Cella Serghi

Convorbiri cu Cella Serghi (1907-1992)

Interviu Publicat în 1983 în suplimentul SLAST şi republicat în 1998 înCella_ Serghi Suplimentul Ecart al cotidianului Economistul. 

Stimată doamnă Cella Serghi,înainte de toate vă mulţumesc mult că ne primiţi în casa dumneavoastră. Aţi publicat o carte de memorii care deconspiră cititorilor împrejurările în care aţi scris „ Pânza de păianjen” romanul dumneavoastră de debut. Mă opresc la tulburătoarea mărturisire a nopţilor de singurătate şi concentrare făcută în pe firul de păianjen al memoriei: „Singură, în nopţile albe, în camera mobilată în care scriam neştiută de nimeni, mă uitam la caietele care s-au adunat ,s-au decolorat,scoarţe,galbene,cenuşii,albastre şi mă întrebam dacă ar putea să se transforme într-o carte.”

  Aş vrea să încep cu o întrebare poate indiscretă, personală. Credeţi că o scriitoare reuşeşte să se construiască pe sine însăşi ,să se afirme, să se modeleze ca personalitate complexă din punct de vedere artistic în măsura în care poate să renunţe şi să-si sacrifice  viaţa personală? Cum v-aţi luptat cu prejudecăţile?

 -Cella Serghi: Nu se poate generaliza. Fiecare om e o lume şi fiecare scriitor e om. În ce mă priveşte , dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris şi mă refer în primul rând la „Pânza de păianjen” , n-aş fi ajuns scriitoare.Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin. Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea , cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat.

 Cleopatra Lorinţiu:Spuneţi, în memorii, vorbind despre Jurnalul lui Mihail Sebastian

Panza _de _paianjen_prefata_cleopatra_lorintiu

Pânza de păianjen, reeditare la Editura Jurnalul Naţional, 2009, director : marius Tucă. Cu o prefaţă de Cleopatra Lorinţiu

şi Notele zilnice ale lui Camil Petrescu „Înţeleg ce sursă de vitalitate eram pentru ei, cât de stenică era prezenţa mea.”Afirmaţia se referă la perioada în care se pregătea chiar dorinţa de a scrie „Pânza de păianjen” .

S-a  mai spus că la dumneavoastră, literatura a venit dintr-un preaplin sufletesc.Deci mobilul ar fi fost dorinţa de-a împărtăşi pofta de viaţă. Credeţi $n literatura scrisă din carenţă, din exprimare a unui complex, în literatura considerată ca o compensaţie pentru o situaţie de viaţă.?

Cella Serghi: Nu am scris nici atunci nici acum dintr-un preaplin sufletesc, ci din dorinţa de a supravieţui, de a împărtăşi şi altora ceva din tot ce m-a bucurat şi m-a durut, din tot ce am adunat şi nu voiam să se piardă. Probabil scriam dintr-un complex de inferioritate care căpăta astfel o compensaţie. Scriaţi odată într-o postfaţă : ca să nu mi se mai pună la îndoială fantezia, puterea de invenţie-după unii crititci “binevoitori” reuşita primei mele cărţi s-ar fi datorat materialului autobiografic –am răsturnat toate datele din biografia Dianei şi am creat Mironei o familie la antipodul celei din „Pânza de păianjen” .

Cleopatra Lorinţiu:Vreau să vă întreb dacă în viaţa de toate zilele vi s-au pus în seamă fapte ale eroinelor dumneavoastră.Cred că nu e foarte greu să convingi marele public până la urmă de puterea şi de drepturile imaginaţiei şi ale ficţiunii.Cu cei de alături e. Desigur, mai greu . Sau, formulată, întrebarea sună cam aşa: V-a fost uşor sau greu să-i învăţaţi pe cei foarte apropiaţi cum să vă judece şi cum să despartă sâmburele de realitate, de ficţiunea din cărţile dumneavoastră?

Cella Serghi :În ce mă priveşte am acceptat riscurile.În genere însă, marii scriitori, şi l-aş numi pe Thomas Mann, cer să se delimiteze adevărul vieţii de adevărul cărţii. Desigur, soţului unei actriţe nu-i face plăcere să-şi vadă soţia într-o scenă de mare pasiune!Dar când spectatorii îşi ţin respiraţia, ca şi cum ceea ce se întâmplă pe scenă este adevărat,el îşi dă seama că este vorba despre un mare talent şi chiar dacă nu aplaudă împreună cu ceilalţi, acceptă situaţia.

