Culorile sunt stinse acum și păianjenii și-au țesut pânzele pe cercevele,burlanul s-a desprins și în curând pe acolo se va insinua ploaia, unii arbori prea bătrâni au fost doborâți, încercăm să plantăm câteva plante fragile în grădinuța dinainte. Șoseaua s-a înălțat între timp iar gardul demontat a rămas stingher, legat cu niște sârme,ruginite și ele.

Aici am scris ”Fetița care eram” într-o frumoasă vară a anului 1984, dar și ”Vești din Molidia”( îi trimit cu gândul un semnal editoarei mele Violeta Borza care va reedita povestea chiar în această lună mai…într-o nouă prezentare grafică , ce se anunță superbă).

Peste tot e amintirea tatălui meu, a mamei mele, a familiilor noastre și chiar amintirea lui Gheorghe Tomozei, adunată în multe dosare și mobile ce amintesc perioada căsătoriei noastre, și chiar fotografii pe care le-am așezat pe pereți, exact așa cum și le înrămase el. Poate nu din întâmplare am decis să petrec ziua ce-ar fi fost a aniversării lui, 29 aprilie, chiar aici.(Nu există coincidențe, sunt doar clipe când nevazutul ne face cu ochiul.)

Sunt atâtea de făcut iar eu mă simt un pic neputincioasă…

Dar în toată confruntarea asta cu vegetația, cu gardurile, rugina și praful , mă gândesc, încurajată de mesajele unor prieteni că această căsuță modestă din Anieș reprezintă un semn de neuitare…