Ciudatul jurnal de realități și iluzii al Veronicăi Rozenberg*

Ciudatul jurnal de realități și iluzii al Veronicăi Rozenberg*

Greu de definit genul literar în care s-ar înscrie culegerea de texte publicată de Veronica Rozenberg. Pare jurnal, în marea majoritate a discursului, adeseori însă găsim fragmente în care, mai degrabă își încearcă puterile proza de ficțiune.

Autoarea, de altfel valoros cadru universitar, cu un doctorat în Israel, matematiciană deci om al științelor exacte, declară că scrie din pasiune emițând un fel de profesiune de credință în următoarea formă :”Percepția clipelor în care viitorul a devenit, într-o măsură oarecare incert, a declanșat o dorință mai veche de împărtăși cu alți oameni gândurile și sentimentele mele.”

Povestea doamnei dr. Veronica Rozenberg născută Rosinger ,absolventă a facultății de matematică din București, promoția 1975 este una neobișnuită.(Mi s-a întâmplat, în paranteză fie spus, să descopăr că aproape fiecare evreu român devenit israelian are o poveste surprinzătoare, deosebită, că fiecare este posesorul unei biografii neobișnuite…)

Aprobarea emigrării sale din România natală spre idealul sionist a fost obținută cu multe eforturi și intervenții pe lângă un senator americat al Statului Connecticut. Sprijinul excepțional a fost absolut necesar întrucât tatăl dumneaei, Adalbert Rosinger fusese judecat și condamnat la 15 ani de muncă silnică după un proces celebru în epocă, cunoscut sub numele de Procesul Românoexport.

Ca o tenace Vitorie Lipan a vremurilor moderne, Veronica Rozenberg devenită cadru universitar în Israel, lucrând în domeniul de IT, iată că își susține cu brio o teză de doctorat la Departamenul de Istorie al Universității din Haifa.După o documentare acerbă de câțiva ani buni. Lucrarea, tradusă în limba română (iarăși un efort intelectual impresionant) a fost publicată sub titlul Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior ( editura Mega, 2018).

Iată așadar cine semnează aceste note de călătorie, amintiri și reflecții: o matematiciană care a lucrat în IT, și-a dat un doctorat în economie, vorbește perfect româna și este cetățean israelian. În plus, de o tenacitate care ar îndreptăți-o să predea cursuri motivaționale corporatiștilor de azi.

Asta da poveste! Câteva zeci de ani pe altarul iscodirii trecutului din arhive și a căutării adevărului care să clarifice disculparea tatălui ei. În ”Baltagul” ei personal, Veronica Rozenberg avea să se lupte cu ițele proceselor politice ale epocii, fără să se lase intimidată.

Și iat-o acum cutezând să-și facă publice notațiile, ele însele pline de sentimente uneori contradictorii. Fără nici o îndoială autoarea a suferit mult în anii acelui proces și după. Interesant e faptul că în pofida acelor suferințe, a reușit să păstreze un sentiment cald în inima ei față de țara natală, evocată cu naturalețe în câteva din textele notelor de voiaj adunate între coperțile cărții apărute.Chiar și acest gest o înnobilează și o distinge pe această specială intelectuală.

Altceva însă reprezintă sâmburele de inedit al relatărilor ei. În cursul corect al firului povestirii, apar scânteietoare reflecții: unele ne par evidente, de felul, ”cum de nu m-am gândit și eu așa ?” altele trag vălul de pe o sensibilitate care impresionează.”Sentimentul cel mai puternic încercat în timpul excursiilor făcute în ultimii ani este cel al trecerii timpului, inexorabila îmbătrânire, coborâșul în pantă spre un final.Este,cu siguranță, o încărcătură emoțională mai densă, mai tăioasă, mai tristă, și care nu te lasă să fii liniștit pentru prea multă vreme, te aduce cu forța în prezent chiar atunci când vrei să fugi de el.”

Da, ea scrie despre albanezii din New Jersy, despre un Ajun de Crăciun la Biserica Stella Maris în Haifa, despre călătorii în Franța, în Chile și Spania, în Canada și în sudul Angliei, în Germania și Țările Baltice.Evident, parte din călătorii se împletesc cu investigațiile sale în cazul celebrului proces economic al epocii și cu tributul de memorie firesc acordat victimelor Holocaustului.

Ceea ce îmi place în scrisul ei este naturalețea jurnalului, nimic artificial, puzderie de amănunte și destăinuirea minuțioasă a locurilor, întâmplărilor, oamenilor întâlniți, chiar a conversațiilor fugare.Această parte a cărții seamănă cu culcușul unui colecționar împătimit, care adună, adună și el știe care din obiecte are valoare, care e pur și simplu o amintire evocatoare.

Inserții cumva insolite, observații sprințare și totul dominat de o curiozitate acaparatoare, de o dorință stenică, energică de a ști de a reține, elementul cel mai mărunt ridicat la sugestie de simbol.

Stări sufletești, gesturi, repere concrete, geografice, culturale, istorice.

Descrierea ei e naturală: nu se sfiește să critice, nici să dezaprobe, observă pur și simplu spre pildă în timp ce străbate vreun traseu bucureștean din zona Catedralei Sfântu Iosif. Dar drumul provoacă iar un gând, răscolește acel déjà vu. ”Mă gândeam, ca de obicei, cum se poate că mă aflu aici și că lucruri îmi par familiare, deși sunt, totuși, în realitate, străine?”Foarte subtilă sugestie a apartenenței, a unei relații complice cu un loc , cu o țară, fiind aceea țara natală.

Și autoarea însăși, dincolo de propria poveste nu se dă în lături de la aflarea altor povești, ale altora, cu o curiozitate vie și tinerească, curiozitatea locurilor și a poveștilor ori personajelor, totul într-un fel de jurnal aparent nesupravegheat. E interesant mai ales cum un spirit educat în respectul paradigmei matematice își permite să fie atât de liber, discursiv, adeseori aleatoriu.Textul cel mai frumos și oarecum mai înduioșător este de fapt un cuvânt înainte cu tentă autobiografică ce conține un soi de obiectivitate sfâșietoare :”Uneori dai greș deoarece, pe măsură ce copiii cresc, suprapunerea imaginii tale asupra vieții lor se diminuează continuu, devine ca o umbră. Se crează o continuă mișcare de translație între personalitatea părintelui și cea a copilului, între lumea lui și lumea ta. Uneori, rămân intersecții diferite de mulțimea vidă a lumilor create, dar, nu o dată, dintre ceea ce ai dori, sau ți-ai imaginat, și realitate, e totală și defintivă”, ceea ce trebuie să recunoaștem e și matematică, și filozofie dar e și literatură.

