Interviuri acordate

1.Cotidianul. Un interviu de Cornel Nistorescu cu Cleopatra Lorintiu, iulie 2022 

ICR Tel Aviv, directorul Salamon sau Cine nu e cu noi e împotriva noastră

-Bună ziua, bine te-ai întors acasă. Ești în vacanță?

-Mă bucur să ne revedem.Cred că noi doi nu ne-am mai întâlnit de la Paris, pe vremea în care eram diplomat la Ambasada României, acum 20 de ani.Tempi passati ! M-am întors cu adevărat acasă, mandatul pe care l-am avut, acela de consilier diplomatic MAE, director adjunct la ICR Tel Aviv, un mandat de 4 ani, s-a încheiat. Așa că m-am întors acasă de tot, evident încetându-mi activitatea.

-Ziceai că azi a fost ultima zi la MAE.Ce înseamnă asta ?

-Înseamnă o ultimă semnătură sub pe un lung șir de semnături, o notă de lichidare, un fel de consfințire a despărțirii dacă vrei să-i zicem așa.Un detaliu funcționăresc pentru administrație care sigur că numai în imaginația mea literară capătă alte proporții și valențe.

-Haide să ne întoarcem la perioada ta de activitate la icr Tel Aviv.Cum este viața în străinătate în slujba culturii române?

Eu știu cum ar trebui să fie: o continuă plonjare în realitatea țării respective, o căutare a zonelor în care ai putea glisa informație și prezență românească valoroasă, un acord fin între realitatea de acolo și tot ce știi,tot bagajul tău cultural, ce simți că ar trebui să se afle despre cultura poporului tău. În plus fiind vorba despre Israel, un loc deopotrivă de îndelungată istorie a lumii ebraice și de carrefour de civilizații și culturi, un punct nodal al culturii universale de care spiritul românesc este aproape, ba uneori chiar se confundă în siajul istoriei dacă ar fi să ne gândim la rolul coloniștilor evrei de la Moinești în fondarea primelor colonii agricole după 1881la Zichron Yakov și la Rosh Pina, dezvoltate ulterior prin forța vizionară a baronului Rothschild. Mai pe scurt, românii evrei au fost precursorii, ei au pus bazele a ceea ce la o distanță de șaptezeciși ceva de ani avea să devină un vis întruchipat al sionismului: actualul Stat Israel.

După cum știi, eu nu sunt evreică dar prin forța țintelor mele de interes cultural mai ales de autoare de cărți și filme documentare, m-am preocupat intens și cu oarecare ritmicitate de această problematică: am luat-o ardelenește, metodic, de la cartea lui Flavius Josephus,( personaj tragic al antichității, mare cunoscător al Torei, exaltator al iudaismului dar produs al sincretismului cultural, autor al ”Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor, ”)ajungând pe cât m-au ținut puterile, până la actualitatea culturală de ultimă oră a țării.

Tema evreilor de origine română sau a celor care au făcut Alya a fost una care m-a preocupat ani în șir, chiar ca realizatoare de documentare de televiziune, foarte multe dintre acestea fiind dedicate fie personalităților europene aș zice (”Tragicul nostru Ulise- Benjamin Fondane” sau despre Marele Rabin Alexandru Safran –”Rezistența spirituală”) ajungând apoi în sfera tematicilor sau autorilor care au devenit israelieni prin propria decizie în contexte politice mai mult sau mai puțin complicate.(Cu alte cuvinte, pe mulți dintre cei pe care i-am întâlnit mai apoi în Israel îi cunoscusem fie din România, fie din Franța, fie din Statele Unite unde la începutul anilor 90,eu, cu entuziasmul naivității acelei perioade, am fost producător independent ( adică de capul meu și fără nici o dependență materială sau politică) pentru un canal de televiziune american, 32 Illinois și am realizat pe spese proprii ora de program săptămânală tv ”Suflet românesc,”cam o sută de emisiuni…)

Cu scuze pentru acoladă, revenind la spiritul întrebării dumneavoastră, pot spune că, din păcate unul este modelul de imersiune, acela ideal, alta este realitatea. Mărturisesc deschis faptul că am fost o idealistă, nu așa s-au petrecut lucrurile.

Neîmplinirea vine, parte din pricini concrete din interiorul reprezentanței, parte din modul în care este gândit pattern-ul activității de institut (ca promotor asumat al culturii române în lume!). La nivel general, modul de evaluare a activității secționate pe ”proiecte” adică pe activități hai să zic punctuale, și care exclude orice formă de originalitate a prezenței tale în peisaj, ca personalitate care ar trebui să fii luată în seamă, ca formă de”ceva” adăugat, un fel de plusvaloare culturală.

Mai concret, ca oamenii din țara x să te respecte, tu trebuie să te impui nu prin forța cărții de vizită tipărită pe carton, ci prin felul în care ești, cât cunoști din cultura lor și din aceea universală, ce valoare ai ca om de cultură și avocat al Vocii tale naționale. Străinii nu apreciază trădătorii. Poate îi folosesc la un moment dat, dar în același timp îi și disprețuiesc.

Ce se poate face pentru o mai bună reprezentare și prezență culturală.După atâția ani de activitate trebuie să ai și niște concluzii.Care ar fi ?

E înduioșător că mă întrebați dumneavoatră ca voce majoră din presă dar nu m-au întrebat deloc diriguitorii, aceia care au în mână pâinea și cuțitul.

Nu știu de ce dar mă duce gândul la faptul că Mircea Eliade era doar atașat de presă în perioada sa de diplomație la Lisabona , Blaga de asemeni a fost atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Berna,Viena apoi, e adevărat cu rang mai mare în Ministerul de Externe, cariera lui de ministru pleniponențiar s-a curmat brusc odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea…

Mi-a zburat gândul la ei și la alții citind o declarație oficială și publică recentă privind destinul icr în care se punea problema ”cruțării” artiștilor de rutina managerială. Vai, de ce am sacrifica un autor, un artist, de dragul funcționărelii, al ”manageriatului”. Păi să schimbăm aparenta paradigmă, căci e doar circumstanțială : să afirmi internațional cultura țării tale nu trebuie să fie o funcționăreală!

Urmărindu-mi ani de zile colegii de birou, istoviți de păzirea pereților și uitându-se pe ceas de la nouă la cinci, când lumea de afară dădea în clocot de cultură ( expoziții, evenimente, muzică, muzee, librării și întâlniri de toate felurile) iar ei erau obligați funcționărește ”să stea pe calculator”, să vegeteze intelectual, supuși doar birocrației și bunului plac al decidentului, mi-am aminti brusc ziua în care într-o situație similară în anul 1981 uluită de capacitatea de pierdere a timpului ( vezi, a vieții…) de pomană, în institutul de cercetări din Vitan în care fusesem repartizată la terminarea facultății de cibernetică fiincă avusesem notă mare și prinsesem Bucureștiul, de, mi-am luat cărțile și caietele și am fugit în lume, (chiar dacă ea era mărginită atunci de sîrmă ghimpată) refuzând să fiu sclava Marelui Mecanism de pierdere a vremii pe care socialismul îl instaurase.

Acum, astăzi, stând strâmb și judecând drept, în câte locuri se petrece același lucru ? Ce e greșit ? Mai e de vină socialismul?

Neadaptarea la noua lume, incapacitatea de a da dreptul ”funcționarului ” să fie intuitiv, personal, să se manifeste, plăcerea de a-l supune prin argumente birocratice penibile și învechite…din păcate asta cariază viața noastră. Dar tot în sensul celor întrebate, cine e ”funcționarul cultural” ? Care e nivelul său de decizie într-un mecanism care inițial o fi fost bine intenționat gândit și care ulterior ajunge ecoul pârghiilor acționate haotic de factori greu de înțeles?

Cum azi toată lumea dă vina pe politică, la o primă lectură pare că politica culturală a României este vaca slabă și jigărită a peisajului înfierbântat al trocurilor politice. Poate că așa și este.La Tel Aviv am avut șansa bunei întâlniri și a unei bune relații cu marele poet Julio Martinez Mesanza, spaniolii nu se sfiiseră să-l pună director la Institutul lor cultural, Cervantes , un mare poet și traducător (laurat cu Premio Nacional de Poesia) un om de o modestie absolută și de o calitate umană liniștitoare, glasul culturii spaniole acolo era întărit de această prezență și de acel mod de a fi.

(În paranteză fie spus, mă uitam la tot ce a făcut pentru cultura israeliană ambasadorul David Saranga în România și mi-am spus că dumnealui face cât un institut cultural întreg …deci se poate, doar să fie talent, dăruire și cultură, și se poate!)

O altă observație pe care aș face-o se referă la nevoia imperioasă de abordare diferită a ”propagării politicii culturale” în funcție de țară, de spațiu cultural. Vedeți că încerc să mă adaptez folosind sintagmele de carton…Sunt bine intenționată.

Situația e diferită de la țară la țară dar ca în Israel nu este niciunde.

Aș vrea să o rezum cât mai simplu : niciunde în lume nu poți merge pe o stradă și din zece cetățeni, cel puțin o treime să nu fie aceia care au un străbunic, un bunic, un părinte sau altă rudă, un om originar sau legat de România. Numai în Israel.

Cifrele ce îi reprezintă pe cei veniți de-a lungul vremii sunt evident cele ale ministerului emigrației, nici acelea nu pot fi exacte, se vorbește despre șase sute de mii, dar cine mai știe.În același timp politica sionista a vremii, a anilor 50-60-70 mergea pe ideea de ștergere a diferențleor etnice, de unificare a oamenilor sub stindardul israelian și al limbii ebraice pe care majoritatea românilor evrei o învățau pornind de la zero în așa zicele Ulpane (centre de învățare a limbii). Să nu uităm că ei vorbiseră în România, preponderent, idiș.

România a rămas ( cu bunele și cu relele istoriei) un fel de sursă, ar trebui să redevină și un reper, o relație în care despre noi ca români și civilizație să se știe mai mult decât se știa pe vremea ont-ului și nici pe vremea tranziției cu cazinourile ei.

Rezumând, în limbajul adecvat instituțional eu am tot scris și trimis și spus diriguitorilor din România, note, observații și idei, probabil un consistent coș de gunoi de care se scapă iute printr-un clik.

Dar poate că și ei au dependențele lor, și sunt prinși într-un lanț anume, pe care strop cu strop l-a creat o pseudo realitate și o psdeudo lume care nu știm spre ce ne îndreaptă.

Care ar fi bucuriile care ți-au rămas? Mă refer la evenimentele culturale cele mai reușite.

Să știți că foarte foarte multe.În primul rând întâlnirile, multe din ele mai apoi materializate în evenimente derulate cu tensiune emoțională, cu prezență cu amintiri, mai apoi în perioada pandemiei cu sprijinul colegei referente Andreea Soare Waserstein, prin filmări și mici documentare făcute, cum se zice avec les moyens du bord și care există pe canalul de you tube.

De la poeta Marlena Braester, traducătoarea lui Amos Oz în românește, cea care este președinta asociației scriitorilor israelieni de limbă…franceză și directoarea revistei Continuum,

Cleopatra Lorintiu-Roni Somek-Marlena Braester

la fabuloasa lume descoperită grație Rayei Zommer-Tal directoarea Muzeului Janco Dada de la Ein Hod, (atunci când am realizat documentare dspre Marcel Iancu, Tristan Tzara sau Victor Brauner ), la lumea Academiei de Muzică și dans de la Jerusalem unde rector este domnul Klingoffer, muzician important care poate preda cursuri și la Conservatorul din București în limba română învățată la 4 ani de la bunica dumisale.

Întâlniri literare cu duiumul :amiciția cu Roni Somek considerat astăzi proeminent poet israelin, apropiat și dumnealui de spațiul nostru cultural ( la fel cum Adrian Graundfels energic editor și autor sau Sofia Gelman Kiss,Moshe B.Itsaki,Luian Zeev Herscovici, Cstel Safirman ,Veronica Rozenbeg,Francisca Stoleru,Madeleine Davidsohn), la șansa de a-l fi întâlnit pe Moshe Idel, marele savant erudit, care poate vorbi subjugându-te pur și simplu despre relația lui Eminescu cu Moses Gaster.

Am lansat zeci de cărți, am prezentat zeci de autori, poeți, prozatori,memorialiști, autori de cărți de amintiri, de monografii sau destăinuiri.Mi-e greu să fac o listă cu toate aceste întâlniri interesante, poate că ar trebui pentru că ea reflectă pasiunea pentru cultură și comunicare care există acolo. De parcă Strihan și Campus, Marius Mircu, Otto Shecher, Steiger,Palty sau Alexandru Mirodan, zecile de autori evrei români care s-au stabilit acolo și au murit acolo cu limba română de gât, nu ar fi muncit și rezistat în zadar.

Îi declaram criticului de film Dan Romașcanu care îmi ceruse un interviu la un moment dat că mă impresionează totul în traseul acestor oameni, cei care veniseră în Israel renunțând la bunuri, la mobile și covoare, la tot, dar cărau în geamantanele lor cărți în românește…Obstinația lor de a-și păstra limba într-un loc cu o limbă atât de diferită precum ebraica, e ceva ce trebuie remarcat.

De la poveștile impresionante de viață ale lui Richard Armonn la cele literare ale Mariei Găetan Mozes, colega de Școala de literatură a lui Labiș, Raicu și Tomozei din anii 50, până la ultima seară organizată de mine și dedicată americancei israeliene Brigitte Battat, alături de eseistul Mickael Finkental, toate întâlnirile și lansările de carte, discuțiile și serile institutului au fost sărbători.Nu sunt topită după rețelele sociale, totuși am numărat, măgulită, câteva sute de vorbe de bine (și două de rău) ale participanților, oaspeților,invitaților, celor care au însemnat densitatea de activitate din acești patru ani ai mei, mă refer exclusiv la evenimentele în care eu am fost parte.

Richard Armonn autorul biografiei ”Istorii care nu s-au povestit.”

Un loc deosebit îl ocupă în viața mea întâlnirea cu neurologul Jean Jacques Askenasy care e membru din stăinătate al Academiei Române, alături de care am scris ( în acești ani )și publicat o carte-dialog apărută în România la editura Rao, Despre ce nu se uită, o carte dialog între generații diferite și puncte de vedere care desigur, nu sunt mereu în consonanță, dar sunt de pe poziția înțelegerii reciproce și a respectului.

Plasticienii de care m-am apropiat și despre care am și scris( sigur că asta nu făcea parte din fișa postului dar am observat că aceste cronici de întâmpinare contează,apăreau în diferite publicații românești, am reunit o parte în e-book-ul Benevolenza apărut sub sigla Contact Intenațional din Iași, publicația lui Liviu Pendefunda care m-a susțitu moral în acești ani.) și ele furnizau artiștilor o anumite bucurie, efortul lor era răsplătit – Bella Rosenbaum, Vladi Alon, Cristina Weiss,Arie Lamdan, Sully Bronstein Wolf , în fine e vorba despre zeci de nume și tot zeci de expoziții.Toate acestea s-au realizat pro bono, fără o lețcaie din partea icr.Tot pe spese proprii au venit în evenimente mulți din România sau din lume, de la plasticiana Bianca Boros, la cercul de copii pictori de la Piatra Neamț, de la academicianul Carol Iancu și doamna Edith Safran Starobinski ori Avinoam Safran, celebru medic din Geneva, fiul Marelui Rabin, la Michel Iancu dirctorul institutului Maimonide din Franța, de la jurnalista Irina Airinei și Marko Katz la…oh, lista e foarte lungă, credeți-mă, venitul pe spese proprii și realizarea de evenimente de succes fără bani a fost una din preocupările mele majore.( ca și proiecțiile filmului ”România neâmblânzită”, grație unei corespondențe binevoitoare cu producătorul Alex Păun. )

Am lăsat la urmă evenimentele susținute financiar (modest) de icr, din care aș putea aminti spectacolul Lianei Ceterchi dedicat Reginei Maria și recitalurile violoncelistului Andrei Kivu, unul la Institutul Cervanes celălalt la Ierusalim la Academia de muzică cu sprijinul compozitorului Vladimir Scolnic.

