeului muzicii şi că se tutuiau ! Nu pot uita siguranţa de sine, aplombul, starea de muzică totală pecare o degaja . Apoi l-am urmărit în concerte şi mi-am dat seama cât de fidel sieşi îşi este. Prezenţa lui la Mica antologie a fost o pagină din tinereţea artistului, pe care poate, prins de  vârtejul unei strălucite cariere el a uitat-o dar eu, iată, nu o pot uita.

Răzvan Cernat, compozitor, dirijor Dan Oprina,  cantautor

Sorin Lerescu, compozitor Sorin Lerescu (nascut la Craiova in 1953) este unul din cei mai activi tineri compozitori din zilele noastre Dupa studii la Conservatrul bucurestean unde a beneficiat de sfaturilor marilor profesori de componistica precum Anatol Vieru si Tiberiu Olah, Sorin Lerescu s-a lansat pur si simplu intr-o aventura artistica proprie si foarte personala creand un ansamblu de luzica ocnteporana. Este curajos, fara nici o indoiala pentru ca trebuie sa infrunte deopotriva inertia gustului publicului si un fel de teama de neciunoscut atit de stiuta in muzica . Curajul sau vine nu numai din constiinta propriei valori artistice ci si dintr-o superba solidaritate de generatie artistica . extras dintr-un articl publicat in 1986   

ion_ivan_roncea la harpa
Ion Ivan Roncea

Ion Ivan Roncea, harpist       Ion Ivan Roncea, marele nostru harpist are capacitatea de a dărui interpretări unice . De exemplu în Debussy fineţea interpretării este uimitoare.După studii la Liceul de Muzică Dinu Lipatti şi Universitatea de Muzică din Bucureşti, ( a studiat cu profesoarele Marica Pessione, Maria Belli şi Liana Pasquali)Ion Ivan Roncea s urmat cursuri cu Pearl Chertok, la New York, în 1977 şi 1979.Solist al Filarmonicii G .Enescu el a participat la turnee înEuropa, Orientul Mijlociu, China Rusia şi Statele Unite dar a sustinut si recitaluri acompaniat de orchestre faimoase din Viena, Dresda, Ierusalim, Frankfurt, Copenhaga. Marele câştigător al Concursului de harpa de la Ierusalim (1976), considerat drept cel mai mare harpist al lumii, românul Ion Ivan Roncea este un artist de o modestie de neânchipuit, vorbeşte mereu cu acelaşi drag drespre satul său ilfovean Frumuşani, despre familia lui, despre fetele lui, cu o naturaleţe şi un firesc cuceritor. Posesor al Certificatului de apreciere din partea harpiştilor americani în 1979 şi deţinător al Premiului Criticii Muzicale în 1976 dar şi al premiului Lily Laskine decernat deSocietate pentru renaşterea Harpei, Ion Ivan Roncea este un mare artist al artei noastre interpretative. ”1984  Carmen Stoianov, muzicolog Csyki Boldoszar, compozitor Iancu Dumitrescu ,compozitor Remus Manoleanu, pianist  Fred Popovici ,compozitor ,  Maia Ciobanu, compozitor   

    Liana Alexandra, compozitor „Liana Alexandra* este una din cele mai interesante şi personale voci în componistica noastră de astăzi. Autoare a unui număr impresionant de lucrări precum Simfonia I, 1971,Concert pentru clarinet şi orchestră, 1974,Secvenţă lirică pentru clarinet, trompetă şi pian, 1974,Simfonia a II-a (Imnuri), 1978,Concert pentru flaut, violoncel şi orchestră, 1980 „Crăiasa zăpezii” de Liana Alexandra, după Hans Christian Andersen, operă într-un act, 1982 Bucureşti„Mica Sirenă” de Ana Boldur, după Hans Christian Andersen, balet, 1983 Bucureşti,„In labirint” ,Simfonia a V-a, 1985-1986, Liana Alexandra îşi plasează creaţia pe o linie fragilă între o bună ştiinţă a armoniei şi o capacitate de tentare a unor noi teritorii muzicale. Buna cunoaştere a componisticii, a pianului şi a istoriei muzicii o ajută fără îndoială să deţină acest loc cu totul remarcabil în lumea muzicii noastre contemporane. În 1975, 1979, 1980, 1982, 1984, 1987, 1988 i-a fost decernat Premiul Uniunii Compozitorilo din Romania Union of Romanian Composers ,în 1979 –Premiul Gaudeamus ,în 1979 – premiul „Carl Maria von Weber”, Dresden,în 1980 – Premiul Academiei Române ” Fragment dintr-un articol publicat in 1986 in Suplimentul literar artistic al Scanteii tineretului.