Cleopatra Lorintiu:S-a vorbit mult despre o anumită influenţă camilpetresciană asupra operei dumneavoastră. Raportul cu opera lui Camil Petrescu este însă, mult mai complex şi mai nuanţat. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Cella Serghi:Ca un tablou care nu trebuie privit prea de aproape eu n-am avut distanţa necesară ca să înţeleg opera lui Camil. M-a fascinat personalitatea lui, fiind maiCamil_Petrescu curând refractară scrierilor lui. Andrei Pietraru, Ioana Boiu nu-mi erau simpatici,Ladima mă indigna. O influenţă a existat, desigur, dar nu ştiu cât era o influenţă directă a lui Camil sau a timpului în care erau atât de discutate operele lui Proust, ale lui Gide, confesiunile la persoana întâia. Cartea lui Panait Istrati, Trecut şi viitor , mi-a dat curajul confesiunii. E ciudat şi de neiertat că acei care au scris despre influenţa lui Camil asupra literaturii mele n-au observat deosebirile esenţiale. În opera lui Camil ,nici un cuvânt despre copilărie şi adolescenţă. Eroii lui Camil apar deodată maturi.Copilăria ,în toate cărţile mele are o importanţă esenţială. Mon credo en art , l’enfance spunea Alain Fournier. Şi la fel ca în marele maulnes adolescenţa se mişcă între vis şi realitate .Şi apoi ,Camil vedea idei. Eu vedeam fapte.

 Cleopatra Lorinţiu:-Aţi fost mereu întrebată cine v-a ajutat să publicaţi. Cine v-a îndrumat să scrieţi. Întrebarea adresată unei scriitoare n-are în ea un substrat oarecum peiorativ? Porneşte cumva de la o idee preconcepută , de la o mică „îngăduinţă” a criticii faţă de „literatura feminină”?  

Cella Serghi-Să public romanul, m-a ajutat în primul rând Liviu Rebreanu cu marea lui autoritate, susţinut de camil petrescu şi Sebastian. Ultimul fragment de roman, în „Revista Fundaţiilor” în mi l-a publicat Camil. Au stăruit să public Suchianu şi Ralea. În colecţia „Romanul românesc” profesorul Rosetti mi-a publicat a doua ediţie în 1946 a Pânzei de păianjen.  Dar să scriu nu m-a ajutat nimeni şi nici nui ştiu cum ai putea fi ajutat. Totuşi e o întrebare care mi se pune cu o ciudată insistenţă. Cine m-a ajutat să scriu? De ce oare nu se înbtreabă nimeni cine i-a ajutat pe Camil, pe Sebastian, pe Mircea Eliade , pe Anton Holban?Oare surorile Bronte trăind izolate într-un sat din Anglia n-au scris? Şi cum au scris!!! Camil m-a îndemnat să scriu reportaje ,cronici pe marginea unor spectacole de teatru,a unor filme, a unor manifestări sportive. Ar fi dorit să am un nume în publicistica feminină. Dar succesul primelor mele reportaje nu l-a mulţumit mai ales că scriam foarte greu!