Există, și vreau să închei în această cheie de preferință, o morală adăugată la călătoria prin ținuturile înghețate ale nordului : ”Expediția polară se încheiase, plină de experiențe interesante și, într-un fel, neobișnuite dar fără să-mi fi atins scopul principal.Am rămas cu impresia unei iluzii intangibile și nu ar fi fost pentru prima oară în viață când mi se întâmplase așa ceva. ”

Ceea ce este și profund, și tulburător și frumos spus. Aceasta e capacitatea pe care o pune la bătaie adeseori această autoare paradoxală:de a presăra prin file de jurnal scăpărări, luminiscențe care te pun pe gânduri.

Cleopatra Lorințiu

___________________________________________________

* EPPUR SI MUOVE…și totuși continuă de Veronica Rozenberg, Editura Smart Publishing,2019

Fotografii din arhiva lui Bernard Brumberg

fotografii din Arhiva Bernard Brumberg

Pe cine să trimită Marea Agenție de presă Gamma de la Paris ( French photo agency, fondată în 1966 ) drept fotoreporter de teren în Platoul Golan în anul 1973? Evident pe tânărul fotograf Bernard Brumberg. Adevărul era că el acoperise și alte războaie, și alte zone de conflict și alte momente de tensiune.

Bernard și-a luat aparatul, cutia cu filme și pașaportul și a plecat. Când mi-a povestit peste ani și ani, momentele trăite atunci, el avea dincolo de obiectivitatea impusă reporterului (Grand reporter, cum se spunea atunci) și sentimentul că acolo era vorba despre ”ai lui”.

Fotoreporterul Bernard Brumberg ( 1952-2014) era cetățean francez, fiul medicului cernăuțean Nathan Brumberg (1906-1963) la rândul său evreu român și cetățean francez, evidențiat în Rezistența Franceză.

Bernard a fost soțul meu, și mare parte din fotografiile ce i-au rămas din anii în care a fost fotoreporter de teren, sunt în arhiva mea, așteptând ziua în care vor ieși la lumină.

pe frontul războiului de Yom Kipur, inălțimile Golan 1973.fotografie de Bernard Brumberg
Fotografie de Bernard Brumberg(1952,Paris-2014,București) fotoreporter de teren al Agenției Gamma in Războiul de Yom Kipur, 1973.

Melopoetica Sofiei Gelman Kiss

Sofia Gelman Kiss

Muzică și cuvânt. Vitralii.

Asemeni unui vitraliu e cartea Sofiei Ghelman Kiss, am să explic de îndată această impresie a mea. Prin bucățele de sticlă colorată se vede varietate de teme și subiecte: ba e vorba de polifonie, ba de poezia lui Yakov Barzilai, o altă culoare e cea prin care se proiectează amintirea întâlnirii cu scriitorul Amos Oz și o cu totul alta când e vorba de interviul cu pianistul Tibor Szasz sau cu maestrul Sigismund Toduță. Un galben ocru e așezat în fața discursului despre vița de vie și elogiul vinului…și am putea continua căci fiecare text din carte are rostul și nuanța lui.

Sofia Ghelman Kiss, absolventă a prestigiosului Conservator George Dima din Cluj este muzicolog, pedagog, compozitoare și a predat la această mitică instituție de învățământ superior până în 1986 când a făcut Alia. In Israel și-a continuat activitatea pedagogică la Academia de Muzică din Tel Aviv, apoi la Colegiul de Artă Natania și la școlile de muzică din Givataim și Natania.A compus lucrări corale și intrumentale, scrie tablete, recenzii, interviuri publicate în presa de limba română din Israel.Ziceam de curând, într-o întâlnire găzduită evident pe zoom, cum se petrece în aceste vremuri de restriște a întâlnirilor, dedicată lucrărilor sale muzicale, că dumneaei nu încetează să ne surprindă: căci publică nu doar cronici la concertele lui Zubin Mehta, studii despre Bach dar și cărți cu intrigă polițistă! Ca să zic așa, e un spirit nuanțat, foarte îndrăzneț și gata să se înroleze în apărarea unor cauze felurite, important este să fie muzicale, și să ne frământe mințile și sufletele.

Întâlnirea cu dumneaei mi-a adus însă în minte atmosfera extraordinară a Clujului muzical al anilor 60-70, un Cluj de neuitat, impregnat de dragoste de cultură, de muzică, și din care au pornit mari interpreți, mari spirite, mari compozitori. Am dat așa, un ocol în amintire ,vizitând cariere emblematice : Sigismul Toduță, Liviu Glodeanu, Cornel Țăranu și Mihai Moldovan. Și mi-am dat seama că prin asociație de idei, pornind de la lucrarea Vitralii a lui Mihai Moldovan mi-a venit gândul asemănării scrierilor Sofiei Gelman Kiss cu bucățelele colorate și transparente.

Corul clujean dirijat de Mihaela Cesa Goje i-a interpretat de curând trei lucrări pe versurile unor poeți cunoscuți. Una din lucrări este inspirată de poemul superb al poetului Dinu Flămând”Cum cele șapte culori…” altele sunt compoziții pe versurile israelianului Yacov Barzilai: Trei focuri de pildă este o litanie tulburătoare omagiind sacrificiul lui Ytsak Rabin în numele apărării păcii.

Aceasta e doar o paranteză la notația mea pe marginea cărții ”Meditații subiective”!(Editura Saga Israel,2019) în care observația atentă a autoarei funcționează nu odată pe post de contrapunct. Interesant interviul luat pianistului Tibor Szasz, ”adeptul tradiției alături de acceptarea concepțiilor inovatoare”cum îl caracterizeaza autoarea ,cu Ioan Holender, sau cel luat compozitorului Sergiu Natra(stabilit în Israel din 1961) despre care spune :”Tulburătoarea solitudine zăvorâtă în paginile creației compozitorului Sergiu Natra se lasă deslușită doar de cei cunoscători ai muzicii sale”.

Frumoase destăinuirile despre predilecția pentru harpă a compozitorului, legătura sistematică cu evenimentele legate de harpă, în Israel, legătura dintre muzică și cuvât, atunci când cuvântul înseamnă poezii de Eminescu, Arghezi, Șt.O.Iosif, poemul lui Erhenburg ”Fata soldat ” sau pagini din Biblie.Dialogul dintre doi oameni ai muzicii presupune cunoaștere, interes, documentare,întrebările Sofiei Gelman Kiss crează puntea necesară de comunicare.

