Jurnalul și nedreptățile sale… Mihail Sebastian omagiat la Teatrul Karov din Tel Aviv

Jurnalul și nedreptățile sale… Mihail Sebastian omagiat la Teatrul Karov din Tel Aviv.

Există un teatru în Tel Aviv unde actorul Nicu Nitai a pus în scenă piese ale autorilor români… Trebuie să recunosc, asta nu e puțin lucru. Reprezentarea pieselor lui Mihail Sebastian a fost un succes dar și o alinare pentru nu puținii iubitori de teatru românesc din Israel. Nicu Nitai s-a stins. Fiica lui , distina doamnă Dorit Nitai conduce acum teatrul și iată că mă pomenesc cu o invitație: să particip și eu la seara de omagiere a lui Mihail Sebastian , tragic dispărut la 38 de ani într-o zi de mai…

Intai s-a discutat că spectacolul va fi chiar pe 29 mai la Teatru, apoi a venit complicatul conflict armat în care, sincer, ne-am grupat în adăposturi împotriva atacului miilor de rachete lansate de Hamas si Jihadul Islamic…iata ca acum e acalmie asadar Teatru Karov a reluat propunerea, de astă dată , o intervenție inregistrată și ulterior difuzata.

Pentru jurnalul meu personal, precizez ca înregistrarea (întrebările lui Martin Blumenfeld si răspunsurile mele,ulterior editate de dl Yoav sadowsky si traduse de Avi Magid) s-a facut în timpul zilelor de asediu , cu consemnul că în momentul lansării alarmei antiaeriene lăsăm baltă discuția literară și fiecare aleargă spre adăpost…Din fericire, în ziua aceea însorită, am prins un interval de acalmie în timpul zilei și nu am fost întrerupți de urletul sirenei.

Sincer, în viața mea nu am fost pusă în situația de a face un discurs fie el și scurt, sub amenințarea alarmei… Am lucrat în televiziune mai bine de 25 de ani, exista tensiunea directului, posibilitatea spartului unui reflector,a alunecării decorului, a defectăriii camerei de luat vederi, a căderii internetului…în fine tot felul de ”primejdii” ale meseriei.

Asta, cu alarma și rachetele bubuind deasupra capului, distruse de excepționalul sistem antirachetă supranumit Domul de Fier, nu o trăisem încă …

***

Omagierea lui Mihail Sebastian s-a facut pe 26 mai la ora opt seara,cum partea mea fusese înregistrată în prealabil, am avut ocazia să ascult ce am spus…

Cred sincer că în alte circumstanțe eu însămi aș fi fost mai …relaxată dar bunele mele gazde nu au contenit mai apoi cu vorbele de bine și cu laudele, marcând astfel începutul unei frumoase prietenii.

Afisul evenimentului dedicat lui Mihail Sebastian la Teatrul Karov

Cum intervenția mea a fost transcrisă, și apoi tradusă în ebraica, și apoi subtitrată în română, așez aici la cererea celor care nu au reușit să urmărească subtitrarea , câteva idei dincele spuse de mine :

Bună ziua, mă bucur să particip la acest eveniment și vreau să vă felicit pe toți pentru disponibilitatea de a vorbi și de a omagia personalitatea scriitorului român evreu Mihail Sebastian.Într-adevăr personalitatea scriitorului Mihail Sebastian este complexă, interesantă și se completează, aș zice, esențial pentru noi, cititorii, prin apariția la 50 de ani după moartea scriitorului, a jurnalului său.Mihail Sebastian era cunoscut ca publicist ,ca autor de piese de teatru, ca romancier.Vine jurnalul acesta și ni-l dezvăluie în integralitatea intimității sale.Frânturi din jurnalul acesta, să știți că apăruseră anterior prin reviste. Chiar și în 1945 prin grija lui Al.Rosetti și apoi prin anii 70.
Nicolae Manolescu în anii 70 atrage atenția asupra unor frânturi din jurnal publicate în revista ”Manuscriptum.”Dar erau numai frânturi, vizau numai o parte a personalității interesante a lui Mihail Sebastian și evitau, pe vremea aceea subiectele delicate.
Pentru că Jurnalul lui Sebastian ajunge să declanșeze un adevărat scandal literar, o adevărată furtună care, într-un anumit fel este o furtună binevenită pentru că atrage atenția asupra scriitorului în integralitatea sa.
Acesta este Jurnalul lui Mihail Sebastian, așa a apărut la Editura Hmanitas în îngrijirea Gabrielei Omăt și cu note și o prefață excepțională a domnului Leon Volovici.
Alte cărți care apar și care au drept titlul ”jurnal„ nu reprezintă jurnalul propriu zis ci reprezintă o încercare de a aduce în fața cititorului fragmente din publicistica lui Mihail Sebastian.Sunt un fel de ”fals jurnal”, creat de admiratori,de editori ulteriori .
Acesta este jurnalul, de fapt caietele scrise de Mihail Sebastian pe o perioadă cuprinsă între 1935-1944.Dacă ne gândim la acești ani, știm că au fost ani grei pentru istoria lumii, pentru istoria Europei, pentru istoria României și mai cu seamă pentru istoria lumii evreiești.
Vreau să fiu concisă pentru că ne adresăm unui public pe care de fapt nu îl văd, nu îl cunosc,eu personal. Nu știu câți dintre dumneavoastră ați citit cărțile lui Mihail Sebastian,articolele, romanele, știu că ați jucat piesele sale, ceea ce este deja minunat.


Dar vreau să precizez doar atât: acest jurnal are trei paliere.
Un palier îl reprezintă jurnalul intim al scriitorului.
Gândiți-vă că Sebastian are 38 de ani când moare, este încă un tânăr scriitor. Să ne gândim la vârstele pe care le avem noi astăzi.El , la 38 de ani se prezintă în fața publicului, în fața lumii,în fața posterității, fără să anticipeze bineînțeles că va fi atât de scurtă viața sa , dar se prezintă ca un autor complet,care a muncit foarte mult, care a scris și a publicat , a fost foarte prezent în viața românească.
Jurnalul lui intim reprezintă viața lui de tânăr nu neapărat monden, dar un tânăr prezent în viața bucureșteană, iubirile lui , iubiri capricioase cum e cea pentru actrița Leni Caler , alte întâlniri, tot felul de lucruri intime : de la dragostea lui față de muzică, căci era un mare meloman, la întâlnirile și prieteniile cu diverși scriitori.
Al doilea palier este cel al laboratorului de creație , reprezentat în mod egal în acest jurnal.El își nota acolo cum o să scrie piesele,cum or să fie personajele . Le citea prietenilor, seara.Pentru că vorbim de o altă perioadă, perioada anilor 30,când oamenii se întâlneau, mergeau la spectacole, făceau serate în care își citeau manuscrisele .Este o cu totul altă lume față de lumea digitalizată, a Facebookului de azi dar și a însingurării de acum.
Oamenii atunci se vedeau, prietenii se întâlneau, își ascultau unii altora lucrările și își exprimau părerile.Deci acesta este al doilea nivel.
Al treilea nivel , cel care a suscitat interesul uriaș al opiniei publice și literare,este cel al jurnalului intelectual și ideologic al lui Mihail Sebastian.Este ceea ce nu a apărut în fragmentele anterioare . Este mărturia felului în care el trece de la un moment în care este un scriitor român cu succes, publicat de Nae Ionescu, selectat de acesta dintre liceeni .”Casa lui” este Redacția revistei ”Cuvântul” el este în vogă ca tânăr autor și brusc, lucrurile se schimbă.
Prietenii lui apropiați își arată o față de antisemitism, prietenii lui apropiați intră într-o altă zonă politică, și Sebastian este cumva rupt între dorința lui de a fi un scriitor român de succes,cu piese jucate, cu cronici,cu succes pe de o parte și pe de altă parte este conștient de faptul că e în mijlocul unei furtuni în care prietenii lui trăiesc altfel și gândesc altfel decât el.
Iar el, încă în sufletul lui îi iubește sau îi stimează.Și era greu să nu îi stimezi când era vorba de pildă de marele Mircea Eliade!
Dar să nu uităm că mulți din intelectualitatea în acei ani cumpliți au avut lașitățile lor ,au avut incapacitatea lor de a înțelege un trend important al istoriei ( o direcție) și faptul că de fapt nu aveau dreptate încolonându-se într-o ideologie care era a persecutării evreilor.
Deci cam asta ar fi povestea jurnalului , pe foarte scurt.
Intr-un anume fel este un paradox .
Și de fapt este o nedreptate că tu,Mihail Sebastian, prin jurnal, adică prin ceea ce scrii pentru tine însuți,după 50 de ani de posteritate, ajungi să fii poate mult mai comentat și mai interesant pentru public, decât prin cărțile multe pe care le-ai scris.
Au fost și judecăți,poate nu crude, dar oricum minimalizatoare.
Călinescu însuși care este pilonul literaturii noastre contemporane nu l-a receptat cum trebuie pe Mihail Sebastian , de altfel Călinescu nu mergea la teatru, nu îi plăcea asta. Chiar și Camil Petrescu la un moment dat a avut accese de nedreptate față de opera lui Sebastian cu toate că erau buni prieteni.Această lume e foarte interesantă, lumea pe care o descrie Mihail Sebastian .Este foarte interesant ce spune el, sigur, și despre el însuși dar mai ales despre ceilalți.