Icr tel aviv reprezintă pentru mine un mare scandal. Am citit nenumarate articole despre neînțelegerile de acolo. Filiala ca filiala dar am citit și reacții de nemulțumire ale intelectualilor și artiștilor israelieni față de comportamentul directorului MartinLadislau Salamon.

Scandalul”,cum îi spuneți ,a devenit cunoscut public grație eforturilor jurnaliștilor locali din Tel Aviv, ale autorilor înșiși, mai cu seamă o parte din ei, legați de publicația Gazeta Românească (dar nu numai) și de fapt membri ai Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Israel,pe scurt ASILR, care s-au pomenit chiar de la finele anului 2018 excluși (ca asociație) de la dreptul de a co-organiza sau de a fi acceptați sub titulatura aceasta românească, în institut.

Știu că poate să pară absurd….

Ei plasează acest moment de rupere a realțiilor lor cu domnul director M.L. Salamon în legătură cu festivitățile dedicate ”Aniversării Centenarului României.” Sau mai degrabă …absența acestora.

Ceea ce mie mi s-a părut atunci doar o decizie pripită, personală și de neînțeles, luată de dumnealui în mod discreționar,pe atunci nu mi se părea imposibil de îndreptat, s-a dovedit vreme de trei ani și jumătate care au urmat, în schimb, ceva continuu, o sămânță de ură și dezbinare care a pătruns adânc în ceea ce e numit ”comunitate” (iar un termen greu de definit ).

Sunt așadar 3 ani și șase luni în care rugămințile mele, explicațiile scrise, luatul cu buna sau hârtiile oficiale trimise superiorilor direcți, au rămas fără vreun rezultat.

Explicam faptul că, autoare de limbă română fiind eu însămi și membră a Uniunii Scriitorilor de pe când aveam 20 de ani, nu puteam fi de acord cu ”interzicerea” participării la icr a Asociației scriitorilor români, cu eludarea titulaturii asociației. Mi se părea de-a dreptul o aberație.

Invenții și subterfugii intsituționale au fost puse atunci la bătaie împotriva mea, printre care și ideea transmisă ”de sus”, că ”nu trebuie să se mai facă evenimente în limba română ci numai în ebraică și engleză” , sau că ”icr nu e pentru cei care au origini românești ci pentru israelieni etc ” că de ei s-ar ocupa Ministerul sau direcția pentru ”românii de pretutindeni” indicații care mai mult dezarmau decât ajutau la rezolvarea situației ( aici o sa va rog să vă întoarceți la explicațiile mele anterioare despre ce este un israelian cu rădăcini românești!)

Ca întotdeauna în realitate, au apărut și cozi de topor, profilânduse un fel de ”rezbel” între tabere pe care deliberat domnul director nu doar că îl declanșase prin nesăbuințele dumnealui dar l-a și cultivat cu obstinație.

Din acest unghi mi s-a părut incredibilă de pildă darea afară de către dumnealui din incinta institutului (totuși , o instituție a statului român) a binecunoscutului Rabin Wasserman, de la un eveniment la care participau profesori din România veniți la Yad Vashem pentu studii dedicate Holocaustului.Împreună cu autoritățile israeliene și române,însoțim anual sute de israelieni și de români să participe la aceste comemorări care sunt absolut necesare și avem o experiență de ani de zile. Din păcate de la intrare directorul Martin Salamon mi-a spus că evenimentul este închis și că nu voi putea dialoga cu musafirii din România.Am fost surprins de această repingere a mea de către un reprezentant al României.In calitatea mea de rabin nu mă ocup de politică:de acea mi-am pus întrebarea de ce nu ne este permis să le arătăm unor profesori din România cum cinstim noi memoria Holocaustului”Rabin avocat Iosef Wasserman, referent pentru relațiile cu România al Asociației Parlamentare din Israel pentru cinstirea memoriei Holocaustului(15 august 2019)

Rabinul Wasserman e o personalitate și pentru israelieni și pentru români, el organiza Marșul Vieții la Iași, reprezenta o sumedenie de comunități religioase din Israel, un om iertător și în spiritul păcii și al înțelegerii, dânsul venise cu actele doveditoare cu sine…culmea, la darea afară asistase în miez de vară și o echipă (stupefiată) a televiziunii publice de acasă, dar din nefericire pentru domnia sa, era în bune relații, de stimă reciprocă chiar cu președintele asociației ASILR, domnul Dragoș Nelersa care deja devenise ”dușmanul public ” pentru domnul nostru director.

Tot acest conflict de trei ani și jumătate a fost cumva public, pentru că autorii cu pricina au scris în jurnale, au scris în România, nu au stat cu mâinile în sân, au sancționat derivele și abuzurile, au explicat tuturor oficialităților românești, de la miniștri la senatori, de la deputați la diplomați, la toate nivelurile, cu dovezi, cu declarații asumate și evident, au accentuat de fiecare dată că eu, adică directorul adjunct le țin partea.

Partea cui trebuia ținută? A Limbii Române? A cărții românești? a exprimării libere?

Vă veți întreba desigur unde era Conducerea Centralei în această vreme, în condițiile în care fluviile de reclamații curgeau către ea.(Și aș zice, majoritatea plângerilor se adunaseră către Comisia de cultura a Senatului(or avea număr de înregistrare?) cea care, precizez pentru cine ignoră acest fapt, este controlarea supremă a activității icr-urilor, audiază și dă girul numirilor de directori și directori-adjuncți, după un algoritm greu de descifrat dar care se pare, văzându-se numirile recente și reînnoirile de mandat pentru succese indiscutabile, precum și a domnului director în chestiune, funcționează în mod par default.)

Spre cinstea lui, vicepreședintele de atunci al ICR domnul Bela Dan Krizbai, conștient de situație ( și grație faptului că fusese el însuși, înaintea mea, director adjunct tot la icr Tel Aviv și cunoștea un potențial de invidii și răzbunări țesute,potențial care se manifesta acolo) a încercat ( martoră e litera scrisă a comunicărilor oficiale ) să îl atenționeze pe domnul Salamon cerându-i ”o mediere” cu asociația, somându-l să țină cont și de opiniile mele etc.

Când citeam în presă rugămințile de-a dreptul înduioșătoare ale unor oameni de mare calitate, sincer mi se rupea inima. Iată doar două fraze din articolul public al Magdalenei Brătescu, autoare și critic de teatru : ”Mă simt profund dezamăgită că de un an și jumătate, Institutul Cultural Român nu mai găzduiește nicio activitate culturală a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Mai ales că, până la instalarea dumneavostră în funcția de director, asociația noastră era o prezență lunară, dacă nu chiar bilunară la ICR.

La rândul nostru, am considerat întotdeauna oportun să sprijinim prin voluntariat, prezență și luare de cuvânt toate activitățile Institutului pe care-l considerăm o a doua noastră casă, cea a culturii române.

Cu tristețe vă mărturisesc că, de multă vreme, ASILR se simte considerată de ICR o paria, se simte marginalizată și disprețuită. Scriu aceste rânduri pentru a-mi exprima nedumerirea în fața acestei atitudini de neînțeles. Consider Institutul Cultural Român un promotor al culturii românești în Israel, iar Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română numără zeci de membri care publică anual zeci de cărți și are activități dintre cele mai variate și interesante cărora merită din plin să li se ofere o scenă de dimensiunile spirituale ale Institutului pe care-l conduceți.”

Articolele abundau, indicația scrisă a vicepreședintelui fusese evident aruncată la coș, dezbinarea provocată în mica lume românească israeliană lua proporții, teancul de plângeri, petiții, rugăminți și explicații creștea văzând cu ochii, mă veți întreba unde eram eu în toată povestea asta? La mijloc?

Pe de o parte în tensiune perpetuă cu superiorul ierarhic (șirul lung de umilințe funcționărești îmi rămâne în arhiva personală,cea scrisă și cea audio), dar și implorându-l omenește în fel și chip să înceteze această prigoană inutilă și acest război (qui prodest ?care, poate că era în profitul cuiva ?), pe de alta, participând la acțiunile Asociației în săli închiriate pe banii lor, aducând ei pe spese proprii oameni din România de dragul de a-i avea printre ei precum marele poetAdrian Popescu de la Cluj sau caricaturistul Costel Pătrășcan, și mulți alții, făcând recitaluri și lansări plătite din buzunarele lor subțiri, în condițiile în care sala institutului, aflată după colț, era goală și platită regește din bugetul statului român.

După cum dumneavoastra mă știți( căci mă știți de 40 de ani, ce să ne mai ferim să o spunem!) eu nu sunt o persoana conflictuală, toată viața am încercat și în bună parte am reușit să găsesc calea cea bună de înțelegere și de rezolvare a situațiilor în care se înfruntau puncte de vedere diferite.

Dar cum puteam să găsesc armonie cu o opinie care însemna înainte de toate prigonirea, umilirea, disprețuirea colegilor mei autori și a vorbirii limbii române?

Cam greu de răspuns.

Acolo se aplica lozinca făcută celebră de Lenincare nu este cu noi este împotriva noastră“, în limba latină suna mai bine, ”Qui non est nobiscum, Adversus nos est …”și citarea titanului împământenirii disprețului față de adversarii politici din cultură nu e întâmplătoare. La fiecare nou abuz, domnul director răspundea printr-un interviu pompos, autolaudativ, pagini întregi aranjate prin jurnale, până când ne-am convins cu toții de adevăr : nu îi păsa nimănui de ce se petrecea cu adevărat, acolo .

După cum ați văzut (totuși presa a reacționat), nu a existat nici o urmare de analiză sau revizuire în nici unul din cazurile semnalate, dimpotrivă, a urmat o păruială generală ca-n filmele cu Stan și Bran în urma căreia publicul obosit, istovit, plictisit nu a mai zis nimic : a persistat exprimarea unei sile, a unui dispreț generalizat față de munca icerista.

E dreaptă situația asta față de cei care efectiv muncesc cu pasiune, imaginează, crează, impun fapte culturale de valoare ?

Iar în ce mă privește, cum va rămâne peste timp cu apartenența mea la icr ? Tot efortul meu va să fie ceva de compătimit, o luptă himerică, o aporie?

-Ale cui interese le reprezintă directorul icr Tel Aviv ? cum îți explici că în ciuda scandalurilor repetate, a articolelor apărute și în țară și în presa din Israel el a fost menținut?

-Mă faceți să râd amar și să dau un citat din petiția adresată de israelieni domnului Ministru al Afacerilor Externe : ”La data de 8 martie a.c. mandatul în Israel al domnului director se încheie cu această pată neagră asupra culturii românești.

Unii răsuflă ușurați dar nu cunosc toate datele problemei.Domnul director nu dorește sub nici o formă să se ridice de pe acest fotoliu confortabil și face tot ce-i stă în putință să-și prelungească mandatul.

Totul depinde de susținerea politică de la București.(..)UDMR ar putea trimite pe altcineva, partidul are mulți oameni care pot face treabă bună în Israel, dar deocamdată, domnul director rămâne pe poziții pentru a-și păzi cu strășnicie scaunul. Ni se pare fără precedent acest gen de vânătoare de posturi.Noi, ca simpli oameni de cultură sperăm doar că va veni o decizie politică care să nu omoare cultura românească încă patru ani.Anexez cateva din plângerile oamenilor.ing.Dragoș Nelersa CEO Familia, Israel”.

De fapt oamenii l-au implorat pe domnul Kelemen Hunor pe toate căile directe și indirecte, să trimită pe altcineva din UDMR pe postul de Director la Tel Aviv, pe oricine altcineva, înțelegând faptul că prin algoritmii de neînțeles ai politichiei românești, țara lor, adică Israel, cade din punctul de vedere al propagării Culturii Române în seama UDMR-ului.

Pentru sutele de oameni ajunși mai de demult sau mai de puțin timp în Israel , tot ce se petrece este ceva ce depășește puterea lor de înțelegere, cum îmi mărturisea de curând un strălucit diplomat israelian tot cu origini românești pe care îl știam din timpul mandatului meu diplomatic de patru ani de la Ambasada României în Franța (2002-2006) dar și un fost ministru de interne al acestui stat, statcare știe să își apere numele, orice am zice.

-Ce știi despre opera lui M.L.Salamon? Este politician, intelectual, artist ?chiar cunoaște cultura română sau reprezintă cultura maghiară și adio?

 

-La întrebarea despre interesele cui sunt reprezentate acolo, eu nu pot să răspund. Iar la următoarea întrebare mă tem că de teama vulgarității spălării rufelor murdare în public și a amenințărilor cu procese și fel de fel de alte murdării, nu vreau. Poate că un personaj dintr-o viitoare carte a mea o va face, cu mai mult umor și cu prisosință de dovezi.( Am mai mare încredere în scriitoarea care sunt,decât în funcționara care eram).

In privința reprezentării culturii maghiare acolo, presupun că cei care l-au desemnat sunt mulțumiți din moment ce l-au susținut pentru re-investire.

Mai în glumă mai în serios, dumnealui mi-a declarat personal că ”în politică numai șantajul merge”.Așa o fi, dumnealor sunt politicieni și probabil că știu mai bine.

Așadar stimate și mult prețuite Cornel Nistorescu, cei care trebuie să mai răspundă la această întrebare a dumneavoastră, sunt : conducătorii UDMR, vicepreședintele Comisiei de Cultură a Senatului României, conducătorii din ministere și evident din Institutul Cultural Român. Dumnealor l-au pus și susținut, dumnealor știu mai bine. Mai devreme sau mai tîrziu eu sunt sigură că se va răspunde la întrebări și că va fi satisfacută și curiozitatea noastră.

-Tu ai ales să pleci sau ai fost rechemată?

-Mandatul pentru care am fost numită (în 6 decembrie 2017 a avut loc audierea la Comisiile reunite, de Cultură și Externe ale Senatului de atunci), a fost pentru 4 ani. Eu am ajuns acolo lăsându-mi slujba de realizator la Televiziunea Română și jumătatea de normă de Consilier la Ministerul Culturii.

Nu am făcut nici o cerere oficială, scrisă, către conducerea ICR -ului de a obține un nou mandat.

In situația asta a plecării de bunăvoie, nimeni nu putea să pună presiune pe mine. Presiune a fost totuși, una funcționărească și psihologică, mă întreb cum își amintește domnul director dacă s-ar privi în oglindă cu minimă sinceritate, ultimele 40 de zile din mandatul meu, în care nu mi-a adresat nici un cuvânt, trecând pe lângă biroul meu ca pe lângă o mobilă, boicotându-mi evenimentele în mod gratuit și inutil, timp în care pregătea plecarea mea prin demantelarea bibliotecii române, ajunsă prin pachete de carton, mutând aiurea câteva etajere în mod demonstrativ în sala de festivități, așa încât și aceea să devină improprie unor evenimente. Și dacă toată starea creată, în care subalternii dânsului erau înfricoșați să îmi vorbească, în care autorii mă sunau non stop și îmi transmiteau că mă susțin, că îmi mulțumesc,că ”sunt cu mine ” în pofida represaliilor care știau că vor urma, mă întreb așadar dacă astea au vreo legătură cu statutul de ”diplomat” afișat.

Din fericire reușesc să mă detașez privind în urmă cu părere de rău și plângând de milă ”propagarea culturii noastre românești.”

– Ai mai scris ?

  • A trebuit să aștept jumătate de viață ca să am parte de acest interviu. Interesant, grație celui mai mare eșec instituțional din viața mea. Poate că asta e compensația .

Și da, am mai scris. Greu și puțintel dar sper să îmi revin cu toate că mă mai trezesc noaptea în coșmaruri legate de ce s-a petrecut acolo.

