Despre carti

Cronici de Cleopatra Lorintiu la cărțile autorilor israelieni de limbă română publicate în 2020

Paradoxalul poet Moshe Itzhaki(din revista Apostrof nr.XXXI nr.9  ,septembrie 2020)

Cronica de Cleopatra Lorintiu in revista Apostrof anul XXXInr.9 despre cartea lui Moshe Itzhaki .

Paradoxală, densă, sobră și în același timp plină de emoție adeseori discret disimulată este această mare poezie scrisă de Moshe Itzhaki, poet israelian, erudit, universitar, autor care scrie în ebraică și care a avut părinți evrei porniți din România.El reușește după părerea mea, atât cât am citit din opera lui, în traducerea rafinată a lui Paul Farkaș, un fel de sinteză superioară a sensibilității lirice, adunând laolaltă, aș zice ca într-un creuzet ( cu teamă de comparația mea evident prea folosită în epoci diferite) vechi și nou, memorie și proiecție, oriental și occidental într-o esență distilată, o esență nobilă și tare.

Antologia selectează poeme din șapte cărți de poezie ale autorului ( între altele intelectual recunoscut, șef de catedră la programul educațional interdiscplinar din departamentul științelor umanistice pentru studenții masteranzi, devenit ulterior decan al Facultății de Studii Masterale de la Oranim).

Este o selecție ca să zic așa ”făcută la sânge”, de care poate numai poetul și redactorul Florin Mugur ar fi fost în stare dacă ar mai fi trăit, renumit pentru exigența sa obiectivă și totodată pentru abordarea superioară a actului editorial.

Cred că este o selecție foarte reușită căci ne înfățișează diamantul poeziei sub toate fațetele sale.Selecția acoperă perioada cărților apărute între 1999 (”Când soarele va apune”) până în 2015 (”Poeme noi”).

Este o întrepătrundere subtilă între arhetipalul românesc și cel ebraic, o sinteză neostentativă, accesibilă : Iată spre pildă Ma-niș-ta-ná : o exaltare luminoasă domină unele poeme în care palpită o durere răscolitoare.

Este o odă adusă durerii, nu ca masochism ci ca celebrare a ființei prin nuanțele stărilor de spirit, ființă

Ma niș-ta- na? înseamnă în ebraică, ”De ce se deosebește această noapte de celelalte nopți” adică întrebarea pe care fiecare evreu o pune în seara de Pessah și care readuce în minte și celebrează povestea istoriei eliberării evreilor din sclavia egipteană.

M-aș hazarda și aș spune că puține popoare au intensitatea trăirii evenimentelor ancestrale precum evreii. Ea, intensitatea, trăiește în modern cu aceeași acuitate, nu exită teme care datează, teme desuete de pe care trebuie șters praful. Nu există relativizarea protocronismului. Oricât de moderni și de ”updatați” ar fi, autorii vizitează temele străvechi, arhetipale, biblice deci, cu aceeași acuitate a simțurilor treze.

De altfel o emoție sintetizată aș zice că este ceea ce inspiră poezia de mare clasă a lui Moshe Itzhaki .O poezie cu suficiente ramificații culturale dar în așa măsură încât multele repere nu-i strică limpezimea.”Ca un centaur galopez/pe hotarele câmpiei/în apropierea Muntelui Tabor./Prea cuvioasa Deborah/încă mai sălășluiește sub curmal/și supusul ei comandant Barak/e pregătit deja de luptă./Yael își ascute un țăruș în cort/pentru a-l răpune pe Sisrah/ce își va da ultima suflare/Pe coapsele ei.//Pe sfârcul Taborului o mînăstire/Ce privește spre lanurile de grâu!/ Curând boabele de grâu /vor deveni făină/ iar mâinile vor frământa-naluat/și vor coace/ pâine cea de sabat.” (Rătăcind prin Emek IzraEl)

Vedeți că totul este aluziv, totul e trimitere la poveștile biblice, Emel IzraEl este Valea Domnului, acolo unde Dumnezeu însuși ar fi sădit sămânța. În adevăr, simbolurile și referirile străbat ca-ntr-un zig zag istoria, miile de ani, cu nemai pomenită dexteritate lirică.

Iată spre pildă aceasta ”Rugaciune de-ncheiere” ( prin tradiție, aceasta sfârșește Ziua Ispășiririi Yom Kipur, cea mai însemnată dintre cele trei mari Sărbători evreiești. Este o sărbătoare foarte sobră și austeră, care înseamnă un post absolut de 25 de ore și marchează ziua ispășirii.

(Cer iertare pentru paranteza deschisă, evident prea lungă :o tradiție iudaică spune că, după ce poporul a păcătuit prin idolatrie, Yahve s-a răzgândit din intenția de a dărui poporului Legea cea sfântă.Yahweh este numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică, care înseamnă „El face să devină“. Acest nume aparține, conform Bibliei, Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei și creștini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul și Sursa mântuirii întregii lumi.

Dar când a văzut cum zece zile de-a rândul poporul a stăruit în pocăință, în ziua a zecea (adică, tocmai în ziua de Iom Kipur) Domnul „a iertat păcatul poporului” și i-a dăruit totuși Legea. Cu alte cuvinte, Iom Kipur celebrează, de fapt, milostenia pe care a arătat-o Dumnezeu, poporului său.Tema ei este ispășirea și iertarea).

Poate că asemenea explicații și plonjări ar fi necesare pentru foarte multe din referințele apărute în această carte de poezie?

Da și nu.

Căci poezia curge cumva înglobând referințele, spune fiecăruia cât este pregătit să înțeleagă sau poate, să simtă. ”Doar o singură dată/înaintea morții/ să fiu precum pământul.Să rodesc din sine-mi/precum pământul după ploaie.(…)Și când mă voi întinde pe pământ/va răsări din mine un vlăstare/și va trece Sambationul/precum un pește încolțind în mine/legându-se de cordonul ombilical/ca să curgă un alt sânge/prin noile mele artere /și să-mi spele rădăcinile-mi îmbătrânite./Doar o singură dată/să fiu precum pământul/și să scot urlete.)

Vizitarea temelor culturale străvechi revine cu putere în cartea Purtat de vânt(2011),într-un jurnal de călătorie cretan, în care anecdotica pierderii valizei de turist se împletește cu sumedenia de repere mitologice, cu Zeus, Hera și Dionysos, cu Orfeu Dedalus și Ikarus, cu drumul spre Knosos și leimotivul dansului lui Zorba aducându-se spre mai aproape de reperele prezentului.

Pe crestele Carpaților în miezul unei zile sfinte” aduce de pildă fiorul inspirației către locul rădăcinilor familiei poetului(”Cărarea pe care copil fiind rătăcesc de o viață-ntreagă” frumos spus.) De alfel poetul care călătorește, își presară sugestiile prin poeme, cu dexteritate (Purtat de curenți.Canionul Wintegar,Slovebia))simbolurile însă sunt reluate ”Dar iată un pește aproape invizibil/croindu-și drum în tăcere împotriva curentului./Un pește ce stăpânește secretul/în însuși trupul său/ și care învinge în tăcere/furtunile ce se scurg/ și cad pe cascada vieții.”Aflăm amănunte despre viața și cariera poetului din frumoasa postfață semnată de prozatorul Radu Țuculescu, căruia îi este dedicat un superb poem (Ca un măr pe marginea drumului…) ”Ca un măr la sfârșit de septembrie/cu crengi ce se-ndoaie de povară/înclinându-se în poziții ademenitoare/pe marginea unui drum cârpit în timp/plin de hârtoape în drumul nostru/ de la Cluj -Napoca la Sighetu Marmației.”