Martin Blumenfeld:
Imi permiteți să vă pun încă o întrebare ,doamnă:
Ce anume ați accentua din posteritatea lui literară, mai ales din contribuțiile ulterioare privind comentarea operei sale?


Cleopatra Lorințiu:
Da , e o întrebare doarte interesantă, foarte bine venită dar în același timp și foarte dificilă.
Cum vă spuneam, posteritatea și comentariile despre opera lui Mihail Sebastian încep să se întețească mai cu seamă prin faptul că publicarea Jurnalului (întâi a fragmentelor, cum am spus, în revista Manuscriptum, ulterior în carte ) încep să incite cum am spus, opinia publică.E ca și cum ar dezgropa un foc mai vechi .Oamenii încep să-l comenteze, să discute, și folosesc de multe ori prilejul comentării, pentru propriile lor războaie literare dar oricum, pot să spun că animă într-un mod cu totul și cu totul deosebit, fascinant, viața literară românească.Apar Opere alese ,apar cărți care îi sun dedicate ,precum cea a Dorinei Grăsoiu, și apare o carte pe care poate nu o știți : se numește ”Sebastian sub vremi”.
Asta este cartea.
Are un subtitlu” Singurătatea și vulnerabilitatea martorului”
Este foarte bine ales titlul.Ei bine în această carte se exprimă și scriu despre opera lui Sebastian dar mai cu seamă despre jurnal ,personalități de frunte ale literaturii noastre de la Gabriela Adameșteanu , Lya Benjamin,iertați-mă că vă fac o listă lungă dar dacă vedeți cine a scris despre acest Jurnal vă dați seama imediat , fără comentariile mele poate redundante, de amploarea fenomenului ”Jurnalul Mihail Sebastian.”Nicolae Cajal, Iosef Eugen Campus, Matei Călinescu, Andrei Corbea,Radu Cosașu,Valeriu Cristea, deci mari critici români, Radu Cosașu,Sami Damian,Iulia Deleanu,Dorel Dorian,Alexandru Elias, Daniel Cristea Enache deci iată, dintr-o generație mai nouă de critici, Michael Finkental, profesorul care acuma este la Ierusalim , mare iubitor al operei lui SestoPals, Alexandru George, traducătorul Țicu Goldstein (cât de mult tradus și cât a făcut pentru relația limba ebraică-limba română, excepțional loc a avut în această relație)Paul Goma,Gheorghe Grigurcu, -Mircea Handoca exegetul lui Mircea Eliade si aici iarăși este una dintre părțile fierbinți, discutabile ,care provoacă multe și frământate schimburi de opinii) apoi distinsa intelectuală Ileana Ioanid, Gabriel Liiceanu, scriitorul Norman Manea ,Nicolae Manolescu, Dan C.Mihăilescu, Andrei Oișteanu, Zigu Ornea , Ion Pop( criticul de la Cluj ),Vasile Popovici, George Pruteanu , Eugen Simion de la Academia Română, Roxana sSorescu, Geo Șerban , Cornelia Ștefănescu, Dorin Tudoran , Henri Zalis, Eugenia Vodă , Leon Volovici căruia îi datorăm notele și prefața și grija pentru jurnal.V-am făcut acestă listă care poate că v-a plictisit dar la fiecare din nume (, cei care știu literatura română), au reacționat , tocmai pentru a vedea amploarea fenomenului declanșat de apariția jurnalului.Și până la urmă, cred că, dincolo de toate disputele și frământările este bine că a fost așa pentru că ne-a adus în față, pentru fiecare din noi , ce preferă fiecare din opera acestui scriitor important, Mihail Sebastian.
Alexandru George la un moment dat scrie despre el un eseu intitulat ”Suferințe tânărului Hechter”…
E interesant, emoționant și ne îndeamnă să citim , nu cu patimă, ci cu interes, Jurnalul.Iar pentru cei care nu vorbesc limba română, sunt aici dar sunt iubitori de spiritualitate , este o invitație la încercarea de a traduce și de a aduce opera lui Mihail Sebastian,aici.Sigu , dumneavoastra , prin piese de teatru dar poate și prin alte cărți.Este o invitație de a-l aduce pe Mihail Sebastian în centrul atenției literaturii în Israel.

”Secretul magiei lui Sebastian-eveniment online pe Facebook pe data de 26.5.21 ora 20:00 – organizat de Teatrul Karov din Telaviv in colaborare cu ICR Tel Aviv. Participa:Cleopatra Lorintiu- poeta si scriitoare, director adjunct ICR Tel Aviv, Dorit Nitai Neeman- director Teatrului Karov,si actorii Martin Blumenfeld ,Ofir Duan,Yoav Sadowsky. Regia artistica-Dorit Nitai Neeman Productie-Martin Blumenfeld si Yoav Sadowsky.”Traducerea intervenției dnei Cleopatra Lorintiu apartine lui AVI MAGID.

Ciudata viata a poetului Gheorghe Tomozei

https://revistatimpul.ro/timpul-vrancea/cleopatra-lorintiu-ciudata-viata-a-poetului-gheorghe-tomozei/

Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei

Gheorghe Tomozei

Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriuzisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte, dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii ’60-’90. *** Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şi cărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera“ lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se“ mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul. Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noi ne-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost, a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper. *** Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte publicată la Domneşti, acolo unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid. Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate că termenul «obiectivitate constructivă» este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană. Acest timp istoric devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce ajunge să fie un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi? *** Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură,mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi. Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal, dintr-un fel de a fi? Poate că da. Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa «recunoştinţei colective » sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite care l-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată. Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul, erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: Desene pe asfalt sau Grafitti sau Oracol. Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile Manuscrisele de la Marea Moartă şi Plantaţia de fluturi. Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat. După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânânduse să păstreze o anume independenţă, dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe. În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, Un poet din Tibet, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare

şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: «Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa ? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printrun umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri ? După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal » drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni,ei bine, toate acesrea sfârşesc prin a căpăta credibilitate. »

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani. Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii Moartea unui poet, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural ! Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: « …nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că(…)începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista. A venit însă atrocele deznodământ.Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc întrun scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui(…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e- cel puţin pentru peniţa mea- vremea cea mai potrivită pentru a analiza « la rece » o viaţă şi o operă devenite , prin devălmăşie, o rană. »

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gh.Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum modestă, o femeie încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl

purta în pântec. Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani Sfânta Ecaterina din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917 la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că ia dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut). Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dândui numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească tată pentru că i-a şi fost tată cu adevărat. L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbabtului chipeş care fusese . Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra. Din copilărie, Gh. Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi, pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoi a cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale. În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la „Şcoala de literatură Mihai Eminescu“ avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

Gheorghe Tomozei

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri? Ironia era floreta cea mai fină din arsenalului lui Tomozei, ironie dublată adeseori de o aciditate greu de suportat de unii. Vocea îi devenea un pic răguşită şi cuvântul lovea pieziş, fără drept de apel. Asta, rar. În cea mai mare a timpului Tomozei nu privea drept în faţă interlocutorul, îi evita privirea aruncând o străfulgereare piezişă de parcă ar fi fost angajat într-o luptă corp la corp. Ironia nu îl părăsea însă niciodată, poate doar atunci când atacul «contimporanilor» era foarte greu de suportat precum în scenariul unui proces înscenat la revista Argeş, proces care i-a mâncat sănătatea ani în şir. El se aştepta ca gesturile sale de cultură făcute faţă de zona geografică pe care o considera de obârşie (prin mama sa) să fie apreciate sau, mă rog, puţin măcar lăudate, căci recunoştinţa îi era adesea singura posibilă răsplată.

În cazul Argeş nu a fost deloc aşa. Toată lumea recunoştea că făcuse o revistă extraordinară, în care pusese şi inventivitate şi talent de editor, susţinuse nume importante precum Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Negoiţescu, Florin Mugur, Nichita Stănescu şi câţi alţii; colecţia revistei aşteaptă, cred, să apară în ochii publicului. El nu avea însă abilitatea necesară de-a nu străluci în urbea de adopţie probabil, acumulând un soi de invidie latentă şi care avea să facă explozie.“

***

Secretar general de redacţie la revista „Cinema“ sau mai apoi la Almanahul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Gheorghe Tomozei a avut prieteni, dar după moartea lui Nichita s-a simţit singur. A fost publicat, dar nu a fost mulţumit. A ajuns în cărţile de şcoală şi a luat premii peste premii, dar se lăsa copleşit uşor de o răutate, de o cronică maliţioasă sau răutăcioasă, de un „război“ literar pe care îl pierdea. Această latură a felului său de a fi m-a făcut să spun că a avut o viaţă ciudată, cu perle albe şi perle negre. Peste cele albe trecea poate cu uşurinţă, dar pe cele negre le vedea şi se amăra nespus. Cel mai autentic este însă Gheorghe Tomozei în substanţiala sa operă poetică din care puteţi citi acum o selecţie. Cineva va scrie, sper, până la urmă, Viaţa lui Gheorghe Tomozei. Sper să fie cineva de bună credinţă, iubitor de literatură şi de poeţi, cineva care să ştie să se scufunde într-un timp şi să îl înţeleagă aşa încât paginile superbe scrie de el să ajungă la cititor, iar viaţa sa, dedicată numai şi numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta şi-ar fi dorit. CLEOPATRA LORINŢIU Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei

Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriuzisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte, dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii ’60-’90. *** Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şi cărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera“ lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se“ mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul. Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noi ne-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost, a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper.

*** Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte publicată la Domneşti, acolo unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid. Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate că termenul «obiectivitate constructivă» este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană. Acest timp istoric devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce ajunge să fie un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi? *** Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură,

mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi. Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal, dintr-un fel de a fi? Poate că da. Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa «recunoştinţei colective » sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite care l-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată. Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul, erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: Desene pe asfalt sau Grafitti sau Oracol. Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile Manuscrisele de la Marea Moartă şi Plantaţia de fluturi. Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat. După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânânduse să păstreze o anume independenţă, dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe. În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, Un poet din Tibet, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare

Gheorghe Tomozei cu prietenii Nichita Stănescu si Mircea Micu

şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: «Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa ? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printrun umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri ? După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal » drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni,ei bine, toate acesrea sfârşesc prin a căpăta credibilitate. »

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani. Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii Moartea unui poet, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural ! Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: « …nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că(…)începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista. A venit însă atrocele deznodământ.Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc întrun scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui(…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e- cel puţin pentru peniţa mea- vremea cea mai potrivită pentru a analiza « la rece » o viaţă şi o operă devenite , prin devălmăşie, o rană. »

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gh.Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum modestă, o femeie încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl

purta în pântec. Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani Sfânta Ecaterina din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917 la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că ia dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut). Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dândui numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească tată pentru că i-a şi fost tată cu adevărat. L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbabtului chipeş care fusese . Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra. Din copilărie, Gh. Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi, pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoi a cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale. În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la „Şcoala de literatură Mihai Eminescu“ avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

Gheorghe Tomozei,decembrie 1985 ,in casa din strada Clucer Udricani.fotografie de Petru Maier-Bianu

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri? Ironia era floreta cea mai fină din arsenalului lui Tomozei, ironie dublată adeseori de o aciditate greu de suportat de unii. Vocea îi devenea un pic răguşită şi cuvântul lovea pieziş, fără drept de apel. Asta, rar. În cea mai mare a timpului Tomozei nu privea drept în faţă interlocutorul, îi evita privirea aruncând o străfulgereare piezişă de parcă ar fi fost angajat într-o luptă corp la corp. Ironia nu îl părăsea însă niciodată, poate doar atunci când atacul «contimporanilor» era foarte greu de suportat precum în scenariul unui proces înscenat la revista Argeş, proces care i-a mâncat sănătatea ani în şir. El se aştepta ca gesturile sale de cultură făcute faţă de zona geografică pe care o considera de obârşie (prin mama sa) să fie apreciate sau, mă rog, puţin măcar lăudate, căci recunoştinţa îi era adesea singura posibilă răsplată.

În cazul Argeş nu a fost deloc aşa. Toată lumea recunoştea că făcuse o revistă extraordinară, în care pusese şi inventivitate şi talent de editor, susţinuse nume importante precum Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Negoiţescu, Florin Mugur, Nichita Stănescu şi câţi alţii; colecţia revistei aşteaptă, cred, să apară în ochii publicului. El nu avea însă abilitatea necesară de-a nu străluci în urbea de adopţie probabil, acumulând un soi de invidie latentă şi care avea să facă explozie.“

***

Secretar general de redacţie la revista „Cinema“ sau mai apoi la Almanahul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Gheorghe Tomozei a avut prieteni, dar după moartea lui Nichita s-a simţit singur. A fost publicat, dar nu a fost mulţumit. A ajuns în cărţile de şcoală şi a luat premii peste premii, dar se lăsa copleşit uşor de o răutate, de o cronică maliţioasă sau răutăcioasă, de un „război“ literar pe care îl pierdea. Această latură a felului său de a fi m-a făcut să spun că a avut o viaţă ciudată, cu perle albe şi perle negre. Peste cele albe trecea poate cu uşurinţă, dar pe cele negre le vedea şi se amăra nespus. Cel mai autentic este însă Gheorghe Tomozei în substanţiala sa operă poetică din care puteţi citi acum o selecţie. Cineva va scrie, sper, până la urmă, Viaţa lui Gheorghe Tomozei. Sper să fie cineva de bună credinţă, iubitor de literatură şi de poeţi, cineva care să ştie să se scufunde într-un timp şi să îl înţeleagă aşa încât paginile superbe scrie de el să ajungă la cititor, iar viaţa sa, dedicată numai şi numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta şi-ar fi dorit. CLEOPATRA LORINŢIU Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei

Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriuzisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte, dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii ’60-’90. *** Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şi cărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera“ lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se“ mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul. Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noi ne-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost, a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper. *** Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte publicată la Domneşti, acolo unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid. Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate că termenul «obiectivitate constructivă» este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană. Acest timp istoric devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce ajunge să fie un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi? *** Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură,mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi. Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal, dintr-un fel de a fi? Poate că da. Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa «recunoştinţei colective » sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite care l-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată. Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul, erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: Desene pe asfalt sau Grafitti sau Oracol. Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile Manuscrisele de la Marea Moartă şi Plantaţia de fluturi. Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat. După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânânduse să păstreze o anume independenţă, dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe. În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, Un poet din Tibet, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare

şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: «Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa ? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printrun umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri ? După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal » drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni,ei bine, toate acesrea sfârşesc prin a căpăta credibilitate. »

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani. Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii Moartea unui poet, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural ! Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: « …nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că(…)începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista. A venit însă atrocele deznodământ.Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc întrun scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui(…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e- cel puţin pentru peniţa mea- vremea cea mai potrivită pentru a analiza « la rece » o viaţă şi o operă devenite , prin devălmăşie, o rană. »

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gh.Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum modestă, o femeie încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îlpurta în pântec. Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani Sfânta Ecaterina din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917 la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că ia dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut). Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dândui numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească tată pentru că i-a şi fost tată cu adevărat. L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbabtului chipeş care fusese . Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra. Din copilărie, Gh. Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi, pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoi a cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale. În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la „Şcoala de literatură Mihai Eminescu“ avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri? Ironia era floreta cea mai fină din arsenalului lui Tomozei, ironie dublată adeseori de o aciditate greu de suportat de unii. Vocea îi devenea un pic răguşită şi cuvântul lovea pieziş, fără drept de apel. Asta, rar. În cea mai mare a timpului Tomozei nu privea drept în faţă interlocutorul, îi evita privirea aruncând o străfulgereare piezişă de parcă ar fi fost angajat într-o luptă corp la corp. Ironia nu îl părăsea însă niciodată, poate doar atunci când atacul «contimporanilor» era foarte greu de suportat precum în scenariul unui proces înscenat la revista Argeş, proces care i-a mâncat sănătatea ani în şir. El se aştepta ca gesturile sale de cultură făcute faţă de zona geografică pe care o considera de obârşie (prin mama sa) să fie apreciate sau, mă rog, puţin măcar lăudate, căci recunoştinţa îi era adesea singura posibilă răsplată.

În cazul Argeş nu a fost deloc aşa. Toată lumea recunoştea că făcuse o revistă extraordinară, în care pusese şi inventivitate şi talent de editor, susţinuse nume importante precum Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu, Florenţa Albu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Negoiţescu, Florin Mugur, Nichita Stănescu şi câţi alţii; colecţia revistei aşteaptă, cred, să apară în ochii publicului. El nu avea însă abilitatea necesară de-a nu străluci în urbea de adopţie probabil, acumulând un soi de invidie latentă şi care avea să facă explozie.“

Gh.Tomozei în ziua în care și-a sărbătorit 50 de ani alături de prieteni și familie, în locuința din strada Clucer Udricani, cu puțin înainte ca aceasta să fie demolată

***

Secretar general de redacţie la revista „Cinema“ sau mai apoi la Almanahul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Gheorghe Tomozei a avut prieteni, dar după moartea lui Nichita s-a simţit singur. A fost publicat, dar nu a fost mulţumit. A ajuns în cărţile de şcoală şi a luat premii peste premii, dar se lăsa copleşit uşor de o răutate, de o cronică maliţioasă sau răutăcioasă, de un „război“ literar pe care îl pierdea. Această latură a felului său de a fi m-a făcut să spun că a avut o viaţă ciudată, cu perle albe şi perle negre. Peste cele albe trecea poate cu uşurinţă, dar pe cele negre le vedea şi se amăra nespus. Cel mai autentic este însă Gheorghe Tomozei în substanţiala sa operă poetică din care puteţi citi acum o selecţie. Cineva va scrie, sper, până la urmă, Viaţa lui Gheorghe Tomozei. Sper să fie cineva de bună credinţă, iubitor de literatură şi de poeţi, cineva care să ştie să se scufunde într-un timp şi să îl înţeleagă aşa încât paginile superbe scrie de el să ajungă la cititor, iar viaţa sa, dedicată numai şi numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta şi-ar fi dorit. CLEOPATRA LORINŢIU ©

Altazor

poemele mele in traducere

El té de los futuros inviernos

 

CLEOPATRA LORINTIU*(ALTAZOR)

(Traducción al español de George Nina Elian)https://www.revistaaltazor.cl/cleopatra-lorintiu-2/?fbclid=IwAR2Z4x7-UAjbwqKMIpoJSyq6Wg4j3fPBOiqYXQc–fu99Y-R2A5x5Cp1PcQ#.X9naaByMe_A.facebook

NOCHES  SILENCIOSAS

Llega un momento cuando los amigos

Ya no te llaman a las tres al teléfono. Ya no te cuentan

Al teléfono graves, irremediables acontecimientos,

Pecados de amor, revelaciones. Llega un momento

Cuando ya nadie te llama por las noches.