Remember Alexandru Mirodan- in imagine Vladimir Mirodan, Costel Safirman, Cleopatra Lorintiu , 10 martie 2022 ,la Tel Aviv

Sper să ajungă la toamnă în librării ”Zboruri secrete” (la editura ” Ecou transilvan”) cuprinzând retrospective, eseuri, amintiri și interviuri cu personalități precum Ștefan Augustin Doinaș sau contemplative precum ”Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei”. Venind vorba despre Tomozei, am reușit să reconstitui toata cariera lui de cronicar de film în cartea”Tomozei iubea filmul”, care devine o prețioasă dovadă a cinema-ului românesc din anii 60 cu întîlniri fabuloase precum George Vraca, Liviu Ciulei, Victor Iliu și zeci de actori, marii actori ai noștri aflați atunci la tinerețe. Mă așteaptă spre rezolvare Arhiva Gheorghe Tomozei ( de care mă ocup în virtutea faptului că ne-a rămas nouă, mie și fiului nostru Maximilian Tomozei) dar și ceva mai nou :Arhiva Alexandru Mirodan pe care fiul dramaturgului,Vladimir, care e el însuși un teatrolog renumit la Londra, mi-a încredințat-o spre ”rezolvare” și revenirea în România a dovezilor de viață și creație a unui mare dramaturg și jurnalist.Deci o să mă ocup…de alții.

Și voi continua romanul pe care îl începusem înainte de a ajunge la Tel Aviv (este o continuare la romanul meu ”Pălăria de pai” cel apărut în 2013 la Eikon în două ediții succesive) aceasta va fi o carte despre destinul unui evreu român din Cernăuți, un medic devenit francez, trăitor la Paris în timpul războiului, și care are un rol important în mișcarea sionistă, al cărui prototip este medicul Nathan Brumberg.

Până la urmă revin la tema cu care ne-am început dialogul pentru care vă mulțumesc și îmi cer scuze că nu pot fi mai explicită, mai incisivă, mai fermă. Mai puțin ”sfioasă”, cum frumos spuneați adineaori.

E numai o protecție necesară pentru că am început de o vreme ( doamne, nu îmi dau importanță!) să mă simt o țintă.

2. „au renunțat să aducă altceva de acasă în puțintelele lor bagaje… și au cărat valize cu cărți în românește”

(sursa imagine: colectia de fotografii a poetei Cleopatra Lorintiu)

 

– interviu cu Cleopatra Lorințiu, directoarea adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român –semnat de Dan Romașcanu pentru” Literatura de azi”(2022)

În luna mai a acestui an, doamna Cleopatra Lorințiu încheie o perioadă de patru ani în care a fost directoarea adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Personalitate multiplă – poetă, scriitoare, jurnalistă, scenaristă și realizatoare de televiziune, diplomată și promotoare culturală –, Cleopatra Lorințiu lasă în urmă la Tel Aviv numeroase realizări impresionante într-o perioadă care nu a fost ușoară din multe puncte de vedere, marcată de activități care au contribuit la consolidarea cunoașterii reciproce dintre culturile română și israeliană și la promovarea valorilor românești și a limbii române în Israel. Lasă, mai mult decât orice, aici, în Israel mulți prieteni.

Doamna Lorințiu a avut bunăvoința să răspundă întrebărilor mele pentru cititorii revistei ‘Literatura de Azi’.

***

Dan Romașcanu: Ați ajuns la Tel Aviv în 2018, după alte etape de activitate culturală rodnică în străinătate, între care o perioadă la Paris. Ce este specific în Israel, prin ce se deosebește o misiune culturală română în Israel de alte locuri din lume?

Cleopatra Lorințiu: Poate că o să vă surprindă, dar totul începe cumva cu un monument ridicat în pădurile din prejma Ierusalimului, onorând numele și memoria doctorului Nathan Brumberg, în amintirea faptelor lui notabile și a carierei sale din timpul celui de al Doilea Război Mondial și din perioada care a urmat. De la datoria pe care am resimțit-o față de cel care a fost tatăl soțului meu, mon beau père cum se zice, de la puternica sa personalitate, ca simbol al acestei relații deopotrivă puternice și subtile întru spiritul evreiesc, românesc și francez laolaltă, a pornit opțiunea mea de a accepta un post în diplomația culturală la Tel Aviv.

Deci punctul cel mai recent de apropiere a mea de Israel este soarta și cariera lui Nathan Brumberg, dar mult îndărăt e amintirea copilăriei mamei mele, petrecută prin preajma Fălticenilor ei, a Ieșilor și, în general, a Moldovei noastre, amintirile care mi-au modelat visurile și în care apăreau mereu familiile Leibovici, Bercovici, Herșcovici și așa mai departe, despre care mama îmi spunea tainic că au plecat departe, undeva unde cresc portocali.

Știam multe și voiam să știu și mai multe despre Israel, înainte de a veni aici pentru un mandat determinat, de la bun început, de patru ani, preocupată de-a înțelege mai bine această punte ineluctabilă dintre țările noastre.

Și cum aveam, cum ziceți dumneavoastră stimate domnule Romașcanu, un oareșce trecut (pe undeva atipic) în diplomația culturală, purtam în mine și speranța de a realiza ceva concret. Despre reușitele, nereușitele și toate unghiurile posibile de abordare vă voi putea să vă vorbesc dacă vă va interesa numai după încheierea contractului meu, atunci când voi redeveni un scriitor liber de contract, cum se folosește acum cu mare frecvență termenul de free lance.

La întrebarea „Ce este specific în Israel?” va trebui să răspund… într-o carte! la care de altfel lucrez, orice răspuns ar fi acum ciuntit și prin urmare neîmplinit.

Totul este specific și, în același timp, paradoxul este că te și simți pe alocuri ca acasă, ca în România. O să vă spun o anecdotă: la un moment dat ne-au vizitat arhitecții de la Uniunea Arhitecților din România, cu o expoziție de excepție, „7 arhitecți evrei”, înfățișând niște planșe frumoase cu prezentări succinte și imagini ale parcursului unor personalități din arhitectură, bineînțeles începând cu Marcel Iancu. Ei alcătuiseră atunci și un catalog foarte bine gândit, cuprinzând în majoritate case bucureștene concepute de acei arhitecți.

Mult după ce s-a terminat expoziția, am oferit unei cunoștințe, un israelian din Yaffo , un asemenea catalog. Când l-a primit, el l-a răsfoit oarecum observând pozele și a spus, „Foarte frumos, ați scos un catalog despre casele din vechiul Tel Aviv?”

Mica relatare anecdotică spune mult.

(sursa imaginii: https://cleopatra-lorintiu.net/en/eniko-szilagyi-3/)

D.R.: În ce măsură vă era cunoscută cultura israeliană și cea evreiască, în general? Cum ați descrie starea actuală a culturii israeliene, scena culturală și artistică din această țară?

C.L.: Mă potopiți cu întrebări foarte grele și care cer răspunsuri foarte lungi, complexe. Vor fi aceste răspunsuri tema unor cărți viitoare? Vă răspund acum (cu un surâs!) la o altă întrebare, cea legată de planuri…

Unele elemente din cultura israeliană mi-erau cunoscute, iar despre cea evreiască îmi e greu să exprim interesul meu printr-un cuvânt – ea este leagănul culturii umanității, așa precum cea greacă și cea romană. I-am citit pe scriitorii evrei, de toate expresiile, cu nesaț. Tânără fiind și produsul școlii românești din anii 60-70, eu nu am crescut într-o atmosferă a „diferențierii”, ci a alterității în sensul pozitiv.

Dacă mă simțeam aproape de Nora Iuga, excepționala doamnă a poeziei românești, sau de prietenul Constantin Abăluță, dacă îmi apăreau cărțile de poezie prin grija infinită a marelui poet Florin Mugur, prietenul apropiat al soțului meu din acea perioadă, Gheorghe Tomozei, din păcate dispăruți amândoi nedrept de devreme, dacă persoana care m-a susținut și m-a ajutat realmente, publicându-mă în anii mei grei (căci au fost 9 la număr…) era Gica Iuteș, dacă eram oaspete favorit în casa Sandei Faur și alte și alte exemple de oameni dragi și prețuiți, precum Felicia Antip, credeți că pe vremea aceea eu mă raportam la ei cu gândul că sunt „scriitori evrei”? Asta era ceva legat de biografie, așa cum despre mine se putea spune că sunt o tânără venită din spațiul ardelenesc, dintr-un mic orășel de provincie, la București.

Întâmplările lor de viață și de biografie erau pentru mine interesante, chiar fascinante, și prin intermediul lor am înțeles mai bine și mai adevărat ceea ce istoria ne spunea destul de sec în propoziții sentențioase .

Partea a doua a întrebării însă nu o pot satisface din motivele invocate la începutul dialogului nostru: un răspuns parțial ar fi faptul că nu sunt pregătită pentru a face față la o asemenea provocare: În Israel am văzut în muzică o stare cuceritoare, de un nivel excepțional (la concerte de excepție de la Auditoriul Bronfman, nu de mult concertul cu dirijorul Zubin Mehta și pianista Martha Argerich sau opera Tosca în concert), am fost la două spectacole de operă, grație biletului de favoare primit de la Ionuț Pascu, și am constatat nivelul Operei din Tel Aviv (reprezentația cu Evgheni Onegin a fost un regal). Am fost prin multele galerii de artă plastică și la teatru și am sesizat un anume gust, un trend, cum se zice artistic, specific israelian. Și am mai înțeles că nu orice spectacol, artist, operă sau reprezentare de orice gen poate fi gustată de publicul de aici. Că există un cerc de preferințe și afinități , un mod specific de promovare și apropiere, care ar merita o mai aprofundată cunoaștere.

În același timp, am observat cum iubitori de muzică și teatru din Israel, merg în România pentru „sesiuni de spectacole” și fac un fel de cură de muzică la Festivalul Enescu, sau de teatru la Festivalul de la Sibiu al lui Chiriac, sau la Cluj, la Festivalul de film sau la București etc. etc.

(sursa imaginii: https://cleopatra-lorintiu.net/scurte-intalniri/)

D.R.: Care este starea literaturii în limba română care se publică în Israel?

C.L.: Întrebarea aceasta e un punct sensibil și care m-a preocupat constant. Am fost și acuzată, și apărată (poate că așa e bine!) cum că țin partea asociației de scriitori israelieni de limbă română și mi s-a reproșat chiar acest lucru, afirmându-se că institutul trebuie să se axeze pe publicul „străin”. Sinceră să fiu, scriu de la 14 ani, am debutat editorial la 18 ani, am intrat la 19 ani în Uniunea Scriitorilor din România, cred că atunci eram cea mai tânără autoare, am trăit o viață prin și în literatură, mi-e greu să nu fiu solidară cu scriitorii de limbă română, oricine ar fi aceștia și în orice formă de asociere ar fi sau n-ar fi, căci nu e obligatoriu să faci parte dintr-un sindicat sau o asociație pentru a scrie și a publica și a trăi pentru asta (nu neapărat și din asta).

Aici, lucrurile sunt complicate, deoarece misiunea din Israel este diferită total de celelalte misiuni culturale din lume. Aici evreii români sunt cetățeni israelieni cu drepturi depline, ei au venit în Țara Lor, iar ei manifestă interesul profund pentru păstrarea limbii române.

Mă gândesc la lupta pe care au dus-o autorii anilor 50- 60 -70 pentru a-și apăra limba, acuratețea exprimării, vocabularul, contactul cu matricea culturală românească, mă gândesc câți dintre aceștia au renunțat să aducă altceva de acasă în puțintelele lor bagaje de olimi și au cărat valize cu cărți în românește.

Acești oameni sunt israelieni, zeci de mii de oameni, între care nespus de mulți autori, sau cititori, intelectuali de înaltă ținută, oameni din fel de fel de profesii care au găsit de cuviință să-și păstreze exprimarea și în românește.

Cum poți să neglijezi acest lucru, când cei mai mari lingviști, specialiști ai limbii române au fost evreii Șăineanu, Mozes Gaster sau Alexandru Graur? Așa, măcar ca un semn de prețuire pentru înaintași…

Nu vreau să fiu patetică, dar, sincer, m-a impresionat până la lacrimi intervenția profesorului Moshe Idel din seara organizată de mine la ICR și dedicată lui Eminescu în ianuarie 2022. O puteți vedea, ca de altfel multe alte evenimente, pe canalul de YouTube al institutului.

Apoi am avut ocazia, printr-o mijlocire interesantă a domnului Nanu Peri și a doamnei Laura Aslan de la Paris, să plonjez de-a dreptul în extraordinara aventură culturală a regretatului Al. Mirodan care vine în Israel în anul 1977 din poziția de „dramaturgul important al românilor”, în plină dictatură, renunțând la tot ce însemna acel titlu, și nu mai poate fi jucat aici în primul rând din cauza fisurii între problematica pieselor sale și realitatea israeliană, dar pentru a-și apăra cu fervoare evreitatea românească, talentul publicistic și cultura impresionantă, scoate 270 de numere de revistă …„Minimum” , cea care i-a însoțit ani buni pe cititorii de aici. O să râdeți… revista pleca cu poșta și în Statele Unite, și în Australia, și în Franța, și în România… granițele nu au pus lacăt pe comunicarea intelectualilor. Întâlnirea cu fiul dramaturgului, criticul de teatru și profesor emerit în teatrologie dr. Vladimir Mirodan, venit special de la Londra pentru un eveniment (a venit pe speze proprii, să nu se îngrijoreze nimeni că am fi cheltuit vreo para, majoritatea evenimentelor organizate de mine au fost pro bono și toate expozițiile găzduite, de asemenea).

Lista scriitorilor de limbă română (eu prefer să spun a autorilor căci sunt autori de cărți – multe din ele sunt nu ficțiune, poezie sau eseu, sunt cărți de memorialistică, restituiri, istorii, biografii) este enormă.

Mulți dintre ei s-au prăpădit între timp. Acum citesc opera celui care a fost fratele matematicianului Solomon Marcus, și mă minunez. Pe Marius Mircu, evident, nu l-am întâlnit niciodată. Mi se pare un destin de film. Mi-l imaginez scriind, și iar scriind, în singurătate și încrâncenare, să lase mărturie, să rămâie după el, să editeze pe spezele lui. Pe ultima pagină a unei cărți e scristiraj 101 exemplare, exclusiv pentru biblioteci publice, pentru cercetători, pentru presă”.

În perioada șederii mele aici, în Israel, am întâlnit o parte din autorii de limbă română. Cu unii dintre ei am dezvoltat o relație personală, o prietenie aș îndrăzni să spun. Nu afișez aceste prietenii public pentru că nu aș vrea să le fac vreun rău lor, nu care cumva prietenia mea să fie o carte de vizită nefastă pentru viitorul lor. Îmi permit să amintesc doar trei nume, trei oameni care știu sigur că nu se sinchisesc dacă nu vor mai avea deschise anumite porți.

Marlena Braester, poetă foarte personală,de mare modernitate și subtilitate, importantă traducătoare a operei lui Amos Oz în românește, (cărți de preț apărute în ‘Raftul Denisei’…), de care mă leagă o formă de solidaritate literară, cred eu, definitivă. Numai o poetă adevărată a putut să traducă „Să nu pronunți noapte”, „Iuda” și „Aceeași mare” așa cum a făcut-o ea. Precum știți, ea e mai cunoscută în lumea scriitorilor israelieni de limba franceză, este șefa asociației lor și editoarea revistei scriitorilor israelieni în limba franceză „Continuum”, alături de scriitoarea Esther Oren.

(Paranteză: Uneori e bine să te uiți și la ce fac alții… Îi vedeți pe cei de la Institutul Francez cum își promovează valorile? Cum finanțează o revistă în limba franceză? Cum își susțin cultura? Cum se adresează publicului lor israelian predilect de limbă franceză? Asta se întâmplă și cu italienii, cu al lor excepțional institut de la Haifa, și cu polonezii ș.a.m.d.)

Al doilea exemplu de autor total atipic și extraordinar de interesant și prolific este dl. academician Jean Jacques Askenasy de care mă leagă o admirație absolută transformată într-o prietenie extraordinară.

