Articole

Cleopatra Lorinţiu despre Ex Machina exmachina de pus pe sit

Cleo la SamanyoluTV Istanbul 2013februarie

Pe platourile Televiziune turce SamanyoluTV , Cleopatra Lorinţiu, februarie 2013.Istanbul.

Frontiera necunoscută a minţii omeneşti

Trăim într-o lume complicată. Sofisticarea IT a atins un nivel atât de mare încât schimbarea modului de comunicare interuman duce la cea mai mare sau să zic, mai radicală cotitură din istoria umanităţii. Memoria lumii este stocată pe câţiva centimetri pătraţi, relaţiile dintre oameni sunt virtuale. Conceptul de inteligenţă artificială face deja parte din vieţile noastre. Cum va evolua el ? Unde vom ajunge ? Avem de-a face cu o cutie a Pandorei, cu un ucenic vrăjitor sau cu o variantă de Pigmalyon ? Scriitorul şi regizorul Alex Garland ne pune această problemă într-un film care rulează la noi şi în lume şi care, dintr-o anume perspectivă trebuie să ne facă să gândim că nu mai există frontiere.Nu demult „New Scientist” într-un articol substanţial, spunea: „ E rar să vezi un film despre ştiinţă care să fie intelectual vorbind, fără concesii.”Ex Machina” a lui Alex Garland este exact asta : un thriller psohologico-tehnologic rafinat, sobru, cerebral şi care impulsionează science-fiction inteligent, lucru de care era mare nevoie.”

Sunt fascinată de tot ce înseamnă tainele creierului uman. Iar atunci când omul îşi împrumută forţa de gândire unei entităţi artificiale, preocuparea mea este cu atât mai mare.Ca să înţelegi filmul lui Garland trebuie,în principiu să fii la curent cu două teste care există, teste care pun la încercare puterile inteligenţei artificiale.

Testul Turing este o modalitate de testare a inteligenţei artificiale fondat pe facultatea de a imita conversaţia umană. Descris de Alain Turing în 1950 în lucrarea sa Computing machinery and intelligence, testul constă în plasarea în confruntarea verbală un om cu un ordinator, şi cu un alt om , în manieră oarbă. Dacă omul care angajează conversaţia nu poate să spună care dintre interlocutorii săi este un ordinator, putem spune că programul ordinatorului a trecut testul cu succes.Asta înseamnă că ordinatorul şi omul vor încerca să aibă o aparenţă semantică umană. Pentru a conserva simplitatea şi universalitatea testului,conversaţia este limitată la mesaje textuale între protagonişti.La început Turing a imaginat testul pentru a răspunde întrebării existenţiale ”o maşină poate gândi” dând o interpretare mai concretă acestei întrebări.

Testul Bechdel doreşte să demonstreze prin teoria absurdului în ce măsură unele filme, cărţi şi alte opere scenarizate sunt centrate pe genul masculin al personajelor.O operă trece testul dacă în operă există două femei identificabile şi care poartă un nume, femeile vorbesc împreună şi vorbesc despre altceva decât un personaj masculin.Testul are trei nivele,se dă un punct pe fiecare nivel iar testul reuşeşte numai dacă se fac trei puncte.Testul e o grilă de lectură factuală şi nu judecă calitatea artistică.Scopul e acela de a demonstra cât de multe filme şi opere nu reuşesc să valideze aceste trei afirmaţii.

Cam de la aceste premise pleacă filmul ( iniţial cartea) lui Alex Garland.Ex Machina rulează în sălile din România , este o producţie americano-britanică .Ava este un robot cu inteligenţă artificială iar creatorul ei este miliardarul Nathan (Oscar Isaac) care îi cere unui angajat (Caleb alias Domhnall Gleeson)să testeze în ce măsură gândirea Avei poate fi luată drept omenească.

Miliardarul posedă cel mai mare motor de căutare ( Blu Book, vedeţi aluzia la Google probabil ) iar la cei 26 de ani ai săi Caleb este desemnat drept cel mai bun programator.(Nu departe,sursă de inspiraţie , exemplele din trecut ale tinerilor Bill Gates, Steve Jobs sau a lui Zuckerman însuşi, creatorul Face Book-ului.)