Eu voiam o carte, una singură, din şi despre viaţa mea. Convinsă că am să mor singură voiam să supravieţuiesc. portret Cella Serghi Declaraţi undeva că iubeaţi „Medelenii” Credeţi că v-au influenţat într-un fel? Medelenii, de care , ca toate fetele tinere am fost îndrăgostită , nu numai că nu m-au influenţat dar, în calitatea mea, copilăria sumbră, trăită în condiţiile unei familii de refugiaţi, în plină sărăcie,în panică , spaimă şi incertitudinea zilei de mâine sunt la antipodul fermecătorului climat trăit şi descris de Ionel Teodoreanu. În literatura lui iubeam visul pe care realitatea mi l-a refuzat cu atâta brutalitate. Aţi fost mereu o mare îndrăgostită de literatură.Cum vedeţi publicul cititor de astăzi? Cum vedeţi marea aceasta de tinere care vă caută cu frenezie cărţile? După cum se epuizează cărţile în librării, mi se pare că tineretul e tot atât de ahtiat de literatura cum am fost şi eu, generaţia mea.Numai că acum tinerii caută cărţile în librării, dar dacă nu le găsesc renunţă, mi se pare cu prea multă uşurinţă. Noi le găseam în librării dar nu aveam bani să le cumpărărm şi căutam cu disperare să le împrumutăm. Cărţile treceau din mână în mână. Pânza de păianjen a fost adorată constant de public. V-a bucurat acest succes de public, a fost cumva sprijinul dumneavoastră moral de-a lungul timpului? Odată, la Sinaia, la Cumpătul , când se însera , pe o bancă , bătrânul dirijor Bobescu citea, la cei 80 de ani ai săi, Pânza de păianjen. Pe altă bancă, tânăra domnişoară Bentoiu, la cei 17 ani ai săi citea l,a aceeaşi lumină scăzută de amurg, tot „Pânza de păianjen”.Am fost fericită dar şi mirată. Aş fi vrut şi aş vrea să-şi explice cineva succesul meu crescând, rezistenţa în timp, atracţia exercitată asupra unor vârste aşa de diferite şi generaţii succesive. Aş vrea să ştiu de ce după aproape 50 de ani e atât de iubită această carte.

Cleopatra Lorinţiu:Aţi fost o „feministă” întotdeauna. Credeţi ca a făcut suficient critica litearară pentru receptarea şi afirmarea literaturii scrise de scriitoare?

Cella Serghi:Uneori, în loc să se ocupe de scriitori, să încurajeze lectura, critica, din păcate,descurajează.Literatura scrisă de femei e ignorată. Dintre toate numele binecunoscute e pomenită Hortensia Papadat Bengescu.Asta ar fi explicabil dacă scriitorii ar fi toţi de calibrul lui rebreanu,sadoveanu. Dar pe lângă numele lui Mihail Sebastian,Anton Holban, de ce n-ar apărea numele Luciei Demetrius, Ticu Arhip,Henriette Yvonne Sthal şi de ce nu, Cella Serghi?cella

Cleopatra Lorinţiu :În sfârşit, o ultimă întrebare .Înainte de război aţi avut relativ puţin timp pentru creaţie şi afirmare. Aţi publicat „Pânza de păianjen” în 1938. Iar după război nu s-ar putea spune că aţi reprezentat , cum se spunea în epocă, din punct de vedere literar o”mlădiţă a viitorului”. Nu vi se pare că viaţa v-a nedreptăţit puţin, aşa cum eraţi, la marginea a două generaţii?

 Cella Serghi: Prejudecata continuă. Deşi am publicat în preajma războiului un singur roman şi toate celelalte cărţi le-am scris după Eliberare, eu fac parte iremediabil din generaţia interbelică.

rebreanu-3

Liviu Rebreanu

Viaţa m-a cam nedreptăţit dar niciodată nu m-a doborât.Spre deosebire de lungul şirag al învinşilor din literatura noastră,de la Dan al lui Vlahuţă , eroii lui Brătescu Voineşti la Ladima, eroinele mele sunt învingătoare fiindcă îmi seamănă. Aspiraţia mea spre înălţimile vieţii este şi aspiraţia lor. L-am ajutat să-şi creeze premisele fericirii. Ca să iubeşti literatura ,muzica,pictura trebuie să fii pregătit,să fii instruit. Ca să iubeşti natura trebuie să urci munţii şi să înfrunţi valurile mării,trebuie să fii pregătit. Unii spun :”Sunt atâtea colţuri de lume pe care nu le-am văziut” .Eu spun cu aceşaşi regret „Sunt atâtea cărţi pe care nu le-am citit sunt atâţia oameni pe care aş fi vrut să îi cunosc. Viaţa îţi dă surprize, compensaţii.Nu mă aşteptam la succesul ultimului meu roman. Scrisorile pe care le-am porimit din partea tinerilor, entuziasmul lor, articolele care s-au scris mi-au dat cele mai mari satisfacţii.