Anume că părinții săi veniseră din România și vorbeau în casă românește, încercând să îl deprindă cu limba română. Urmează o destăinuire foarte francă a poetului care ridică puțin vălul de mister asupra unor realități ale timpului:”O vreme, i-am ascultat, ba chiar am început să dau replici în limba română…Dar a venit școala unde a început o mică teroare.Tuturor copiilor ai căror părinți veneau din alte țări li se punea o ”ștampilă” de către ceilalți. De exemplu evreii-marocani erau numiți cuțitari, evreii polonezi-mincionoși, evreii români-hoți și așa mai departe.Drept pentru care am refuzat să mai vorbesc românește cu cea mai mare încăpățânare.Tata se înfuria de-a dreptul de muțenia mea de acasă și atunci țipa și zicea,mutule !” (șamd)

Fără îndoială, cele evocate de Radu Țuculescu, alături de care Moshe Itzhaki și traducătorul Paul Farkaș se plasează într-un triunghi literar care sunt sigură ca va face istorie literară, reprezintă dovezi deosebit de interesante pentru profilul scriitorului.

Un scriitor rafinat, de profunzime intelectuală dar neostentativ, un subtil creator de emoții, rare adeseori, un cerebral alunecat pe panta sentimentului, un romantic incurabil ancorat în prozaismul modernității, un paradoxal de referință. Am apreciat în mod deosebit versul pe care prozatorul Radu Țuculescu l-a ales pentru a-și încheia frumoasa postfață, vers definitoriu pentru felul în care poetul Moshe Itsaki contemplă lume prin ocheanul lui poeticesc:” Dacă eram pasăre migratoare/desigur eram un pelica corpolent/întoteauna încheietor de rând…”(Pasărea din urmă, Editura Galaxia Gutenberg)

Tradus în română în echivalențele remarcabile ale lui Paul Farkaș, Moshe Itzhaki, poet al Țării Sfinte, ni se reîntoarce cumva prin limba română, în matricea arhetipală care-i îngloba, odinioară, părinții .

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, iulie 2020

 

1.”Oraș greu e Ierusalimul”: lumea poeziei lui Menachem M.Falek

Poezia lui Menachem M.Falek a fost pentru mine, o revelație: când l-am întâlnit întâia oară, la Tel Aviv, și a înșirat pe masă o sumedenie de plachete în ivrit și printre ele una, rătăcită, în românește, publicată la Casa Cărții de Știință,(!) sincer nu aveam nici o presimțire despre ce pepită se ascunde acolo. A trecut ceva vreme și am deschis cărțulia. Voci din camera răcoroasă. Am citit o poezie. Apoi am mai citit una. Am terminat cartea lăsând la o parte tot ce aș fi avut de făcut. Funcționara banală și deseori frustrată care eram, lăsa loc poetei din mine care se bucura de descoperire. Căci poezia ” se simte ”!

Menachem Falek, Cleopatra Lorintiu,Paul Farkas ,2019,Tel Aviv

Într-o foarte frumos închegată și argumentată prefață, Mihai Barbu ni-l descrie pe autor, traseul lui de copil evreu bistrițean care face Alia împreună cu părinții lui pe când avea vreo unsprezece ani. Cum ajunge el la Ierusalim, face școli și se înamorează de orașul-cetate de piatră alburie, orașul-centru al lumii și frământării… de când lumea.Cum se îndrăgostește el pe viață de acest oraș și cum devine Ierusalimul fundalul lumii sale poetice.Orașul ”cu fața bătrână, cu riduri peste riduri, cu cărări și case care au încărunțit.”

Adevărul este că M.M Falek are capacitatea de a ne arăta o lume a lui, o lume poetică .Nu prea e nimic ”în plus” în ceea ce scrie.Convinge fără risipă de mijloace dar convinge imediat :”Zilele nevinovăției/Fug una după alta/Copilărie solară/Pe care nu știi să o prețuiești./Și în zilele cărunte/Pline de amintiri/Vrei numai să revii/În trecut./Dar picioarele refuză/Să mai fugi/Înainte./Nu ai altă alegere,/Și poate bucuria/Va fi la următoarea ta întâlnire cu un doctor/Ce-ți va elibera rețeta cea nouă./Îngrijorarea că ai o durere. ( etc..) E o poezie a unui timp al vieții, a unei vârste conștientizate, fapt de natură să transforme în semn și sens de preț, orice amănunt, orice imagine, totul. Există o pudoare a tragismului existențial ( în fapt, traklian) în aceste versuri și cred că tocmai asta ”răpune” emoțional cititorul. Firescul comunicării. Unele poeme par a fi jurnal ( jurnal de spital),de alfel abundă imaginile, reperele medicale, săli de operație, anestezii,cauterizări dar totul se salvează în puritate lirică atunci când cade câte o întrebare ca un semnal muzical ”Oare venit-a ora?//Poate în teritoriul înzăpezit/Il va lăsa pe cel/Ce nu mai poate ajuta tribul /Drumul spre zero absolut/Și chiar sub el.”

Aprehensiunea persecutoare cum poate ar fi spus Maurice Blanchot, e prezentă, e obsesivă. Dar cu câtă eleganță și pudoare!”În cărțile vechi /Mai sunt versete ce spun/”nu uita de bătrâni”./Dar am uitat de mult unde se află/Acele versete.”

Într-adevăr autenticitatea e calitatea dintâi a acestei poezii despre viața de toate zilele, ritualurile ei, despre familie și copii, despre amintiri.”Să vorbească cu morții știa./Fiecare adresă, fiecare nume./Pași în crescendo./Se apropia de lespedea din marmură sa gri/ Și fața i se lumina/ să vorbească cu morții lui îi plăcea.” Cred că poetul ar fi surprins să afle câte afinități există între lumea poeziei lui și a unor poeți de seamă din România precum Florin Mugur, Adrian Popescu sau Ileana Mălăncioiu!

Acolo,în ulițele strâmte/La trecerea încurcată dintre casa unuia și a altuia/Reușea să treacă repede./Știa să îndepărteze frunzele veștede/Cu o creangă adunată de pe pământ.La casele celor iubiți,ultima lor casă/Ultima privire./Și la sfârșit despărțirea/Pe încă nu știu câte zile./Până când va ajunge în oraș,în cartierul fără vise./Până la monologul viitor.”

Menachem Falek scrie în ebraică și în română, ceva din modul sentențios al scrierii într-o limbă sintetică cum este ebraica se transmite în caracterul sentențios al unor spuneri.”Pe străzile negre/Se învârt caractere întunecate.” scrie el într-un poem amplu Tranziții, un poem social-politic-istoric cum vreți să-i spunem, un poem despre țara în care trăiește și furtunile ei.”Împotriva tăcerii ” este un alt poem din această zonă a responsabilizării ca cetățea. Faptul că poetul trăiește în filozofie și adesea în existențialism, nu înseamnă că nu e atent și prezent. Așa cum își iubește cu disperare locul în care trăiește:”Asta-i partea de pământ/Pe care o sfințești/În amintirea liniștii/Predării/Ca să mai viețuiască/Incă vreo câțiva ani de minute/Și când vor ajunge/La porțile cerului/Vor privi cu ochii aburiți pentru /că nu vor înțelege întrebările /Îngerilor/Pentru că au uitat înțelesul cuvintelor/al virgulelor /și al punctelor.”Felul său de a fi, autentic și lipsit de morgă, a fost convingător și atunci când l-am invitat la o întâlnire la Icr Tel Aviv căci el povestește cu naturalețe și nu se împăunează cu merite, cu funcții literaro-poetice ( cu toate că a avut și mai are, succese și merite sociale) pentru că el știe că numai ea, poezia, contează cu adevărat și nu laurii trecători sau intrigile inutile și distructive. El este cum se autocaracterizeaza într-o poemă:”Da, un poet care-și pune, câteodată, inima lui la încercare.”