Dar să revenim la film legăturile, relaţiile şi aluziile aparţin disponibilităţilor fiecărui spectator).

Până la întâlnirea cu Caleb, Ava(excepţionala actriţă Alicia Vickander ) a interacţionat doar cu creatorul ei şi cu o altă femeie.Întrebat la un moment dat de un jurnalist despre rolul bărbatului şi al femeii în film, autorul a spus că iniţial Ava a fost gândită ca fiind asexuată.Într-o anume direcţie Garland are dreptate. Inteligenţa pură nu ar trebui să aibă un gen .”Chiar dacă se foloseşte genul feminin , nu sunt absolut sigur că ar avea conştiinţa genului.”Educată să fie umană Ava are în forma de manifestare o feminitate tulburătoare şi îşi foloseşte inteligenţa (artificială) pentru a-l determina pe Caleb să îi creeze premisele evadării din atelierul creatorului ei.

E foarte interesantă această perspectivă şi până la urmă autorul atrage atenţia asupra unui mod de inducere în psihologia fetelor de azi a elementelor necesare manipulării.

Apoi este evidentă aluzia autorului la expresia latină „ Deus ex machina”.

(Expresia exista deja în teatrul grec antic desemnând un mecanism care servea la intrarea în scenă a unei divinităţi,sau mai multe, pentru a rezolva o situaţie disperată. Expresia este folosibilă de-a lungul secolelor pentru rezolvarea unei situaţii care nu urmează o logică internă dar permite dramaturgului să termine piesa de teatru să zicem, în maniera în care a vrut el.)

Nu vreau să povestesc filmul fie şi pentru faptul că el are o doză de suspens care nu trebuie devoalată, fie şi pentru faptul că marchează oarecum o cotitură în gândirea omenirii de astăzi.

Cred că omenirea este deja confruntată cu provocările inteligenţei artificiale şi că e o chestiune de timp ca lumea să se schimbe. Personajul care spune că cei din viitor se vor uita la noi aşa cum noi ne uităm la fosilele din Africa , pune într-un fel o etichetă acestei lumi noi, de a cărei venire suntem, în majoritate, inconştienţi.

Că maşinăria care-o fi ea scapă de sub puterea şi influenţa creatorului era previzibil. Fie şi din replica „ Cum e să creezi ceva care te poate urî?”dar şi anxioasa întrebare: „Ce mi se va întâmpla dacă eşuez la test?” în care roboatei înzestrate cu inteligenţă artificială nu îi este indiferent care îi va fi viitorul. Adică moartea.Jonglând cu cheile fundamentale ale umanului, regizorul crează o stare de emoţie de mare intensitate, reuşind să te tulbure, să te dea complet peste cap, să te zgîâţâie din toate puterile. Depinde de tine însuţi ce faci după această zgâlţâială.

Construit cu mijloace extrem de rafinate, cu efecte speciale de bun gust şi cu o austeritate pe care de obicei aşa zisele filme de science fiction nu o au, filmul mă duce inevitab cl cu gîndul la Odiseea spaţială , cartea lui Clarke, filmul lui Kubric, piatră de temelie în gen.

Mâine când veţi deschide calculatorul şi veţi continua schimbul de mesaje cu cineva necunoscut vă veţi pune sigur întrebarea dacă e un uman sau o maşină care poate că vrea să vă maipuleze. Să vă creeze senzaţii, emoţii şi sentimente, nu se ştie de ce, nu se ştie cum iar testul Turing să fie tot mai mult trecut, pe nesimţite, prin forţarea frontierelor .(15 iulie2

 

Despre speranţă şi aşteptareamintindu ne cum a inceput tvri

Jurnalist înverşunat, creator de ziare şi lider de opinie,autorul Ion Marin, având dumnealui o existenţă prea plină de evenimente nu s-a ocupat şi preocupat prea mult de difuzarea operei sale literare. De parcă scriitorul ar fi fost mereu umbrit de jurnalist. Ion Marin ca tipologie, e un caz ! (Aşa cum spune cineva, când se întâmplă una, alta : asta e o ştire !)