O notă pe marginea interviului publicată de Cleopatra Lorinţiu în Ecart la 2 octombrie 1998 cu ocazia republicării interviului aparut  iniţial în SLAST (1983) Cella Serghi reprezenta pentru câteva generaţii de adolescenţi, un reper. Pânza de păianjen şiCartea Mironei însoţiseră visurile unei sumedenii de adolescenţi, intraseră în viaţă. Mame îşi botezaseră fiicele cu numele eroinei şi un anume fel de romanţiozitate blândă, senină şi plăcută fusese leagănul serilor de lectură. Am cunoscut-o în ultimii ani de viaţă şi mi-a deschis cu bunăvoinţă uşa apartamentului dintr-un bloc vechi, pe o străduţă din spatele Pieţei Kogălniceanu. Un bloc gri, un apartament la etaj, plin de covoare,picturi, mobile înghesuite în care tronau amintirile. Chipul ei din tinereţe imortalizat în ulei de o prietenă pictoriţă domina încăperea în penumbră. Scriam , pe vremea aceea , la o pagină numită „Biografia unei capodopere” la SLAST, fusese una din ideile curajoase ale lui Ion Cristoiu, aceea de a aduce la lumină nume peste care deja se aşternuse dacă nu indiferenţa oricum, praful unei uitări. Doamna Cella acceptase în princpiu ideea de interviu, dar avea mari probleme cu auzul deci ideea casetofonului ar fost exclusă. Asa ca m-a rugat să îi dau întrebările scrise. Am consimţit. Era foarte cochetă. Nu accepta cu nici un chip să fie fotografiată. Spunea că vrea să rămână în mintea cititorilor într-un singur fel: tânără şi frumoasă. În orele pe care le-am petrecut împreună , câteva zile la rând, reveneau amintiri legate de Camil Petrescu, de Rebreanu, de Mihail Sebastian, de riscurile publicării cărţii,în condiţiile în care ca urmare a aluziilor biografice, risca să-l supere cumplit pe soţul şi susţinătorul ei material! Am realizat că îmi mărturisea chinurile unei emancipări, ale depăşirii unor prejudecăţi. Interviul a apărut purtând în locul pozei, imaginea coperţii cărţii. Am rămas într-o vagă legătură ,în jurul ei gravitau fel de fel de persoane care în anii aceia de sărăcie îi făceau rost de cafea sau de ciocolată. Ce vremuri trăiam. Un prieten comun , stomatologul Virgil Mihuţ care din păcate s-a sinucis, o scotea din când în când cu maşina „în lume”. De la o vreme nu mai auzea aproape deloc. Puntea aceea fragilă a firului de telefon, s-a rupt. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu doamna Cella şi amanuntele trecerii ei către Altundeva. Am considerat de datoria mea să readuc la lumina această pagina de mărturisiri ale unei scriitoare atât de iubite de cititorii ei.

   Bibliografia scriitoarei Cella Serghi:cella_serghi

Pânza de păianjen, ediţii 1938, 1946 ,1971,2009 Cad zidurile, 1950, refăcut în 1965 sub titlul Cartea Mironei şi în 1972 sub titlulMirona Cantecul uzinei, 1950 Fetele lui Barotă, 1958, în ediţia din 1974 devenit” Iubiri paralele” Gentiane, 1970 Pe firul de paianjen al memoriei, 1977

***

În anul 2009, la solicitarea”Jurnalului National,”Cleopatra Lorintiu  prefateaza cartea “Pânza de păianjen”de Cella Serghi,  publicată de acest cotidian în colectia sa de carte .Cu acest prilej,Cleopatra Lorinţiu  acordă ziarului un interviu, consemnat de Daniela Titire. Iata textul propus de Cleopatra Lorinţiu, care diferă sensibil de cel publicat în ziar:

Daniela Titire: Cum aţi cunoscut –o pe Cella Serghi? S-a creat o simpatie reciprocă, a acceptat uşor interviul ?Mă gândesc la faptul că erau între dvs două la acel moment minimum 50 de ani diferenţă…