Așa o legătură intensă s-a stabilit între noi, încât până la urmă l-am convins să alcătuim o carte de dialoguri, s-a petrecut în vremea pandemiei e adevărat, carte apărută în România, la prestigioasa Editură RAO, Despre ce nu se uită și care prezintă fragmentar fierbințeala discuțiilor noastre. Fermecător este faptul că nu suntem de multe ori de acord, că ne contrazicem ca de la generație la generație, dar că peste toate domnește o prețuire reciprocă și un respect cald.

În sfârșit, a treia persoană pe care o amintesc și despre care sunt sigură că nu va avea de suferit că îmi declar prietenia în mod public, este domnul Richard Armonn – cartea lui de mărturii și parțial de autobiografie m-a fermecat pur și simplu și am descoperit așa un om extraordinar!

Poeți, scriitori și jurnaliști de aici de limba română îmi sunt dragi mulți, mulți, Despre unii am apucat să scriu (cronici în jurnale românești și e-bookul Benevolenza) și am să mai scriu. Nu le pomenesc numele numai pentru că nu vreau să apară interferențe nedorite.

Din păcate, șederea mea aici a coincis cu o perioadă din viața mea în care am realizat că există lupte fratricide, răutăți inutile și chiar răzbunări.

Plec de aici cu această durere în suflet despre care să nu-mi spuneți, domnule Dan Romașcanu, că este una consolabilă.

Continuarea interviului nostru (dacă va fi, evident, dacă va interesa pe cineva ) va pune degetul pe rană și va vorbi despre unele adevăruri.

D.R.: Va interesa în mod sigur. Chiar vă propun să considerăm acest dialog doar ca o primă serie, urmând ca o a doua întâlnire să o programăm pentru peste câteva luni.

C.L.:Realizarea unei biblioteci publice românești în Israel mi se pare ceva greu, administrativ vorbind.

În România există, fără îndoială, în biblioteci, cărțile autorilor israelieni, o parte din ele, o bună parte din ele, fiind scoase pe banii statului român, și trimise de dincolo, încoace. Și asta e bine.

Un transfer de cărți, o comunicare continuă există neîncetat. Și astăzi autori de aici sunt mai degrabă mai publicați și mai cunoscuți în România.

În privința scriitorilor români traduși în ebraică, lista e mult mai sărăcuță și se bazează majoritar pe prietenii, pe conexiuni personale, pe episoade de politică culturală. Pe de altă parte, discuția asta mă trimite cu gândul la una mult mai amplă: care o fi soarta literaturii, a bibliotecilor, a cărții editate pe hârtie, ce va urma, ce lăsăm generațiilor de după noi și dacă aceste generații mai bagă de seamă ce le lăsăm…

În contextul acesta, când oamenii mor și fug și se aude zgomotul armelor, sincer îmi este greu să găsesc răspunsurile.

D.R.: Să sperăm că pacea și dreptatea vor prevala. Vă mulțumim mult pentru amabilitate și pentru timpul acordat revistei ‘Literatura de Azi’. Sper că vom rămâne în legătură și vom putea continua dialogurile și după întoarcerea dumneavoastră în România. Multă sănătate și succes în tot ceea ce va urma.(Interviul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

3.

https://www.youtube.com/watch?v=lcuCHetOwb8&t=5s

În septembrie 2020 Revista Contact Internațional condusă de prof.dr.Liviu Pendefunda, îi atribuie Cleopatrei Lorințiu, Premiu Kelpius(Pentru Slujirea Cuvântului pe Altarul Luminii ) prilej cu care mai multe personalități ale culturii au felicitat-o.

Iată notația scrisă la aflarea veștii:

Premiul Johannes Kelpius 2020 decernat poetei Cleopatra Lorintiu

Aflu, impresionată, că remarcabila revista ”Contact internațional” aflată la ceas aniversar,30 de ani de apariție! mă copleșește cu acordarea Premiului Johannes Kelpius (pentru slujirea Cuvântului pe altarul luminii). Superbă spunere,onorantă. E neașteptat și tulburător, pentru mine, în același timp. Un gând de recunoștință intelectualului, poetului, eseistului renumit Liviu Pendefunda fondatorul și conducătorul revistei. Doresc ”La mulți ani!”acestui tezaur de cultură, ancorat în sufletul românesc și integrat în literatura universală, cu tot respectul și prețuirea față de toți cei care o alcătuiesc cu măiestrie și suflet.”

Academicianul prof.dr.neurolog Jean Askenazy( din Israel) a găsit de cuviință să explice într-un articol din publicația israeliană de limbă română”Gazeta românească”, cine a fost acest savant învățat, originar din Sighișoara,în memoria căruia ”Contact internațional” acordă acest premiu.

Un articol de acad.Jean Askenazy despre atribuirea Premiului Kelpius 2020, Cleopatrei Lorințiu

”Iubită Cleopatra,

Revista Contact Internațional la vârsta maturității a făcut

o alegere plină de maturitate. Acordarea premiului nu este întâmplătoare,

ai multe elemente comune cu Johannes Kelpius. El a fost astronom, tu

nopțile te uiți la stele, el a fost pietist sensibilitatea ta este pietistă, el ca și tine

scriitor talentat a crezut la vârsta de 37 de ani că vine sfărșitul lumii, așa cum

tu te-ai înșelat că etc etc

Sunt mîndru că scriu o carte cu o slujitoarea cuvântului pe altarul luminii : E=mc2.

Jean”

 

Johannes Kelpius
Johannes Kelpius
Acad. Jean Jacques Askenasy si Cleopatra Lorintiu la Tel Aviv. celebrând apariția cărții de dialoguri ”Despre ce nu se uită”, editura RAO 2021.
Despre ce nu se uită un dialog jean Jacques askenasy -Cleopatra Lorintiu, Editura RAO 2021
What not to look for – dialogues with Jean Jacques Askenasy

(2 Noiembrie 2020, Tel Aviv )

4. Interviu acordat Sofiei Gelman Kiss pentru ”Jurnalul israelian”.
Interviu acordat Sofiei Gelman Kiss pentru Jurnal israelian noiembrie 2020

 

 

A prezenta în mod exhaustiv palmaresul Cleopatrei Lorințiu frizează imposibilul… de aceea, pars pro toto, vom releva câteva din multiplele sale preocupări. Personalitate renascentistă, scriitoare – poetă, prozatoare autor de literatură pentru copii, jurnalistă – scenaristă realizatoare de televiziune, Cleopatra Lorințiu își revendică un loc deosebit de important și în itinerarul de diplomat pe care-l parcurge. Dacă ar fi să menționez un numitor comun al acestor fațete diverse care îi aparțin, aș aminti profesionalismul cultivat la cel mai înalt nivel. Motto-ul pe care l-am ales caracterizează felul ei de a privi în jur, legătura sa cu multitudinea diversificată a persoanelor cu care s-a intersectat în decursul prestigioasei sale cariere a avut darul de a valorifica aserțiunea potrivit căreia „marile spirite se pot ridica mereu deasupra prejudecăților.” Vom încerca să creionăm liniile principale ale drumului Cleopatrei Lorințiu în desișul preocupărilor nenumărabile pe care le-a traversat.

S.G. : Aș vrea să încep cu un dicton latin : audaces fortuna iuvat care cred că vi se potrivește dacă e să scrutăm varietatea domeniilor în care v-ați afirmat în decursul anilor; ați avut nevoie de curaj – cred – ca să treceți fără dificultate de la o specialitate la alta. Vă considerați o persoană curajoasă ?

C.L. :Vorbiţi de curaj…poate curajul temătorului.Mi-am dorit, copil fiind într-un loc mărunt din Ardeal, de la prima carte citită împreuna cu mama mea, îmi aduc aminte cu exactitate, era”Singur pe lume” de Hector Malot, numai asta: să scriu şi să citesc.Alţi copii îşi doreau jucării, alte tinere îşi doreau bijuterii, alte doamne îşi doreau case frumoase, eu îmi doream numai asta.Trecerea de la un domeniu la altul e oarecum înşelătoare:jurnalismul şi televiziunea pe mine m-au ajutat să vorbesc mereu despre feţele culturii şi evident să supravieţuiesc,să îmi câștig traiul, curiozitatea faţă de viaţă m-a dus spre cauzele altora, acelea de apărat, iar diplomaţia, mă refer exclusiv la postul de la Ambasada din Parisd in anii 2000, a fost o antenă culturală către o lume de excepţie, aceea a francofoniei care mi s-a potrivit atunci ca o mănuşă.

S.G. : Cariera dumneavoastră v-a purtat în numeroase locuri ale globului, ați străbătut drumuri ce vă duceau departe de România; din bibliografia pe care am parcurs-o am dedus că sunteți de acord cu Octavian Paler când spune : „patrie esteuna. Restul sunt țări !” Cum ați îmbinat impactul noului în locurile în care erați cu păstrarea spirituală a rădăcinilor ?

C.L. : Am avut curiozitatea vie de a descoperi oameni noi și locuri noi, dar nu am avut niciodată intenția de a rămâne altundeva decât în România. E o poveste lungă și oarecum intimă. Chiar și pe soțul meu Bernard Brumberg, cetățean francez născut la Paris, fiul unui evreu român cernăuțean, medic valoros în Franța și personalitate a lumii bucovinene de acolo, ei bine l-am convins să vină în România unde am și trăit, din păcate nu multă vreme, el s-a stins prematur urmare a unei boli despre care știm că nu iartă.

S.G. : Poezia este o parte importantă a vieții dumneavoastră. Aș vrea să îmbin întrebarea mea – cu ajutorul lui Antoine de Saint Exupery „(…) L`essentiel est invisible pour les yeux” – care vizează sensibilitatea adâncă a expresiei, coroborată de curiozitatea feminină referitoare la… îmbătrânire. Vă citez :

Uscăciune

Nu te văd, nu te cunosc

Și poate că nici nu ești. Și poate

că nici nu vreau să fii

Bătrânețea începe cu o esplanadă

Uscată pe care nu mai aștepți”

    1. :Să înțeleg că întrebarea e dacă poezia e o parte importantă în viața mea? Răspunsul e da. Poezia, literatura, cărțile. Dar cred că întrebarea dumneavoastră are un alt subtext din moment ce ați ales să citați acest scurt poem din cartea mea. Îmbătrânirea.

Ea vine împletită cu mari, iremediabile dureri legate de moartea celor dragi. Nu e ușor să ajungi la înțelepciunea de a aplica înțelepciunea, adică de a accepta ceea ce nu poți să schimbi.Dar ea vine și cu multe eliberări, ușurări: nu mai trebuie să demonstrezi mare lucru altora, nu mai ești neapărat în competiție, nu mai ai nevoie de acumulări de obiecte care până la urmă îți dai seama că nu îți slujeau neapărat, poți avea o privire mai senină asupra propriei vieți.

Nu o iau ca pe o înfrângere, nu o iau ca pe un succes. Este, pur și simplu. Nu îmi mai bat capul să disec aluziile ironice referitoare la vârstă ale unui oarecare…Lumea de astăzi reușise oarecum, până la nebunia asta cu pandemia despre al cărei final nu putem încă anticipa nimic, o capacitate de a ridica pragul vârstei la care forma fizică te ajută să te bucuri de viață.Mult din timpul pe care îl pierdeam în discuții sterile, acum îl pot dedica scrisului și cititului. Câte o mică vorbă frumoasă, un mesaj, un telefon, un articol, mă îndreptățesc să cred că există semeni cărora le pasă că scriu și despre ce scriu.Esplanada din poezia citată de dumneavoastră, care poate să pară deznădăjduită unora, mie îmi pare împăcată cu sine însăși și chiar nobilă. Dacă știi cum să te așezi pe ea și să contempli,cum zice Coelho într-o carte, când totul e ca trecerea dintr-un vagon în alt vagon, în trenul imaginar care este timpul.

S.G. : De la candoarea literaturii pentru copii până la semnificațiile adânci exprimate prin metaforele poemelor dumneavoastră, clădiți traiectoria existenței însăși iar pe parcurs, vă opriți pentru câte o clipă spre a vă apleca asupra efemerului… Care din segmentele traseului literar conturat vă este cel mai aproape ?

C.L E o întrebare complicată. Pe măsură ce viața curge, acea parte a traseului în care ești, îți pare…importantă. Dar dacă stau să mă gândesc trebuie să recunosc faptul că anii tinereții au fost cei mai buni cu mine, cei mai dăruiți și că forma de talent pe care o aveam atunci poate s-a filtrat, s-a modificat dar nu a mai atins niciodată năvala genuină și dezinhibată de imaginație a tinereții. Am fost unul din acei ”copii teribili” cu o adolescență extrem de densă, în care am acumulat mult, am scris mult am debutat nefiresc de devreme ( a 11 ani ), am scos prima carte la douăzeci de ani, am avut o perioadă în care mi se părea că așa e normal.Am intrat în Uniunea Scriitorilor fiind cea mai tânără membră primită, îmi amintesc și acum festivitatea din sclipitoarea Sala a oglinzilor, când președintele Macovescu mă îmbrățișa, poate speranțele tuturor au fost prea mari…cert e că ceva din firea mea nu m-a lăsat să intru în grupuri și grupuscule,în comitete și comiții, să ma afiliez unor mișcări literare, nu am fost adepta taberelor ( nici acum nu sunt!) pentru ca nu acceptam ca cineva să îmi dicteze cum să acționez, ce să scriu, cum să fiu…Ei , asta s-a plătit. Am rămas o solitară deci nu am avut un ”motor literar” care să mă împingă. Am pierdut foarte mult în carieră. Am cîștigat foarte mult pentru mine și pentru liniștea cu care mă pot privi în oglindă.

S.G. : Am constatat cu multă plăcere încă de la începutul prieteniei noastre – sper să-mi îngăduiți să numesc astfel relația noastră – că sunteți un meloman cu vaste cunoștințe în spațiul configurației sonore. „Cea mai nepământeană dinte arte – cum spune Ana Blandiana” reprezintă pentru dumneavoastră un punct de reper la care aderă celelalte frumuseți ale culturii. Mă refer la ideea de a conexa muzica și poezia, dacă se poate într-un cadru oferit de o pictură. Ce semnificație are pentru dumneavoastră concatenarea fascinantelor confluențe pe care le clădiți cu atâta dibăcie și ingeniozitate ?

C.L. Sunteți dumneavoastră generoasă în apreciere…Adevărul este că în Ardeal mai fiecare copil chinuia câte o vioară și asta mi s-a petrecut și mie. Dragostea față de un instrument e ceva ce cred că formează, dezvoltă. Apoi am avut realmente șansa să întâlnesc, adolescentă fiind personalități ale muzicii și componisticii românești :încep cu Mihai Moldovan, un spirit muzical și cultural nepereche, de o deschidere uluitoare, și prin el i-am cunoscut apoi pe Cornel Țăranu, Doru Popovici…de prin 1982 am început a scrie cu gustul și priceperea mea de la vîrsta aceea, despre muzică și așa am cunoscut mari muzicieni : de la domnul Brediceanu la Ionel Pantea, am făcut interviuri cu cei care erau atunci în vogă, compozitori și interpreți: Silvia Marcovici, Lenuța Ciulei, Ion Ivan Roncea,Iancu Dumitrescu, Calin Ioachimescu, Viniciu Moroianu, Liana Alexandra, interpreți din cvartete și cvintete, coregrafi și muzicologi,balerini și interpreți de operă, zeci și zeci de oameni ai muzicii iar asta m-a îmbogățit sufleteșete. Poate și pentru ca s-a combinat cu ceea ce scriam despre artele plastice sau despre film și teatru.Scriam ca o poetă ce eram, ca o iubitoare de întâlnirea artelor, țin minte că am luat și un prestigios premiu pentru ”critica de artă” ceea ce era o formă de a spune, dar recunoștea efortul meu de a aduce în paginile revistelor de cultură, oameni și opera lor.Am legat prietenii trainice cu oameni pe care i-am iubit mult: Magda Ianculescu, Elena Cernei,Nicolae Herlea, sunt și unii cu care am rămas în bună legătură și în ziua de azi de la Gheorghe Crăsnaru,Mariana Nicolesco,Thedore Coresi Ciurdea, la doamna Marina Krilovici sau muzicologul Carmen Stoianov.Nu regret zilele acelea, nu au fost pierdute ci mi-au încălzit sufletul. Am atâtea amintiri muzicale, culturale, am atâtea întâlniri fabuloase în amintire și în arhivă…Poate ca ar trebui să le adun între coperți. Asta va depinde totuși de drumul nostru ca omenire în vremea care vine…

S.G. : Creația dumneavoastră în diversele teritorii, de la gazetărie la diplomație este menită să oprească timpul, acest inamic neînduplecat prin definiție, care curge ireversibil. „Trece timpul” – spunem, dar după opinia unui dicton chinez „omul trece”… Deschiderea dumneavoastră multiculturală lipsită cu desăvârșire de cea mai minoră prejudecată vă situează în sfera elevației spirituale care are darul de a se adresa celor a căror convicțiune vă este similară. În lumina acestor incontestabile calități intelectuale și profesionale vă întreb, care sunt planurile dumneavoastră pentru viitor ?