Es la hora de la expiación,

Cuando las tormentas están sólo en los mares interiores,

Cuando descubres los crisantemos marchitados.

Cuando algo trágico es algo indecente. Cuando

Nadie es culpable.

Lentamente, te invade el tiempo galáctico

Un bólido que se aleja de la ansiedad

Que podría explicar. Llega un momento

Cuando puedes recordarte

Las lágrimas calientes.

EL  PAISAJE  EN  EL  QUE  FALTO

Yo nunca estuve en San Diego.

Sin embargo a veces estoy soñando ese lugar.

Estoy soñando” es una frase inadecuada y la uso

sólo para no asustarte.

Podía decir: “me imagino”

y si me prometieras permisividad, te confieso:

realmente “estoy allá”. Por consiguiente, estoy en San Diego.

Estoy vagando.

Vegetación polvorienta. Mira, es la hora más doméstica del día:

entre las cuatro y las cinco, aproximadamente.

Siento algo parecido a un desmayo, como si me miraran

fijamente a la nuca los ojos vidriosos de la inminencia.

Perdidos están todos los senderos.

Si hablara, el sonido se rompería por este calor –

y no oyéndome, me enajenaría mucho más.

Ahora San Diego se encuentra a la derecha, lo sé bien.

Otro montículo. De nuevo la grava.

De repente, el océano y el cielo,

un solo, blanquecino reinado

Existiendo para mí, infiltrando en mi carácter

el veneno azul de la eternidad.

Yo nunca estuve en San Diego.

Si cierro los ojos y acerco mi brazo

al tuyo, puedo decir:

Estoy en San Diego.

Ciudad acaparada por este universo blanquecino.

Adornada para mí. Detrás se extiende

la orilla polvorienta, fantasmal.

El paisaje en el que falto.

EL  TÉ  DE  LOS  FUTUROS  INVIERNOS

Déjame buscar en mi corazón

un remanente de energía como el polvo sobre el piano

Abrazarte en un soplo

último y casi perfecto

y en este grito no haber

ni desesperación ni coraje.

Ni la emoción de un amor patético

que no sabe comenzar.

Flores de tilo

Secas, en la estantería de los libros,

para el té de los futuros inviernos. Y yo,

una Rostova igualmente vibrante, disonante

en esta decoración con las fotos de mis niños.

LOS  AÑOS  CORTOS

Los años cortos ya vinieron, ¡aquí están!

Los viejos sentidos – sentados en una fila, sólo para ellos.

¡Cuánta fuerza en vano!

El sentido que yo había perdido

El sentido falso, extraviado

El alma agotada.

La realidad – ¡qué extraña!

El frío compacto

Y la memoria – sólo tiras.

Plumas vuelan de una almohada antigua.

Das un paso adelante y encuentras

El muro invisible.

Tiendes la mano y la retiras ensangrentada.

ILUSIÓN

Como una muñeca japonesa era ella. Entrañable, excéntrica.

Un leve susto debajo de la montaña Fuji.

Una caída, un letargo, una desesperación de ángel.

Te llamo,

ilusión indecible. Había querido

encontrar otra canción para tu esencia.

Nadie sabe dónde estás

dónde respiras lentamente.

I musici vierten monedas. Imposibles, frías.

En la habitación manchada. Un letargo –

un ángel está llegando a su fin. En tus palmas me llevas

en otra memoria.

Te disculpas armónicamente.

TRAVELLING

Los campos estériles eran azules.

No hay más tiempo. Un segundo. Y

todo iniciará o terminará.

Como un relámpago

como un hilo blanco entre tus cabellos negros

tu mano, tu mano

pasó por mi memoria.

Una tímida náusea, un pánico lento,

tantos temas paradójicos.

Un frasco melódico se rompe. La realidad

está dada vuelta como un guante. La llavecilla del pecho de cajones

cae con un grito blanco sobre las losas.

IMPRUDENCIAS

La luz fría de las jeringas me protegía.

Una cripta blanca. Una flor de acacia. El oxígeno

borboteaba como tus teteras,

hace mucho tiempo, en el plato caliente del castillo.

Jugábamos bolos, ambos jugábamos el juego de la ingenuidad,

jugábamos, dorados. (Ted Hughes

aparecía en las fotos junto a su nueva señora. A

La Otra fingíamos olvidarla.)

Luego – la brumosa melancolía. Me fui a ver la montaña.

Me fui a ver la montaña solitaria.

Su espíritu

único se había dispersado sobre las aguas.

El fuego, aquel fuego

encendido por ti en el refugio

¡si pudiera, finalmente, salvarme!

COMO  EL  HUEVO  DE  LA  HEMBRA
DEL  MARTÍN  PESCADOR

Anteriormente yo escribía sobre el alma.

Allá, en el pequeño exilio del desván de la antigua casa.

El heliotropo había broteado.

Me despertaban

las tijeras que cortaban

la aturdida hiedra.

El alma cayó.

Los signos de la pérdida fueron dispersados.

Tú, pequeño muchacho con pestañas de sombra,

tan lejos…

Mi suficientemente silenciosa resignación,

como el huevo de la hembra del martín pescador.

T

¡Si yo pudiera mantenerte pequeño,

casi un ángel!

Miniatura con ojos levantinos (1).

Revelarme así la marea alta

de la exasperación. Pura. Pura y extenuantemente cerca.

¡Si pudiera mantenerte sólo niño!

Y el pensamiento salir descalzo

sobre las piedras calientes del verano

volar en el aire denso

en algún lugar, cerca de un límite imaginario

defendido por guardias de frontera dormidos.

(1) – aquí levantino tiene el sentido: de Medio Oriente.

BAJO  LA  VANA  LLUVIA  DE  FLORES

El dolor del separarme de ti me endurecerá.

Mi alma empezará a parecerse

a la piel agrietada y amarilla

de los manos de mi abuela.

Y ellas – cruzadas en el pecho

el domingo de agosto,

bajo la vana lluvia de flores.

LA  FIESTA  CONTINUA

De hecho, no lo sabías.

La fascinación no es beneficencia, tus dulzuras

y tus crueldades surgían de mi memoria.

Aquel sueño se había tropezado. Era

un sueño terrestre acerca de la gloria.

Como un huevo tibio

en un nido desconocido,

no sabrás, no entenderás.

En una esquina del pasado,

en algún – polvoriento – otro lugar

como una prueba del continuo sacrificio

ISSN 2452-5332, 1 ÉPOCA / AÑO 2 / DICIEMBRE / 2020

https://www.revistaaltazor.cl/cleopatra-lorintiu/

Poeta,escritora,periodistaa,diplomatico CLEOPATRA LORINTIU

Poeta, escritora, periodista, productora de televisión, guionista, autora de películas documentales y diplomático,  Cleopatra  LORINȚIU  nació en Năsăud (condado de Bistrița-Năsăud). Miembro de la Unión de Escritores de Rumania (desde 1980) y de UCIN (Unión de Cineastas de Rumania). Está presente en la diplomacía publica centrada en las cuestiones geopolíticas del mundo árabe y de los desafíos del mundo contemporáneo. El interés por la complejidad del encuentro entre culturas y civilizaciones, los viajes por el mundo y la apertura a otros espacios y áreas culturales dieron lugar a artículos, documentales, libros y eventos internacionales. Representante de Observatoire d’Études Géopolitiques (OEG) de Paris, en Rumania. Coordinador de la Francofonía, comunicación y think tank del Centro Cultural Europeo Rumano-Pan Árabe. Jefe de redacción de la publicación “Zaman” (“El Tiempo”), edición rumana. Periodista en la Televisión Rumana. En 2011 fue galardonada con el Premio Internacional “Naji Naaman” por su trayectoria. Publicó más de 20 libros de poesía, prosa, ensayos, memorias, traducciones, entrevistas. Actualmente ocupa el cargo de director del Instituto Cultural Rumano (ICR) en Tel Aviv. Sito web oficial: www.cleopatra-lorintiu.net.

Obra poética (selecciones): Regina cu paşii furați (La reina con pasos robados) – 1978; Ora culorilor (La hora de los colores) – 1979; Peisajul din care lipsesc (El paisaje en el que falto) – 1980; Teraza cu oleandri (La terraza de adelfas) – 1985; Aproape imaginară (Casi imaginaria) – 1987; Ceaiul amanților (El té de los amantes) – 1994; Simplă suflare/ Souffle éphémère (Simple respiración), edición bilingüe rumano-francesa – 2002; El paisaje en el que falto/ Peisajul din care lipsesc, edición bilingüe español-rumana – 2017; Anii scurți. Antologie. 1976-2018 (Los años cortos. Antología. 1976-2018).

Ciudatul jurnal de realități și iluzii al Veronicăi Rozenberg*

Ciudatul jurnal de realități și iluzii al Veronicăi Rozenberg*

Greu de definit genul literar în care s-ar înscrie culegerea de texte publicată de Veronica Rozenberg. Pare jurnal, în marea majoritate a discursului, adeseori însă găsim fragmente în care, mai degrabă își încearcă puterile proza de ficțiune.