Interesante sunt portretele create de autoare: de pildă cel dedicat pianistului Radu Lupu în care notează:”Sunetul pianisticii sale, acel sunet diafan la care puțini instrumentiști pot ajunge, îi caracterizează interpretările. Diversitatea culorilor prin care rostește textul muzical, este imposibil de imitat:paleta sa de la un fortissimo impresionant,cuprinde o infinită varietate a expresiei sonore pusă în slujba formulării esenței mesajului.Meditația esoterică în care gândurile autorului se confundă cu cele ale pianistului Radu Lupu, conduce către o perfectă simbioză concepută spre a asigura recepționarea mirabilei comunicări nemijlocite dintre compozitor și auditor.”

Cred că aparițiile editoriale ale autorilor care trăiesc în Israel trebuie cumva parcurse într-o cheie diferită. Poate că pentru o carte publicată în România, ne-ar fi contrariat juxtapunerea unor texte atât de diferite ca factură : interviu, rememorare, proză scurtă, notație emoțională din pagina de jurnal, critică de specialitate. Trăind într-o lume culturală exprimabilă în limba română oarecum de mici dimensiuni, autorii au nevoie să prezinte cititorilor lor o viziune diversificată dar și oarecum clarificatoare a scrisului lor.Ceea ce autoarea noastră a decis să facă în aceste vitralii.

Gândurile despre Bach, Mozart, Stravinski sunt punctate cu ”excursii meditative ” de o altă factură, notații onirice, filozofări romantice referitoare la pacea universală și la deruta umanității.Există și o latură pragmatică, binevenită de altfel în textele inserate: foarte interesantă și documentată e relatarea ”aventurii” Requiemului de Mozart -începând cu istoria propriu-zisă a celebrei lucrări până la contradictoria lui abordare într-un spectacol susținut de Filarmonica Israeliană.

Evident miza sau mai exact numitorul comun nevăzut al cărții e relația muzică-cuvânt. Așa cum simte autoarea, cum își deslușește această sublimă relație și evident așa cum ne-o poate preda.”Asemenea unui covor de frunze toamna, unde cromatica și multitudinea irizării reprezintă însăși bogăția sine qua non a culorilor, sonoritatea cuvintelor, încă înainte de a fi înțelese, prefigurează melodicitatea limbii care urmează a fi pătrunsă apoi de multiple înțelesuri și sensuri. ”

Compozitoarea și iată, autoarea Silvia Gelman Kiss scrie în limba română, în lumea israeliană de astăzi, deopotrivă perfect integrată ca personalitate a unei lumi artistice active și ca autor în stare să scrie convingător și memorabil, de drag față de cei care citesc românește, de drag de muzică și cuvânt.

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, 10 septembrie 2020https://leviathan.ro/muzica-si-cuvant-vitralii-de-cleopatra-lorintiu/?fbclid=IwAR07tL4u939KvEgkWhf3jDQ3KGRQDY6Q3kmcU49Mr5jyL6rLrBKkOdreSKI

Culoare de Haifa.In atelierul Lianei Saxone Horodi.La aniversare.

Pentru frumoasa aniversare a doamnei Liana Saxone Horodi,(80 de ani !) am pornit spre Haifa, Andreea Soare și cu mine, într-o zi toridă, așteptând emoționate, cu buchetul de flori în nunațe de liliachiu, să intrăm în lumea concretă, cu tablouri, albume, fotografii și mai ales cu acea blândețe ospitalieră a soților Horodi despre care-mi povestiseră mulți oaspeți din România. Numai nume alese, oameni de calitate, din cultură și presă. Rezultatul întâlnirii va rămâne și pe imagine video, într-un Portret de artist care difuzat pe canalul youtube al icr telaviv.

Coloristă de har, desenatoare înăscută, elevă a maestrului Rudolf Schwitzer Cumpăna, observatoare atentă a detaliului, inspirată tălmăcitoare a imaginii, dumneaei este și o povestitoare! Farmecul evocării, revizitarea unor eposioade dificile ale biografiei ori ale istoriei, dramul de ironie, umorul dulce acrișor, căldura amintirii se degajă din vorbele dumisale cu oricare prilej.

Emoție și închipuire. Fotografiile lui Vladi Alon din expoziția ”Pareidolia”*

Emoție și închipuire . Fotografiile lui Vladi Alon din expoziția ”Pareidolia”*

Într-o lume a vizualului din ce în ce mai complexă, adeseori surprinzătoare ori chiar șocantă, drumul fotografiei artistice pare din ce în ce mai anevoios. Când tehnica digitalului este atât de performantă încât dă iluzia oricărui posesor de aparat digital sau de telefon mobil că, gata, poate apăsa pe o tastă și devine fotograf, merită să ne punem întrebarea ce diferențiază arta fotografică de hobby-ul fericit al fotografiei?

Vladi Alon- fotografie din expoziția Pareidolia, august 2020 Tel Aviv

O sută și mai bine de ani, marii fotografi erau recognoscibili prin tematică, cadrare, prin abordările personale care ni i-au lăsat în memoria culturii noastre generale: Robert Doisneau cu ale sale scene pariziene de după război, Robert Kappa (adeptul apropierii maxime de subiect :„Dacă nu-ți sunt suficient de bune pozele, înseamnă că nu ai fost suficient de aproape”), Henri Cartier-Bresson supranumit și ”Ochiul secolului ”, cel care a acoperit marile evenimente, de la eliberarea lagărelor de concentrare de la Dachau, la imaginea lui Gandhi chiar înainte de asasinarea acestuia, contemporanul nostru Yann Arthus-Bertrand care e strigătul de ajutor al planetei și suspinul frumuseții acesteia, (vezi La Terre vue du ciel)David Hamilton sau de curând descoperita, ignorata la vremea ei, Vivian Maier.

Istoria românească rămâne imortalizată de Carol Pop de Szathmari dar și de pasionatul Samuilă Mârza, un reper în reconstituirea mulțimilor impresionante ale Marii Uniri.

Nu continuăm această călătorie în amintirea lumii maeștrilor, călătorie care ar putea fi subiectul unui tom cu zeci de mii de pagini, căci lansarea acestor gânduri vine exact din necesitatea de a caracteriza originalitatea unui fotograf și a expoziției lui din această vară fierbinte și grea.

Ce poate căuta azi un fotograf ? Ce ne propune el și cum nu se descurajează într-o lume a supraabundenței de imagini?

Fotograful este un israelian născut în România, plecat din Bucureștiul lui de licean la ”Spiru Haret”, care expune azi sub numele de Vladi Alon și propune o temă pe cât de interesantă pe atât de ascunsă în mintea fiecăruia dintre noi.

Să vezi chipuri de oameni, paseri ori animale, să închipui realitate și sens în ceea ce este întâmplare,aleatoriu pur în formele din jur : copaci, țesături,garduri, rugini,moloz, putregaiuri, nori sau vopsele este, să recunoaștem, fascinant.