C.L. Viitorul meu ca funcționar cultural din Institutul Cultural Român din Tel Aviv (unde ocup funcția de consilier diplomatic director adjunct din 2018 ) este legat de planurile instituției.Viitorul meu ca autoare este marcat de cele câteva cărți pe care le am în lucru, doar că fiind mereu captivată de câte o carte, expoziție, întîlnire culturală sau de câte un eveniment care mă frapează aici, în Israel, mereu mă întrerup din lucru în favoarea vreunei cronici sau a unui articol de întâmpinare pe care îl scriu și îl public. Am o mare stimă și un mare atașament față de ceea ce fac israelienii vorbitori de limba română. Le respect mult demersul și cred că el trebuie cu adevărat respectat și cunoscut.Așadar, cam bat pasul pe loc la cărțile începute în favoarea unei posibile antologii de texte despre cei care trăiesc și crează aici!

C.L. :Vă mulțumesc foarte mult pentru interviul acordat Jurnalului Israelian !

 

*parafrază la aforismul lui Michel de Montaigne :„Sufletul fără prejudecăți a făcut pași mari către liniște”

 

 

5. Un interviu acordat Clarei Mărgineanu, Paris, 2003.( doar video)

 

(PentruTeleviziuneaRomână)

Un scriitor în diplomație https://www.youtube.com/watch?v=lstV9ysTVvc&ab_channel=MortimerGalagher

https://www.youtube.com/watch?v=lcuCHetOwb8&t=5s

Cleopatra Lorinţiu şi Clara Mărgineanu interviu Paris2003

6.« L’événement culturel franco – torontois fait manchette enRoumanie, »

interviu acordat pentru l’Express de Toronto 30 februarie 2001 interview_accordee-radio canadatoronto_presse

7.Interviu acordat Marianei Brăescu ,octombrie 1982 Slast N°2 . „Nu cred în stelele stralucitoare care apar si dispar fulgerator”

8.Interviu cu Cleopatra Lorintiu de Anda Orban, 2001 Info tvr .

9.Interviu acordat revistei Casa Lux, 2001

10.Interviu acordat cotidianului Ultima oră,2000

11.O lume si farmecul ei .”E nevoie acuta de documentar artstic”declara Cleopatra  Lorintiu, Ultima ora,pagina 8, din 6 februarie 2001.(interviu de Florenta Talmaciu)

12.Un Interviu din cartea de interviuri „La route vers Bruxelles”de Ioan Barbu, Conphys Edition Langues et Cultures Europeennes, 2006interview-tvr-2002-tv-1lansare O lumina suplimentara

Cleopatra Lorinţiu (Franţa)

„Patriotismul nu e o noţiune demodată în această lume a globalizării în care numai apartenenţa la fiinţa naţională ne poate salva

Cu amabilitatea unei desăvârşite doamne, cu spontaneitatea poetesei şi a jurnalistei, cu profunzimea şi erudiţia omului de cultură şi cu eleganţa diplomatului, doamna Cleopatra Lorinţiu mi-a oferit – prin răspunsurile acordate întrebărilor mele – un adevărat regal de inteligenţă, bun simţ, înţelegere a lumii în care trăim şi dragoste pentru România. Intrebare: Cum aţi reuşit în viaţă, stimată doamnă Cleopatra Lorinţiu? Mi s-a spus că sunteţi o femeie curajoasă. Lucru esenţial: chiar bătăioasă…cleopatra_lorintiu_paris_2011-1

Cleopatra Lorintiu: Am avut mereu tentaţia provocărilor, culturale, intelectuale, profesionale. Viaţa mea a avut un traseu destul de accidentat, cu multe schimbări profesionale, dar cu păstrarea unui sens.

Dacă idealul meu a fost legat mereu de literatură, nu înseamnă că nu m-am risipit mai bine de douăzeci de ani în jurnalism şi mai ales în televiziune.După douăzeci şi ceva de ani de jurnalism a trebuit să învăţ cu totul altceva: diplomaţie şi politică internaţională. Pare acum că tot timpul mi-e ocupat de această pasiune: politică internaţională şi geostrategie. Totuşi, ştiu bine că toate converg într-un punct, că informaţiile se completează într-un fel anume şi că există o complementaritate. Când sunt optimistă, zic doar că am făcut extrem de multe lucruri în direcţii foarte diferite. Când sunt pesimistă, îmi spun că m-am risipit. Spiritul bătăios m-a făcut să nu accept compromisurile, să-mi fiu fidelă mie însămi, să accept consecinţele deciziilor mele, chiar dacă aceste consecinţe nu îmi sunt favorabile. „M-am bătut” mereu pentru câte ceva: apariţia unei cărţi (vă mai amintiţi durităţile cenzurilor…), supravieţuirea (am trăit din scris zece ani grei, între 1979 – 1989), m-am bătut pentru emisiunea pe care am făcut-o pentru românii din Chicago, ca realizator free-lance, în 1992 şi 1993, m-am bătut în echipa care a înfiinţat România Internaţional la TVR, în 1995 (alături de regretata doamnă Felicia Meleşcanu; dar cine mai ţine minte azi acele eforturi de început, munca fără orar şi înfruntarea tuturor dificultăţilor începutului?), m-am bătut pentru documentarele mele din perioada în care eram la TVR Cinema, pentru înfiinţarea Suplimentului de cultură ECART (sprijinită de Ioan Erhan şi de Dinu Marin, dar şi asta s-a uitat). Şi pentru multe cauze non-guvernamentale, pentru idei, pentru te-miri-ce speranţă de-a face ceva românesc, bun, adevărat… – pentru fiecare fapt a fost o luptă; cred că este consubstanţial zodiei mele, destinului meu.

Intrebare:Ce rol joacă competenţa profesională, dublată de cultură, în rezolvarea problemelor cu care vă confruntaţi?

Cleopatra Lorintiu: Azi, când vă răspund la întrebări, fac cu totul altceva decât ce făceam acum 3 ani, sau 13 sau 23 de ani. Pare ceva complet diferit, dar tot ce am învăţat şi tot ce am acumulat mi-a folosit în viaţa de diplomat şi mai ales în evoluţia mea pe acest traseu legat de politica internaţională. În discuţii cu diplomaţi străini sau oameni politici, nu există zi în care tot ce am citit şi învăţat în anii de acumulări să nu îmi folosească.

Oamenii cu care mă întâlnesc aici nu ştiu nimic despre mine, caută pe internet un nume şi văd o listă de cărţi în limba română, nu mi-au văzut filmele, nu m-au citit, deci pentru ei contează doar clipa: cum pot comunica pe o temă instantanee, cum intră în cercul unei conversaţii, ce conexiuni se pot realiza. Totul e mereu nou, ceea ce înseamnă o mare capacitate de adaptare, de care ai nevoie şi pe care trebuie să o foloseşti tot timpul. Intrebare: Care a fost cea mai mare satisfacţie a vieţii Dumneavoastră? Au fost cazuri când aţi fost silită să daţi înapoi?cleo-inteview-23-1[1]

Cleopatra Lorintiu: Nu cred că pot să răspund: există satisfacţii de moment şi satisfacţii de cursă lungă, unele din domeniul vieţii personale, altele din literatură, unele din viaţa profesională.

Foarte adesea, satisfacţiile vin din recunoaşterea de către ceilalţi a muncii noastre: aşadar, atunci când societatea îţi dă un semn al preţuirii. Dar când ne referim la satisfacţii, culmea, ne gândim de obicei la modul în care ceilalţi reacţionează la ceea ce facem noi. În realitate, suntem nişte singuratici şi cel mai important e să avem o satisfacţie adevărată, în singurătate. Din păcate, nu pot răspunde la această întrebare. Asta, ca să îmi respect francheţea tradiţională. Dar iată, răsare un răspuns posibil: satisfacţia mea a fost că am putut să fiu eu însămi şi să nu mă prefac prea mult. Mi-am fost fidelă şi acest tip de fidelitate, faţă de mine însămi, a reprezentat un sentiment confortabil. Chiar dacă, de foarte multe ori, consecinţele asupra vieţii mele profesionale, sociale şi chiar personale au fost negative sau dezastruoase. Am dat înapoi de multe ori în viaţă: uneori, când am înţeles că merg într-o direcţie greşită. Să vă dau un exemplu: ca orice tânăr scriitor, în perioada 1981-1989 aspiram să scriu în presă, să public şi eventual să mă angajez într-o redacţie. Ei bine, asta nu s-a putut din considerente politice şi „de cadre” ale epocii. Pretexte, dosare, amânări… Singura perioadă în care am fost angajată, temporar, a fost de… două luni, prin maxima bunăvoinţă şi lupta insistentă a lui Ion Cristoiu, la SLAST… pe locul unei ziariste care era în concediu de maternitate. Stă mărturie cartea mea de muncă din acei ani; dovada faptului că, în loc să am zece ani pe cartea de muncă, eu nu am decât… două luni (culmea, faptul că atunci nu am plecat capul şi nu am făcut concesii se vede acum din cât am pierdut: vechime pe cartea de muncă, o anumită pensie confortabilă şi… toate avantajele pe care cei care au fost capabili de unele compromisuri le pot avea astăzi.) Deci, am dat atunci înapoi? Da, am renunţat să mai caut un serviciu în presa din România, am şomat, trăind din scris,din colaborări la radio, până la revoluţie. Am renunţat, în general, când era vorba de lupta cu un sistem sau cu o caracatiţă, amplă, mişcătoare, de neînvins, ale cărei tentacule le percep şi astăzi. Cred că e bine să ştii să renunţi, să dai înapoi atunci când eşti o făptură fragilă în luptă cu un sistem, sau în luptă cu mari, ample forţe în faţa cărora eşti neputincios: nu poţi accepta anumite lucruri, dar nici nu vrei să îţi pierzi demnitatea. V-am dus cu răspunsul la o perioadă de dinainte de 1989 ca să menajez substanţa cărţii Dvs. A trebuit de multe ori să dau înapoi şi după.

Intrebare: Iubirea faţă de România este – spun cei ce vă cunosc – un adevărat „paşaport” al vieţii Dumneavoastră. O să vă pun acum o întrebare foarte directă: de ce iubiţi România? Şi pe ce se sprijină sentimentele Dvs. faţă de ea?

Cleopatra Lorintiu:Iarăşi e greu de răspuns, pentru că întrebarea ţine de consubstanţialitatea apartenenţei la poporul român. Recunosc însă faptul că resimt o anumită responsabilitate în clipa în care ştiu că orice fac, orice spun, felul în care mă manifest sunt ale unei persoane care reprezintă România.cleopatra_lorintiu-1

Am avut acest sentiment de mii de ori, daţi-mi voie să sar peste  pagini din biografia mea: în acel an şi jumătate în care am produs o emisiune la Chicago, săptămânală, de o oră, de televiziune, intitulată „Suflet românesc”, destinată comunităţii româneşti din Illinois, în condiţiile în care ştiam că şi alţi americani o vor privi şi vor avea prin ceea ce fac – prezentare, comentarii, documentare, interviuri – o imagine a României, prin mine. Sau în perioada în care am condus Redacţia producţie pentru străinătate a Direcţiei România Internaţional, din Televiziunea Română; mă refer la perioada 1995 – martie 1997, când toate emisiunile, deplasările, întâlnirile cu românii din diaspora aveau pentru mine nu numai o mare importanţă, ci mă încărcau cu un anume tip de responsabilitate enormă. Responsabilitate am resimţit în întâlniri majore cu mari personalităţi din politică, cultură, ale lumii: îmi amintesc doar de emoţia pe care am avut-o la Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, când regretatul Aurel -Dragoş Munteanu m-a prezentat unor personalităţi ale momentului. Secretarul general al ONU de la vremea aceea, Perez de Cuelliar, avea să rememoreze împrejurarea chiar de curând, în noua calitate de Ambasador al ţării sale, în Franţa, când ne-am reîntâlnit într-o recepţie, la Paris!Cât de mult mă emoţionează amintirile acelea. Responsabilitate am resimţit când am vorbit despre România la Colocviul despre literatură şi globalizare de la Toronto, în anul 2000, la Congresul Scriitorilor Francofoni, sau la Paris, la Simpozionul dedicat relaţiei Uniunii Europene cu lumea arabă, din 2003; o dată mă manifestam ca scriitoare, deci în nume propriu, apoi ca diplomat( evident, detaşat pentru o perioadă determinată în MAE), în alte împrejurări ca ziaristă sau ca realizator de televiziune. Au fost împrejurări în care reprezentam societatea civilă, când mă ocupam de zona non-guvernamentală, cu convingerea că marile schimbări pot veni din această implicare a societăţii civile, când eram purtătorul de cuvânt al unor ONG-uri şi Asociaţii, de pildă la Şcoala de vară a UNESCO de la Salonic, din 2003, unde m-am implicat cu toată puterea mea în temele grave ale combaterii violenţei şi traficului de persoane, în cadrul de dezbatere creat de Pactul de Stabilitate; mărturisesc că nu m-am lăsat de această pasiune şi am convingerea că voi continua, oricât de greu ar fi . Asta voiam să vă spun: că, indiferent de „cascheta pe care o port”, cum zic francezii, încerc să rămân eu însămi, în aşa fel încât să nu fac rabat de la normele mele intelectuale, spirituale şi morale şi de la convingerea că trebuie să fii mândru şi demn că eşti român. Eu cred că acesta este patriotismul. Departe de a fi o noţiune demodată în această lume a globalizării, în care numai diferenţele şi apartenenţa la fiinţa naţională ne poate salva.cleo paris 2003 dintr-o emisiune tv

Intrebare: Ce impresie v-au făcut românii din afara graniţelor ţării? Ce preţuiţi şi ce nu preţuiţi la ei?

Cleopatra Lorintiu:Eu am o experienţă  substanţială privitoare la românii de departe; nu uitaţi că, din 1991, m-am ocupat în fel şi chip de această legătură cu „românii din afară”, că eu am deschis uşa unor case în care cei din ţară nu erau primiţi încă, imediat după 1990, că m-am apropiat, ţin minte, prin bunăvoinţa lui Constantin Badea şi Mike Teodorescu, de la Detroit, şi de miliardarul John Rakolta, în casa căruia am fost, pe care l-am filmat şi al cărui interviu l-am difuzat pe postul Tv România 1, încă în anul 1993.