*Liana Alexandra (n. 27 mai 1947, Bucureşti, d. 10 ianuarie 2011) compozitoare şi pianistă română, doctor în muzicologie şi profesor universitar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. încă din anii 1970, s-a afirmat ca o prezenta componistica de valoare pe plan internaţional obţinând numeroase premii .A fost căsătorită cu compozitorul şi violoncelistul Şerban Nichifor, împreună cu care a fondat, în 1990, un duo instrumental (violoncel şi pian) cu care a susţinut concerte în România şi în străinătate.

sergiu_anghel
Sergiu Anghel
adina_ cezar_dancer
Coregrafa Adina Cezar

Grupul de balet modern Contemp Adina Cezar,Sergiu Anghel, Contemp este deja celebru prin puterea de a exprima o încărcătură de idei și sentimente, mizând pe plasticitatea mișcării,pe fantezia coregrafiei ,pe spontaneitatea totală, asimilarea unui ritm sau transparența unei idei. El trăiește prin echivalențe și simboluri,prin suflul puternic și într-un fel inefabil al facerii dansului. Acești balerini am putea spune parafrazânbd un vers celebru , „ și-au creat baletul lor „ Profund personali,inventivi, receptivi la orice sugestie venită din alt gen artistic, ei alcătuiesc o formulă cristalizată și, evidentparadoxal, în continuă devenire,ăpentru că baletul lor încearcă să exprime însăși neliniștea căutării.Avem în Contemp o mostră de modernitate artistică.Cuceritori fermecători ei afirmă prin orice spectacol triumful căutării înnoitoare,al sensibilității .Desprinsă din baletul clasic după ce a semnat zeci de coregrafii și a insulfalt putere atâtor balerini,Adina Cezar evoluează în grupul Contemp alături de   Sergiu Anghel, Liliana Tudor, Ortansa Niculescu și adesori la contrabas Ovidiu Bădilă.  Adina Cezar  dă astfel adevărata ei măsură de coregrafă și balerină inspirată,dovedind inteligență artistică,putere de expresie și rafinament . ” 7 martie 1986,Informația Bucureștiului       Toate aceste articole au fost prilejul unor întâlniri memorabile iar reunirea lor intr-un volum ar fi reprezentat deopotriva o aspiraţie pentru autoare şi un imperativ pentru momentul artistic respectiv.     Din păcate, această reuniune nu s-a realizat niciodată, chiar dacă astazi, majoritatea acestor nume au facut dovada valorii lor, în absolut. Am păstrat  ca notaţie , calitatea de atunci a celor intervievaţi sau despre care au aparut articole, chiar daca între timp aceştia şi-au schimbat profesia sau au adaugat noi valenţe carierei lor profesionale.                                  Alte articole dedicate unor  cunoscute personalitati artistice .