Cazul jurnalistului care având prea multe de spus, de scris şi de transmis, lasă deoparte aşa, cu un gest imaginar de lehamite, propria proză. Propria proză e scrisă demult, adică e o proză de sertar. Acele sertare despre care unii neâncrezători afirmau că ar fi goale. Sertarele cu povestiri din perioada în care ne chinuiam cu metafore şi chei, cu alegorii şi cifru,întorşi precum cheiţa cutiei muzicale în Historia Hieroglifică cantemiriană, înnebuniţi de literatura sudamericană şi căutând portiţe de ieşire pentru ce aveam de zis. Toată lumea era în descoperire de „şopârliţe” , acest mod de a scăpa de vigilenţa unei cenzuri (adeseori ea însăşi ambiguă) e greu de înţeles de cititorul virtual de azi,acela care n-a trăit în mentalitatea unei societăţi aflată la discreţia unei singure ideologii.

eu cu charlie hebdo

Cleopatra Lorinţiu alături de Ion Marin, decanul facultăţii de Jurnalism, Hyperion, in dezbatere despre libertatea de exprimare în presă.2015.

De ce scriu toate aceste vorbe care poate că sunt doar locuri comune? Pentru că publicarea în volum(„Moartea unui biet corector”, editura Semne) a povestirilor lui Ion Marin ne dovedeşte faptul că proza autorilor talentaţi din acei ani era până la urmă supraconjuncturală şi că talentul le dă dreptul şi onoarea de a fi citite azi tot supraconjunctural. Una dintre cele „mai tari” povestiri ale acelei perioade este „Mâinile” , o proză pe care am apucat să o citesc în dactilogramă, înainte de-a fi publicată în SLAST în 1983. Mi-o dăduse spre lectură domnul Cristoiu, care era pe atunci un ziarist şi autor foarte complex. Cititor împătimit, entuziast moderat sub aparenţa unui scepticism cinic flegmatic total dezarmant, încurajator de tineri şi animator de idei literare, culturale, cel care lansase pasiunea decorticării obsedantului deceniu.In fine, Cristoiu îmi întinsese cele trei pagini dactilo pe care le-am citit chiar în biroul lui în timp ce lumea intra şi pleca, era cam ca la moară.

Este, dacă vreţi, cea mai scurtă şi mai concisă schiţă despre pradoxul, frământarea, durerea şi neputinţa, curajul şi lipsa de curaj din minţile şi sufletele celor care au trăit în comunism. „Mâinile” e o bijuterie . E o bijuterie şi azi. Atunci ar fi trebuit să fie pusă în coroana regală a rezistenţei. Dar n-a fost aşa. A fost publicată, cu toţii am răsuflat uşuraţi că „ a trecut” şi că nimeni nu şi-a pierdut postul sau nu a fost admonestat.( Dincolo de mizeriile personale când se întâmpla aşa ceva, rămâneai cu remuşcarea că şi alţii au de suferit de pe urma ta. De pildă articolul meu despre Ion Caraion a apărut în revista Amfiteatru la puţin după ce acesta rămăsese în străinătate şi se exprimase virulent la Europa Liberă: au avut de suferit redactorul şef Stelian Moţiu şi alţii. Sau poeziile mele difuzate la TVR de Tudor Vornicu,(în emisiunea la sfârşit de săptămânp şi rostite de actorul Marcel Iureş) au atras fulgerele de mâniei ale soţiei Preşedintelui, care îl sunase personal pe directorul televiziunii, sancţionând echipa de realizatori : Ileana Vlad Pop şi Ana Potra. Te simţeai prost după întîmplări din astea…)

Erau răzbunări mari doar pentru o literatură care nu le convenea. Literatura care nu convenea atunci o adună azi Ion Marin iar cititorul de azi o va citi ca pe o literatură pur şi simplu. Asta e.

Dar scriitura fermă, verbul precis, descrierile excelente şi suculenţa poveştilor ei bine astea toate, oralitatea extraordinară şi bătaia lungă a puştii, sunt lucruri care nu mai ţin de conjunctură. Ţin de talentul de prozator al scriitorului.