În mintea mea sunt sute de întâlniri şi împrejurări, în Canada sau SUA, în Ungaria sau în Grecia,în Belgia şi Maroc, Italia, în Venezuela şi Austria, împrejurări în care i-am cunoscut pe românii de acolo. Am realizat multe emisiuni cu şi despre ei, am publicat zeci de articole, de interviuri cu ei în cărţile mele de publicistică. Eu am o relaţie specială cu Diaspora. Oriunde am fost, am găsit români, în acei ani subiectul m-a atras, m-a fascinat, aveam mereu convingerea că ne pot veni numai idei interesante, salvatoare, numai „rezolvări” ale unor situaţii şi remedieri ale unor mentalităţi din partea românilor care au avut deja o experienţă în străinătate. Cred că rămâne valabil acest lucru şi chiar pentru românii care au emigrat de curând, din motive economice, care au muncit sau mai muncesc pe undeva, prin lume; cred că lucru acesta le-a folosit. Au văzut alte realităţi, au învăţat, s-au descurcat acolo. Sunt dintre aceia care iubesc lumea şi cred în călătorie ca formă de educaţie şi de iniţiere, cred în dialog ca formare pentru viaţă, cred în comunicare. Pe mine nu o să mă auziţi niciodată criticând românii, spunând că sunt sau nu solidari; eu i-am apreciat cu putere pentru lucrurile pe care le-au făcut, pentru că ştiu cât de greu este să fii tu însuţi, să te impui undeva unde nu eşti acasă. Personal, iubesc toţi românii care trăiesc departe de ţară, mă emoţionează patriotismul lor, devotamentul, lacrima lor interioară, dorul de ţară, mândria, curajul, iar când e ceva care nu le convine, sunt dispusă să înţeleg întotdeauna că există acolo o cauză obiectivă. Cred, în continuare, că ei, românii de departe, sunt cea mai importantă, esenţială „carte de vizită” a României în lume. Şi de-ar fi că numai unul din ei ar citi aceste rânduri scrise de mine în cartea Dumneavoastră, aş vrea să îi mulţumesc şi să îl asigur că sunt mândră de ce face şi de cum este.

Intrebare:Vom intra în curând, după toate probabilităţile, în Uniunea Europeană. Întrebarea este, însă, cum vom intra, ce vom lua cu noi şi ce nu în noua etapă a existenţei noastre. Şi v-aş mai întreba, aici, ceva: există oare – cum spun unii străini – un anume farmec al românilor, capabil să ne dăruiască simpatia şi preţuirea Europei?Cleopatra_Lorintiu_iulie2003-Paris-Ambasadă

brunamonti_amici_cleopatra_lorintiu_viterbo_italie
Cleopatra Lorinţiu, sociologul italian Luigi Brunamonti, regizorul italian Maurizio Amici, Viterbo, 25 decembrie 1991,pregătind interviuri despre Centrul de Evoluzie Umană (centro di evoluzione umanahttp://www.isn-npf.net/giustizia/la-centralita-dell-uomo-nel-nuovo-processo-penale/

Cleopatra Lorintiu: V-aş răspunde ca om de presă, prin prisma activităţii mele de jurnalistă, de persoană preocupată de politicile internaţionale. În paranteză fie spus, colegii mei şi de multe ori chiar şefii mei, şi am avut atât de mulţi… nu au citit niciodată vreo carte de-a mea, un articol din sutele publicate, nu mi-au văzut nici un documentar, nu ştiu nimic despre mine ca persoană „culturală”.

Asta nu m-a deranjat câtuşi de puţin, am luat lucrurile aşa cum sunt: dacă a fost să nu fie să afle de existenţa mea decât ca funcţionar, atunci aşa să rămână lucrurile. Nu am acest tip de orgolii, am altele… Deci,revenind… ce trebuie să ia românii cu ei? Corectitudinea, spiritul de competiţie corectă, idealurile umanitare. Respectul celuilalt şi respectul valorii, grija extremă faţă de apărarea fiinţei naţionale. Ce trebuie să nu ia? Înainte de toate, tot ce ţine de aplicaţiile proverbului „să moară capra vecinului”, aproximarea, lipsa de corectitudine, inexactităţile în comportament. Cred că e foarte importantă cultura şi moralitatea funcţionarului public, a politicianului, a diplomatului, capacitatea acestor persoane de a fi altruiste, de a evalua corect lucrurile, de a crede într-o cauză, de a lupta pentru ea. Am văzut, în aceşti ani de pregătire pentru integrarea în U.E., oameni realmente pasionaţi, devotaţi, care iubesc ceea ce fac: de prea multe ori, însă, aceste calităţi au fost ignorate, nu i-au propulsat pe cei autentici într-o poziţie respectabilă. Cred că omul de afaceri trebuie să fie corect şi luptător, iar funcţionarul public să fie dăruit şi altruist. Sigur, într-o lume perfectă. A noastră e doar… perfectibilă. Nu mă aştept la minuni. Dar mă doare când cel pasionat şi altruist e dat la o parte, e dat afară, e pus pe tuşă fiindcă… aşa e viaţa! Mă doare când cel care se implică şi are sentimentul responsabilităţii este înlăturat uşor, uşor, ca deranjant. Cel dăruit nu va şti niciodată să tragă de sfori şi de iţe, nu va şti să se căpătuiască, nu va folosi poziţia sa publică în interesul personal. Treptat-treptat această specie de altruişti pasionaţi va dispărea, şi atunci va fi rău. Guvernamentalul va pierde valori, iar cei îndepărtaţi vor rămâne nişte înşelaţi, nişte frustraţi… Lăsaţi la o parte. În privinţa farmecului românesc, el există incontestabil: valoarea umană şi profesională dublată de capacitatea de comunicare, sociabilitatea şi entuziasmul cred că fac laolaltă un ceva specific românesc. În celula spirituală nevăzută, hai să zic ipotetică, să nu şochez, cred că suntem mai tonici decât mulţi alţi europeni, mai cu faţa spre viaţă şi spre normalitate decât spre depresie şi înfrângere. În rest, toate popoarele au farmec şi calităţi, au şi defecte, unele din ele… specifice… sau oricum, anumite particularităţi, nu sunt adepta ridicării pe un piedestal artificial a nimănui… Oamenii se judecă prin faptele lor, dar e cert faptul că nouă ne-a rămas un „gust al vieţii” pe care alţii l-au mai pierdut. O ingenuitate, aş ziceLa Istanbul lânga un gramofon. Intrebare: Încă o întrebare, firească, pe care am pus-o şi altora: ce credeţi că-i trebuie României ca să se afirme, într-un timp cât mai scurt, în viaţa economică, politică, socială şi cultural-spirituală a Uniunii Europene?

Cleopatra Lorintiu:Foarte, foarte multe. Un spirit de concurenţă bazat pe corectitudine şi pe respectul valorilor, aş zice. Trecerea de la recunoaşterea formală a unor lucruri, valori, situaţii, la profunzime.

Făcutul lucrurilor de dragul dragului, că zic alţii, că aşa se face, nu schimbă mare lucru decât în formă, nu în fond. Pe de altă parte, construcţia europeană este complexă şi se face din mers. Ea a pornit dintr-o nevoie de pace şi înţelegere pe continent, a continuat ca o necesitate de acordare economică şi se ramifică acum, practic, la tot ce înseamnă viaţa acestor ţări. Nu e uşor. Intrebare: Aderarea României la Uniunea Europeană va însemna, cum se tem unii, diminuarea – dacă nu chiar dispariţia – identităţii naţionale, a suveranităţii?salon du livre-11

Cleopatra Lorintiu:A, nu, în nici un caz. Nu mă nelinişteşte de loc acest lucru. Vom rămâne… români. Poate vom şti mai multe limbi străine, poate vom învăţa să fim mai punctuali, să facem o treabă ca lumea de la început la sfârşit, poate vom şti să folosim mai bine oportunităţile. Ceea ce sper este să devenim mai toleranţi cu celălalt, chiar dacă gândeşte diferit, chiar dacă are o altă culoare a pielii şi altă religie.

Din punctul de vedere al lucrurilor bune pe care le vom deprinde… nu pot decât să mă gândesc: să dea Domnul să fie cât mai multe… dar poate că vom deprinde şi lucruri rele, tare mă tem de asta; în fine, când te arunci în apă, trebuie să înoţi, nu ai de ales. Intrebare: Ce mesaj adresaţi tinerilor români care – în chip firesc – vor profita cel mai mult de aderarea României la Uniunea Europeană?

Cleopatra Lorintiu: Probabil, vor profita de tot ce va veni fără să îşi poată imagina cum a fost când nu era decât un proiect, o speranţă, un crochiu.

Ce pot să le doresc decât să se adapteze cât mai bine şi, poate, să se uite din când în când la trecut cu înţelepciune şi nu cu trufie. Nu există un război între generaţii, un popor care acceptă ideea războiului între generaţii cred că e un popor pierdut. Sper din suflet că nouă nu o să ni se întâmple lucrul acesta. Fiindcă lupta goală, non productivă, dintre generaţii nu mai e ceva ce ni se impune, sau ni se cere să o luăm ca pe un virus nenorocit. Ea poate fi o boală periculoasă, o bombă cu explozie întârziată, un adevărat pericol pentru societatea noastră. Stalinismul a aruncat la groapa cu gunoi o generaţie de intelectuali pe motive de dosar. Sper ca „spiritul” integrării europene să nu arunce la coş o generaţie de oameni maturi, numai pe criterii de vârstă. Ar fi ridicol, când în Franţa de azi unei femei de 50 de ani i se spune „une jeune dame”… Asta, ca să termin pe un ton mai voios şi mai puţin pretenţios. Vă mulţumesc!

13. Cleopatra Lorinţiu :” Suntem acasă numai în limba română…”

lansare la bistrita
Cleopatra Lorintiu la lansarea cărții ”Pălăria de Pai”, Bistrița 2013

interviu acordat lui Menut Maximinan în Rasunetul,22.03.2011

-Bine aţi revenit acasă, doamna Cleopatra Lorinţiu. – Bun găsit Menut Maximinan şi tuturor cititorilor tăi. Observ cu satisfacţie faptul că la noi ,la Bistriţa-Năsăud, mai rezistă această dorinţă de a afla ce mai fac unii, alţii şi că demonul cumplit al indiferenţei nu a reuşit să roadă chiar totul! – De ce v-aţi apropiat până la contopire de literatură? – Întrebarea asta îmi place poate pentru că îmi gâdilă orgoliul, acela, ascuns, evident, acela pe care nu îl mărturisim . Sincer, de când mă ştiu, numai la asta m-am gândit, la literatură, şi poate cu atâta obstinaţie încât uneori chiar m-am depărtat de ea, de dragul ei. Am înţeles un pic mai târziu, la anii maturităţii, că există contexte favorabile, că există întâmplări parcă gata scrise dinainte şi că toate se petrec cumva, adeseori fără să le putem controla. Cum şi tu eşti scriitor, ştii că literatura te cere ea, te cheamă, te somează , te ademeneşte, te domină până la urmă şi că nu poţi decât să i te supui. Totuşi, trebuie să spun că pe parcursul vieţii mele, pedeapsa a fost aceea că mai tot timpul a trebuit, am fost obligată de situaţii de viaţă, să fac tot felul de lucruri « pe lângă literatură » dar nu înlăuntrul ei. La asta m-a obligat existenţa, viaţa socială, nevoia de a supravieţui, familia, existenţa copiilor şi pe undeva propriile mele laşităţi. Sunt scriitori români contemporani care au avut forţa şi determinarea să-şi conducă barca vieţii în aşa fel încât să fie « numai în literatură » şi pentru asta, să recunoaştem, starea lucrurilor de dinainte de optzeci şi nouă, a fost prielnică. Iau exemple la întâmplare, exemple de autori pe care îi iubesc precum Nichita Stănescu,Cezar Baltag, Marius Robescu sau Ana Blandiana….Totul în viaţa lor a fost literatură. Ei au ştiut, au putut şi au fost ajutaţi de un context . Un context, care, culmea, părea nefavorabil ! Cum ar putea trăi tinerii autori de astăzi numai din poezie ( asta în cazul în care nu au alte surse de trai !) mi-e greu de spus… Dar ca să simplific răspunsul, « m-am contopit cu literatura » cum frumos spuneţi, chiar când viaţa mea propriu-zisă era cu totul altceva căci am avut această tentaţie de a vedea totul prin prisma ei. Nu zic acum că e nici bine, nici rău. Constat. Poate vă amintiţi sau aţi urmărit, există un serial tv la modă acum, NCIS (Naval Criminal Investigative Service) , evident un serial american, şi în serialul ăsta, un personaj care este agent , personajul Anthony Di Nozzo interpretat de actorul Michael Weatherly, are mania filmelor, obsesia lor, a cinema-ului. Orice întâmplare din viaţa şi profesia lui îi aminteşte o scenă de film, un personaj, o situaţie din această dublă realitate. Asta e probabil… contopirea cu o artă ! Să te obsedeze non stop.http://www.rasunetul.ro/cleopatra-lorintiu-suntem-acasa-numai-limba-romana

-Prima întâlnire cu un scriitor. Unde a fost? – Cred că la Bistriţa, prin anii şaptezeci dar fiind vorba de un grup de scriitori, sincer nu îmi aduc bine aminte. Cred că erau scriitori clujeni. Prima întâlnire nu m-a impresionat în nici un fel, ca urmare am şi uitat-o, îmi pare rău că te dezamăgesc. -Susţin instituţiile de cultură scriitorii ? -Mă amuză cum sari de la una la alta. Evident că nu. Sau, nu pot să spun despre mine aşa ceva. Ultima oară când am simţit un mic ajutor a fost în 2002 când o carte de poeme a mea, e vorba despre « Simplă suflare » într-o ediţie bilingvă româno-franceză, a primit o mică subvenţie din partea Ministerului Culturii, din păcate cartea nu a fost difuzată, nu s-a găsit prin librării, cam cum e stilul de apariţie acum. Există mari trusturi care ştiu să domine piaţa iar majoritatea scriitorilor sunt în afara acestor ţesături de interese. Te trezeşti cu o carte de bucate difuzată în toate chioşcurile din ţară dar cărţile memorabile nu le găseşti pe nicăieri. În afară de asta, există un fel de război câştigat dinainte de unii autori care au la picioare lor sisteme editoriale măreţe, de difuzare şi de susţinere. Asta le crează impresia atotputerniciei lor. Dar e numai o impresie …. Aceşti autori uită că se întâmplă şi azi ca şi în anii cincizeci sau în anii şaptezeci…Fără supărare … hai să recunoaştem ! Cărţi impuse de propaganda sovietică se găseau peste tot, scriitori ca Rebreanu sau Blaga sau Cioran nu erau publicaţiba chiar interzişi. Ei şi ? Nu sunt ei cei care au rezistat şi au marcat epoca ? Sau în anii şaptezeci –optzeci, cât de greu pătrundea un Daniel Turcea în paginile revistelor, ca să nu mai zic că a reuşit să publice doar un volum, Epifania, şi cum se găseau peste tot cărţile lui Zaharia Stancu sau Tiberiu Utan sau Violeta Zamfirescu, nu vreau să dau nume căci nu stigmatizez pe nimeni, nu sunt eu instanţa care să zică ce e bine şi ce nu e bine. Ştiu doar că există timpuri literare şi că uneori actele de justiţie literară se fac dincolo de bietele noastre vieţi.Evident, nu e o consolare. Sunt mulţi scriitori care îşi sfârşesc viaţa în nerecunoştinţa celorlalţi, în sărăcie , singurătate, mizerie.