Mircea Cornişteanu cineast,regizor Nicolae Margineanu;cineast, regizor Alexandru Tocilescu ,regizor ”Inventiv, cu o imaginaţie debordantă,căutător,frământat, Alexandru Tocilescu sau Toca, aşa cum îi spin prietenii este desigur regizorul zilei. Pentru el teatrul e un spaţiu al încercării artistice, al luptei cu orice fel de rutină şi inerţie. Nu alege niciodată o soluţie facilă acest adevărat artist ! Nu se mulţumeşte niciodată cu aparenţele. El propune o cheie a spectacolului şi îşi alege textul cu infinită atenţie. ,îşi caută actorii cu precizie de radar. El probează puterea regizorului creator. Poate de aceea e atât de iubit Tocilescu. Şi desigur, şi pentru marea vocaţie a prieteniei pe care o are. ”text din 1985

Cornel Ţăranu ,compozitor     

elena boariu
Elena Boariu Opriş grafician

 Elena Boariu graficiana‘Poate că întâiul impuls pe care l-am simţit în faţa acestor desene a fost acela de-a le numi « bijuterii » căci lucrătura e delicată, cere migală artizanală, atenţie şi pricepere de aleasă orfevrărie. Dar a fost numai un impuls.Fiecare lucrare propune de fapt mult mai mult : o viziune, destăinuire, o frământare, o incursiune cu meadrele ei, o rezolvare plastică a unei tensiuni a gândului. Ceea ce face artista într-un traseu artistic e o adâncire, nu o repetare obsesivă. De parcă insistând în reluarea unui profil, a unei siluete, a unui chip, a unei sugestii de peisaj ar putea ajunge la însăşi fizionomia închipuirii, la scăpărarea visului, la liniştea revelaţiei, la calmul transparenţei. Desenele au structura metaforei şi aduc parcă în memoria auzului rezonanţe de lirism fulgurant.” vezi pagina Elena Boariu

Şerbana Dragoescu ,artist plastic, tapiserieAproape imaginara - Copyright©2007-cleopatra-lorintiu.com In imagine, coperta cărții Aproape imaginară reprezentând o tapiserie de Șerbana Drăgoescu.

Studioul tânărului muzician (dialoguri cu violonista Mihaela Martin, violoncelistul Marin Cazacu, pianiştii Steluţa Radu şi Dan Atanasiu) , Bucuria artistică ( avec Mihai Bradiceanu directorul Filarmonicii George Enescu, Adevărata tribună muzicală ( dialog cu Radu Gheciu) 29 ianuarie 1984

Ionel Pantea  artist liric ( bas bariton, în perioada acordării interviului era directorul Operei Naţionale din Cluj Napoca, regizor al spectacolelor de operă ,interpret de marcă omagiat cu Ordinul Cavalerilor  de Malta .Roluri de excepţie în opere de Mozart , succese repurtate în Luxemburg cu rolul din Cosi fan tutte.)  

 Şerban Nichifor, compozitor     

Cvartetul  de coarde Pro musica (Filarmonica G.Enescu ,Bucureşti)     

Ansamblul folcloric Cununa de pe Someş     

Cvartetul Voces (Iaşi)     

Cvartetul Euphonia(Târgu- Mureş) Cleopatra Lorințiu a realizat şi interviuri cu personalităţi marcante ale vieţii culturale, în paginile intitulate : Biografia unei operere de referinţă în viziunea autorilor ( printre care ample interviuri cu

compozitorii Doru Popovici şi Laurenţiu Profeta (1925-2006), muzicologul Viorel Cosma , şi:

Magda Ianculescu
Magda Ianculescu

Magda Ianculescu(1929-1995) sporană româncă de notorietate internaţională, o mare doamnă a scenei lirice româneşti a debutat în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla, de Gioacchino Rossini, unul dintre succesele notabile ales carierei sale artistice. Alături de  Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea şi Valentin Teodorian (cu cel a din urmă a şi fost căsătorită) au alcăturit ceea ce mai târziu melomanii vor numi „garnitura de aur a Operei Române”. O voce uluitoare  prin amploare, timbru, muzicalitate fină, o tehnică de cânt stăpânită la perfecţiune -toate acestea  au propulsat-o pe firmamentul artei lirice . A cântat cu orchestre renumite în Belgia, Italia, Rusia, Franţa, Cehoslovacia, Iugoslavia, etc., avînd un repertoriu divers – peste 35 de roluri principale –, de la opereta vieneză, la opera contemporană românească. A interpretat peste 50 de roluri printre care : Iaroslava din Cneazul Igor de A. P. Borodin, Norina din Don Pasquale de Gaetano Donizetti, Donna Elvira din Don Giovanni, Blonda din Răpirea din Serai şi Suzana din Nunta lui Figaro, de W.A. Mozart. A făcut numeroase înregistrări la Radio, Televiziune şi la Casa de discuri Electrecord iar între 1969 – 1977 a fost profesor la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, formând şi lansând multe talente ale teatrului liric românesc.Interviul pentru SLASt a fost acordat în atmosfera caldă şi primtoare a casei sale din Bucureşti, în anul 1984