Înaintea lui se despica drumul hodorogit, rula încet, era spre seară, veneau navetiştii, îi vedea aplecaţi sub greutatea sacoşelor ponosite de vinilin în care îşi cărau pâinea de la oraş!” Sau în „Coşmarul” , un român stabilit în străinătate se întoarce în ultimii ani de comunism într-un Bucureşti secătuit, distrus, acela al cozilor nefireşti pentru un strop de mâncare, al întreruperii furnizării electricităţii, al demolărilor mişeleşti, al suspiciunii şi trasului cu urechea, al opritului gazelor, al frigului şi mai ales al neputinţei.

Avem în prozele lui Ion Marin acel tablou concret al atmosferei de dinainte de 1989. El are nu numai forţă de evocare dar şi valoare documentară.

Sunt şi povetiri croite pe scema cvasi onirică, atât de apreciată în epocă,precum reveria al cărei final este memorabil ; „ Nu credea că poate să treacă printr-o asemenea noapte, el, normalul,cerebralul. Să urcăm dealul, spuse majurul. Să urcăm, totuşi, idealul.Adevărată era doar această ciudată ultimă frază cu care se trezise din nesfârşita,din halucinanta reverie.”

Foarte atractive la lectură, scrise cu uşurinţă , cu dezinvoltură aş zice, povestirile lui Ion Marin au naturaleţe, au vivacitate, autenticitate şi mai ales au umanitate în ele. E umanitatea aceea rănită, aşteptândă, surprinsă în clipa îndurerată că ţara ne încăpuse pe mâna unora care nu ştiau să-i preţuiască valoarea oamenilor, a vieţii, a naţiunii adevărate.

Aş mai adăuga că Ion Marin este unul din scriitorii patrioţi, adevăraţi, neintimidaţi de faptul că cineva ne călca în picioare, că trăiam printre sloganuri iar speranţa era undeva, îngropată în grădina din spate.

Cleopatra Lorinţiu:

Armonie şi rafinament

O atmosferă de visare, de nostalgie şi interiorizare, rafinată şi impregnată de un parfum franţuzesc vine din Cd-ul pe care îl ascult şi reascult: „Eniko Szilagyi chante Jean Musy. Valse” .

Eniko-rue-Bonaparte

Eniko Szilagyi

Eniko Szilagy este, cum am mai spus şi am mai scris, o expresie perfectă, pură şi într-un anume fel liniştitoare de europenism. Unguroaică de origine, născută la Cluj , actriţă a Teatrului din Târgu Mureş şi apoi al celui din Budapesta , Eniko Szilagy a interpretat în România zeci de roluri de teatru şi de film, marcând publicul românesc de pildă cu imaginea Monei din” Steaua fără nume „de Mihail Sebastian.Dar nu numai. A rostit versuri pe scenele importante ale României, a interpretat pentru radio roluri memorabile,iar apoi a făcut o carieră europeană : cetăţean belgian(soţul ei este Mihai Dumitrescu), Eniko Szilagy a plonjat în cultura franceză şi în muzica franceză într-un mod de-a dreptul uluitor: ea a reuşit să cânte francezilor repertoriul Barbarei ( care e un mit în Franţa) şi al inegalabilei Edith Piaff, a cântat Kurt Weill şi imaginaţi-vă o sală plină până la refuz care o aplauda frenetic la Hotel Bheagues , în arondismentul 7 parizian, pe Eniko cântând repertoriul Mariei Tănase.

Actriţă plurivalentă, pasionată de poezie, rafinat intelectual, plină de talent şi în acelaşi timp om un om de echipă, generos şi plin de fantezie, solidaritate şi onestitate, Eniko Szilagyi reprezintă România de fapt în ce are ea mai frumos: deschidere multiculturală.

Vedeţi, marii oameni, marile spirite se pot ridica mereu deasupra prejudecăţilor, şi numai politicile înguste şi perfide ştiu şi pot să învenineze.

Din studioul ei situat în inima inimii Oraşului Luminilor, pe Rue Bonaparte, în Saint Germain, lângă catedrala Saint Sulpice în a cărei criptă se roagă românii ortdocşi care trăiesc la Paris, Eniko este radiază frenezie de culturalitate, de muzică aleasă.