Nu degeaba scrie despre el astfel Katerina Koina, de la Departamentului de Teoria și Istoria Artei, Școala de Arte Plastice din Atena Fotografia lui Vladi Alon dezvăluie o lume secretă, o lume a formelor ascunse care se trag din pete, resturi ruginite, trunchiuri de copaci, ziduri de ipsos, resturi de afișe rupte și texturi din lemn. Formele lor, familiare sau imaginare, sunt salvate în obiecte simple din viața de zi cu zi, cum ar fi cele pe care le-am observat când eram copii, când descoperim sau ne creăm propriile lumi particulare. Figuri feminine, figuri care arată ca opere de artă, puncte pe care trebuie să le unești pentru a recrea imaginile, constituie mitologia personală a artistului și intervenția lui în realitate. Spectatorul are parte de o dublă provocare: să dea viață gândurilor pe care vârsta adultă le dă la o parte și să redescopere jocul lumilor fantastice și al ființelor imaginare.”

Cer iertare pentru citatul lung dar este atât de potrivit pentru descrierea lumii fotografiei lui Vladi Alon: e o lume descoperită de el? Închipuită? E o lume la granița dintre real și imaginar, a căutării cu orice chip a înțelesurilor ascunse?

Expoziția se cheamă ”Pareidolia”, de un termen folosit mai rar .

Pareidoliaînseamnă tendința de a interpreta un stimul vag ca fiind ceva cunoscut de cel care observă, cum ar fi formele ce apar în nori, fețele ce par a apărea în obiecte neînsuflețite sau modele abstracte.Termenul vine din greacă,și a fost introdus prin lumea culturală germană chiar prin 1866 de Karl Ludwig Kahlbaum  în cartea lui “On Delusion of the Senses”.

Cert e că științific, medical ori fotografic, haideți să recunoaștem, toți observăm o pată de cerneală sau de vin care ne evocă o formă comună,ne duce cu gândul la ceva, sau un nor pe cer,urmărit melancolic în copilărie și care părea o corabie fantastică..

Rămâne în memoria tuturor acea fotografie captată de sonda Viking pe suprafața Planetei Roșii, denumită în toată lumea The ”Face of Mars”imagine de-a dreptul halucinantă a unui ”chip” și care a înflăcărat imaginațiile la nivel planetar.

Pe această stradă intră fotograful Vladi Alon în expoziția lui de la reprezentanța Icr Tel Aviv ( curatori ai expoziției Maria Minerva Roșca și Andreea Shemesh ) moment care completează o carieră interesantă, ce include participarea la expoziții individuale și de grup, organizate și găzduite de importante instituții de cultură din Israel, precum Teatrul Habima (2017), Teatrul din Ierusalim (2003 și 2005), Muzeul din Yaffo (2006), Galeria Municipală din Herzlya (2019)ș.a.

Poet în felul lui, Vladi Alon ne-a marcat memoria prin umbrele de pe zidurile Ierusalimului, împietrirea hieratică a unui pește ciudat, prin formele fantastice ale unor animale marine sau fruza de cactus ce pare un chip de femeie îndurerată. Nimic nu e numai ce e, orice poate fi și altceva și un amestec subtil între ce e și ce se conturează în lumea noastră este trambulina spre arta lui fotografică.

Crezurile sale artistice se regăsesc în câteva citate faimoase din Antoine de Saint Exupery( „cu adevărat nu poți vedea decât cu inima… esenţialul este invizibil pentru ochi” și Anais Nin – „nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi”.https://leviathan.ro/emotie-si-inchipuire-fotografiile-lui-vladi-alon-din-expozitia-pareidolia-articol-de-cleopatra-lorintiu/

Atât. Fotografia se cere văzută, nu explicată.

https://confluente.org/cleopatra_lorintiu_1597196399.html?fbclid=IwAR2KIhPJL-u4HX2XZF-6dUHf-W1Ho-YO9PNMY32Y5sRKbZc62w5QUL9PYHw

Repere în arhitectura românească-arhitect Sorin Vasilescu

”Repere în arhitectura românească contemporană” un dialog cu Arhitect Sorin Vasilescu. Adică o poveste despre o carieră copleşitoare care a început la planşetă, marcată de un şir impresionant de lucrări de arhitectură din cele mai diferite game, în România, dar şi în locuri îndepărtate ale lumii, la început prin Antrepriza română de construcţii, apoi din poziţia de profesor de arhitectură la Institutul de arhitectură și urbanism Ion Mincu. În întâlnirea pe Zoom de joi 23 iulie 2020,https://www.youtube.com/watch?v=BJnesoqfgXc&fbclid=IwAR15rg0HY91WKUKzqhpm9ozDP3Ivq608REC3pjHcfeyaQoTFrWsiEzzPobU (prilejuită de ocupația mea actuală, aceea de funcționar…) dânsul ne-a povestit și cum se trece de la un spaţiu expoziţional, la o vilă şi apoi la un locaş de cult, despre acea continuitate între cele pe care i le spuneau maeștrii dumnealui și ceea ce îi învaţă azi pe cei care vin, povestind generos despre maeştri, nu numai profesori din institut, ci în general marile modele profesionale.

captură de ecran din întâlnirea pe zoom din 23 iulie 2020 . Cafeneaua românească a ICR Tel Aviv.In imagine: arh Sorin Vasilescu și Cleopatra Lorințiu

Le-am mai destăinuit celor care ne urmăreau faptul că am avut bucuria să ne întâlnim cu prilejul unui film pe care eu l-am făcut acum aproape 20 de ani despre lumea brâncovenească, făcut în spaţiul , aş zice unic, al Palatului Brancovenesc de la Mogoşoaia.

arhitect Sorin Vasilescu

Sigur, din păcate pelicula e decolorată și vălurită, aceste amintiri s-au păstrat pe biete casete martor VHS, majoritatea documentarelor făcute de mine în acel timp au dispărut din arhivele instituționale.

Cleopatra Lorințiu prezentând Palatul brâncovenesc de la Mogoșoia

Stilul bâncovenesc este una din ”specialitățile” Prof.dr. Arh. Sorin Vasilescu.Așadar dânsul ne-a vorbit despre acesta și despre felul în care s-a preocupat de răspândirea acestor informații, în lumea arhitecților europeni.