Gheorghe Tomozei,decembrie 1985 ,in casa din strada Clucer Udricani.fotografie de petru maier
Gheorghe Tomozei,decembrie 1985 ,in casa din strada Clucer Udricani.fotografie de Petru Maier
Gheorghe Tomozei in biblioteca sa din Bucureşti, strada Clucer Udricani
Gheorghe Tomozei in biblioteca sa din Bucureşti, strada Clucer Udricani

-scriitorul Gheorghe Tomozei, vezi pagina Tomozei

Cella Serghi vezi pagina https://cleopatra-lorintiu.net/cella-serghi/

Cella_ Serghi

     Mihai Borodi sculptor în lemn ( în prezent Mihai Borodi trăieşte şi crează în Franţa,lângă Dijon)

Mihai_borodi
Mihai Borodi, sculptor romin.Franţa,2012.

(un articol din 8.05.1983) „La Mihai Borodi m-a dus poetul Gheorghe Parja.  Ne-a dus  ar fi mai corect spus căci colega mea Beatrice Comănescu de la Sahia Film iscodea totul dintr-un punct de vedere strict cinematografic şi amândouă ne umplusem încălţările cu colbul unei amieze uscăţive,alergând destoinice de la atelier la expoziţie.De la expoziţie la muzeu ori prin parcurile oraşului presărate cu aceste lucăriri semnate Borodi. Acest tânăr plastician cu ochi parcă miraţi sau melancolici,cu vorbă calmă şi sigură,care înalţă sau,cum să spun eu oare mai bine,trnspune într-o altă tonalitate lecţia învăţată de la celebrul său unchi,cioplitorul de porţi Gheorghe Borodi,ca-ntr-o continuare firească şi necesară, o spirală de lemn. Locul sculptorului Mihai Borodi este la Sighetul Marmaţiei, iată un lucru simplu şi adevărat, care se impune cu puterea evidenţei. Cam ca-nflorirea de primăvară.Am înţeles foarte repede aceasta, de-ndată ce i-am văzut lucrările din centrul oraşului, Pomul vieţii  şi Cadran solar . Sculpturile erau o formă de Maramureş, decantată,trecută spre altceva, cu amprenta rafinată a institutului, dar erau într-adevăr Maramureş istoric şi din acel spaţiu spiritual,coagulat şi întreg,în ordinea imanentă a firii,nimic nu se putea dezlipi. Deci sculptorul acesta tânăr şi calm a plecat din Bucureşti,de bună voie s-a întors acasă prin libera lui voinţă, acesta e un fapt natural de care nimeni nu se miră, şi nimeni nu-l înconjoară cu vorbe patetice, de prisos. Un fapt care are frumuseţea discretă a Văii Izei,Marei sau Vişeului. Nimic ostentativ. O eleganţă deplină a simplităţii,folosindu-se de căldura lemnului,de calităţile lui,de obişnuinţa folosiri lui în viaţa de toate zilele.  Pomul vieţii e construit pe principiul îmbinării bârnelor la colţurile caselor, Pecetarul dezvoltă în piatră o anumită grandoare a unui obiect folosit de femei la pusul peceţilor, lucrarea de artă monumental ăpe care o face acum şi care va fi amplasată la intrarea în Sighetul Marmaţiei este un motiv solar ţi floral, preluând forme din ornamentica populară.  Lucrările lui Mihai Borodi devin fireşti şi de nelipsit acolo unde sunt amplasate. Plac fără ca publicul să mai problematizeze, au o naturaleţe a lor ,o limpezime şi-o fermitate senină. Limba română tradusă în lemn. La Sighet, un nord sublim care ne dă voie să fim oricât de emoţionaţi şi de patetici vrem, şi oricât de năvalnici,precum apele de munte ,unde însă numai gesturile de-o amploare definitivă ,de-o sinceritate lăuntrică pot spune că au un rost adânc. Exista  acolo o mână de plasticieni foarte tineri care au absolvit institutul ,au expus, lucrează, infirmând orice temere că altundeva decât pe Calea Victoriei nu s-ar găsit teren fertil de afirmare. Nu ştiu dacă sculptura lui Mihai Borodi îşi va apropia succesul.Nu ştiu dacă acest lucru contează. Nu ştiu nici dacă Mihai Borodi va intra în topuri,va câştiga burse şi concursuri,va călca până la urmă ţanţoş în detaşamentul privilegiat,dacă va face vogă în Europa, dacă-l vom urmări sâmbătăt pe micul ecran dând interviuri. Nu ştiu nici măcar dacă numele lui se va impregna în conşţiinţa publicului pentru care arta contează. Nu ştiu de asemenea dacă Mihai Borodi nu e un fel mai aparte de om şi artist, aidoma cioplitorilor de lemn din familia sa şi din familiile vecinilor lui, şi-ale tuturor maramureşenilor, aşa încât să-şi dorească el însuşi un fel de putere ascunsă.Prin însăşi naturaleţea faptelor sale artistice, trup din trupul Maramureşului istroic. Numele lui se poate uita dar pentru el nu cred că asta importă. Sculptura lui este firească este acolo, se încadrează perfect în tabloul de părimăvară pe care ochiul meu copleşit l-a privit şi pe care sufletul meu îmbătat de primăvară l-a cuprins.  ”