Cleopatra Lorinţiu si dr.Stefan Stan, Liege 1996
Cleopatra Lorinţiu si dr.Stefan Stan, Liege 1996.pregătind documentarul „Jarul memoriei” dedicat personalităţii Florentinei Mosora

-Aveţi un palmares ales. Cum a fost drumul până aici? -Cuvântul « palmares» mă pune în încurcătură. Tocmai că nu cred că am un palmares căci de la un moment dat m-am ţinut foarte departe de lumea de întrecere şi concurs. Drumul până aici a fost punctat de obstinarea de a scrie chiar când viaţa era împotrivă : nu am fost şi nu sunt o fiinţă pragmatică, ceea ce mi-a creat reale probleme. Lucruri pe care alţii le rezolvă imediat mie mi-au luat mult timp şi au rămas adeseori … nerezolvate. Până prin anul 2000, obiectivele mele aveau o simplitate : aceea de a scrie cu speranţa de a publica, de a fi citită de câţiva oameni şi de a avea mica bucurie lăuntrică a autorului. S-ar putea ca şederea mea în Franţa să mă fi schimbat, cert e că atunci când m-am reîntors la Bucureşti, parcă totul se schimbase . De prin 2007 parcă nu îmi găsesc locul şi parcă nu sunt în apele mele, cad lesne pradă deznădejdii. Drumul cel mai greu, paradoxal, îl resimt ca pe cel parcurs acum, în aceşti ani. Căci anii nouăzeci erau îmbătători de-un parfum al dreptului de a spune, de a vorbi liber. Anii optzeci ne dădeau motivaţia luptei de a spune şi publica ceva, de a face ceva memorabil în condiţiile în care precum ştiţi, existau nu doar teme confiscate dar şi liste de cuvinte interzise… Azi poate să pară comic, de neînţeles sau halucinant dar eu păstrez manuscrisul adnotat al romanului meu « Abandon », care a fost citit de patru ori şi respins tot de patru ori de cenzură, ba pentru atmosfera prea tristă, ba pentru etica eroului principal, ba pentru finalul neadecvat, ba pentru anumite cuvinte….Cluny 2005 Era o carte despre nişte personaje înfrânte de viaţă, de realitate şi care abandonează cursa, şi redactorul de carte îmi cerea să pictez tabloul mai vesel, să fac personaje pozitive, să le dau un alt sens ….Ironia situaţiei era faptul că redactorul de carte era un intelectual desăvârşit, mare traducător, care ne-a dăruit şi o traducere superbă din Le Clezio dar şi « Insula altuia » de Jacques Perry, romane absolut minunate, tălmăcite de dânsul la modul superlativ, e vorba despre dl . Şerban Velescu, perfect vorbitor de franceză, repet, o valoare. Dar el era atunci, în existenţa noastră paralelă, « redactorul »obligat să respecte o linie, în plus ajusese redactor prin… degradare de la nivelul de fost şef la cenzură. Nu îi port deloc o amintire rea căci eu realizam situaţia, faptul că citise cu creionul în mână, totul, făcând sute de adnotări pe margine şi că îmi recunoştea valoarea manuscrisului, până la urmă, aproape că îmi ajungea. Avusesem deja un lector avizat, propriul redactor… Bine că nu a apărut romanul ăla, dactilograma îmi ocupă acum, e-adevărat, un dulap întreg căci « Abandon » avea vreo patru sute de pagini şi l-am rebătut la maşină de cinci ori… dar dacă stau să mă gândesc nici nu avea cum să apară. Eu nu eram pe lista de scriitori care urmau să de vină « opozanţi » sau « dizidenţi » şi care erau susţinuţi de diferite aripi din conducerea sistemului pentru a deveni « credibili ». Nu o spun cu răutate, nici din frustare, ci cu conştiinţa faptului că în anii cei mai duri ai dictaturii, unii scriitori au fost lăsaţi, încurajaţi să « fie curajoşi » tocmai pentru a avea mai apoi « repere credibile ». Acesta a fost un joc măiastru, impresionant şi subtil, ascuns marelui public căci marele public ia de bun ce vede. Mai exista o modalitate de a răspunde la întrebarea ta enumerare de cărţi scrise , de cărţi publicate, de drumuri, de experienţe, de întâlniri . Dar cine ştie, poate că la bătrâneţe o să îmi scriu memoriile !!! -Cum va fi drumul din acest punct spre viitor? -Îţi dai seama că nu am cum să ştiu, că sper să fie unul frumos şi oleacă mai uşor…În privinţa viitorului apropiat am câteva proiecte precise. Vreau să public un roman scurt pe care l-am terminat , plăcut la lectură cred dar plin de sensuri, care se numeşte « Printr-o fuga, dar care ? » şi să termin de scris o carte de nuvele pe care o lălăi de vreo câţiva ani. Lucrez la o prefaţă a Jurnalului lui Gheorghe Tomozei, jurnal inedit pe care l-am încredinţat Muzeului Literaturii Române spre publicare iar ediţia va fi îngrijită de cunoscutul critic literar Lucian Chişu. Mi-aş dori să reeditez cu sprijinul comitetului de cultură Bistriţa-Năsăud cartea mea revăzută şi adăugită Există un limpede loc, o carte de eseuri despre Bistriţa Năsăud , o carte pe care mi-o tot cere lumea căci a avut la vremea ei mica ei poveste şi farmecul ei. A fost publicată la Editura Sport Turism chiar în noiembrie 1989, un moment nu prea…prielnic ca să folosesc un eufemism, şi a fost o carte iubită. În această privinţă, sunt două persoane care mi-au promis ajutorul şi în care am încredere , e vorba despre scriitorul Ioan Pintea şi despre interpretul de folclor Alexandru Pugna. Asta ar fi un fel de « reîntoarcere » acasă , un fel de pace cu mine însămi. Vă vorbesc despre literatură şi nu despre film documentar ,( ştiţi probabil de pe websitul meu www.cleopatra-lorintiu.com că de vreo 20 de ani m-am ocupat de film documentar de televiziune ) şi nici despre studiile de geopolitică, una din pasiunile mele, hobby dacă vreţi, alimentat din plin în perioada în care am lucrat în diplomaţie. Fiecare cu pasiunile lui, unii colecţionează timbre, fac grădinărit, eu sunt cu geopolitica şi strategia, sunt delegat al Observatoire d’Etudes Géostratégiques de Paris pentru această parte de Europă. Nu îmi foloseşte la nimic dar îmi place. -Un crez al omului, un crez al sufletului, un crez al scriitorului. Mesajul care poate salva lumea… – La capitolul « crezuri » e greu de răspuns. Ele ar trebui să fie văzute şi simţite în ce scriu ….acolo sunt ele ascunse, nu ar avea sens să le sintetizez într-o frază căci, în cazul acesta mai că nu aş mai avea de ce să mai scriu. Aş nota numai faptul că mă impresionează cei care se gândesc nu numai la ei ci şi la alţii. Altruismul, dăruirea reprezintă pentru mine valorile sigure. Să vă povestesc o întâmplare petrecută ieri. Urcasem împreună cu soţul meu într-un autobuz plin, la Bucureşti. La o curbă cam bruscă, soţul meu s-a dezechilibrat, gata, gata să cadă, biletul i-a scăpat din mână, pe jos, în fine… Autobuzul era plin, eu nu aveam cum să ajung până la el. Am sperat o clipă că măcar una din persoane să îi dea o mână de ajutor, să îl sprijine, să îl ajute. Nu a fost cazul, nimeni nu l-a ajutat căci, şi acum vine partea interesantă, cu toţii erau ocupaţi să îşi facă curci peste cruci, fiindcă autobuzul tocmai trecea prin faţa Bisericii din Drumul Taberei. Aşadar toţi acei oameni total indiferenţi, chiar cruzi, se rugau creştineşte la domnul, să fie iertaţi, ajutaţi etc etc. Vedeţi, noi în creştinismul pe care credem că îl practicăm ne-am depărtat enorm de la sensul iniţial. Din cauza copacilor nu vedem pădurea, facem post de carne şi lapte dar îl urâm pe celălalt, ne facem cruce dar nu întindem mâna celui care e în nevoie, alături. Nu că eu aş fi vreo moralistă sau vreo autoare de tratate improvizate de etică. Dar mesajul care, cum zici tu « poate salva lumea », ar trebui să aibă în interiorul lui , neapărat , acel sâmbure de altruism. Aşa încât pământul să reziste şi să nu trebuiască să fie salvat pentru că e ameninţat de… oameni. –Cum vă stâmpăraţi dorul de casă, când sunteţi la Paris, Bucureşti, sau altundeva…

-Există un dor de casă, care e o senzaţie bună, plăcută, căci te face să te gândeşti la origini, să melancolizezi blând. Apoape că am nevoie de dorul ăsta.Un dor pe care aproape că mi-l cultiv şi dacă se poate, iau trenul ăsta imposibil , trenul de Bistriţa . Drumul de la Bucureşti la Bistriţa durează tot ca în copilăria mea, toată noaptea, şi în acelaţi timp în care poţi ajungi de la Bucureşti la Seul sau la Chicago, asta e situaţia. Ai impresia că ai călătorit enorm dar nu, nu sunt mii de kilometri , e doar drumul pe care l-a făcut şi Coşbuc, când s-a tras spre Bucureşti, şi Rebreanu… …Venitul acasă este esenţial, părinţii mei sunt în continuare la Bistriţa şi nu au vrut niciodată să vină cu mine, la mine , fie că asta ar fi în România sau aiurea. Apoi, există întotdeauna un obiect susbstitut, o ulcică, o catrinţă, ca fixator de memorie imediată. Rădăcinile sunt importante, cât le simţi sigure, poţi să te mişti pe oriunde prin lume căci nu te vei pierde. Eram acum vreo trei luni la un mare Forum desfăşurat la Fez în inima Marocului şi acolo gânditori, scriitori, analişti, ambasadori şi miniştri adunaţi din lumea toată ţineau alocuţiuni despre toleranţa religioasă şi diversitatea culturală. Mi-am ţinut şi eu propria spunere, cumva copleşită de gradul de inters al întrunirii. Repet, erau oameni de peste tot şi din ceea ce s-ar numi Europa centrală şi de est eram numai eu. O clipă, o clipă numai m-am simţit foarte singură. De ce? Nu aş fi putut vorbi româneşte cu nimeni. Erau sute şi sute de oameni cu care vorbeam, schimbam impresii, unii din ei prieteni buni, de ani de zile, dar româneşte nu puteam vorbi cu niciunul. Atunci am scos telefonul şi l-am sunat pe băiatul meu , Maximilian Tomozei care trăieşte la Paris , şi am vorbit româneşte cu el un pic şi gata, mi s-a stâmpărat dorul cum zici tu…(Asta pentru că mama şi tata nu răspundeau la telefon ….) De fapt suntem acasă în limba română aşa cum e ea, amplă, copleşitoare şi de foarte multe ori intraductibilă.barbizon12.Un interviu de Ioan Vasiu  

https://uzp.org.ro/23161/interviu-cu-scriitoarea-si-jurnalista-cleopatra-lorintiu/?fbclid=IwAR1Z5BMM-ymyARnETpmPLUf4KVXBQS5zLVeDdm4LmIQXGVJ8ipAt3_sS47I

Nu pot să uit cum la finele unuia din concursurile Tinere Condeie în care Tudor Opriș, mentorul multor generații, avea un rol important, au publicat cuvinte superbe despre mine, în Luceafărul, doi poeți care îmi erau tare dragi : Ștefan Augustin Doinaș și Cezar Ivănescu. Am intrat în lumea literară încununată de toți laurii posibili, de premii și apariții, colaborări la radio chiar și la tv, chemată de Viorel Grecu și Luminița Ioan. Am avut o adolescență literară foarte bogată iar cartea de debut e scrisă practic în anii de liceu. Am debutat editorial în 1978 prin premiul de debut acordat de Editura Dacia, iar ”Regina cu pași furați ” a fost atunci un eveniment. Apoi, lucrurile s-au mai schimbat …
REPORTER: – Sunteți cunoscută ca poetă, prozatoare, autoare de literatură pentru copii, scenaristă, realizatoare de televiziune și nu în ultimul rând ca jurnalistă. Cum ați reușit să ”împletiți” toate aceste preocupări ?
CLEOPATRA  LORINȚIU: – Aveam o ”foame de literatură”enormă, să citesc, să scriu. În primii ani mi-am făcut un țel din literatura pentru copii, în pofida faptului că evident, existau niște ”grile” impuse de cenzură. Totuși în acei ani mi-au apărut poveștile , mi-au apărut cărțile pentru copii ( ”Libeluliada, Exerciții de vacanță”) cele din care, după mai bine de 30 de ani, unii autori de manuale școlare extrag acum fragmente. Să nu uităm că acele cărți nu au mai fost niciodată reeditate.
Păstrez o amintire caldă redactorilor de la Editura Ion Creangă, de la revistele de gen, Mihaelei Monoranu și Emiliei Căldăraru, lui Gh.D.Vasile, Ovidiu Zotta, Marilenei Oțoiu de la Radio și Gicăi Iuteș, cea care s-a luptat să îmi publice în Almanahul Scriitorilor ”Vești din Molidia”, una din povestirile mele alegorice care în 1983 arunca un ”clin d’oeil” cum zic francezii, stării literaturii în care noi eram atunci.Tot ea s-a luptat să îmi acorde premiul Asociației Scriitorilor din București pentru literatura pentru copii. A fost ultimul premiu pe care l-am primit.
Să nu uităm că vorbim acum de anii 1981-1989, ani în care eu nu am reușit să mă angajez în presă, să am un salariu, cu excepția celor două luni pe care, cu un curaj inconștient, aș zice acum, mi le-a acordat Ion Cristoiu, angajându-mă pe un post temporar disponibil la Scânteia tineretului. Asta a fost singura mea ”angajare legală” în presă, înainte de 1989. El a avut curajul să o facă, certat fiind de mai marii lui, și tot el mi-a dat șansa de a supraviețui publicându-mi colaborările din care de fapt, supraviețuiam : sute de articole de critică de artă, literară, muzicală, de interviuri și eseuri, de reportaje și de toate cele, publicate în periodicele vremii. La fel s-au comportat colegii de la Luceafărul unde aveam rubrici fixe și doamna Ecaterina Oproiu de la revista Cinema. Am supraviețuit în acei ani grație banilor primiți pentru aceste colaborări. Nu am acești ani pe ”Cartea de muncă” . După cum vedeți, nu au fost ani ușori, mai cu seamă pentru că în acei ani am avut doi copii pe care i-am crescut singură și pe lângă asta, am avut parte de multe necazuri.
REPORTER: – Am omis să amintesc faptul că ați fost și diplomat român. Detaliați  puțin, vă rog.
CLEOPATRA  LORINȚIU: – Nu știu cum ar trebui să detaliez. După o tentativă nereușită de a ajunge în diplomație în anii 9o, tentativă zădărnicită de sprijinul probabil prea fățiș al diplomației italiene din vremea aceea, îmi luasem gândul de la diplomație. Tânăra noastră diplomație înnoită după 1990 nu era dispusă să accepte un ”sprijin” dinafară. Italienii scriseseră scrisori de susținere și trimiseseră emisari la București ca să ceară numirea mea printre reprezentanții diplomatici ai României, în Italia. Asta nu a mers. Sprijinul venit dinafară era considerat o eroare.
Oportunitatea a venit ulterior prin ideea președintelui Ion Iliescu de a-mi acorda această șansă. Sigur că ideea inițială era aceea de a mă face utilă în zona culturală și a presei, însă la fața locului lucrurile s-au prezentat altfel și am devenit …expertă pe problematica politică internațională, mai cu seamă pe relația cu țările din Orientul Mijlociu, din Africa, pe chestiuni de geostrategie la Ambasada României de la Paris în timpul mandatelor ambasadorilor Oliviu Gherman și Sabin Pop. A fost o experiență extraordinară, voi vorbi cândva despre ea.
După ani de zile, iată-mă revenită în această lume, consilier diplomatic al MAE în funcția de director adjunct ICR Tel Aviv. Vă dați seama că, acest post fiind în curs, prefer să nu discutăm despre acest lucru. Va veni și momentul în care ceea ce trăiesc astăzi se va sedimenta.
REPORTER: – Cum reușea să se impună un scriitor sau un jurnalist înainte de 1989, comparativ cu posibilitățile avute azi la dispoziție ?
CLEOPATRA  LORINȚIU: – Văd că am anticipat parțial întrebarea dumneavoastră, răspunzând practic chiar înainte de-a o citi. Ușor nu era, dar criteriul de calitate exista întotdeuna. În politicile editoriale și redacționale exista un fel de dublă măsură. Pentru a mulțumi vigilența cenzurii erau folosiți unii autori, unele texte, în rest, nivelul era impecabil. Se știa foarte clar cine are valoare și cine nu, lumea literară era exigentă și într-un fel aș zice că apele erau despărțite. Dar situația era foarte complexă, cu timpul cineva va scrie probabil despre adevărul acelor ani, aș vrea ca el să fie un adevăr asumat și nu unul contrafăcut, căci exista mereu o parte de lumină și o parte de umbră în tot ce se petrecea în lumea literară.
REPORTER: – Ați lucrat și în presa tipărită și în televiziune. Care vă este mai aproape de inimă ?
CLEOPATRA  LORINȚIU: – Sinceră să fiu,  televiziunea, audiovizualul, filmul m-au fascinat de la început și am sperat să lucrez în aceste domenii. În anii de dinainte de 89 nu s-a putut așa că după 90 am găsit prima oportunitate și m-am lansat. Cu curaj și inconștiență. Printr-un concurs de împrejurări am trimis două reportaje tv artizanale, unul despre București altul despre Muzeul Satului și o grilă de program cu argumentarea necesară, la un canal etnic din SUA , din statul Illinois care căuta un producător independent la sugestia unui om de afaceri local. Așa a început aventura mea ”americană” din anii 92-94 ca producător independent. M-au ajutat unii și alții, nu pot uita sprijinul redacției Pro Patria a MApN de atunci, a editorului Ene Arșinel. Făceam o oră de program dedicată diasporei românești din Statele Unite. Acum e simplu de zis, diaspora: dar după 89, imediat după 89, nu existau poduri, nu aveam un carnet de adrese, totul era prin descoperire, abilitate, farmece și curaj, relațiile erau foarte complicate și în anii aceia a fost o adevărată probă de foc pentru mine ca să fac ( tot artizanal, aș zice acum ) o oră de program în limba română ”Suflet românesc ” ( văd că titlul a … supraviețuit, ea există și acum, se pare ), oră în care făceam tot, de la redactarea știrilor și interviuri, la prezentare și clipuri de reclame, oră de program pe care o am în mare stocată pe … casete VHS . Casetele plecau cu aviatorii români la Chicago, acolo erau trecute din PAL în NTSC, apoi transpuse pe UMATIC și difuzate sâmbata pe Canalul 32 , imediat după emisiunea în chineză. Acest chin a durat doi ani , timp în care am fost de vreo 14 ori dus întors București Chicago, filmând acolo și montand în Romania …
După doi ani, Alexandru Mironov , m-a văzut chinuindu-mă singură cu camera de luat vederi, în timpul unui interviu pe care i-l cerusem în calitate de Ministru al Sporturilor. El a înțeles instantaneu situația și i-a vorbit lui Dumitru Titus Popa (pe atunci președintele TVR) de ideea de a face un program pentru diaspora și de a mă lua în echipa Televiziunii Române.
Asa m-am angajat la Televiziunea Română în ziua de 1 februarie 1994. Și am rămas captivă acolo. Am fost din echipa care a creat TVR Internațional alături de Felicia Meleșcanu și apoi, cu o întrerupere de 4 ani ( cea a postului diplomatic de la  Paris) am lucrat în TVR . La Internațional, la Cultură ( în redacția lui Iosif Sava), la TVR Cinema ( în redacția și cu sprijinul Luciei Hossu Longin și a lui Dan Necșulea) și apoi la Departamentul Minorități ( cu sprijinul lui Cătălin Sava). Da, sunt 19 ani de televiziune, e mult. Am făcut emisiuni de toate felurile, documentarele mi-au rămas la inimă și câteva din ele reprezintă o referință în prezentarea mea de jurnalist.
REPORTER: – Un scriitor talentat își putea permite în regimul comunist să trăiască din drepturile de autor, obținute pentru cărțile sau colaborările în presa scrisă, în radio și televiziune. Astăzi, mulți scriitori se văd nevoiți să plătească tipărirea cărților. Cum vi se pare această ”răsturnare” de situație ?
CLEOPATRA  LORINȚIU: – Multe s-au schimbat, îmi e, sincer, greu să apreciez. Din acest motiv nici nu am mai publicat multe din cărțile mele, rațiunile comerciale fiind, văd, decisive.
Cred că principala nenorocire o reprezintă sistemul de difuzare a cărții, sunt convinsă că, dacă s-ar pune puțină minte și puțin suflet în el, am reuși și noi să avem o difuzare normală, așa cum de pildă este în Franța.Intervine legea cererii și a ofertei, dar din păcate nu ea e capabilă să aducă la suprafață literatură adevărată.
Riscul de a trece pe lângă mari momente ale literaturii din cauza grilei comericiale este foarte mare. Aici ar trebui să intervină mecanismul statului de protejare a literaturii. Dar oare clientelismul, găștile, susținerile fățișe și numele împinse din alte rațiuni decât din cele ale eticii criticii literare, toate acestea la un loc, vor avea drept urmare întâmplări fericite pentru cultura noastră? Nu vreau să fiu prăpăstioasă, dar nu cred.
Asanarea vieții noastre politico-culturale îmi pare o treabă foarte foarte grea. Nu am idee ce va urma. De data asta, nu sunt optimista. 
 