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, 21 martie 2020

https://leviathan.ro/oras-greu-e-ierusalimul-lumea-poeziei-lui-menachem-m-falek-cronica-literara-de-cleopatra-lorintiu/?fbclid=IwAR2-tE_15Z0-8_uOBMqwWi1DYZ3_jqH1bUPUr_qH3eax5wqWg2xIT1ruj_U

2.”Vraja prozei scurte, la Haifa”(partea 1.Francisca Stoleru)

https://leviathan.ro/tag/cleopatra-lorintiu/

Cărţile autorilor israelieni de limba română sunt o dovadă continuă de fidelitate faţă de un epos structural românesc, fără îndoială, dar şi o nevoie de mărturisire fluidă. Prozatoarea Francisca Stoleru îşi reuneşte povestirile (1) cu pretextul că ele ar fi fost auzite în trenul de Haifa de o ipotetică doctoriţă navetistă, iar prozele ne captează atenţia printr-o epică de mare naturaleţe.

Cum nevoia de poveste e ceva genuin, consubstanţial, prozatoarea ne aruncă în fiecare povestire într-o lume anume, în viaţa unor personaje pe care ni le înfăţişează în tuşe fruste, având capacitatea excelentelor zugrăviri.

Te acaparează povestea, chiar când e concentrată, condensată şi, proză scurtă citind, te aştepți la o dezvoltare lineară, nespectaculoasă. O proză de bună factură realistă, derulată de scânteia acestui pretext bine găsit al doctoriţei navetiste care colecţionează poveşti, scene de realitate care uneori mai că te trimit cu gândul la reportaj. Temele sunt foarte diverse: tabloul de viaţă al unei familii de ole hadeş veniţi din Rusia, cu toată înduioşătoarea lor încrâncenare (Acordeonul ), pictura atât de frumos zugrăvită a bazarului de vechituri din Haifa şi a flautistului sosit, şi el tot nou venit, încercând să-şi câştige existenţa ca gunoiner şi cântând la colţ de stradă, băiatul ”peste care dă un noroc neaşteptat” (Când îngerii se distrează). Aceste povești de viață te fac să te emoţionezi, ori să te bucuri cumva copilăreşte, solidarizând instantaneu cu soarta personajelor descrise de prozatoare. Deslușesc cumva o apropiere de stilul emoționant al Otiliei Cazimir din cartea de neuitat A murit Luchi…

Și aici, de fapt, e miezul talentului Franciscăi Stoleru (autoare premiată de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română), prozatoare cu har, mereu atentă la poveşti, semnificaţii, întâmplări şi sensuri dintr-o realitate israeliană pe care ne-o înfăţişează cu naturaleţe. Se degajă din povestire o înduioşare, o înţelegere omenească profundă, o compasiune blândă care ţi se cuibărește în suflet şi te cucereşte, urmărind poveştile de viaţă ale unor oameni care şi-au schimbat la un moment dat traseul, viaţa, calea, optând pentru aliya, pentru stabilirea în Israel.

Nu e o perspectivă triumfalistă, ci una de-o profundă umanitate. De aceea şi cucereşte. De aceea te şi face părtaş la emoţiile şi zbaterile acestor oameni. Într-o frumoasă cronică, criticul Ioan Holban spunea despre Francisca Stoleu că ar fi ”Șeherezada din Haifa”. E frumos spus.

Dincolo de umor, de nostalgie și înduioșare, Francisca Stoleru atacă un subiect imposibil de conturnat de către orice scriitor israelian. Oroarea deportării din timpul Holocaustului este ceva consubstanțial scriiturii autorilor de limbă română din Israel. Tragedia este evocată de astă dată prin ochii unui personaj care îți frânge inima: copila aflată la vârsta inocenței și care sub vraja unei scurte iubiri aduce pe lume ea însăși un copil, dar se trezește captivă în convoaiele de deportați, în arcanele morții. Și care, până la bătrânețe, păstrează păpușa de cârpă a fetiței sale pierdute.

Temă de mare dificultate, prezentă în mii și mii de texte de literatură, iată că Holocaustul este și subiectul unei proze decente și impresionante semnate de Francisca Stoleru.

Nu eu sunt cea care poate califica sau evalua literatura autorilor de limbă română din Israel. Faptul că doresc să punctez chiar și prin propriile mele notații reușitele lor literare vine și din nevoia stringentă de a afirma că această producție literară contează, este făcută cu pasiune, devotament și de foarte multe ori, cu talent.

Tel Aviv, 7 ianuarie 2020

(1) Francisca StoleruGlasul roților de tren”, Iași, Editura 24ORE, 2019.

3.Vraja prozei scurte la Haifa (2). Povestiri de Madeleine Davidsohn

Un abur oniric, ezoteric de-a dreptul, învăluie parte din povestirile adunate în volumul de proză scurtă Autobuzul de noaptede Madeleine Davidsohn, autoare israeliană de limba română prezentă cu o anumie ritmicitate în lansările de carte în limba română din Israel.Tradiția prozei ( adeseori a prozei scurte dar și a romanului cu sugestii de autobiografie, a rememorărilor declarate sau disimulate) este proprie acestui grup de scriitori români care au făcut în perioade diferite Aliya, fiind acum scriitori israelieni dar păstrând, bună parte din ei, preferința de-a scrie în continuare în limba română.

Găsesc că acest fapt de literatură trebuie remarcat cu perseverență, semnalat și încurajat.

Din rândul celor mai active autoare ale momentului, iată că Madeleine Davidsohn ( poetă și prozatoare născută la Dorohoi și care a făcut Aliya în 1973, de profesie medic stomatolog) își consolidează un nume respectat deopotrivă în Israel și în România cum o dovedesc multele cronici literare care i-au punctat cu sârguință cărțile publicate.

M-am oprit la această antologie de povestiri (cu toate că de curând scriitoarea israeliană a lansat chiar la reprezentanța Tel Aviv a Institutului Cultural Român romanul A patra fiică, editat de Hasefer), privilegiind oarecum ”Autobuzul de noapte”(carte apăruta la Editura Contemporanul) sub farmecul genului fiind eu, dar și din pricina opiniei personale cum că proza scurtă e un gen mai nedreptățit într-un timp în care romanul e rege.

De remarcat că povestirea începe la Madeleine Davidsohn în cea mai firească, chiar banală realitate, o expresie a obișnuitului să zicem și că la un moment dat ea evadează într-o zonă a necunoscutului, într-o acoladă greu de definit.

Acea zonă a necunoscutului vizitată de mulți autori de proză onirică, în care neobișnuitul, fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului cum ar fi spus Tvetan Todorov teoretizând proza fantastică, adăugând ” doar că autorii își iau libertăți și găsesc cărări nebătute ca să ne ducă spre ce vor ei.”

În cazul prozatoarei israeliene de expresie română Madeleine Davidsohn, ”pariul” devine comprehensibil și poate, tulburător, pe măsură ce subiectele se adună, se acumulează, mai exact pe măsură ce înaintezi în lectura acestei cărți de povestiri.

Căci până la urmă e vorba despre tot ce poate fi mai tulburător pentru conștiința omenească-relația cu aprehensiunea ideeii de moarte, linia, granița greu de înțeles între tărâmuri, între biologie și metafizică.

În povestirea Binecuvântarea sursa e una ezoterică, cvasimistică, o aruncătură de privire către firul subțire ce ne leagă de lumea de dincolo. Tema, atât de dificilă în sine, e tratată de scriitoare foarte ingenios:asupra unei tinere perechi de evrei se abate, fără motiv aparent, un fel de damnare.Le mor noii născuți, unul după altul.La sfatul rabinului, tânărul pleacă la Ștefănești, în satul în care își făcuse armata, pe urmele unei iubite din cătănie pe care se pare că ar fi abandonat-o odinioară.

Remarc enorma dificultate a descrierii subiectului unor povești care pot să pară unui spirit pragmatic și materialist imposibil de asumat.Așadar cititorul este esențial ca parte din receptarea acestei cărți.