Pentru ea a compus ( şi pe versurile ei!!) unul din cei mai cunoscuţi şi mai interesanţi compozitori ai Franţei, autor în egală măsură de muzică de film dacă ar fi să amintim doar miticul film al lui Costa Gavras,” Clair de femme” din 76, sau inconturnabilul „Papy fait la resistence” a lui Jean Marie Poire .

Pentru Eniko, redutabilul Jean Musy a scris o muzică elaborată, orchestrată savant, cu armonii căutate şi subterfugii stilistice. O muzică subtilă, cu tristeţi incluse, cu nostalgii rafinate şi referinţe livreşti, pentru un text minimalist scris de ea însăşi, spre a ilustra stări de spirt, frânturi de tulburare, amintiri sau clipe fascinate dintr-un prezent ambiguu.

Toate astea emană din cântecele cântate cu o voce rafinată, ( Cadeau celeste,Valse,55,rue Bonaparte,Absence) cu un patetism mai mult sugerat, cu o sumedenie de sugestii rafinate ori chiar din poemul rostit cu acel timbru incofundabil . Un caiet conţinând textele olografe şi superbe fotografii în alb negru ale artistei(autor Gabor Kasza)completează acest CD de excepţie (Skeletti Production ).

E o muzică de atmosferă, de mare calitate artistică, de un nivel intelectual care te linişteşte. Câtă vreme există asemeniea artişti, soarta muzicii e pe mâini bune.

Cleopatra Lorinţiu  despre Colecţia de costume a Adinei Nanu

adina_nanu

Adina Nanu

Un mit prezent printre noi : Adina Nanu

Am avut de curând şansa de-a o întâlni pe doamna profesoară Adina Nanu. Totul a început cu invitaţia colegei mele de-o viaţă, jurnalista şi criticul de arta vestimentaţiei Doina Berchină la Gala absolvenţilor de la UNARTE Bucureşti. Acolo le-am regăsit pe Doina Lucanu , profesoară în aceeaşi branşp şi plasticiană cunoscută ,de care mă leagă o prietenie de peste 40 de ani şi pe Unda Popp, doamna decan al acestei facultăţi curajoase şi novaroare. Care este chiar fiica doamnei profesoare Adina nanu. De aici până la ideea unei întîlniri cu maestra costumului din România n-a mai fost decât un pas.

cleopatra in expozitia de costume adina nanu

In uluitoarea expozitie de costume a doamnei Adina Nanu, situată în subsolurile facultăţii bucureştene Artifex, Cleopatra Lorinţiu se pregăteşte de filmare. Operator Viorel Onuţiu. iulie 2015.

Doamna Adina Nanu a acceptat imediar propunerea noastră aşa că iată-mă într-o caniculă de zile mari, la o adresă care la început m-a surpins. Generoşii manageri de la Universitatea Artifex şi-au pus la dispoziţie subsolul, în care maestra a adus mare parte din colecţia domniei sale . De la costume populare vechi de o valoare artistică incredibilă, la elemente de costum din istoria regulor României, la mostre dintre cele două războaie sau mult mai apropiate de noi , ca epocă, această poveste a cosumului este ceva unic în România.

Doamna Adina NanuADINA NANU predă de peste 50 de ani cursuri de Istoria Artelor, Istoria Stilurilor si a Costumului la Universitatea Nationala de Arte si Universitatea Naţionala de Artă Teatrală şi Cinematografică, din Bucureşti.A publicat peste 30 de volume despre arta, din care printre cele mai recente : Arta pe om (Editura Compania, 2001), şi Vezi? Comunicarea prin imagine (Editura Vizual, 2002).

„Arta Stil Costum”, prima şi singura istorie a costumului universal scrisă în Romania, a apărut într-o prima formă la editura Meridian în 1976 şi a fost reeditată într-o varianta extinsă sla Editura NOI ( 2006.)