                                                Interviu realizat de Ioan Vasiu /UZPR
 18 octombrie 2019

Cleopatra Lorinţiu- creatorul atipic
https://www.jurnalulolteniei.ro/2019/07/15/despre-cultura-de-azi-cleopatra-lorintiu-creatorul-atipic-din-abstractiuni-sarisem-in-gol/?fbclid=IwAR16-7ze8uS0UlLbDvcT-VCy2xE0YnfE3gbsIh7Vjv7sSXyKFScSM2FAy7o

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=21931

13.Un interviu de Irina Airinei cu Cleopatra Lorințiu( octombrie 2020)

Despre povestea unei cărți, a unui timp, a literaturii pentru copii, despre nostalgie și prietenie.

Totul pornește astăzi de la Facebook și faptul că cineva ( doamna Ionela Gavriliu) a scris ceva care m-a tulburat foarte. A scris : ” Am adorat cartea asta.”

A fost cel mai frumos cadou.

(un dialog între Irina Airinei și Cleopatra Lorințiu la reeditarea cărții Fetița care eram)

Irina Airinei : Înainte de toate te-aș întreba care a fost cel mai frumos moment din viața ta, în ultima perioadă ?

Cleopatra Lorințiu : Cel mai frumos moment a fost acela în care am văzut pe Facebook un comentariu așezat sub aunțul editurii Universul Academic, scris de cineva total necunoscut mie, doamna Ionela Gavriliu, după reeditarea cărții ”Fetița care eram” .Cineva care scria atât ”Am adorat cartea asta”.

I.A. Dar multă lume te felicitase și te alintase pentru reeditare. Chiar și eu ! Mă simt nedreptățită. Ana Iorga îți dedicase emisiuni pe un canal de televiziune foarte frecventat, i-ai pus o frază spusă de ea odinioară dintr-o emisiune ”Cărțile vieții mele”, pe coperta a patra a reeditării, Diana Soare a scris ceva remarcabil , nu te plânge că nu ai fost luată în seamă.

Fetișa care eram,de Cleopatra Lorințiu. Ediția a doua, Editura Universul Academic 2020

C.L.Nu mă plâng, sunt recunoscătoare cititorilor mei, chiar și aceia care obligați de includerea unor texte în programele școlare, în manuale și caietele acelea de referate ( care nu existau pe când eu eram școlăriță) au ajuns măcar fragmentar la carte. De altfel literatura pentru copii a fost o dorință a mea de vreo 25 de ani, după care mi-am dat seama că sunt confuză în privința termenului și am abandonat.

I.A.Cum adică ”confuză”? Dar ce e în defintitiv ”literatura pentru copii”? Ce e sintagma asta ? Dincolo de o Secție din breasla Uniunii Scriitorilor confruntată cu mari probleme mai degrabă cu iz sindical.

C.L.Nu sunt membră a acestei secții din USR, eu intrasesem în Uniune mai înainte, în 1980, sunt în Secția poezie. Întrebarea ta e interesantă, răspunsul are însă nevoie de câteva clarificări.

A existat mereu o literatură pentru copii: poveștile,basmele,legendele populare s-au tot transmis prin generații, apoi treptat treptat autorii au început să scrie fie pentru copii fie despre copilărie. Un soi de amalgam. Oare Singur pe lume de Hector Malot, prima carte pe care mi-a citit-o mama la Anieș, și pe care am învățat eu literele și să citesc, e o carte ”pentru copii”? Nu aș fi sigură de un răspuns pozitiv. Jack de Alphone Daudet, tot Andersen , Nils Holgerson al Selmei Lagerloff, Tom Sawyer și Huckleberry Finn, genialul Mark Twain, Dickens, ca sa nu mai vorbim de ”Alice în Țara Minunilor” a lui Lewis Caroll .

Aș zice doar că sunt cărți care pot fi citite și de copii.

Sigur că trebuie să facem acea diferențiere între poezioarele sau prozele scrise în scop educativ, de care e plină lumea și a fost, asemeni, și literatura română.

Necazul e că din pricina acestor exerciții de multe ori pseudo-literare, au fost băgate într-o categorie ”inferioară” și oricum neglijată total de critica literară (aceea care stă la o catedră nevăzută și dă note…) majoritatea cărților din așa zisa literatură pentru copii.

Da la noi, din literatura postbelică au scris ca să zic așa ”pentru copii ” foarte mulți autori : de la genialul Mihail Sadoveanu și uluitorul Tudor Arghezi la generațiile următoare: Sorescu, Nichita,Blandiana, Constanța Buzea, Tomozei, Andrițoiu, Silvia Kerim,Daniela Crăsnaru, Passionaria Stoicescu,Constantin Chiriță,Tudor Vasiliu,Nicuță Tănase,Ion Ochinciuc, Sântimbreanu,Gica Iuteș, SoniaLarian,Dumitru M.Ion, toți cei care au vrut preț de o clipă să se copilărească și bine au făcut.

În același timp, cărți care explorează copilăria, ca univers uluitor, cărți care pot fi citite de oricine nu sunt așa de multe.

Să facem paralele.

Iată de pildă Fermina Marquez a lui Valery Larbaud sau Cărarea pierdută a lui Fournier … Noi o avem pe Otilia Cazimir cu A murit Luchi, expediată cu cruzime minimalizatoare, în două vorbe, de aprigul G.Călinescu în a sa monumentală Istorie…

La francezi, autorii care au scris despre și pentru copii sunt pe piedestal, iubiți, citiți, evocați. La noi nu.

Sunt multe cărți cu adevărat remarcabile în literatura noastră contemporană și autorii lor, în mare parte trimiși, în amintire din pricina unor obiceiuri tâmpite așa zis educaționale și pedagogice ale vremii…

C.L. Da, era un fel de joc de-a șoarecele și pisica, așa încât până la urmă să poți publica ce vrei. Totuși, pot spune că redactorii de carte de la Editura Ion Creangă ( mă refer finele anilor 70 si anii optzeci, cei pe care îi cunosc eu din experiența mea) erau, în mare , complicii autorilor, nu am prea avut probleme cu refacerile, rescrierile, scosul de cuvinte…

I.A. Asta până la ”Fetița care eram”.

Ce poveste a avut si cartea asta! În viața ta cam totul se transformă în poveste… Deci pentru tine perioada post revoluționara a început cu topirea integrală a acestui tiraj. Se poate să fi fost și vreo antipatie personală la mijloc… Eu am văzut cartea si am observat că nu există absolut nici o diferență de text între acea carte topită și cea care avea să apară după revoluție.

  1. Exact.Cea mai dezamagită a fost Ica Țaralungă, care adorase cartea și făcuse desene delicioase: acela în care fetița se ascunde sub masa de la țară , și stă acolo speriată printre faldurile de cârpă în timpul cinei adulților ca să nu fie văzută îmbrăcată mai ponosit, cu un trening uzat, devenise un motiv de zâmbet pentru mulți…Și Ica Țarălungă s-a întâlnit cu un domn redactor, pe care îl știa de la Apimondia unde colaboraseră, îl chema Bodolea Sorin și era la editura Intact, privată ..așa că am avut noroc, fără această conjuctura eu singură nu aș fi publicat cartea , nefiind o persoana perseverentă și luptătoare. Cred ca ai văzut ..La reeditarea din acest an, daca nu ai fi fost tu să faci legatura cu Universul Academic, aceasta carte nu ar fi apărut… I.A. E curios că spui asta … ai publicat atâtea cărți.Îmi aduc aminte ce succes ai avut in Republica Moldova când ați lansat cartea la Chișinău ,în 1992, împreună cu Spiridon Vangheli, miticul autor al Ispărvilor lui Guguță… C.L. Așa e,ne-a sprijinit secția pentru copii a Bibliotecii Metropolitane Mihai Sadoveanu atunci, dar lumea s-a schimbat, editurile merg din câte am văzut acum după alte criterii și sincer, mi se pare că îi rămâne autorului sarcina de a bate la uși și chiar de a explica cine e … Înainte ne sunau redactorii de carte să ne ceară povestiri sau cărți… mare diferență.

I.A.Observ că vorbești cu tandrețe si recunoștință despre redactori, am mai observat asta și cind m-am ocupat de cărțile pentru copii ale Mariei Găitan Mozes…

C.L.E normal: fără sprijinul și chiar perseverența unor redactori de la reviste precum Lidia Novac, Emilia Căldăraru, Mihaela Monoranu, Ovidiu Zotta, Petre Ghelmez,Gica Iuteș sau de la edituri precum Gh.D.Vasile( și el fusese student la celebra Școală de literatură Mihai Eminescu) eu pot spune că aceste cărți nu ar fi existat. Așa ferfenițite cum sunt ele acum, prin bibliotecile țării… Țin minte că Libeluliana cartea mea de povestiri din 1979 ilustrată sublim de Elena Boariu, ( nu e un epitet aruncat la întâmplare!) avea atunci un tiraj de zeci de mii de exemplare. I.A. Deci spre ce se îndreaptă literatura pentru copii acum? C.L. Spre un gen de literatură de aventură și fantastic, cu tot felul de preluări, aluzii, pastișe după poveștile vechi, din legende, din basme, topite în creuzete foarte performante de work shop literar și care au nevoie până la urmă de suportul cinematografic. Mă tem că superbele descrieri și stările de suflet din literatura de până acum nu își mai au locul. Succesul planetar al doamnei britanice J.K.Rowling cu lumea vrăjitoriilor adorate de copii și adolescenți, ne demonstrează doar că în continuare e nevoie de acest gen. Clive Staples Lewis  autorul Poveștilor Narniei (1898-1963) era bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkin autorul celebrului roman ”Stăpânul inelelor.” Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford și sufletul grupului literar The Inklings -erau entuziaști literari ce prețuiau valoarea narațiunii în ficțiune și care încurajau scrierea de opere fantastice. Deci asistăm la succesul mondial uriaș al unui mic grup literar, devenit mitic, pasionați autori de fantastic care se întâlneau într-un bar. Sper doar, sincer, că acest gen și modă, nu vor distruge alte teme și idei din literatura citită și de copii și preadolescenți. Și că generațiile care vor veni vor avea încă disponibilitatea de a nu arunca la coș literatura care nu devine film tip rețetă holywodiană sau disney, ceea ce încă nu e sigur. I.A. Știi că la capătul unor interviuri de acest gen, căci de fapt vorbim despre ”Fetița care eram” reeditată autorul e rugat să vorbească despre proiecte. C.L. Nu, nu urmează nici un proiect. Sigur că mi-ar place să văd reeditate celelalte cărți ale mele pentru copii, LibeluliadaExerciții de vacanțăUn ghem de vise și mai ales Vârsta de aur, traducerea mea din Kenneth Grahame la care am muncit enorm ( e autorul Vântului prin sălcii dacă țineți minte)…Dar de scris pentru copii nu voi mai scrie nici măcar pentru a-mi încânta nepoțica Eliza. Pentru că știu că e un timp pentru toate iar timpul acesta, al inocenței, al nostalgiei blânde, al farmecului glumeț, al bucuriei vieții, pentru mine, a trecut.

O prezentare din Jurnalul Olteniei : https://www.jurnalulolteniei.ro/2019/07/15/despre-cultura-de-azi-cleopatra-lorintiu-creatorul-atipic-din-abstractiuni-sarisem-in-gol/