Autoarea, de altfel valoros cadru universitar, cu un doctorat în Israel, matematiciană deci om al științelor exacte, declară că scrie din pasiune emițând un fel de profesiune de credință în următoarea formă :”Percepția clipelor în care viitorul a devenit, într-o măsură oarecare incert, a declanșat o dorință mai veche de împărtăși cu alți oameni gândurile și sentimentele mele.”

Povestea doamnei dr. Veronica Rozenberg născută Rosinger ,absolventă a facultății de matematică din București, promoția 1975 este una neobișnuită.(Mi s-a întâmplat, în paranteză fie spus, să descopăr că aproape fiecare evreu român devenit israelian are o poveste surprinzătoare, deosebită, că fiecare este posesorul unei biografii neobișnuite…)

Aprobarea emigrării sale din România natală spre idealul sionist a fost obținută cu multe eforturi și intervenții pe lângă un senator americat al Statului Connecticut. Sprijinul excepțional a fost absolut necesar întrucât tatăl dumneaei, Adalbert Rosinger fusese judecat și condamnat la 15 ani de muncă silnică după un proces celebru în epocă, cunoscut sub numele de Procesul Românoexport.

Ca o tenace Vitorie Lipan a vremurilor moderne, Veronica Rozenberg devenită cadru universitar în Israel, lucrând în domeniul de IT, iată că își susține cu brio o teză de doctorat la Departamenul de Istorie al Universității din Haifa.După o documentare acerbă de câțiva ani buni. Lucrarea, tradusă în limba română (iarăși un efort intelectual impresionant) a fost publicată sub titlul Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior ( editura Mega, 2018).

Iată așadar cine semnează aceste note de călătorie, amintiri și reflecții: o matematiciană care a lucrat în IT, și-a dat un doctorat în economie, vorbește perfect româna și este cetățean israelian. În plus, de o tenacitate care ar îndreptăți-o să predea cursuri motivaționale corporatiștilor de azi.

Asta da poveste! Câteva zeci de ani pe altarul iscodirii trecutului din arhive și a căutării adevărului care să clarifice disculparea tatălui ei. În ”Baltagul” ei personal, Veronica Rozenberg avea să se lupte cu ițele proceselor politice ale epocii, fără să se lase intimidată.

Și iat-o acum cutezând să-și facă publice notațiile, ele însele pline de sentimente uneori contradictorii. Fără nici o îndoială autoarea a suferit mult în anii acelui proces și după. Interesant e faptul că în pofida acelor suferințe, a reușit să păstreze un sentiment cald în inima ei față de țara natală, evocată cu naturalețe în câteva din textele notelor de voiaj adunate între coperțile cărții apărute.Chiar și acest gest o înnobilează și o distinge pe această specială intelectuală.

Altceva însă reprezintă sâmburele de inedit al relatărilor ei. În cursul corect al firului povestirii, apar scânteietoare reflecții: unele ne par evidente, de felul, ”cum de nu m-am gândit și eu așa ?” altele trag vălul de pe o sensibilitate care impresionează.”Sentimentul cel mai puternic încercat în timpul excursiilor făcute în ultimii ani este cel al trecerii timpului, inexorabila îmbătrânire, coborâșul în pantă spre un final.Este,cu siguranță, o încărcătură emoțională mai densă, mai tăioasă, mai tristă, și care nu te lasă să fii liniștit pentru prea multă vreme, te aduce cu forța în prezent chiar atunci când vrei să fugi de el.”

Da, ea scrie despre albanezii din New Jersy, despre un Ajun de Crăciun la Biserica Stella Maris în Haifa, despre călătorii în Franța, în Chile și Spania, în Canada și în sudul Angliei, în Germania și Țările Baltice.Evident, parte din călătorii se împletesc cu investigațiile sale în cazul celebrului proces economic al epocii și cu tributul de memorie firesc acordat victimelor Holocaustului.

Ceea ce îmi place în scrisul ei este naturalețea jurnalului, nimic artificial, puzderie de amănunte și destăinuirea minuțioasă a locurilor, întâmplărilor, oamenilor întâlniți, chiar a conversațiilor fugare.Această parte a cărții seamănă cu culcușul unui colecționar împătimit, care adună, adună și el știe care din obiecte are valoare, care e pur și simplu o amintire evocatoare.

Inserții cumva insolite, observații sprințare și totul dominat de o curiozitate acaparatoare, de o dorință stenică, energică de a ști de a reține, elementul cel mai mărunt ridicat la sugestie de simbol.

Stări sufletești, gesturi, repere concrete, geografice, culturale, istorice.

Descrierea ei e naturală: nu se sfiește să critice, nici să dezaprobe, observă pur și simplu spre pildă în timp ce străbate vreun traseu bucureștean din zona Catedralei Sfântu Iosif. Dar drumul provoacă iar un gând, răscolește acel déjà vu. ”Mă gândeam, ca de obicei, cum se poate că mă aflu aici și că lucruri îmi par familiare, deși sunt, totuși, în realitate, străine?”Foarte subtilă sugestie a apartenenței, a unei relații complice cu un loc , cu o țară, fiind aceea țara natală.

Și autoarea însăși, dincolo de propria poveste nu se dă în lături de la aflarea altor povești, ale altora, cu o curiozitate vie și tinerească, curiozitatea locurilor și a poveștilor ori personajelor, totul într-un fel de jurnal aparent nesupravegheat. E interesant mai ales cum un spirit educat în respectul paradigmei matematice își permite să fie atât de liber, discursiv, adeseori aleatoriu.Textul cel mai frumos și oarecum mai înduioșător este de fapt un cuvânt înainte cu tentă autobiografică ce conține un soi de obiectivitate sfâșietoare :”Uneori dai greș deoarece, pe măsură ce copiii cresc, suprapunerea imaginii tale asupra vieții lor se diminuează continuu, devine ca o umbră. Se crează o continuă mișcare de translație între personalitatea părintelui și cea a copilului, între lumea lui și lumea ta. Uneori, rămân intersecții diferite de mulțimea vidă a lumilor create, dar, nu o dată, dintre ceea ce ai dori, sau ți-ai imaginat, și realitate, e totală și defintivă”, ceea ce trebuie să recunoaștem e și matematică, și filozofie dar e și literatură.

Există, și vreau să închei în această cheie de preferință, o morală adăugată la călătoria prin ținuturile înghețate ale nordului : ”Expediția polară se încheiase, plină de experiențe interesante și, într-un fel, neobișnuite dar fără să-mi fi atins scopul principal.Am rămas cu impresia unei iluzii intangibile și nu ar fi fost pentru prima oară în viață când mi se întâmplase așa ceva. ”

Ceea ce este și profund, și tulburător și frumos spus. Aceasta e capacitatea pe care o pune la bătaie adeseori această autoare paradoxală:de a presăra prin file de jurnal scăpărări, luminiscențe care te pun pe gânduri.

Cleopatra Lorințiu

___________________________________________________

* EPPUR SI MUOVE…și totuși continuă de Veronica Rozenberg, Editura Smart Publishing,2019

Fotografii din arhiva lui Bernard Brumberg

fotografii din Arhiva Bernard Brumberg

Pe cine să trimită Marea Agenție de presă Gamma de la Paris ( French photo agency, fondată în 1966 ) drept fotoreporter de teren în Platoul Golan în anul 1973? Evident pe tânărul fotograf Bernard Brumberg. Adevărul era că el acoperise și alte războaie, și alte zone de conflict și alte momente de tensiune.

Bernard și-a luat aparatul, cutia cu filme și pașaportul și a plecat. Când mi-a povestit peste ani și ani, momentele trăite atunci, el avea dincolo de obiectivitatea impusă reporterului (Grand reporter, cum se spunea atunci) și sentimentul că acolo era vorba despre ”ai lui”.

Fotoreporterul Bernard Brumberg ( 1952-2014) era cetățean francez, fiul medicului cernăuțean Nathan Brumberg (1906-1963) la rândul său evreu român și cetățean francez, evidențiat în Rezistența Franceză.

Bernard a fost soțul meu, și mare parte din fotografiile ce i-au rămas din anii în care a fost fotoreporter de teren, sunt în arhiva mea, așteptând ziua în care vor ieși la lumină.

pe frontul războiului de Yom Kipur, inălțimile Golan 1973.fotografie de Bernard Brumberg
Fotografie de Bernard Brumberg(1952,Paris-2014,București) fotoreporter de teren al Agenției Gamma in Războiul de Yom Kipur, 1973.

Melopoetica Sofiei Gelman Kiss

Sofia Gelman Kiss

Muzică și cuvânt. Vitralii.

Asemeni unui vitraliu e cartea Sofiei Ghelman Kiss, am să explic de îndată această impresie a mea. Prin bucățele de sticlă colorată se vede varietate de teme și subiecte: ba e vorba de polifonie, ba de poezia lui Yakov Barzilai, o altă culoare e cea prin care se proiectează amintirea întâlnirii cu scriitorul Amos Oz și o cu totul alta când e vorba de interviul cu pianistul Tibor Szasz sau cu maestrul Sigismund Toduță. Un galben ocru e așezat în fața discursului despre vița de vie și elogiul vinului…și am putea continua căci fiecare text din carte are rostul și nuanța lui.