Interviul cu doamna Adina Nanu mă aşteaptă cuminte , kpe banda de sunet , îl voi transcrie cu grijă, fiindcă felul ăn care dumneaei vorbeşte, despre costzm dar despre epoci, despre stiluri, despre oameni şi deveirea lor este o adevărată delectare.20151028_143250

Am vrut să punctez felul în care două iniţiative personale s-au întîlnit fericit: generozitatea profesoerie care pune la dispoziţia publicului rodul eforutilor dumneaie de o viaţă şi cea a unei facultăţi particulare care îşi face un titlu binemeritat de glorie prin adăpostirea acestei istorii a costumului , reprezentatî de o expozie care comnţine mii de obiecte. Nu e unica mnaifestare de acest gen căci holurile facultăţii sunt pline de lucrări de pictură. Aceşti studenţi ( mai ales la finanţe, contabilitate, management etc) vor avea şansa de a pleca în viaţă înarmaţi şi cu acel respect pentru artă de care , din nefericire, la marea majoritate a tinerilor nu e de găsit.

Haina nu-l face pe om, imaginea, da, spune într-un interviu marea doamnă a artei vestimentaţiei !

Doamna Adina Nanu  e membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România de la înfiinţarea acesteia, din 1950,în secţia critică de artă şi a expus desene şi sculpturi în 5 expoziţii colective ale UAP şi într-o expoziţie personală la galeria Galateea din Bucureşti în 2008.Cărţile scrise şi publicate de dumneaei nu doar că ocupă un raft de bibliotecă dar au şi îmbogăţit mintea şi sufletul generaţiilor de artişti şi preţuitori de cultură. Să cutezăm o enumerare ? Greu. Pictorul Gh.Tattarescu,( ESPLA, 1955)Albrecht Durer, ESPLA, 1957,Theodor Pallady, Ed. Meridiane, 1963

Istoria Institutului de Arte plastice, cap 2 şi 4, Ed Meridiane, 1964,Pe scurt despre sculptură, Ed. Meridiane, 1966,Pictorul Octav Angheluţă, Ed. Meridiane 1967,Pictorul Sabin Popp, Ed. Meridiane, 1968,Antonello da Messina, Ed.Meridiane, 1969,Cunoştinţe despre artă, în „Desen 5”, Ed. Didactică, 1969A.Durer: Hrana ucenicului pictor (scrieri despre artă), studiu introductiv, note, corectarea traducerii, Ed.Meridiane 1970,Sculptorul A.Bourdelle, Ed. Meridiane 1971,Lucas Cranach cel Bătrân, Ed. Meridiane, 1972,Cunoştinţe despre artă, în „Desen 6”, Editura Didactică 1973,Sabin Popp, organizarea expoziţiei retrospective la Muzeul Naţional de Artă şi catalogul- album,Andre Lhote:” De la paletă la masa de scris”, traducere, studiu introductiv şi note, Ed.Meridiane, 1974,Pe urmele lui Durer, Ed. Albatros, 1976,Artă, Stil, Costum, Ed. Meridiane 1976, versiunea engleză în 1981, Sculptorul Donatello, Ed. Meridiane 1980

Sculptorul I. Gr. Popovici, Ed. Meridiane, 1984;Ion Lucian Murnu (în colaborare cu Doina Mândru), Ed. Meridiane 1986;Sculptorul Alexandru Călinescu (în colaborare cu Florica Cruceru), Ed. Meridiane 1988;Spiru Chintilă (în colaborare cu Florica Cruceru), Ed. Meridiane, 1989

Educaţie Plastică pentru clasa IX liceu, Ed. Vizual, 2000;Educaţie Plastică pentru clasa X liceu, Ed. Vizual, 2000Arta pe om, Ed. Compania 2001,VEZI ? comunicarea prin imagine, Ed. Vizual 2002

Olga Greceanu, Ed.Palatelor Brâncoveneşti, Mogoşoaia, 2004;

Theodora Cernat Popp, expoziţie retrospectivă şi catalog, Ed. Palatelor Brâncoveneşti , 2004ş.a.m.d

Undeva , se destăinuie :” În decursul anilor, am alcătuit o colecţie de costume autentice din secolele XIX şi XX, cu piese din familie, de la rude şi prieteni, pe care am folosit-o drept material didactic la cursuri. În cercetarea şi expunerea costumelor am antrenat-o pe fiica mea, Unda Popp, prof. dr. şefa departamentului Modă de la UNA, pe fiica ei, Ana Oprescu, preparator la catedra de scenografie din UNATC, şi fiul ei Vlad-Iosif Oprescu, asistent la catedra de design din UNA”.