Miron Duca, pictor. Fragment din articolul din 12 februarie 1984, nr.7( 12) din SLAST.

« Crengile salcâmului » , rezemate de peretele dinspre nord. Un nod cu mulţi pictori tineri. Miron Duca este un colorist rafinat,dedat la idei fragile.Crengile salcâmului sunt surprinzătoare de parcă el le-ar fi pictat chiar parfumul îmbătător.Un portret a la Modigliani. Un şir de „Propuneri pentru peisaj „firul de gând te duce la catrinţe ardeleneşti, „cu vârste” o relaţie interesantă simbol-etnografie-natură. Un peisaj estompat-un colţ de sat văzut de după geamul în care ploaia triumfătoare de vară izbeşte-n rafale călduţe.Apoi sugestie de cascadă, în culori reci. Cam în această artie caută tânărul pictor în atelierul său,aflat,ca mai toate atelierele pictorilor bistriţeni, într-una din cele mai vechi şi mai încărcate de istorie locuri-prima casă din şirulSugăletelor,arcadele celebre ale meşteşugarilor saşi, un simbol al burgului de-a lungul vremii. Melancolic disimulat Miron Duca se dezvăluie cu greutate –culoarea e un cod, obiectul e un simbol, impresia de moment nu contează, pictura se cere răs-privită, căci ea, de cele mai multe ori ascunde o taină. O taină dezvoltată pe un patrat de pînzp, aria care-i permite o anume desfăşurare a relaţiilor compoziţionale. Portretist capricios, Miron Duca adăposteşte în personaj mistere la alegere într-o construcţie de o calmă fragilitate.nota generală a picturii sale ,ba chiar şi a desenelor, este aceea de contemplaţie tinerească şi gravă.” ( Miron Duca, născut la 1952, la Boianu Mare judeţul Bihor, pictor, membru al UAP din 1979.)