Cine nu e conștient de granița subțire dintre lumi, cine are numai ”certitudini ” și nu îndoieli, supoziții, presupuneri sau poate chiar speranțe, cine nu își lasă spiritul să divagheze pe căi nebătute nu cred că poate recepta aceste mesaje. La fel de misterioase ca un cod transmis de niciunde pentru noi, venit din infinit, din netimp, din neloc. De la impresia că totul e pe linia subțire a fantasticului și până la proza plină de umor, în mod cu totul surprinzător, adeseori e numai un pas: ne pregătim de-o poveste cu fantome și lucruri ireale,chiar înfricoșătoare într-o poveste despre ”apartamentul 13” în care o pisică fantomatică și-ar face apariția, și până la urmă totul se termină cu haz: un cotoi hămesit care se ascunde și își găsește o intrare secretă, disimulată îndărătul tapetului de pe perete.

E plăcută capacitatea aceasta de alternare a gravității cu amuzantul.

Vreau să spun că autoarea dovedește și acest simț al anecdoticului.În general povestirea ei e generoasă, curge atractiv, fără artificii inutile, emană adeseori o căldură a spunerii, o dulceață de stirpe moldovenească, amintind spiritul sadovenian ori uneori al prozei lui Ionel Teodoreanu, chiar atunci când povestea ( Moștenitorul) ne poartă într-o perioadă grea, a unei Românii rănite, și totuși : ” Spre seară, încă înainte de căderea întunericului eram în orașul meu.Eram acasă. Sunt locuri în lumea asta peste care timpul nu trece.Exact așa mi s-a părut gara, strada care ducea spre centru, ba chiar și găurile din caldarâm.(…) ” Că autoarea pune în seama unor personaje, propriile trăiri, sigur că e posibil, de aici, poate și autenticitatea tabloului :” Când am deschis dulapul, erau acolo caietele mele de școală, caietele de desen, de muzică, creioane colorate, chiar și condeiul cu peniță. …În dulapul de haine erau uniformele de școală, pantalonii cei buni, câteva bluze, iar deasupra lor, împăturită, cravata mea de pionier.Nu-mi venea a crede, cât s-a străduit mama să-și lase impresia că mai sunt acolo, că n-am plecat nicăieri.”

Fantastic, oniric, realism magic și spirit tradițional, nostalgic ori înduioșător, toate laolaltă într-un amestec personal, cu subiecte diferite, dintr-o lume românească și evreiască, cu personaje conturate în tușe pronunțate ori abia schițate, cu melancolie ori cu umor,cu naturalețe și firesc, toate astea sunt, există, cu autenticitatea lor grăitoare, în povestirile talentatei autoare.(preluare https://leviathan.ro/vraja-prozei-scurte-la-haifa-2-povestiri-de-madeleine-davidsohn-cronica-literara-de-cleopatra-lorintiu/?fbclid=IwAR0BgWUvISjo0NfIoGiC_Vm5s8Fc73jYozCpqD4-jVfvjukrd-J6latK-hc )

4.Prezentarea cărţii Veronicăi Rozenberg la ICR Tel Aviv

Cleopatra Lorintiu prezentând cartea Veronicăi Rozenberg la ICR Tel Aviv

Când am prezentat cartea „Procesele economice ale funcţionarilor evrei din comerţul exterior 1960-1964” a dnei dr.Veronica Rozenberg,care reprezintă şi teza dumneaei de doctorat (susţinută în ebraică,la Universitatea Haifa,iar cartea tradusă în română)mi-am dat seama că plonjăm în investigarea unei perioade post staliniste( întunecată,a planurilor malefice,a iţelor trase şi a proceselor politizate) prin intermediul unui studiu  de multidisciplinaritate: economie, istorie şi drept laolaltă, graţiei trudei de ani de zile a cercetătoarei, care reuşeşte cu obiectivitate şi acribie să analizeze şase procese intentate unor funcţionari superiori din întreprinderi de comerţ exterior din anii şaizeci, între care majoritatea erau de etnie evreiască. Cartea aduce ofrandă memoriei tatălui cercetătoarei, Adalbert Rosinger, fost director in comerţ exterior şi arestat în 1961. Cu participarea autoarei, a prof.Rafael Vago de la Universitatea din Tel Aviv ,dr.Lucian Zeev Herşcovici de la Biblioteca Naţională a Ierusalimului şi cu o excepţională interactivitate a celor prezenţi la lansare, cred că am petrecut o seară cel puţin deosebită la cafeneaua românească a Institutului Cultural Român Tel Aviv. Dar acum dincolo de toate cuvintele care s-au rostit şi de bogăţia d einformaţii şi idei care pur şi simplu făceau explozie în seara de 26 iulie , cartea aceasta e de citit. E de admirat seriozitatea cu care e analizat momentul, fenomenul, epoca perioada prea puţin cunoscută din post stalinim în care pornind de la ceva concret , s-a reuşit marginalizarea unor minţi luminate şi a unor valori din economia românească.”

https://leviathan.ro/vraja-prozei-scurte-la-haifa-2-povestiri-de-madeleine-davidsohn-cronica-literara-de-cleopatra-lorintiu/?fbclid=IwAR3WHzNzNghymQ9m0zy9VBbz7tbQulEavjMKBL-mEbqT3jfblbPS-lFduzo

5.Tulburătoarele întâlniri ale vieții, în cartea acad.prof.dr. Jean Askenasy

Academician dr.Jean Askenazy

Sunt unele cărți care au această însușire deosebită, aceea de-a fi un fel de zbor deasupra unei vieți întregi!Un zbor lin, spuneți-i cum vreți, pe aripă de pasăre dacă preferați romantismul sau un zbor de dronă, nu contează, ca și cum de sus ai putea să vezi cu distanțare și poate chiar cu minuțiozitate faptele, întâmplările, întâlnirile unei vieți. Așa e selecția de texte pe care o publică remarcabilul și aș zice venerabilul acad.prof.dr.Jean Askenasy. (Gazeta academică, editura Familia, Israel,2019).

Omagiat de curând cu prilejul împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani, deopotrivă în România și în Israel ( la Universitatea din Tel Aviv dar și la întrunirea generoasei Asociații a Scriitorilor Israelieni de Limba Română) autorul își adună între coperți de carte tabletele publicate de-a lungul timpului în ziarul Gazeta Românească. Scrise evident sub impulsul clipei, comentarii precise la evenimente și întâmplări, aceste texte nu au nimic din caracterul efemer pe care de nu puține ori gazetăria îl admite. Ele au capacitatea unui spirt erudit, superior, de ști să se facă înțeles de oricine și oricând, scrise fiind de fapt inițial pentru cititorii unei publicații în limba română din Israel, ele demosntrează și o formă de frumoasă solidaritate cu acești cititori – porniți din România, fiecare cu povestea lui în spate precum melcul cu cochilia sa, fiecare cu romanul vieții sale, trăitori în lumea israeliană atât de complexă și de densă, dar care își permit să viseze adeseori în românește.

Cartea este structurată în câteva secțiuni: o prefață a autorului care aruncă lumină pe ceea ce este faimoasa poveste a dosarului 148 074 despre care fostul Președinte al Israelului Schimon Perez scria : ”Dragă Jean, îți scriu după ce am citit cartea Dosarul 148 074 povestea unui medic căruia i s-a refuzat emigrarea.Eu consider că apariția unei cărți de acest tip are mare importanță, deoarece ea dezvăluie lupta pe care ai purtat-o ca evreu și sionist cu regimul comunist din România, când visul tău era să ajungi acasă. Aduc un omagiu luptei tale curajoase, reușitei de a ajunge în Israel și îndârjirii cu care ai reușit să-ți faci serviciul militar de lungă durată.”

Tabletele propriu zise sunt adunate în ciclurile ”Gazeta socio-politică”, ”Gazeta Holocaust”,”Personalități rămase în istorie”și ”Gazeta creierului.”Despre fiecare din ele ar merita scris și comentat. Autorul are această capacitate de fi sintetic și de a presăra acolo unde trebuie, semnificativul.Nimic nu e în plus și nimic nu e comod în aceste scrieri. Căci domnul Askenasy cred că nu a fost niciodată un om comod. A fost mereu cineva care a trăit pentru principiile sale, cu judecata limpede și cu generozitatea deplină pentru pacienții săi. Dar cineva care a putut și a știut să inspire putere, să aducă lumină în suflet, să fie de ajutor și să degaje acel fel de umanism consubstanțial, profund, autentic și nu contrafăcut. Adică a fi om cu adevărat nu pentru imagine sau pentru opinia altora. De aceea am apreciat frumusețea sincerității spunerii editorului Dragoș Nelersa care zice:”E greu să ții pasul cu un colos al științei dar mersul alături de Profesorul Askenasy pare ușor pentru că te ține de mână, te ghidează în timp ce lumea ți se deschide în față.”