Generaţiile din familia doamnei Adina Nanu îşi trec cu naturaleţe ştacheta. Toţi sunt din aceeaşi lume: a gustului, a preţuirii pentru valorile autentice, a înaltei culturi, a valorilor umaniste.15 iulie 2015

Marcel Lupşe:

Ierburi şi chipuri de leac

Pentru public, pentru cel ce priveşte o expoziţie de artă plastică, pentru iubitorul de pictură, primul semn al valorii artei expuse este probabil, chiar dacă nu recunoaştem acest lucru, recognoscibilitatea artistului. Vizibilă în temă, manieră, coloristică, tehnică sau în mai ştiu eu ce.

Din acest punct de vedere Marcel Lupşe este pe culme : îl recunoşti dintr-o mare de lucrări. E asta puţin lucru? Cred că nu. Născut la Dej în 1954,Membru al Uniunii Artistilor Plastici1976-1979 Absolvent al Institutului de Arte Plastice, Cluj-Napoca, sectia Pictura, clasa prof. Vasile Crisan, Cluj-Napoca,Marcel Lupşe este un pictor cu trecut, cu experienţe şi participări prin străinătăţuri, cu succes şi critică de specialitate din plin,încununat de premii şi elogii.

Transilvania sa natală e ca un cocon mirculos din care iese inspiraţia şi se cuibăreşte în lucrărlie sale „Un mare artist se construieşte pe el în adâncul lui, se umple de simţire şi apoi, prin lucrările sale, transmite arta celorlalţi”declara pictorul care vorbeşte inspirat, calm şi cumpănindu-şi bine vorba. Expoziţia sa cea mai recentă este bogată şi are câteva constate tematice care-i conferă un fel de coerenţă a recapitulării.Aşadar , să recapitulăm. O serie amplă de autoportrete, diferite priviri aruncate către sine însuşi, introspecţie, reflectare de stare prin sublimarea propriei fizionomii.

Apoi, vine rândul tematicii herbale căci ,precum un Dioscorides de Dej, Marcel Lupşe şi-a clasicizat deja ierbile, de frumuseţe şi de leac.

Recentul vernisaj (Evenimentul a avut loc în spaţiul Galeriei de Artă Contemporană a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsău şi au fost prezenţi alături de poetul Ion Mureşan, colecţionarul Georg Lecca, criticul de artă Oliv Mircea, preşedintele Consiliului Judeţean, Emil Radu Moldovan, primarul Ovidiu Teodor Creţu, subprefectul Ovidiu Frenţ, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură, Gavril Ţărmure, şi directorul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Alexandru Gavrilaş, gazda!) a fost un eveniment de rezonanţă pentru urbe. De densitate majoră ,pentru pictor dar şi pentru pictura transilvană, românească,modernă, cum vreţi a spune.Aş relua o frază rostită de poetul Ion Mureşan, care sintetizează frumos tentaţia autoportretului :”Nu aş putea spune ce intervale de timp, ce vârste (interioare?) măsoară autoportretele lui Marcel Lupşe, nici dacă punctează momentele de apogeu sau de crize. Sigur e că prin autoportret bate orologiul şi se vede timpul”.

Da , Marcel Lupşe nu vrea să ne surprindă căci a făcut-o acum mai bine de douăzeci de ani, nu vrea să ne şocheze şi nici să ne îndurereze în vreun fel…Sau, poate da? Căci din pânzele sale, ceea ce se degajă este mai cu seamă melanholia timpului care fuge, iremediabil şi netrebnic. Asta e. E rolul artiştilor să ne pună pe gânduri şi apoi să ne abandoneze în sala de muzeu, între culori, pereţi şi neoane, ca să ne amintim poate,de noi.

 

Harta poetică de astăzi.Interfaţa sufletului.http://zamanromania.ro/stiri/harta-poetica-de-astazi-interfata-sufletului/