Anul trecut a fost invitatul Uniunii Arhitecţilor din România şi alături de doamna Ileana Tureanu și alti arhitecți, într-o frumoasă iniţiativă a UAR .”7 pionieri evrei în arhitectură,” o expoziție prezentată la sediul Uniunii Arhitecților din Israel, la Yaffo și ulterior la reprezentanța icr din Tel Aviv https://www.youtube.com/redirect?stzid=Ugzf3aZLxBApj43-H8V4AaABAg.9B_HNNJrMxS9BizVqF0TB2&event=comments&redir_token=QUFFLUhqbjllTFROYjRKd0pNTU9VQmlqWE94UUxJTFJyd3xBQ3Jtc0tsSjZoaUh2WTVhekxwX1dOQ3p0dG5ocWhtSUEtTllwQmlaZUVxcUxnWGw2WHFlTmdLS3dyN01HMms1UXRPc3lpWmJQbWlxc1lXNE5OcHQ2cU9CbVNLUk05X01zXzJVRVc4WHJzckJVaHdsZEkwSXNZUQ%3D%3D&q=https%3A%2F%2Fleviathan.ro%2Frememorare-si-actualitate-mesagerii-arhitecturii-romanesti-in-israel-si-expozitia-7-pionieri-evrei-ai-arhitecturii-moderne-din-romania-articol-de-cleopatra-lorintiu%2F

Dar experienţa excepționalului profesor și arhitect, o somitate a Institutului Ion Mincu di București în Țara Sfântă este mult mai complexă :și-a pus amprenta pe edificii, lăcaşuri de cult de reală importanță și mare impact : Mănăstirea ortodoxă românească la Ierichon, Israel – 1999, sistematizare şi reamenajare a complexului ortodox Sf.Maria din Bethleem, Israel – 2000, Institut Politehnic la Hebron – Palestina (în execuţie) – 2004, Monument la Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, Israel – 2008.

În sfârșit din lecturi şi întâlniri anterioare știu ca profesorul Sorin Vasilescu a fost legat de Jockey Club. și în realibilarea sediului acestuia. De fapt , am avut şansa sa fim (dumnealui mai mult, eu mai puțin dar totuși…)o vreme în preajma neuitatului Manole Filitti care a fost pentru noi toţi o sursă de inspiraţie, la fel ca și soţia sa, doamna Georgeta Penelea Filitti , istoric de marcă. Și aceasta este o amintire interesantă și mai ales luminoasă.

actorul George Motoi, interpretându-l pe venețianul Antonio del Chiaro ,secretarul particular al Principelui Constantin Brâncoveanu
Președintele Uniunii Arhitecților din Israel și arh. Sorin Vasilescu din partea UAR ,Galeria Uniunii Arhitecților din Israel 2019.

Paradoxalul poet Moshe Itzhaki

Paradoxală, densă, sobră și în același timp plină de emoție adeseori discret disimulată este această mare poezie scrisă de Moshe Itzhaki, poet israelian, erudit, universitar, autor care scrie în ebraică și care a avut părinți evrei porniți din România.El reușește după părerea mea, atât cât am citit din opera lui, în traducerea rafinată a lui Paul Farkaș, un fel de sinteză superioară a sensibilității lirice, adunând laolaltă, aș zice ca într-un creuzet ( cu teamă de comparația mea evident prea folosită în epoci diferite) vechi și nou, memorie și proiecție, oriental și occidental într-o esență distilată, o esență nobilă și tare.

Antologia selectează poeme din șapte cărți de poezie ale autorului ( între altele intelectual recunoscut, șef de catedră la programul educațional interdiscplinar din departamentul științelor umanistice pentru studenții masteranzi,devenit ulterior decan al Facultății de Studii Masterale de la Oranim ).

Este o selecție ca să zic așa ”făcută la sânge”, de care poate numai poetul și redactorul Florin Mugur ar fi fost în stare dacă ar mai fi trăit, renumit pentru exigența sa obiectivă și totodată pentru abordarea superioară a actului editorial.

Cred că este o selecție foarte reușită căci ne înfățișează diamantul poeziei sub toate fațetele sale.Selecția acoperă perioada cărților apărute între 1999 (”Când soarele va apune”) până în 2015 (”Poeme noi”).

Este o întrepătrundere subtilă între arhetipalul românesc și cel ebraic, o sinteză neostentativă, accesibilă : Iată spre pildă Ma-niș-ta-ná : o exaltare luminoasă domină unele poeme în care palpită o durere răscolitoare.

Este o odă adusă durerii, nu ca masochism ci ca celebrare a ființei prin nuanțele stărilor de spirit, ființă

Ma niș-ta- na? înseamnă în ebraică, ”De ce se deosebește această noapte de celelalte nopți” adică întrebarea pe care fiecare evreu o pune în seara de Pessah și care readuce în minte și celebrează povestea istoriei eliberării evreilor din sclavia egipteană.

M-aș hazarda și aș spune că puține popoare au intensitatea trăirii evenimentelor ancestrale precum evreii. Ea, intensitatea, trăiește în modern cu aceeași acuitate, nu exită teme care datează, teme desuete de pe care trebuie șters praful. Nu există relativizarea protocronismului. Oricât de moderni și de ”updatați” ar fi, autorii vizitează temele străvechi, arhetipale, biblice deci, cu aceeași acuitate a simțurilor treze.

De altfel o emoție sintetizată aș zice că este ceea ce inspiră poezia de mare clasă a lui Moshe Itzhaki .O poezie cu suficiente ramificații culturale dar în așa măsură încât multele repere nu-i strică limpezimea.”Ca un centaur galopez/pe hotarele câmpiei/în apropierea Muntelui Tabor./Prea cuvioasa Deborah/încă mai sălășluiește sub curmal/și supusul ei comandant Barak/e pregătit deja de luptă./Yael își ascute un țăruș în cort/pentru a-l răpune pe Sisrah/ce își va da ultima suflare/Pe coapsele ei.//Pe sfârcul Taborului o mînăstire/Ce privește spre lanurile de grâu!/ Curând boabele de grâu /vor deveni făină/ iar mâinile vor frământa-naluat/și vor coace/ pâine cea de sabat.” (Rătăcind prin Emek IzraEl)

Vedeți că totul este aluziv, totul e trimitere la poveștile biblice, Emel IzraEl este Valea Domnului, acolo unde Dumnezeu însuși ar fi sădit sămânța. În adevăr, simbolurile și referirile străbat ca-ntr-un zig zag istoria, miile de ani, cu nemai pomenită dexteritate lirică.

Iată spre pildă aceasta ”Rugaciune de-ncheiere” ( prin tradiție, aceasta sfârșește Ziua Ispășiririi Yom Kipur, cea mai însemnată dintre cele trei mari Sărbători evreiești. Este o sărbătoare foarte sobră și austeră, care înseamnă un post absolut de 25 de ore și marchează ziua ispășirii.

(Cer iertare pentru paranteza deschisă, evident prea lungă 😮 tradiție iudaică spune că, după ce poporul a păcătuit prin idolatrie, Yahve s-a răzgândit din intenția de a dărui poporului Legea cea sfântă.Yahweh este numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică, care înseamnă „El face să devină“. Acest nume aparține, conform Bibliei, Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei și creștini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul și Sursa mântuirii întregii lumi.