Maria Ploae, actriţă( articol din 1983) ” Maria Ploae este o actriţă singulară şi tulburătoare despre care nu ştiu cum aş putea scrie. O reticenţă gravă, o sobietate distinsă te fac să-ţi opreşti condeiul pus pe–nchipuiri blânde şi pe mărturisiri şi să rămâi la începutul cuvintelor. Deopotrivă în teatru şi în film Maria Ploae inspiră înainte de toate credibilitate. Rolurile pe care le alcătuieşte sunt atât de fireşti par atât de naturale încât te trezeţti participând cu tot sufletul la ceea se petrece pe scena, pe ecran. Fie că este vorba despre Gittel Mosca din piesa lui Gibson- feminitate diluat în tristeţe,iubiere şi neâmplinire,-sau eroina ciudată, contorsionată din “Mânia”lui Mircea Veroiu, jocul ei este atât de limpede ,are claritatea aceea la care se ajunge, adevprat,prin talent mult şi prin trudă îndelungată. Claritatea faţă de care explicaţiile devin zadarnice,sâcâitoare,interpetăriloe o pot chiar ameninţa aşa cum un zgomot,o vorbă aruncată în doi peri poate strica acea stare care premerge poezia. Un gest al ei are fragilitatea ceştii de porţelan în care ai pus primii ghiocei ,parcă miraţi ei înşişi, că sunt. Nimic nu e ostentativ, totul decurge limpede şi cald parcă, fără zorzoane,fără prisos de mijloace şi nimica nu-i degeaba ca-n amintirea unui vers al Sylviei Plath

Şi cine ştie , poate că evocarea acestei poete totale într-un cuvânt scris despre o actriţă, nu e un gest gratuit.Ţine poate de o esenţă tulburătoare a feminităţii, despre care desigur au dreptul alţii să vorbească iar noi nu, se cade s-o tăcem. Sigur că am vorbit cu Maria Ploae de multe ori ba chiar am avut năstruşnica idee de a schiţa idei de Interviuri tradiţionale pe care, de îndată ce ajungeam acasă le bandonam iute,precum proiectele romanelor fluviu din adolescenţă.   Vorbeam una alta cu Maria Ploae şi pe urmă mă apucam să citesc poezii. Starea pe care mi-o transmitea era greu de definit, era ceva între împăcarea înţeleaptă şi aspiraţie, melancolică, ceva ciudat şi profund tulburător,ca atunci când te gândeşti într-o sâmbătă seara de singurătate la propria ta viaţă, nici vesel, nici trist,nici curajos, nici înfrânt pur şi simplu, trăind. Şi amintirile pe care le extrage cu grijă, ca un arheolog sentimental, din memorie sunt tot aşa, mici acuarele apparent foarte simple, dar tulburătoare. Imaginea unei oglinzi,imaginea unui geam spart prin care Persida îl vede pe Hans (în interpretarea atât de nuanţată a lui Andrei Finţi) un castel lângă Praga, o rochie de mireasă prinsă în osia căruţei, începutul acestui mare succes al teatrului bucureştrean cu “Doi pe-un balansoar” ,un cadru din filmul Ștefan Luchian” filmarea unei scene lungi,lungi, paşii făcuţi, scara coborâtă,tensiunea,destinderea,drama încărcătura sufletească.Fiecare linie şi fiecare culoare îşi are locul ei şi importanţa ei,nimic nu e întâmplător şi nimic nu e contrafăcut căci un bun gust şi-o delicateţe anume înnobilează totul. Deopotrivă actriţă de teatru şi film, Maria Ploae are pentru fiecare din ele un registru propriu, modalităţi particulare dovedind o înţelegere în profunzime care refuză comunul, schema cu success sigur dar zadarnic,încearcă mereu mai mult, mai înţelept,mai adevărat. Şi prin aceasta mi se relevă parcă, structura muzicală delicat armonică a destinului ei de scenă şi platou, graţia romantică a construcţiei sale.”