Textele sale nu respectă nici un tipar și nici o formulă, nu sunt destinate să flateze pe nimeni și să se pună bine pe lângă nimeni, de aici surpriza continuă a lectorului plasat mereu într-un orizont de așteptare.Remarc o notă de emoție personală când vine vorba despre personalități anumite ( iată, în câteva cazuri e vorba despre oameni excepționali pe care am avut și eu șansa enormă să îi întâlnesc : Cardinalul Lustiger și scriitorul Augustin Buzura.Textul despre cel dintâi însoțește funeraliile cardinalului Jean Marie Lustiger, ce”poartă în ele un mesaj către omenire, care în loc de a fi înțeles este uitat.Mesajul cardinalului,un tezaur de gândire, are ca amploare proporțiile tezaurelor gândirii filozofice aristotelice sau cartesiene.Mesajul Lustigerian este teologic, filosofic,social și istoric,poartă numele de Mesajul Dublei Ceremonii.” Ilustrul Cardinal al Parisului, născut evreu și devenit creștin la 10 ani, cu o biografie fără egal, un spirit fără comparație și care ”și-a completat valorile sale iudaice în creștinism”(spune Hélène Carrère d’Encausse )este descris în textul academicianului Askenasy cu vorbele exacte și cu citatele potrivite, așa încât să se înțeleagă cu precizie și în substanțialitate, de ce acest om este important pentru umanitate și pentru religie, de ce este el luminător pentru credință.

Evocarea acestuia se suprapune peste emoția autorului care asistă la funeraliile cardinalului,10 mai 2007, înghițit de mulțimea din fața Catedralei Notre Dame de Paris:”Mesajul dublei ceremonii este dovada supremă a necesității unirii într-o singură credință ”judeocristianismul” a dicotomiei teologice. Măreția și solemnitatea momentului dublei ceremonii este secretul divulgat de apostolul Jean Marie Lusiger.”

Am spus, emoționată, la un moment solemn dedicat aniversării domnului Askenazy că pentru mine el el un savant care îmi amintește o stirpe unică : precum Pico della Mirandola sau mai târziu, uluitorul  Matila Ghyka și al său număr de aur.Căci el are capacitatea de a crea conexiuni grație vastei sale culturi și a spiritului inventiv.Conexiunile acestea relevă până la urmă idei uneori surprinzătoare, alteori copleșitoare, uneori par atât de evidente ( de felul, cum de nu m-am gândit până acum?) sau pur și simplu te pun pe gânduri, te trimit în bibliotecă, la raftul cu cărți adevărate, cu cărți grele, spre calea de a afla și înțelege cu sudoarea frunții iară nu luând din internet de-a gata formulări făcute de alții, o cultură la a doua mână.

Copleșitoare sunt paginile dedicate lui Saul din Tarsus sau Sfântul Paul.Le-aș cita în întregime, dar știu că asta nu e posibil într-o cronică.”Epistolele lui Paul sunt esența teologică a tradiției protetante și catolice ca și a ortodocșilor de religie creștină. (…)Conform Noului Testament, înaintea convertirii lui de la iudism la creștinism,în drumul spre Damasc,urmare a viziunii înviatului Yeshua ca Mesiah,se dedică în totalitate fiului lui Dumnezeu. Rezultatul este că 13 din cele 27 de cărți ale Noului testament sunt atribuite lui.”

Comentariile, notațiile,observașiile, concluziile, au autoritate dar și subtila reverberație a șansei de a se propaga în conștiințe. Paginile consacrate de neurolog unor teme legate de studiul creierului sunt antologice precum ”Lupta contra ignoranței (LCI) un proces înnăscut” sau o fascinantă privire obiectivă asupra geneticii și trecerii omenirii la stadiul ”transuman”.Cultura științifică, de strictă specialitate și soliditatea perspectivei culturale umaniste se îmbină de minune, lucru destul de rar chiar la cercetătorii și specialiștii din zilele noastre.Sigur avem în România exemplul excepționalității neurologului prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan. Coincidența face că e tot vorba despre neurologie. Este harta secretă a creierului lumea misterioasă prin care putem atinge neatinsul ? Numai citind această carte de excepție veți înțelege frământările, emoțiile revelațiilor mele. Cartea se încheie cu un text,”Nonagenarii”, care dincolo de adevăruri medicale, biologie, informație din lumea neuroștiințelor are un final care este și literatură pură. Închei cu … sfârșitul acestui text și al acestei cărți, căci,dincolo de asta orice vorbe ale mele ar fi de prisos: ”Bunicul aflat în fața infailibilului adevăr al vieții tranzitorii, ascultă cu stoicism spusele celor cu care se întâlnește:”sunteți un fenomen.” ”Nu vă schimbați deloc”.El însă este foarte conștient că nu mai are iuțeala mișcărilor dinainte, că gândirea sa e mai înceată, și mai presus de toate,uită nume. Trăiește un fenomen de dezadaptare pentru că refuză să treacă din vârsta a treia în vârsta a patra, adică din vârsta independenței în vârsta dependenței,ultima fiind cursa pe ultima sută de metri la capătul căreia așteaptă pata neagră cum spune Stephan Hawking.Interesant, intri în ea cu zâmbetul pe buze,deoarece îți amintești de timpurile când erai disperat că timpul nu trece mai repede. Viața are umor.”

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv 31 martie 2020http://afnews.ro/2020/04/02/cleopatra-lorintiu-tulburatoarele-intalniri-ale-vietii-in-cartea-acad-prof-dr-jean-askenasy/?fbclid=IwAR2Cg6vpGU3Ib4LDwu7FxKA-QxznlCrwQG8I0uJ17EgFD3zKjqm77MrzNJ8

6.Internaționala iubitorilor de literatură și

Banca amintirilor Goldhammer

Avem noroc cu globalizarea și zborul informației prin internet în patru zări. Pasionații de scris și de citit se reunesc în grupuri, scot reviste digitale internaționale, scriu unii despre alții cu frenezie și meșteșug, își trimit mesaje de susținere într-o Internațională sublimă și de neoprit. Și de necenzurat.

Prin Internaționala asta am ajuns la domnul Goldhammer, mai exact lucrurile s-au petrecut astfel: George Roca ( românul australian pasionat alcătuitor de reviste, Editura Rexlibris Sydney, Australia 2019 ) a comunicat cu Adrian Grauenfelds ( autorul pasionat și făcător de reviste din Tel Aviv, posesorul Editurii Saga, ) și așezând un cuvânt înainte al lui Dorel Schor au transformat cartea în format electronic în una tipărită și în Israel: povestirile domnului Goldhammer.