Cleopatra Lorinţiu : Cum de altfel am descris un pic în prefaţa cărţii, am cunoscut-o pe Cella Serghi în perioada în care făceam unele interviuri şi cronici pentru Suplimentul de cultură creat şi dirijat de Ion Cristoiu, mai exact în 1984. Era o publicaţie într-un fel unică, nonconformistă în multe, pe atunci mult mai vioaie şi mai deschisă decât alte publicaţii, o revistă în care s-au format realmente autori adevăraţi. De altfel şi cei care ziceau că nu o citesc, de fapt o citeau în ascuns, mi-aduc aminte că eram la Casa Scriitorilor , îndată după apariţia semnalelor, adică într-o vineri seara, şi aveam la mine mai multe exemplare. Şi acum văd în faţa ochilor gestul domnului Alexandru Paleologu care a luat bucuros şi iute gazeta şi a vârât-o delicat sub palton.De ce această « împărţire » a lumii literare e , vorba lui Creangă, o altă gâscă într-altă traistă. Ideea cu Cella Serghi mi-a venit exact din cauza unghiului de umbră în care era plasată, unele din cărţile publicate de ea dupa 1945 erau considerate nu numai minore dar şi concesii făcute regimului din nevoia de a supravieţui. Soarta scriitorilor care au prins ca să zic aşa cele două regimuri, cel dinainte de război şi de după, nu a fost uşoară ! Acuma e uşor să judeci şi să pui etichete, dar atunci, în context alta era situaţia.

Daniela Titire: S-a creat o simpatie reciprocă, a acceptat uşor interviul ? Cum a decurs întâlnirea, a fost una de istorie literară sau amicală?

Cleopatra Lorinţiu:Cred că m-a simpatizat şi ne-am pus pe vorbă, adică pe lucru, într-un fel destul de bizar aş zice pentru că auzea destul de greu şi nici nu voia să înregistrez cu casetofonul meu, dialogul nostru. Avea o scrupulozitate teribilă faţă de cuvântul scris, aşternut pe hârtie, îl sucea şi îl răsucea nesfârşit ca la final, el să pară foarte spontan, necăutat şi simplu ! Până la urmă am căzut de acord asupra manierei de lucru. Eu i-am scris întrebările, care rezultaseră ca fireşti după lungile noastre convorbiri, apoi i le-am lăsat câteva zile, apoi ne-am întâlnit şi dumneaei mi-a dat nişte pagini scrise, cu enorm de multe corecturi, greu inteligibile, apoi le-am redactilografiat la maşina mea de scris, apoi i le-am mai lăsat câteva zile după alte dialoguri lămuritoare, le-a corectat cu minuţiozitate şi am trecut să le iau. În fine am predat interviul, i-am dus apoi şpalturile, le-a corectat, am revenit la redacţie şi …în sfârşit interviul a apărut (la 10 iunie 1984). O să ziceţi că e o mică nebunie să lucrezi aşa dar, mie mi se părea normal, lucrurile nu decurgeau niciodată foarte uşor cu scriitorii,erau foarte scrupuloşi cu textele lor. După aceea veneau alţi ochi care priveau textele dar, cum noi fuseserăm foarte cuminţi în text, nu am avut probleme… Doamna Cella pusese ea însăşi un « final luminos » interviului nostru…din proprie iniţiativă, pomenind ceva despre bucuria de a avea citiori tineri care îi scriu şi o iubesc. Doar interviul scris există, a rămas, şi este martorul întâlnirii noastre.( L-am republicat în cartea mea « O lumină suplimentară » în 2002.) De făcut vreo fotografie … nici nu încăpea vorbă, ea vroia să rămână în istoria literară prin poza ei de tinereţe şi prin portretul făcut de Magdalena Rădulescu (“Portret Cella Serghi” – ulei pe pînză, pictată de Magdalena Rădulescu (1902-1983), multă lume îl foloseşte şi îl reproduce ignorând numele pictoriţie, de parcă poza Cellei Serghi ar fi de la sine înţeles … un tablou !! ) Şi dorinţa asta era de respectat, făcea parte dintr-o deontologie obligatorie. Îmi amintesc însă că un loc important l-a avut în dialogul nostru evocarea atmosferei de la Cenaclul « Sburătorul » al lui Eugen Lovinescu  « Lovinescu era un mare îndrăgostit de literatură şi un mare animator şi protector al ei. Uşa casei lui se deschidea oricui avea o foaie scrisă. Răbdarea lui dădea curaj începătorilor.Dar eu am ajuns la « Sburătorul »abia în 1939 şi cu o carte publicată.N-am cunoscut perioada cu adevărat interesantă a cenaclului, începând cu 1920, cu apariţia lui Camil Petrescu, a lui Ion Barbu, Felix Aderca, Hortensia Papadat Bengescu. Era acum o altă atmosferă pe care numai pasiunea maestrului reuşea (nu prea uşor) s-o anime.Sub aripa lui te simţeai ocrotit.Apariţia unei cărţi era discutată cu interes şi cercurile concentrice pornind de acolo, ajungeau departe. În zilele obişnuite aveam bucuria de a-i vedea acolo pe Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, nedespărţiţi prieteni, pe originalul Dinu Nicodim şi câţiva tineri talentaţi din care mi-i amintesc pe Tonegaru, Stelaru. Suchianu şi Mihai Ralea mă invitau să public la « Viaţa românească » pagini de proză, alături de scriitori consacraţi, pagini pe care am început să le scriu, din al doilea roman despre care nu ştiam decât numele eroinei ,Mirona, şi dorinţa ei de a deveni scriitoare. Citeam rar la « Sburătorul » şi numai pagini pe care le rescriam de zeci de ori …(s.n.) »