Dar când a văzut cum zece zile de-a rândul poporul a stăruit în pocăință, în ziua a zecea (adică, tocmai în ziua de Iom Kipur) Domnul „a iertat păcatul poporului” și i-a dăruit totuși Legea. Cu alte cuvinte, Iom Kipur celebrează, de fapt, milostenia pe care a arătat-o Dumnezeu, poporului său.Tema ei este ispășirea și iertarea).

Poate că asemenea explicații și plonjări ar fi necesare pentru foarte multe din referințele apărute în această carte de poezie?

Da și nu.

Căci poezia curge cumva înglobând referințele, spune fiecăruia cât este pregătit să înțeleagă sau poate, să simtă. ”Doar o singură dată/înaintea morții/ să fiu precum pământul.Să rodesc din sine-mi/precum pământul după ploaie.(…)Și când mă voi întinde pe pământ/va răsări din mine un vlăstare/și va trece Sambationul/precum un pește încolțind în mine/legându-se de cordonul ombilical/ca să curgă un alt sânge/prin noile mele artere /și să-mi spele rădăcinile-mi îmbătrânite./Doar o singură dată/să fiu precum pământul/și să scot urlete.)

Vizitarea temelor culturale străvechi revine cu putere în cartea Purtat de vânt(2011),într-un jurnal de călătorie cretan, în care anecdotica pierderii valizei de turist se împletește cu sumedenia de repere mitologice, cu Zeus, Hera și Dionysos, cu Orfeu Dedalus și Ikarus, cu drumul spre Knosos și leimotivul dansului lui Zorba aducându-se spre mai aproape de reperele prezentului.

Pe crestele Carpaților în miezul unei zile sfinte” aduce de pildă fiorul inspirației către locul rădăcinilor familiei poetului(”Cărarea pe care copil fiind rătăcesc de o viață-ntreagă” frumos spus.) De alfel poetul care călătorește, își presară sugestiile prin poeme, cu dexteritate (Purtat de curenți.Canionul Wintegar,Slovebia))simbolurile însă sunt reluate ”Dar iată un pește aproape invizibil/croindu-și drum în tăcere împotriva curentului./Un pește ce stăpânește secretul/în însuși trupul său/ și care învinge în tăcere/furtunile ce se scurg/ și cad pe cascada vieții.”Aflăm amănunte despre viața și cariera poetului din frumoasa postfață semnată de prozatorul Radu Țuculescu, căruia îi este dedicat un superb poem (Ca un măr pe marginea drumului…) ”Ca un măr la sfârșit de septembrie/cu crengi ce se-ndoaie de povară/înclinându-se în poziții ademenitoare/pe marginea unui drum cârpit în timp/plin de hârtoape în drumul nostru/ de la Cluj -Napoca la Sighetu Marmației.”

Anume că părinții săi veniseră din România și vorbeau în casă românește, încercând să îl deprindă cu limba română. Urmează o destăinuire foarte francă a poetului care ridică puțin vălul de mister asupra unor realități ale timpului:”O vreme, i-am ascultat, ba chiar am început să dau replici în limba română…Dar a venit școala unde a început o mică teroare.Tuturor copiilor ai căror părinți veneau din alte țări li se punea o ”ștampilă” de către ceilalți. De exemplu evreii-marocani erau numiți cuțitari, evreii polonezi-mincionoși, evreii români-hoți și așa mai departe.Drept pentru care am refuzat să mai vorbesc românește cu cea mai mare încăpățânare.Tata se înfuria de-a dreptul de muțenia mea de acasă și atunci țipa și zicea,mutule !” (șamd)

Fără îndoială, cele evocate de Radu Țuculescu, alături de care Moshe Itzhaki și traducătorul Paul Farkaș se plasează într-un triunghi literar care sunt sigură ca va face istorie literară, reprezintă dovezi deosebit de interesante pentru profilul scriitorului.

Un scriitor rafinat, de profunzime intelectuală dar neostentativ, un subtil creator de emoții, rare adeseori, un cerebral alunecat pe panta sentimentului, un romantic incurabil ancorat în prozaismul modernității, un paradoxal de referință. Am apreciat în mod deosebit versul pe care prozatorul Radu Țuculescu l-a ales pentru a-și încheia frumoasa postfață, vers definitoriu pentru felul în care poetul Moshe Itsaki contemplă lume prin ocheanul lui poeticesc:” Dacă eram pasăre migratoare/desigur eram un pelican corpolent/întotdeauna încheietor de rând…”(Pasărea din urmă, Editura Galaxia Gutenberg)

Tradus în română în echivalențele remarcabile ale lui Paul Farkaș, Moshe Itzhaki, poet al Țării Sfinte, ni se reîntoarce cumva prin limba română, în matricea arhetipală care-i îngloba, odinioară, părinții .

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, iulie 2020

100 de ani de la Tratatul de la Trianon -4iunie 2020

Poveste personală: Bunicul meu matern Constantin Leonte, a fost veteran al Primului Război Mondial, decorat după luptele de la Mărășești. El era moldovean din satul Probota,cel al lui Petru Rareș , dar luptase cu convingere pentru Ardeal și asta ne povestea verile, când eram copii…Familia tatălui meu,Virgil Lorinț, este de pe Someș, patrioți înfocați, mătușa Lucreța fusese cea mai tânără din delegația someșenilor de la Alba Iulia, și ea a ținut tricolorul românesc ascuns sub podelele din tinda casei din Anieș Maieru în vremea în care acest fapt era un pericol mare. Am crescut deci și după mamă și după tată în acest cult al Unirii Românilor,mulți dintre dumneavoastră aveți povești asemănătoare cu a mea. Sistemul de Tratate de pace de la Versailles, inclusiv cel de la Trianon care este marcat prin sărbătoarea de astăzi 4 iunie 2020, au consfințit un fapt istoric făptuit de poporul român: Marea Unire.Dar acceptarea și consfințirea internațională și diplomatică a acestui fapt, cu recunoașterea rolului fiecărui participant la acele momente, e un fapt care va trebui să intre așa cum se cuvine în manualul de istorie și în conștiința generațiilor succesive. Sunt datoare ca și copiii mei și copiii lor să afle, să înțeleagă și să simtă aceste pagini importate din istoria patriei lor.

Nichita Stănescu și Gh.Tomozei -o amintire

Fiindcă am tot scris în ultimii ani despre Nichita şi Tom, despre prietenia lor, o lecţie de frumuseţe de viaţă şi de iubire de literatură, fiindcă am tot accentuat tulburătoarele coincidenţe cum ar fi aceea că ziua de naştere a lui Nichita, acest 31 martie a fost chiar ziua morţii lui Gheorghe Tomozei, la o distanţă în timp de 14 ani , la un moment dat am resimţit povara întâmplărilor povestite, povara evocării în sine.