Cartea a ieșit dintr-un lanț al prieteniei, veriga ultimă fiind eu, angajându-mă să găzduim o lansare a acestei plachete într-o seară literară la sediul reprezentanței icr din tel aviv, unde mă aflu în acest moment al vieții mele.Evident lanțul prieteniei se va întinde cumva, va progresa, căci de seară se va ocupa Ana Maria Mărgineanu, și poate de carte voi scrie și eu, voi trimite aceste rânduri poetului Lucian Avramescu posesorul AMPress, el va avea amabilitatea grațioasă să le publice … ș.a.m.d și tot așa oamenii, unii cu alții ,poate chiar fără să se cunoască deloc dar împărtășind pasiuni comune, gânduri bune și un anume optimism stric necesar în asemenea cazuri, vor tot continua lanțul prieteniei literare internaționale ca într-un celebru film american în care un puști era declanșatorul unei infinite serii de fapte bune.https://confluente.org/cleopatra_lorintiu_1586479956.html?fbclid=IwAR24Ux9iqWCT_ePsSJxxdZLMo-dam1KS_sworVW40iRpLMmKSXeCMwvEcsE

În Banca amintirilor se depun cum e și firesc amintiri: aceea a mamei(și-a dorit mereu o mașină de cusut), a tatălui( a visat o bicicletă),amintirea casei (trec pragul de lemn al casei părintești..) , o bucățică de abecedar : ” Intru în dormitorul cu mobile de lemn de brad şi resimt mirosul plăcut al saltelelor reumplute în fiecare an cu ierburi plăcut mirositoare culese de pe câmpiile mângâiate de soare şi de roua parfumată a dimineţii… de legătura de busuioc atârnat la oglindă, de lingura de lemn care reuşeşte să-mi redea gustul bunătăţilor gătite de mama. ”

Deci în bancă există multă nostalgie.Și nostalgia începe la Beiuș, orașul copilăriei, în Bihor, la poalele Apusenilor. ”Valea Nămăieşti ce trecea „hăpt” prin centrul oraşului”, o lume curată și simplă, o lume cristalină…Oare idealizată ? Cine poate ști…povestea e așa de atracțioasă încât de ce nu ne-am lăsa de bunăvoie în naivitate precum copilul ale cărui amintiri ne așteaptă:” Pe malul unde apa era mai mică, erau mulţi pui de peştişori. Îi prindeam cu mâna liberă şi îi beam cu apă din râu în ideea că vom învăţa să înotăm ca ei.” Atât de frumos !

Binecuvântată inocență, minunate amintiri.Totul e perfect vizual, cinematografic,Goldhammer povestește și vezi peisajul cu culori vii, cupele imense care învârt apa și o trimit spre grădinile de zarzavat,atelierul ceasornicarului Leibovici și auzi ticăitul sutelor de ceasuri, toboşarul satului care bătea în tobă şi anunţa ştirile: „’tenţiune, ’tențiune! Puuuu-blicaţiune! Tătă lumè să ascultie, ordin dă la primărie!”

Erau știri de avertizare iar copilului i se părea că Beiușul e centrul lumii:„Astăzi nu lăsaţi vitele la leghelit (păscut) că vin cătanele la puşcălit (exerciţii de tragere) şi pă care-o nimereşte, statul nu feleleşte (răspunde)!!!”. Ăsta era anunțul de mare importanță.

Apoi se completează galeria de personaje: profesorii,desigur, dar și alții precum”Distinsul domn, Iosif Abrudan, avocat orădean de prestigiu, poet, pamfeltist, actor, boem… a compus o serie de pamflete în versuri ”

Spectacolul zilei de târg, târgul de joi de la Beiuș : lapte, smântâna, brânză… Bulgărele de unt se vindea împachetat în frunze de viţă de vie.Amănuntul e esențial și autorul face risipă de amănunte!” Carnea se punea pe frunze mari de loboda, pe prosoape aduse de acasă,”sau ” Galiţele, adică păsăretul, găini, raţe, gâşte, curci, se vindeau numai vii pentru a-şi păstra prospeţimea. Frăguţe, mure, căpșune, coacăze, agrişe se vindeau cu cană… sau în cornete de hârtie.” scoverzi (plăcinte) cu brânză sau croampe (cartofi), pancove (gogoşi) sau castane prăjite.

Parcă vezi și adulmeci piața colorată și veselă, aduce a iarmarocul lui Creangă dar e plasat într-o zonă multilingvistică, de toleranță și întrepătrundere din vestul țării , cel mai influențat de Occident…

O viziune foarte omenească, de naturalețe genuină, de un anume firesc al frământărilor oamenilor în toiul colectivizării forțate, aruncă o altă lumină pe un subiect folosit în literatură îndeobște în tușe prea îngroșate.Meseriile sunt respectate în acest Beiuș ordonat în care hornarul își are rostul lui(Hornarul era simbolul norocului şi toată lumea îl saluta încercând să-l atingă. ),Din acelaşi cor făcea parte şi geamgiul care striga „Ooooblac” sau „Jaaamuri!” şi sifonaru’ care în goana calului ce trăgea căruţa plină cu sticle cu sifon striga „Sodaaaa!” sau „Haló it a szodáș!” (lb. mag.), adică „Alo, aici e sifonarul!”.

Eroul copil, acest Nică de Beiuș, are imaginație tehnică, spintecă burta păpușii să vadă ce e înăuntru și demontează jucăriile cu arc:”Totuşi insistenţele unei învăţătoare cu inimă mare m-au lămurit că fără cele şapte clase nu pot merge mai departe…”

Ah, firescul povestirii, al amintirii și mărturisirii, nimic nu îl poate egala, nimic din arsenalul noilor valuri și tehnici narative, cât de sofisticate or fi ele…Cum toate lucrurile frumoase și calde au un sfârșit, așa e și ieșirea din copilărie a naratorului:”Copilăria mea s-a terminat în 1940, atunci când, după predarea Ardealului, hoardele ungureşti se aflau cam la 30 kilometri de Beiuş iar familia mea, părinţii şi fratele, împreună cu mai mulţi intelectuali români am urcat în ultimul tren cu destinaţia finală oraşul Vaşcău.”

Atmosfera de la 10 Mai, petrecerile populare, excursiile din Țara Moților, descrierile copioase, un fel de ”reportaj” abundând în amănunte și realism, călătoria la Cetățile Ponorului, întâlniri cu personaje diferite și relatări savuroase, toate încap în această carte de o sinceritate dezarmantă. Și de o autenticitate cuceritoare, aș adăuga eu.

Scriu pentru mine folosind „filtrul selectiv” din creier care ne ajută să uităm ce a fost rău şi să facă mai mult loc în a reţine ce ne face plăcere să ne reamintim în continuare” ne spune autorul nonagenar, plecat din Bihorul natal și stabilit la Tel Aviv, cel care a lucrat o viață în domeniul mecanicii fine, inventator și artizan, autor al unor surprinzătoare și atât de frumoase lucrări plastice în care capta în rășină frânturi de botanică, insecte și semne de viață lăsate așa, ca un soi de mărturii vizuale, la granița dintre artă și mărturisire.Reluarea unor texte vechi, revizitate, sau surprinzătoare observații despre păianjeni, amintiri de înțelepciune populară izvorâtă tot din lumea fermecată a Beiușului, pasiunea nestăvilită față de natură, umor sau mai degrabă malițiozitatea, inventivitatea ori mai degrabă curiozitatea continuă, aceea care ține spiritul viu, toate laolaltă crează o lume specifică a povestirii care atrage, place, se lasă citită.

Povestirea ”Sarcină de partid”, un fel de râsu plânsu care se petrece în 1946 și în care un tovarăș șef care vrea să fie reparată o motocicletă BMW fără acumulatori, ne dezvăluie un narator capabil de un umor natural, neșarjat, ci doar cu un accent nostalgic care chiar înduioșează, de altfel lumea naivităților sau a exagerărilor ”construirii socialismului” e o sursă nesecată de amintiri pentru Goldhamer.

Ca orice carte serioasă, și aceasta are nu doar o prefață ci și o postfață. Autoarea,dr.Magdalena Albu, scrie, conchide :”Natură, poveste, suflet, polimeri… Artistul din Beiuşul Bihorului şi Holonul Ţării Sfinte a imortalizat vreme de 22 de ani în arta sa nu numai timpul, ci şi mişcarea corpurilor solide”…

În ce ne privește, rămânem cu bucuria unei lecturi fermecătoare și a încrederii în lanțul nesfârșit al prieteniilor literare.

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv 8 aprilie 2020

Despre nostalgie cu Hedi Simon *

Transformarea amintirii, chiar a destăinuirii, în literatură e un drum încă misterios, încă necunoscut. Nu prea știm cum se face dar cititorul de proză, de romane și nuvele remarcă de îndată când acest drum a fost parcurs. Asta presupune experiența scrisului, har, și hai să zicem în plus, o bună autosupraveghere în meșteșug.