Daniela Titire:Din punctul dvs de vedere erau deosebiri între scriitoarea Cella şi femeia Cella ?Cleopatra Lorinţiu:Da.Sincer mă aşteptam la o persoană mult mai spontană, mai puţin premeditată. Manifesta  o atenţie maximă în privinţa fiecărui cuvânt scris, cele rostite nu erau realmente esenţiale. Pe urmă, nu uitaţi, prototipul Dianei Slavu era o fată tânără, preadolescentă şi adolescentă iar eu întâlneam o bătrână doamnă chinuită de boli şi care într-un fel trăia exclusiv în trecut .

Daniela Titire :Cum se vedea freamătul indicibil al iubirii, frisonul acela de nespus al îndrăgostirii de la o senectute rezumată la viaţa de apartament şi la evocarea aceloraşi triumfuri ale unei tinereţi imberbe ? Ce-i aducea prezentul ?

Cleopatra Lorinţiu:Ţin minte că era preocupată de micile cadouri pe care o stewardesă urma să i le aducă într-o vreme în care bunăstarea se măsura în cafea şi portocale. Pe anumite segmente, retrăiam atmosfera privaţiunilor la care fusese supusă familia eroinei din roman… Însă acea scrupulozitate fantastică asupra fiecărui cuvinţel m-a fermecat la Cella Serghi, datorită acestei sincerităţi  am priceput că dezinvoltura în proză e departe de a fi flux şi superficialitate, viteză, ci muncă obstinată, tainică, îndrăcită, tăcută, neştiută, refacere şi iar refacere, regândire şi construcţie. Adevărul e că numai văzând cu ochii manuscrisele unor scriitori, variantele, adnotările, ştersăturile, poţi înţelege tensiunea, densitatea acelei munci .

Daniela Titire:Dar aţi provocat-o să devoaleze ceva din secretele vieţii ei care a fost una destul de plină de evenimente ?

Cleopatra Lorinţiu:Sinceră să fiu am lansat câteva idei dar pudoarea pe care mi-o inspira, atenţia cu care drămuia cuvintele m-au făcut să mă retrag, de altfel comentariile de alcov nu mă interesau nici atunci şi nici acum. Cred că fiecare scriitor trebuie lăsat să spună ce vrea şi cât vrea din viaţa lui. Punct. Dar ceea ce e şi mai greu de evocat acum, este farmecul întâlnirii cu Cella Serghi, căci era de o parte curiozitatea mea, ştiindu-i biografia, ştiind cum a scris romanul etichetat de unii la vremea aceea drept « autobiografic », şi pe de altă parte un soi dedare înapoi, o reticenţă, zic eu, de foarte bun gust, în etalarea sau evocarea amănuntelor vieţii personale. Ştiam că Pânza de păianjen a trebuit să învingă la vremea aceea, multe prejudecăţi , cu « riscuri personale» pe care le-a şi evocat .Vă citez din interviu : « În ce mă priveşte , dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris şi mă refer în primul rând la Pânza de păianjen , n-aş fi ajuns scriitoare.Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin. Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea , cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat. »