Prințului poeziei românești, Tom, de la Regele căpșunilor și al coranelor de melc, Nichita în 1977

Există atâtea feluri de a ne aminti poeţii, iar pe Nichita mai cu seamă, şi-l amintesc atâţia. Există apropierea de operă, eseul, fireşte. Există simpla murmurare sau recitire a versurilor şi scrierilor sale. Există această « anecdotică » în care cădem cu toţii mai cu seamă fiind vorba despre un personaj fără pereche, un histrion genial, un om spectacol fără pereche pe care toţi îl urmăreau cu sentimentul că sunt în prezenţa geniului , că li se întâmplă să fie prezenţi la o întâmplare de viaţă fără egal.

Eu cel puţin am avut în prezenţa lui Nichita Stănescu, acest sentiment al unicităţii clipei. Fie şi în clipele care păreau cele mai banale . De pildă. Era un sfîrşit de februarie, gri şi mohorât în toate.Aşteptam chiar în faţa Uniunii, peCalea Victoriei, lângă grilajul de fier.

E antipatic să aștepţi mai ales când e urât afară şi n-ai de ce să te sprijini. Te uiţi la trecători , te uiţi la cer, te întoci în dreapta, te întorci în stînga. Nichita iese cu Dora agăţată de braţul lui drept. Se uită la mine cu tâlc, oarecum ghiduş şi suspinând , zice «  melancolic cornul sună… »

Nu ştiu de ce exact amintirea asta îmi răsare acum , când răsfoiesc manuscrise pe care şi-a aşternut slova,când mă uit la poze de-ale lor , pînă şi desene, unele din ele sunt făcute cu pix cu pastă albastră !  şi prefigurează cine ştie ce decor fantezist pentru cine ştie ce îndrăzneaţă întreprindere a viitorului, decoruri imposibile pentru spectacole inexistente.

Le am pentru că Tom, prinţul Tom în haina lui de velur negru, cu pleopele lui umbroase clipind complice şi vorba lui adeseori iute ca ardeiul roşu , le-a adunat şi le-a ţinut ca pe nişte odoare sfinte. Iară prinţul nu le-a putut folosi pe toate, chiar pe toate, în Albumul memorial Nichita Stănescu pe care l-a scos la un an de la moartea prietenului său.

Ce lucrare îndurerată a fost acest Album, în care ei se întâlnesc atât de dureros şi de altfel. Altfel faţă de splendida Carte de citire, carte de iubire, o alcătuire ludică şi fără egal, o carte pe care şi-au aşezat numele alături.

De la stânga la dreapta: Damian Necula, Gh.Tomozei, Nichita Stănescu,Mihai Cârciog

Acest Album în care Tom şi-a pus toată iubirea, tot talentul şi toată durerea.

Chiar şi “anecdotica “ e povestită cu un farmec şi suav anapoda ( ăsta era titlul unei cărţi de versuri de Gheorghe Tomozei ).

Aş cita însă dintr-un text scris de Tom, aniversarea din 31 Mart 83, deci la aniversarea zilei lui Nichita în anul morţii sale.

« Aşa te văd acum, în cerdacul conacului din Piaţa Amzei (era să zic Mirceşti) privind ninsoarea galeşă în care se închide eroul unei proze de-a ta, copacul Gică şi, privind turlele de tablă ale Bucureştilor (era să zic ale Iaşului) acoperind palate geometrice (era să zic bojdeuci) aşa te văd, gândind şi …dictînd. Fiindcă de 20 de ani îţi dictezi versurile scrise în prealabil în meninge cu caligrafia ta fumegând cristale, dictatorule ce eşti, şi tiranule,incomod Commodus. Nerone…alb , Caligula cu înclăţări de şindrilă. »

Nichita la struga, 1982
O poezie de Nichita Stănescu autograf
Desen în pix albastru de Nichita Stănescu

Vocatia grandorii -Ierusalimi de Liviu Pendefunda

Vocația grandorii : Ierusalimi de Liviu Pendefunda

Se spune că ajungând la Ierusalim, oamenii veniți din toate colțurile lumii, fie că sunt credincioși, practicanți sau pur și simplu turiști, poate agnostici sau chiar atei, au o uimitoare diversitate de reacții: de la extaz mistic la dezamăgire, de la înălțare spirituală ori revelație culturală la uimire sau tristețe, în sfârșit, felurite reacții, reacții personale, însă oricum, Locul nu poate lăsa pe nimeni indiferent, în primul rând pentru simplul fapt că nu e un Loc, ci, înainte de toate, un simbol.

Intelectual de amplitudine, umanist de convingere, autor prolific, poezia fiind doar una din fațetele profilului său complex, Liviu Pendefunda a plonjat încă de la începuturile sale literare într-o zonă a nevăzutului, a nespusului și ezotericului, care intriga de-a dreptul în perioada anilor cenzurați: Sideralia (1979), Farmacii astrale (1981), Astrul cojilor de ou (1982), Falii 1 (1983), Tihna scoicilor (1984), Falii 2 (1985), Cabinetul doctorului Apollon (1986) erau adevărate capcane ideatice pentru ”unii” unor ani în care cifrarea și descifrarea, găsirea cheilor și identificarea ușilor reprezenta un antrenament cotidian în cultură și presă.

Amploarea căutărilor sale poetice avea să impună prin numeroasele volume ulterioare, nu puține cărți de eseuri, de exercițiu a gândirii, unele de poezie. În aceste vorbe adunate aici în vremuri de pandemie, când închisă în casă citesc puținele cărți care mă acompaniază în ”exil” , așadar nu pot ajunge la vreo bibliotecă, notez timid câteva gânduri numai despre Ierusalimi* o carte-obiect pe care o am în fața mea, dăruită de autor acum un an când împreună cu familia dumisale și câțiva prieteni israelieni se afla la Tel Aviv și ne-am petrecut o frumoasă după amiză privind ochiul de apă transucid și melancolic lucitor de la Habima Square. O carte de altfel remarcată de mulți, comentată din plin, o carte cu ilustrații excepționale, de mare finețe imagistică semnate de talentata fiică a poetului, pictorița Elleny Pendefunda, copilul-minune al artelor plastice devenită o tânără plasticiană în ascendență, cu carieră europeană.

Vocația grandiosului din cariera extrem de bogată și de diversă a celui ce este profesor universitar doctor și medic neurolog de vocație, estetician și editor de revistă, traducător și exeget, face ca subiectul, grandios în definitiv, Ierusalimul să fie cât se poate de firesc…

Căci intelectualul de amplitudine, umanist din convingere, autor prolific și dăruit Liviu Pendefunda avea să exprime firește în poezie, întâlnirea ( în literă și în fapt ) cu Locul pomenit mai sus, centrul spiritual al umanității.