De fapt asta reușește cu multă naturalețe scriitoarea Hedi Simon și are dreptate să-și adune povestirile pe care ea însăși le consideră ca fiind ”reprezentative” între coperți de carte.O antologie, dacă vreți, care urmează unui lung șir de volume publicate. Decizia personală de-a împărți cartea în povestiri și articole de presă e iarăși una personală, nu o discut.Fără îndoială autoarea a vrut să pună laolaltă ceea ce ea însăși iubea ori prețuia mai mult în scrisul dumisale și e dreptul autorului de-a ni se înfățișa nouă, public ,așa cum voiește el.

Printr-un început vântos de ianuarie 2015, îmi amintesc eu, înarmată cu o cameră de filmat cam desuetă, am debarcat în clădirea în care funcționa icr-ul gestionat pe atunci de atât de activa și inimoasa Andreea Soare. Prilej de-a filma scurte destăinuiri ale autorilor de limbă română din Israel și-apoi de-a le însăila într-un documentar. Mă fascinaseră întotdeauna acei oameni care aflați departe de România, țineau cu dinții de scrisul în limba română. Atașamentul meu față de cărțile acestor autori nu a încetat nici o clipă deși se pare că am avut de plătit în varii forme pentru această solidaritate. Dar propriile destăinuiri legate de acest lucru le voi publica eu cu alt prilej sau cum ar zice povestea, aceasta-i altă gâscă în altă traistă.

Aici amintesc doar că am apăsat în acea seara de ianuarie pe butonul record și doamna Hedi Simon mi-a vorbit despre Cernăuți, despre suferință, despre Transnistria și despre Shoah, subiecte recurente în proza dumneaei.

La patru ani distanță, avea să-și adune prețioasele povestiri în antologia ”Cioburi de cristal”. Fiecare povestire are rostul și farmecul ei, cum remarca vorbind despre cartea dumisale un mare scriitor, poetul și eseistul Adrian Popescu, clujeanul de nespusă noblețe, rafinat critic literar, invitat la lansarea cărții acesteia organizată de Asociația scriitorilor israelieni de limbă română și de scriitoarea Ada Shaulov Enghelberg.

Și sigur că o cronică de carte s-ar cuveni să ia rând pe rând povestirile din carte: Drumuri paralele, A fost ce a fost,dar nu va mai fi, Aura,Livia, Șeindale, Un om fericit, Prietenii,Păcatele părinților. Fiecare din ele conturează o lume, personaje, caractere.Dar aceasta nu e o cronică ci doar o notație colegială pe marginea unei antologii de proză, așadar îmi permit luxul subiectivității!

Despre Nostalgie vreau să vă vorbesc, căci Nostalgie e o povestire care răscolește în noi emoții și tulburări adânci, ea are molcomul prozei sadoveniene și fiorul duios al scrierii Otiliei Cazimir din inubliabila carte ”A murit Luchi…”.

Trebuie neapărat să aflu ce se petrece pe stradă. Mă ridic în vârful picioarelor ca să mai câștig un centimetru doi de înălțime și mă înghesui cât se poate de adânc în nișa de lângă fereastră”.Așa începe povestea, povestea copilăriei într-o casă sărăcuță, înobilată de iubirea părinților, cu respectarea obiceiurilor, cu tabieturi și speranțe, și mai ales cu un spirit pozitiv impresionant,dominator. Mama. ”prin anii 50, când poliția economică percheziționa casele oamenilor în căutare de aur,mama spunea nu o dată:ce fericită și mulțumită mă simt pentru că noi suntem săraci.Sau când ne-am întors din acel război dement și distrugător,complet sărăciți, fără un acoperiș deasupra capului, fără o haină,ea spunea tuturor ce mulțumită și fericită este că am supraviețuit toți trei, mica noastră familie, că ne-am întors nevătămați și tot restul se poate reface.”

Asta da filozofie de viață și forță de a înfrunta greutățile…Povestirea e o bijuterie, portretistica autoarei e de mare finețe, evocarea evenimentelor într-o selecție fără cusur și atmosfera generală crează adevărată emoție artistică.Strălucește figura mamei, mama din 1947 :” mică, rotundă, un cocoloș cu ochi căprui și mereu zîmbitori.La ea râdeau mai întâi ochii…”Nici tata nu era mai prejos, un optimist, un om cu forța voinței de viață, până și în vremurile grele petrecute în Transnistria el aducea veștile bune, îi încuraja pe ceilalți, ”Tata povestea cu toată convingerea despre grabnica noastră eliberare, despre trupele rusești care ”azi-mâine”vor ocupa orășelul nostru și bineînțeles că era informat din surse sigure despre toate acestea :un evreu care locuiește la un ucrainian,care la rândul său are un cumnat legat de partizanii din munți și știe precis că…„Portretul e formidabil îți dau lacrimile, ce-am fi noi oamenii, bulgări de viață fără această speranță care să ne țină treji…

Acea copilărie din căsuța tip vagon în care se înghesuiau mai multe familii, copilăria cu cadouri prețioase la aniversări, de pildă un toc cu peniță și un creion, copilăria cu învățăminte pentru mai apoi, pe tot timpul vieții ( pâinea respectată, învelită în șervet, neirosită)…Fiecare om să guste personal partea dulce și partea amară a vieții, spune scriitoarea cu înțelepciune. Finalul este sfâșietor, imaginea mamei,ultima imagine pe un peron, învinsă în sfârșit în optimismul ei incurabil și dătător de speranță.”De patruzeci de ani visez același vis care se repetă în mod obsesiv. Mă aflu într-un tren în drum spre ”acasă” și de câte ori privesc pe geam văd mereu aceeași imagine :spatele mamei îndepărtându-se ,trăgând după ea picioarele obosite, singură și înfrântă. Probabil că acest vis va dispărea dată cu mine.Atunci nu vor mai exista nici bătrâneii mei. Căci oamenii nu mor decât atunci când nu mai există nimeni care să-și aducă aminte de ei” .

Prozatoare de forță și de har, Hedi Simon ne trimite la marile adevăruri ale vieții, de aceea proza ei este una deopotrivă solidă și tulburătoare.

Luăm ceva din Nostalgia ei ca să ne mai întărim un pic, până când imaginea noastră pe peronul inevitabil, o să se estompeze și ea.

Cleopatra Lorințiu

———————————————————————————–

* Hedi S.Simon- Din cioburi de cristal, Editura Familia, Israel 2019

_____________________________________________________

*George Goldhammer : Banca amintirilor,Editura Rexlibris Sydney, Australia 2019 și Editura Saga, Israel.

 

Cleopatra Lorinţiu (Tel Aviv): Tulburătoarele întâlniri ale vieții, în cartea acad.prof.dr. Jean Askenasy

Cartea săptămânii / o rubrică  de Cleopatra Lorintiu din emisiunea Convieţuiri , TVR1( 2016-2017)

Cleopatra Lorintiu prezentând cartea despre istoria sefarzilor în România

1.Istoria comunităţii sefarzilor din România, într-o carte de excepţie: Personaje şi poveşti din Bucureştiul sefard de dr. Anca Tudorancea Ciuciu şi dr. Felicia Waldman.O poartă deschisă către o lume despre care se ştie prea puţin. Evreii sefarzi au fost deschizători de drumuri în finanţe şi editarea cărţilor, în medicină şi bănci. Pe lângă traseele şi destinele unor personalităţi remarcabile precum editorul Leon Alcalay, cartea urmăreşte şi traseul unor oameni obişnuiţi , drumul lor de la Constantinopole la Constanţa , împământenirea lor şi contribuţia la dezvoltarea sistemului financiar bancar din Romania https://www.youtube.com/watch?v=ybB7IsgzMbw