Sofia Ghelman Kiss, absolventă a prestigiosului Conservator George Dima din Cluj este muzicolog, pedagog, compozitoare și a predat la această mitică instituție de învățământ superior până în 1986 când a făcut Alia. In Israel și-a continuat activitatea pedagogică la Academia de Muzică din Tel Aviv, apoi la Colegiul de Artă Natania și la școlile de muzică din Givataim și Natania.A compus lucrări corale și intrumentale, scrie tablete, recenzii, interviuri publicate în presa de limba română din Israel.Ziceam de curând, într-o întâlnire găzduită evident pe zoom, cum se petrece în aceste vremuri de restriște a întâlnirilor, dedicată lucrărilor sale muzicale, că dumneaei nu încetează să ne surprindă: căci publică nu doar cronici la concertele lui Zubin Mehta, studii despre Bach dar și cărți cu intrigă polițistă! Ca să zic așa, e un spirit nuanțat, foarte îndrăzneț și gata să se înroleze în apărarea unor cauze felurite, important este să fie muzicale, și să ne frământe mințile și sufletele.

Întâlnirea cu dumneaei mi-a adus însă în minte atmosfera extraordinară a Clujului muzical al anilor 60-70, un Cluj de neuitat, impregnat de dragoste de cultură, de muzică, și din care au pornit mari interpreți, mari spirite, mari compozitori. Am dat așa, un ocol în amintire ,vizitând cariere emblematice : Sigismul Toduță, Liviu Glodeanu, Cornel Țăranu și Mihai Moldovan. Și mi-am dat seama că prin asociație de idei, pornind de la lucrarea Vitralii a lui Mihai Moldovan mi-a venit gândul asemănării scrierilor Sofiei Gelman Kiss cu bucățelele colorate și transparente.

Corul clujean dirijat de Mihaela Cesa Goje i-a interpretat de curând trei lucrări pe versurile unor poeți cunoscuți. Una din lucrări este inspirată de poemul superb al poetului Dinu Flămând”Cum cele șapte culori…” altele sunt compoziții pe versurile israelianului Yacov Barzilai: Trei focuri de pildă este o litanie tulburătoare omagiind sacrificiul lui Ytsak Rabin în numele apărării păcii.

Aceasta e doar o paranteză la notația mea pe marginea cărții ”Meditații subiective”!(Editura Saga Israel,2019) în care observația atentă a autoarei funcționează nu odată pe post de contrapunct. Interesant interviul luat pianistului Tibor Szasz, ”adeptul tradiției alături de acceptarea concepțiilor inovatoare”cum îl caracterizeaza autoarea ,cu Ioan Holender, sau cel luat compozitorului Sergiu Natra(stabilit în Israel din 1961) despre care spune :”Tulburătoarea solitudine zăvorâtă în paginile creației compozitorului Sergiu Natra se lasă deslușită doar de cei cunoscători ai muzicii sale”.

Frumoase destăinuirile despre predilecția pentru harpă a compozitorului, legătura sistematică cu evenimentele legate de harpă, în Israel, legătura dintre muzică și cuvât, atunci când cuvântul înseamnă poezii de Eminescu, Arghezi, Șt.O.Iosif, poemul lui Erhenburg ”Fata soldat ” sau pagini din Biblie.Dialogul dintre doi oameni ai muzicii presupune cunoaștere, interes, documentare,întrebările Sofiei Gelman Kiss crează puntea necesară de comunicare.

Interesante sunt portretele create de autoare: de pildă cel dedicat pianistului Radu Lupu în care notează:”Sunetul pianisticii sale, acel sunet diafan la care puțini instrumentiști pot ajunge, îi caracterizează interpretările. Diversitatea culorilor prin care rostește textul muzical, este imposibil de imitat:paleta sa de la un fortissimo impresionant,cuprinde o infinită varietate a expresiei sonore pusă în slujba formulării esenței mesajului.Meditația esoterică în care gândurile autorului se confundă cu cele ale pianistului Radu Lupu, conduce către o perfectă simbioză concepută spre a asigura recepționarea mirabilei comunicări nemijlocite dintre compozitor și auditor.”

Cred că aparițiile editoriale ale autorilor care trăiesc în Israel trebuie cumva parcurse într-o cheie diferită. Poate că pentru o carte publicată în România, ne-ar fi contrariat juxtapunerea unor texte atât de diferite ca factură : interviu, rememorare, proză scurtă, notație emoțională din pagina de jurnal, critică de specialitate. Trăind într-o lume culturală exprimabilă în limba română oarecum de mici dimensiuni, autorii au nevoie să prezinte cititorilor lor o viziune diversificată dar și oarecum clarificatoare a scrisului lor.Ceea ce autoarea noastră a decis să facă în aceste vitralii.

Gândurile despre Bach, Mozart, Stravinski sunt punctate cu ”excursii meditative ” de o altă factură, notații onirice, filozofări romantice referitoare la pacea universală și la deruta umanității.Există și o latură pragmatică, binevenită de altfel în textele inserate: foarte interesantă și documentată e relatarea ”aventurii” Requiemului de Mozart -începând cu istoria propriu-zisă a celebrei lucrări până la contradictoria lui abordare într-un spectacol susținut de Filarmonica Israeliană.

Evident miza sau mai exact numitorul comun nevăzut al cărții e relația muzică-cuvânt. Așa cum simte autoarea, cum își deslușește această sublimă relație și evident așa cum ne-o poate preda.”Asemenea unui covor de frunze toamna, unde cromatica și multitudinea irizării reprezintă însăși bogăția sine qua non a culorilor, sonoritatea cuvintelor, încă înainte de a fi înțelese, prefigurează melodicitatea limbii care urmează a fi pătrunsă apoi de multiple înțelesuri și sensuri. ”

Compozitoarea și iată, autoarea Silvia Gelman Kiss scrie în limba română, în lumea israeliană de astăzi, deopotrivă perfect integrată ca personalitate a unei lumi artistice active și ca autor în stare să scrie convingător și memorabil, de drag față de cei care citesc românește, de drag de muzică și cuvânt.

Cleopatra Lorințiu

Culoare de Haifa.In atelierul Lianei Saxone Horodi.La aniversare.

Pentru frumoasa aniversare a doamnei Liana Saxone Horodi,(80 de ani !) am pornit spre Haifa, Andreea Soare și cu mine, într-o zi toridă, așteptând emoționate, cu buchetul de flori în nunațe de liliachiu, să intrăm în lumea concretă, cu tablouri, albume, fotografii și mai ales cu acea blândețe ospitalieră a soților Horodi despre care-mi povestiseră mulți oaspeți din România. Numai nume alese, oameni de calitate, din cultură și presă. Rezultatul întâlnirii va rămâne și pe imagine video, într-un Portret de artist care difuzat pe canalul youtube al icr telaviv.

Coloristă de har, desenatoare înăscută, elevă a maestrului Rudolf Schwitzer Cumpăna, observatoare atentă a detaliului, inspirată tălmăcitoare a imaginii, dumneaei este și o povestitoare! Farmecul evocării, revizitarea unor eposioade dificile ale biografiei ori ale istoriei, dramul de ironie, umorul dulce acrișor, căldura amintirii se degajă din vorbele dumisale cu oricare prilej.

Emoție și închipuire. Fotografiile lui Vladi Alon din expoziția ”Pareidolia”*

Emoție și închipuire . Fotografiile lui Vladi Alon din expoziția ”Pareidolia”*

Într-o lume a vizualului din ce în ce mai complexă, adeseori surprinzătoare ori chiar șocantă, drumul fotografiei artistice pare din ce în ce mai anevoios. Când tehnica digitalului este atât de performantă încât dă iluzia oricărui posesor de aparat digital sau de telefon mobil că, gata, poate apăsa pe o tastă și devine fotograf, merită să ne punem întrebarea ce diferențiază arta fotografică de hobby-ul fericit al fotografiei?

Vladi Alon- fotografie din expoziția Pareidolia, august 2020 Tel Aviv

O sută și mai bine de ani, marii fotografi erau recognoscibili prin tematică, cadrare, prin abordările personale care ni i-au lăsat în memoria culturii noastre generale: Robert Doisneau cu ale sale scene pariziene de după război, Robert Kappa (adeptul apropierii maxime de subiect :„Dacă nu-ți sunt suficient de bune pozele, înseamnă că nu ai fost suficient de aproape”), Henri Cartier-Bresson supranumit și ”Ochiul secolului ”, cel care a acoperit marile evenimente, de la eliberarea lagărelor de concentrare de la Dachau, la imaginea lui Gandhi chiar înainte de asasinarea acestuia, contemporanul nostru Yann Arthus-Bertrand care e strigătul de ajutor al planetei și suspinul frumuseții acesteia, (vezi La Terre vue du ciel)David Hamilton sau de curând descoperita, ignorata la vremea ei, Vivian Maier.

Istoria românească rămâne imortalizată de Carol Pop de Szathmari dar și de pasionatul Samuilă Mârza, un reper în reconstituirea mulțimilor impresionante ale Marii Uniri.

Nu continuăm această călătorie în amintirea lumii maeștrilor, călătorie care ar putea fi subiectul unui tom cu zeci de mii de pagini, căci lansarea acestor gânduri vine exact din necesitatea de a caracteriza originalitatea unui fotograf și a expoziției lui din această vară fierbinte și grea.

Ce poate căuta azi un fotograf ? Ce ne propune el și cum nu se descurajează într-o lume a supraabundenței de imagini?