Contemplarea, departe de-a instala microbul melancoliei ori al neputinței tragice,ceea ce la poeții romantici venea de la sine, limpezește premisele reverberației: este vocația asumării responsabilitățiii, a asumării măreției, a vieții, a naturii umane, a spiritului superior.Dacă forma acestei poezii este whitmaniană, îndrăznesc să spun, așijderea, suflul ideilor care o animă…

Atmosfera este voit doldora de simboluri (cum altfel?)și cam fiecare face apel la un segment din cunoaștere ori din spiritualitate. Cel care este al creștinătății este mai transparent și duce mai ușor către mentalul colectiv.

Poetul revizitează mental momente majore, istorii mărețe, prin imagini evocatoare, adeseori de mare acuitate și frumusețe: ”Și atunci deschide-se-va de pe Eufrat/vadul miilor de oști;/praf vor fi și ziduri de cetate,/sânge și cenușă un înreg regat.//Sfărâmatu-se-vor idoli de aur, argint/aramă,de piatră și de lemn/în furtunile farmecelor lor/ cen curbuberu picioarele aprind.// Ci doar în nemurire semn/aduce-vor/un tom ce i miere pentru duh,/pelin pentru al trupului blestem” ceea ce , să recunoaștem, este nespus de emoționant.

”Emoție artistică”, cam asta ar fi treapta pe care se încearcă descifrătorul de povești și simboluri vechi printr-o nouă încifrare : aceea a poeziei.

De aici paradoxul creației sale: plecând de la sensuri încifrate, poetul ne trimite prin descifrare, la noua încifrare a poeziei.

Ca și cum ne-ar zice : eu m-am chinuit și am înțeles, vă dăruiesc vouă sensul descifrării pe care îl potrivesc în altceva, în vers, în noua încifrare ca o altă miraculoasă găoace.

Îmi amintesc ceea ce spuneau sau chiar exprimau alți poeți printre care israelianul cu rădăcini românești Menahem Falek :”Oraș greu este Ierusalimul”, vorbe care se potrivesc și deschiderii descrise de Liviu Pendefunda:”Fi-voi,parcă eu, cheia adâncului ducând,/poarta să deschide/la ntâia înviere,când cerul și pământul/dispar în focul de nceput și blând // din lacrimi tânguire,vaier și durere,/șarpele flămând/ intra-voi în cetatea,care vântul/construi-o-va peste aceea care piere.”

Totul este elaborat,deliberat, construcțiile verbale cu bună știință îngreuiate ca cititorul să simtă și să resimtă ”greutatea” istoriilor care au însemnat lumea:

Cu douăsprezece chei voi fi chelar/spre roza crucii câte trei/și la pătratul lor toiagul meu de aur/la temelie așeza-va câte un ashar”,iată ce va fi așezat la temelie, un ashar ,piatra cuboidă dreptunghiulară, accea denumită de Vitruvius drept ”opus isodomum” unitatea de bază a construcției (chiar și la greci, chiar și la fenicieni).

Cum ziceam, densitatea simbolurilor și referințelor este foarte mare, poate descurajantă pe alocuri, multe din ele vin desigur din antichitate, multe din ele sunt de sorginte culturală, unele din ele ajung la evul mediu luminos/umbros / iluminat, după cum devine cazul…

Lapis philosophorum -fiecare poartă /va fi cum este,cum a fost/ căci timpul unui Mare Înțelept și Faur s’a prăpădit în infinitul soartă.

scrie poetul adept al ambiguității (ah, cartea lui William Empson , Seven Types of Ambiguity care ne-a luminat tinerețile literare … un clin d’oeil e atât de binevenit. )

Așadar în mijlocul acestei poezii odată ajuns, poți alege: mult sau puțin, simbol sau metaforă, ”îndepărtează de templul din oglindă/ căci El lumină e;/ iar eu mă’nchin și sorb elixirele astrale,/Ființa Pururea Fiindă.”

Hotărât lucru, poezia asta nu e pentru materialiști teleghidați, accesul e pentru încrezători /căutători și crezători, aflați poate… «Nel mezzo del cammin di nostra vita/mi ritrovai per una selva oscura,ché la diritta via era smarrita.»

Așa cum scrie Camelia Ilie într-un luxuriant studiu dedicat poetului ,citez :”O arhitectură textuală lucrată foarte atent, așadar, un templu care adăpostește cele mai reprezentative obiecte de cult închinate Spiritului Universal, al cărui intermediar ori mesager înțelegem că ar fi Liviu Pendefunda. ”

Cum îi dau dreptate rafinatei exegete, mă rezum la a nota doar deliciile,înțelepțirile, însingurările sau meditațiile pe care poezia le poate provoca citiorului obișnuit, poate nepătrunzător de texte vechi și nici de aluzii masonice surprinzătoare, care intrigă și inevitabil, fascinează.

Cel mai frumos poem al cărții este chiar Ierusalimi, căci în el poetul dă și proba stăpânirii eposului liric.Foarte convingător de parcă s-ar deschide de fapt un roman ( de preferință , pentru mine, sadovenian) ”Soarele nu mai răsare în dimineața aceasta când dincolo de orizonturi cerurile pierd al clopotelor clinchet de lumină și surle de argint în norii romboizi adună trecute hore de naiade.” ( Mi-am luat libertatea cam obraznică de a eluda despărțirea pe versuri, de dragul acestei excepționale descrieri și deschideri…)

La câte poeme s-au alăctuit prin vremi, dedicate acestui loc sfânt, curaj îți trebuie să te încumeți de subiect și tocmai de aceea mă simt datoare să punctez câteva spuneri absolut remarcabile:

Vai, câtă lume prăbușită în ăst grăunte de Infern în care, crezând într’ unul singur Dumnezeu, atâtea suflete se împletesc în ură și în vânt hain!”Poemul ar trebui citat integral, și ar trebui citit ca atare căci are propria curgere și structură, e o construcție elaborată cu spuneri de poezie pură.

Poate că nu trăim acum ”vremuri mari”, dar măcar avem dreptul să aspirăm la inspirația pe care vremea vocației grandorii o putea cuprinde.

Așadar aceste cuvinte nu fac decât să semnaleze o lume poetică în care merită să intri și să te lași vrăjit, desvrăjit, încifrat și descifrat, căci vei avea delicii, întrebări și dureri nemăsurate.

Cleopatra Lorințiu

29 aprilie 2020

—————————————————————————————-

*Liviu Pendefunda, Ierusalimi (pe drum/de trei ori douăzeci/pești sinaptici /Falii XII ) ilustrații de elleny pendefunda , Contact internațional,Iași 2017