La Hotel Continental Bucureşti,filmare pentru documentarul “Bucureştiul sefard” echipa TVR emisiunea Identitati 20 ianuarie 2017

Cleopatra Lorintiu si Felicia Waldman .Filmari pentru “Bucureştiul sefard”20 ianuarie 2017

Jurnalul lui Mihail Sebastian.O carte pe săptămână. in emisiunea Convieţuiri a TVR1 , producători Mihai Alexandrescu si Anca Marchidan

Cleopatra Lorintiu la Biblioteca Naţională a României prezentand cartea “Rigas Velestinilis şi Ţările Române”

3.RIGAS Velestinilis si Tările Române “, album editat de editura Omonia. Prezintă dr. Georgeta Filitti si coordonator Elena Lazăr. Biblioteca Naţională a României , 11 ianuarie 2017.”Cartea pe care am ales-o la rubrica mea din emisiunea Convieţuiri, este de fapt un somptuos album scos de Editura Omonia : Rigas Velestinlis şi Ţările

Române.Despre eroul albumului prezentat, Nicolae Iorga spunea :« Grecii îl cunosc ca pe un idealist, ca pe un vizionar şi un martir.A cântat cel dintâi noul ideal naţional elin şi a suferit pentru dânsul, plătind cu viaţa, credinţa lui fierbinte.”

Din seria, Invitaţii mei la” Cartea săptămânii.

5.Baki Ymeri, poet şi traducător.

Baki Ymeri, poet român şi albanez, traducător pasionat , artist „open mind”, îndrăgostit de literatură şi trăind în spiritul prieteniei,al solidarităţii întru literatură, publică o carte de versuri plină de sensuri şi ecouri traco-ilirice. Cu atâtea rezonanţe şi ecouri dintr-un trecut, din matricea noastră comună, dintr-un fond de limbă şi de sentimente. „Regina sufletului „ prezentată la rubrica „Cartea săptămânii”, din 9 noiembrie 2016 pe TVR1.”Ce vorbe am găsit pentru a-l prezenta( pe foarte scurt !) pe Baki Ymeri, puteţi asculta pe linkul emisiunii Convieţuiri de azi 9 noiembrie ,TVR1 sub titlul „Cartea săptămânii”,la  minutul 79′:dar şi confesiuni de-ale poetului român şi albanez, traducător neobosit, el însuşi poet de emoţie şi identitate, coborând din vremuri traco ilirice într-un Bucureşti complicat, în care el e interesat exclusiv de poezie !”

eu-prezentare-baki

Cleopatra Lorintiu , Biblioteca Nationala a Romaniei, prezentandu-l pe Baki Ymeri, octombrie 2016

generic

6.Iulia Deleanu: Educaţie particulară.Prozatoare de vocaţie , atentă observatoare a vieţii de zi cu zi, Iula Deleanu rememorează pagini de viaţăîn care obieceiurile comunitare sunt relatate cu talent şi acribie. 

Scriitoarea Iulia Deleanu în emisiunea pe care Cleopatra Lorinţiu i-a dedicat-o la TVR în emisiunea Convietuiri, producător Mihai Alexandrescu

 

Scriitorul Adam Puslojic

 

Cleopatra Lorintiu si Dora Stănescu,2016 la lansarea cărţilor poetului Adam Puslojic.

 

Alexandre Safran. Les Juifs de Roumanie durant l, instauration du communisme .( un volum documentar de acad.prof.dr  Carol Iancu)

https://cleopatra-lorintiu.net/fr/alexandre-safran/

Cartea de documente ”Alexandre Safran și evreii din România în perioada instaurării comunismului , documente inedite din arhivele diplomatice americane și britanice din perioada 1944-1948”, opera de cursă lungă a prof.univ. dr .Carol Iancu


Într-o Românie intrată sub raza influenţei bolşevice, cine să se mai ostenească să recunoască meritele Rabinului şef Alexandru Safran ? Revenit dintr-o vizită în Statele Unite, acesta aduce ajutoare pentru toţi, după foametea care zguduise România, pentru toţi, nu doar pentru evrei. La puţin timp după asta, Alexandre Safran, Rabinul şef al României, prietenul Regelui, e nevoit să plece din ţară, chiar în preajma abdicării Regelui Mihai. Prea puţin s-a vorbit despre rolul acestui mare evreu, român, european.Un interviu evocator cu acad. Carol Iancu (Montpellier).„Dernière personnalité juive pro-occidentale en fonction…le Dr Safran était extrêmement populaire dans la communauté juive, qui le considérait comme un savant, un courageux défenseur de sa cause,auquel elle doit en grande partie l’aide accordée par le Joint dans après -guerre…L’élimination formelle du Dr Safran… semble avoir cause un choc profond chez les Juifs Roumains” (Rapport du 24 juin 1948 de Rudolf E. Schienfeld , ambassadeur des Etats Unis a Bucarest )https://www.youtube.com/watch?v=TxFgCeS8mQk&t=11s

https://www.youtube.com/watch?v=NaSNeOzGpcY&t=14s

9.”Tabloul absolvenţilor ” de Mircea Gelu Buta 

Mircea Gelu Buta este medic şi scriitor, a publicat multe lucrări de restituire istorică .A făcut din restituirea memoriei o adevărată profesiune de credinţă . Cartea publicată de curând ,Tabloul absolvenţilor,pleacă de la amintirile unui licean din Bistriţa, şi este plină de nostalgia rememorării.O sursă de informaţii în acelaşi timp despre convieţuirea diverselor etnii într-un oraş polimorf,poliglot,multicultural cum este burgul transilvănean, Bistriţa.

Despre cărți…la InstitutulCulturalRomân,TelAviv(2018-2020)

O întâlnire memorabilă: Moshe Idel, acad. Carol Iancu, Cleopatra Lorintiu, 2019 Tel Aviv

Despre seara literară dedicată cărților unor autoare israeliene de limbă română, poeta Adina Rosenkrantz si prozatoarea Madeleine Davidsohn, nu am postat până acum nimic pe pagina de fb doar din pricină că au existat multe postări și fotografii puse de alții și din motivul, zic eu întemeiat, că prefer să semnez texte de critică sau note de cititor despre aceste cărți, în alt context,nu doar într-unul strict evenimențial. Totuși o anumită relatare acidă la adresa mea apărută în presa locală, ce denotă doar neînțelegerea rolului unui manager cultural (care nu e defel un arbitru între diverse persoane aflate în ringul adeversității temporare sau permanente) mă face să așez și eu câteva fotografii aici din seara pe care eu am animat-o și care a fost după părerea mea densă, vie, fermecătoare de fapt și la finalul căreia am și făcut o fotografie cu două doamne de demult care se apropie de fericita sută de ani, Biti Caragiale și Maria Găetan Mozes,doamne pe care le știu și eu de vreo 45 de ani…


Scriitori israelieni față în față cu cititorii lor.Au fost prezentate volumele ”A patra fiică” de Madeleine Davidsohn (Editura Hasefer, 2019) și ”Râvnesc la o lume” de Adina Rosenkranz-Herscovici (Editura Saga, 2019). Autoarele fac parte din Asociația Scriitorilor Israelieni de Limba Română (ASILR) și sunt membre marcante ale comunității românești din Israel.Au vorbit despre cărți, cu profesionalism și farmec : Stiubea Ion și Adrian Grauenfels – ‎à ‎ICR Tel Aviv – המכון הרומני לתרבות‎.


”M-am bucurat de seara de excepție de ieri, a fost o lansare memorabilă : „O istorie a evreilor din Galați – file de cronică de la începuturi până la marea emigrare” de Lucian-Zeev Herșcovici și Violeta Ionescu( Editura Hasefer).Extrem de densă și beneficiind de intervențiile unor somități precum istoricul și arheologul Silviu Sanie și universitarul israelian Rafael Vago.Autorul,dr.Lucian-Zeev Herșcovici a făcut încă odată dovada excepționalității sale ca istoric și om al cărții, în fața unei săli care l-a urmărit cu nesaț. ”