Fotograful este un israelian născut în România, plecat din Bucureștiul lui de licean la ”Spiru Haret”, care expune azi sub numele de Vladi Alon și propune o temă pe cât de interesantă pe atât de ascunsă în mintea fiecăruia dintre noi.

Să vezi chipuri de oameni, paseri ori animale, să închipui realitate și sens în ceea ce este întâmplare,aleatoriu pur în formele din jur : copaci, țesături,garduri, rugini,moloz, putregaiuri, nori sau vopsele este, să recunoaștem, fascinant.

Nu degeaba scrie despre el astfel Katerina Koina, de la Departamentului de Teoria și Istoria Artei, Școala de Arte Plastice din Atena Fotografia lui Vladi Alon dezvăluie o lume secretă, o lume a formelor ascunse care se trag din pete, resturi ruginite, trunchiuri de copaci, ziduri de ipsos, resturi de afișe rupte și texturi din lemn. Formele lor, familiare sau imaginare, sunt salvate în obiecte simple din viața de zi cu zi, cum ar fi cele pe care le-am observat când eram copii, când descoperim sau ne creăm propriile lumi particulare. Figuri feminine, figuri care arată ca opere de artă, puncte pe care trebuie să le unești pentru a recrea imaginile, constituie mitologia personală a artistului și intervenția lui în realitate. Spectatorul are parte de o dublă provocare: să dea viață gândurilor pe care vârsta adultă le dă la o parte și să redescopere jocul lumilor fantastice și al ființelor imaginare.”

Cer iertare pentru citatul lung dar este atât de potrivit pentru descrierea lumii fotografiei lui Vladi Alon: e o lume descoperită de el? Închipuită? E o lume la granița dintre real și imaginar, a căutării cu orice chip a înțelesurilor ascunse?

Expoziția se cheamă ”Pareidolia”, de un termen folosit mai rar .

Pareidoliaînseamnă tendința de a interpreta un stimul vag ca fiind ceva cunoscut de cel care observă, cum ar fi formele ce apar în nori, fețele ce par a apărea în obiecte neînsuflețite sau modele abstracte.Termenul vine din greacă,și a fost introdus prin lumea culturală germană chiar prin 1866 de Karl Ludwig Kahlbaum  în cartea lui “On Delusion of the Senses”.

Cert e că științific, medical ori fotografic, haideți să recunoaștem, toți observăm o pată de cerneală sau de vin care ne evocă o formă comună,ne duce cu gândul la ceva, sau un nor pe cer,urmărit melancolic în copilărie și care părea o corabie fantastică..

Rămâne în memoria tuturor acea fotografie captată de sonda Viking pe suprafața Planetei Roșii, denumită în toată lumea The ”Face of Mars”imagine de-a dreptul halucinantă a unui ”chip” și care a înflăcărat imaginațiile la nivel planetar.

Pe această stradă intră fotograful Vladi Alon în expoziția lui de la reprezentanța Icr Tel Aviv ( curatori ai expoziției Maria Minerva Roșca și Andreea Shemesh ) moment care completează o carieră interesantă, ce include participarea la expoziții individuale și de grup, organizate și găzduite de importante instituții de cultură din Israel, precum Teatrul Habima (2017), Teatrul din Ierusalim (2003 și 2005), Muzeul din Yaffo (2006), Galeria Municipală din Herzlya (2019)ș.a.

Poet în felul lui, Vladi Alon ne-a marcat memoria prin umbrele de pe zidurile Ierusalimului, împietrirea hieratică a unui pește ciudat, prin formele fantastice ale unor animale marine sau fruza de cactus ce pare un chip de femeie îndurerată. Nimic nu e numai ce e, orice poate fi și altceva și un amestec subtil între ce e și ce se conturează în lumea noastră este trambulina spre arta lui fotografică.

Crezurile sale artistice se regăsesc în câteva citate faimoase din Antoine de Saint Exupery( „cu adevărat nu poți vedea decât cu inima… esenţialul este invizibil pentru ochi” și Anais Nin – „nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi”.https://leviathan.ro/emotie-si-inchipuire-fotografiile-lui-vladi-alon-din-expozitia-pareidolia-articol-de-cleopatra-lorintiu/

Atât. Fotografia se cere văzută, nu explicată.

https://confluente.org/cleopatra_lorintiu_1597196399.html?fbclid=IwAR2KIhPJL-u4HX2XZF-6dUHf-W1Ho-YO9PNMY32Y5sRKbZc62w5QUL9PYHw

Repere în arhitectura românească-arhitect Sorin Vasilescu

”Repere în arhitectura românească contemporană” un dialog cu Arhitect Sorin Vasilescu. Adică o poveste despre o carieră copleşitoare care a început la planşetă, marcată de un şir impresionant de lucrări de arhitectură din cele mai diferite game, în România, dar şi în locuri îndepărtate ale lumii, la început prin Antrepriza română de construcţii, apoi din poziţia de profesor de arhitectură la Institutul de arhitectură și urbanism Ion Mincu. În întâlnirea pe Zoom de joi 23 iulie 2020,https://www.youtube.com/watch?v=BJnesoqfgXc&fbclid=IwAR15rg0HY91WKUKzqhpm9ozDP3Ivq608REC3pjHcfeyaQoTFrWsiEzzPobU (prilejuită de ocupația mea actuală, aceea de funcționar…) dânsul ne-a povestit și cum se trece de la un spaţiu expoziţional, la o vilă şi apoi la un locaş de cult, despre acea continuitate între cele pe care i le spuneau maeștrii dumnealui și ceea ce îi învaţă azi pe cei care vin, povestind generos despre maeştri, nu numai profesori din institut, ci în general marile modele profesionale.

captură de ecran din întâlnirea pe zoom din 23 iulie 2020 . Cafeneaua românească a ICR Tel Aviv.In imagine: arh Sorin Vasilescu și Cleopatra Lorințiu

Le-am mai destăinuit celor care ne urmăreau faptul că am avut bucuria să ne întâlnim cu prilejul unui film pe care eu l-am făcut acum aproape 20 de ani despre lumea brâncovenească, făcut în spaţiul , aş zice unic, al Palatului Brancovenesc de la Mogoşoaia.

arhitect Sorin Vasilescu

Sigur, din păcate pelicula e decolorată și vălurită, aceste amintiri s-au păstrat pe biete casete martor VHS, majoritatea documentarelor făcute de mine în acel timp au dispărut din arhivele instituționale.

Cleopatra Lorințiu prezentând Palatul brâncovenesc de la Mogoșoia

Stilul bâncovenesc este una din ”specialitățile” Prof.dr. Arh. Sorin Vasilescu.Așadar dânsul ne-a vorbit despre acesta și despre felul în care s-a preocupat de răspândirea acestor informații, în lumea arhitecților europeni.

Anul trecut a fost invitatul Uniunii Arhitecţilor din România şi alături de doamna Ileana Tureanu și alti arhitecți, într-o frumoasă iniţiativă a UAR .”7 pionieri evrei în arhitectură,” o expoziție prezentată la sediul Uniunii Arhitecților din Israel, la Yaffo și ulterior la reprezentanța icr din Tel Aviv https://www.youtube.com/redirect?stzid=Ugzf3aZLxBApj43-H8V4AaABAg.9B_HNNJrMxS9BizVqF0TB2&event=comments&redir_token=QUFFLUhqbjllTFROYjRKd0pNTU9VQmlqWE94UUxJTFJyd3xBQ3Jtc0tsSjZoaUh2WTVhekxwX1dOQ3p0dG5ocWhtSUEtTllwQmlaZUVxcUxnWGw2WHFlTmdLS3dyN01HMms1UXRPc3lpWmJQbWlxc1lXNE5OcHQ2cU9CbVNLUk05X01zXzJVRVc4WHJzckJVaHdsZEkwSXNZUQ%3D%3D&q=https%3A%2F%2Fleviathan.ro%2Frememorare-si-actualitate-mesagerii-arhitecturii-romanesti-in-israel-si-expozitia-7-pionieri-evrei-ai-arhitecturii-moderne-din-romania-articol-de-cleopatra-lorintiu%2F

Dar experienţa excepționalului profesor și arhitect, o somitate a Institutului Ion Mincu di București în Țara Sfântă este mult mai complexă :și-a pus amprenta pe edificii, lăcaşuri de cult de reală importanță și mare impact : Mănăstirea ortodoxă românească la Ierichon, Israel – 1999, sistematizare şi reamenajare a complexului ortodox Sf.Maria din Bethleem, Israel – 2000, Institut Politehnic la Hebron – Palestina (în execuţie) – 2004, Monument la Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, Israel – 2008.

În sfârșit din lecturi şi întâlniri anterioare știu ca profesorul Sorin Vasilescu a fost legat de Jockey Club. și în realibilarea sediului acestuia. De fapt , am avut şansa sa fim (dumnealui mai mult, eu mai puțin dar totuși…)o vreme în preajma neuitatului Manole Filitti care a fost pentru noi toţi o sursă de inspiraţie, la fel ca și soţia sa, doamna Georgeta Penelea Filitti , istoric de marcă. Și aceasta este o amintire interesantă și mai ales luminoasă.

actorul George Motoi, interpretându-l pe venețianul Antonio del Chiaro ,secretarul particular al Principelui Constantin Brâncoveanu
Președintele Uniunii Arhitecților din Israel și arh. Sorin Vasilescu din partea UAR ,Galeria Uniunii Arhitecților din Israel 2019.