Daniela Titire:Era o feministă de fapt ?Asta v-a impresionat în personalitatea scriitoarei ? Cleopatra Lorinţiu:Într-un fel era, da, era un feminism plăpând.Fără să se detaşeze de epocă şi fără să braveze, scriitoarea recunoştea dificultăţile legate de o atitudine faţă de femeie în general, nu era un feminism de frondă în ceea ce spunea, nu neapărat o pornire de sufragetă ci recunoaşterea simplă a unor dificultăţi care, reieşeau din calitatea ei de scriitoare, până la urmă ! De altfel nu citeam un articol, o pagină de critică sau evocare legată de Cella Serghi fără să dau peste inevitabila influenţă camilpetresciană.Asta începuse să mă enerveze cu atât mai mult cu cât cred că nu e nici urmă de influenţă…Dar, nu puteam să ratez această întrebare .Răspunsul a fost următorul : « Ca un tablou care nu trebuie privit prea de aproape eu n-am avut distanţa necesară ca să înţeleg opera lui Camil. M-a fascinat personalitatea lui, fiind mai curând refractară scrierilor lui. Andrei Pietraru, Ioana Boiu nu-mi erau simpatici, Ladima mă indigna. O influenţă a existat, desigur, dar nu ştiu cât era o influenţă directă a lui Camil sau a timpului în care erau atât de discutate operele lui Proust, ale lui Gide, confesiunile la persoana întâia. Cartea lui Panait Istrati, « Trecut şi viitor », mi-a dat curajul confesiunii. E ciudat şi de neiertat că acei care au scris despre influenţa lui Camil asupra literaturii mele n-au observat deosebirile esenţiale. În opera lui Camil , nici un cuvânt despre copilărie şi adolescenţă. Eroii lui Camil apar deodată maturi.Copilăria ,în toate cărţile mele are o importanţă esenţială. Mon credo en art, l’enfance spunea Alain Fournier. Şi la fel ca în « Le Grand Meaulnes » adolescenţa se mişcă între vis şi realitate . Şi apoi ,Camil vedea idei. Eu vedeam fapte. »

Daniela Titire: Se aseamănă ce scrie Cella Serghi cu atmosfera din cărţile lui Ionel Teodoreanu ?Cleopatra Lorinţiu:E interesantă întrebarea. După mine există o atmosferă anume a acestor cărţi, mai blândă oarecum, mai romanţioasă poate mai caldă, mai impregnată de emoţiile mici dar nuanţate, o atmosferă de influenţă mai multă franceză, foarte aproape de o strună subţire a sufletului. Dar să ştiţi că am întrebat-o pe Cella Serghi dacă « Medelenii » au influenţat-o. A răspuns că nu, că a fost îndrăgostită de carte ca « toate fetele tinere » dar zicea ea, în Pânza de păianjen «copilăria sumbră, trăită în condiţiile unei familii de refugiaţi, în plină sărăcie, în panică, spaimă şi incertitudinea zilei de maine ,ca şi adolescenţa,sunt la antipodul fermecătorului climat trăit şi descris de Ionel Teodoreanu.» şi completează « În literatura lui Ionel Teodoreanu iubeam visul pe care realitatea mi l-a refuzat cu atîta brutalitate »

ionel-teodoreanu

Ionel TeodoreanuCleopatra Lorinţiu

Daniela Titire :V-a marcat această întâlnire ?

captura-ecran-265

Cella Serghi intervievata de reporterul tv Carmen Dumitrescu în 1984, cam în aceeaşi perioadă în care a fost publicat  şi interviul realizat de Cleopatra Lorinţiu, pentru SLAST

Cleopatra Lorinţiu:N-aş vrea să fiu excesivă în apreciere. Fiecare interviu, adică fiecare întâlnire cu o personalitate era într-un fel un moment interesant , arunca o rază asupra vieţii literare.Cred că e important să nu pierdem interesul faţă de scriitorii români, plasându-i în context şi păstrându-le vie amintirea, de aceea publicarea cărţii de către dvs mă bucură.Şi mă mai bucură faptul că rezistă în timp, cărţi citite de generaţii successive.Asta asigură un fel de memorie colectivă, ele sunt un fond de referinţă şi de comunicare dintre generaţia bunicii mele şi generaţia nepoţilor mei. E frumos, nu?

Notă: Arhiva TVR scoate la iveală un interviu tv realizat de Carmen Dumitrescu, la un an după interviul publicat de Cleopatra Lorinţiu în Suplimentul Cultural Artistic al ST. El poate fi vizionat pe you tube şi ne dezvăluie chipul Cellei, la acel moment.