Paradoxalul poet Moshe Itzhaki

Paradoxală, densă, sobră și în același timp plină de emoție adeseori discret disimulată este această mare poezie scrisă de Moshe Itzhaki, poet israelian, erudit, universitar, autor care scrie în ebraică și care a avut părinți evrei porniți din România.El reușește după părerea mea, atât cât am citit din opera lui, în traducerea rafinată a lui Paul Farkaș, un fel de sinteză superioară a sensibilității lirice, adunând laolaltă, aș zice ca într-un creuzet ( cu teamă de comparația mea evident prea folosită în epoci diferite) vechi și nou, memorie și proiecție, oriental și occidental într-o esență distilată, o esență nobilă și tare.

Antologia selectează poeme din șapte cărți de poezie ale autorului ( între altele intelectual recunoscut, șef de catedră la programul educațional interdiscplinar din departamentul științelor umanistice pentru studenții masteranzi,devenit ulterior decan al Facultății de Studii Masterale de la Oranim ).

Este o selecție ca să zic așa ”făcută la sânge”, de care poate numai poetul și redactorul Florin Mugur ar fi fost în stare dacă ar mai fi trăit, renumit pentru exigența sa obiectivă și totodată pentru abordarea superioară a actului editorial.

Cred că este o selecție foarte reușită căci ne înfățișează diamantul poeziei sub toate fațetele sale.Selecția acoperă perioada cărților apărute între 1999 (”Când soarele va apune”) până în 2015 (”Poeme noi”).

Este o întrepătrundere subtilă între arhetipalul românesc și cel ebraic, o sinteză neostentativă, accesibilă : Iată spre pildă Ma-niș-ta-ná : o exaltare luminoasă domină unele poeme în care palpită o durere răscolitoare.

Este o odă adusă durerii, nu ca masochism ci ca celebrare a ființei prin nuanțele stărilor de spirit, ființă

Ma niș-ta- na? înseamnă în ebraică, ”De ce se deosebește această noapte de celelalte nopți” adică întrebarea pe care fiecare evreu o pune în seara de Pessah și care readuce în minte și celebrează povestea istoriei eliberării evreilor din sclavia egipteană.

M-aș hazarda și aș spune că puține popoare au intensitatea trăirii evenimentelor ancestrale precum evreii. Ea, intensitatea, trăiește în modern cu aceeași acuitate, nu exită teme care datează, teme desuete de pe care trebuie șters praful. Nu există relativizarea protocronismului. Oricât de moderni și de ”updatați” ar fi, autorii vizitează temele străvechi, arhetipale, biblice deci, cu aceeași acuitate a simțurilor treze.

De altfel o emoție sintetizată aș zice că este ceea ce inspiră poezia de mare clasă a lui Moshe Itzhaki .O poezie cu suficiente ramificații culturale dar în așa măsură încât multele repere nu-i strică limpezimea.”Ca un centaur galopez/pe hotarele câmpiei/în apropierea Muntelui Tabor./Prea cuvioasa Deborah/încă mai sălășluiește sub curmal/și supusul ei comandant Barak/e pregătit deja de luptă./Yael își ascute un țăruș în cort/pentru a-l răpune pe Sisrah/ce își va da ultima suflare/Pe coapsele ei.//Pe sfârcul Taborului o mînăstire/Ce privește spre lanurile de grâu!/ Curând boabele de grâu /vor deveni făină/ iar mâinile vor frământa-naluat/și vor coace/ pâine cea de sabat.” (Rătăcind prin Emek IzraEl)

Vedeți că totul este aluziv, totul e trimitere la poveștile biblice, Emel IzraEl este Valea Domnului, acolo unde Dumnezeu însuși ar fi sădit sămânța. În adevăr, simbolurile și referirile străbat ca-ntr-un zig zag istoria, miile de ani, cu nemai pomenită dexteritate lirică.

Iată spre pildă aceasta ”Rugaciune de-ncheiere” ( prin tradiție, aceasta sfârșește Ziua Ispășiririi Yom Kipur, cea mai însemnată dintre cele trei mari Sărbători evreiești. Este o sărbătoare foarte sobră și austeră, care înseamnă un post absolut de 25 de ore și marchează ziua ispășirii.

(Cer iertare pentru paranteza deschisă, evident prea lungă 😮 tradiție iudaică spune că, după ce poporul a păcătuit prin idolatrie, Yahve s-a răzgândit din intenția de a dărui poporului Legea cea sfântă.Yahweh este numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică, care înseamnă „El face să devină“. Acest nume aparține, conform Bibliei, Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei și creștini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul și Sursa mântuirii întregii lumi.

Dar când a văzut cum zece zile de-a rândul poporul a stăruit în pocăință, în ziua a zecea (adică, tocmai în ziua de Iom Kipur) Domnul „a iertat păcatul poporului” și i-a dăruit totuși Legea. Cu alte cuvinte, Iom Kipur celebrează, de fapt, milostenia pe care a arătat-o Dumnezeu, poporului său.Tema ei este ispășirea și iertarea).

Poate că asemenea explicații și plonjări ar fi necesare pentru foarte multe din referințele apărute în această carte de poezie?

Da și nu.

Căci poezia curge cumva înglobând referințele, spune fiecăruia cât este pregătit să înțeleagă sau poate, să simtă. ”Doar o singură dată/înaintea morții/ să fiu precum pământul.Să rodesc din sine-mi/precum pământul după ploaie.(…)Și când mă voi întinde pe pământ/va răsări din mine un vlăstare/și va trece Sambationul/precum un pește încolțind în mine/legându-se de cordonul ombilical/ca să curgă un alt sânge/prin noile mele artere /și să-mi spele rădăcinile-mi îmbătrânite./Doar o singură dată/să fiu precum pământul/și să scot urlete.)

Vizitarea temelor culturale străvechi revine cu putere în cartea Purtat de vânt(2011),într-un jurnal de călătorie cretan, în care anecdotica pierderii valizei de turist se împletește cu sumedenia de repere mitologice, cu Zeus, Hera și Dionysos, cu Orfeu Dedalus și Ikarus, cu drumul spre Knosos și leimotivul dansului lui Zorba aducându-se spre mai aproape de reperele prezentului.

Pe crestele Carpaților în miezul unei zile sfinte” aduce de pildă fiorul inspirației către locul rădăcinilor familiei poetului(”Cărarea pe care copil fiind rătăcesc de o viață-ntreagă” frumos spus.) De alfel poetul care călătorește, își presară sugestiile prin poeme, cu dexteritate (Purtat de curenți.Canionul Wintegar,Slovebia))simbolurile însă sunt reluate ”Dar iată un pește aproape invizibil/croindu-și drum în tăcere împotriva curentului./Un pește ce stăpânește secretul/în însuși trupul său/ și care învinge în tăcere/furtunile ce se scurg/ și cad pe cascada vieții.”Aflăm amănunte despre viața și cariera poetului din frumoasa postfață semnată de prozatorul Radu Țuculescu, căruia îi este dedicat un superb poem (Ca un măr pe marginea drumului…) ”Ca un măr la sfârșit de septembrie/cu crengi ce se-ndoaie de povară/înclinându-se în poziții ademenitoare/pe marginea unui drum cârpit în timp/plin de hârtoape în drumul nostru/ de la Cluj -Napoca la Sighetu Marmației.”

Anume că părinții săi veniseră din România și vorbeau în casă românește, încercând să îl deprindă cu limba română. Urmează o destăinuire foarte francă a poetului care ridică puțin vălul de mister asupra unor realități ale timpului:”O vreme, i-am ascultat, ba chiar am început să dau replici în limba română…Dar a venit școala unde a început o mică teroare.Tuturor copiilor ai căror părinți veneau din alte țări li se punea o ”ștampilă” de către ceilalți. De exemplu evreii-marocani erau numiți cuțitari, evreii polonezi-mincionoși, evreii români-hoți și așa mai departe.Drept pentru care am refuzat să mai vorbesc românește cu cea mai mare încăpățânare.Tata se înfuria de-a dreptul de muțenia mea de acasă și atunci țipa și zicea,mutule !” (șamd)

Fără îndoială, cele evocate de Radu Țuculescu, alături de care Moshe Itzhaki și traducătorul Paul Farkaș se plasează într-un triunghi literar care sunt sigură ca va face istorie literară, reprezintă dovezi deosebit de interesante pentru profilul scriitorului.

Un scriitor rafinat, de profunzime intelectuală dar neostentativ, un subtil creator de emoții, rare adeseori, un cerebral alunecat pe panta sentimentului, un romantic incurabil ancorat în prozaismul modernității, un paradoxal de referință. Am apreciat în mod deosebit versul pe care prozatorul Radu Țuculescu l-a ales pentru a-și încheia frumoasa postfață, vers definitoriu pentru felul în care poetul Moshe Itsaki contemplă lume prin ocheanul lui poeticesc:” Dacă eram pasăre migratoare/desigur eram un pelican corpolent/întotdeauna încheietor de rând…”(Pasărea din urmă, Editura Galaxia Gutenberg)

Tradus în română în echivalențele remarcabile ale lui Paul Farkaș, Moshe Itzhaki, poet al Țării Sfinte, ni se reîntoarce cumva prin limba română, în matricea arhetipală care-i îngloba, odinioară, părinții .

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, iulie 2020