Miscellanea

O construcţie laborioasă şi fascinantă, făcută cu sens şi scop, animată de marii fluvii ideatice şi trăind în lumea pădurilor de basm ale arhetipului românesc. 

Textul de mai  jos ar fi urmat sa fie Introducerea la cartea ” Artur Silvestri-Vocatia Caii Singuratice”

de Cleopatra Lorintiu, editie prefatata si ingrijita de Mariana Braescu Silvestri, aparut la edituraCarpathia,2009.El nu a fost inclus in volum din motive de tehnica editoriala.Vi-l prezentam in cele ce urmeaza, cu speranta ca poate completa viziunea dintr-o carte care avea intentia de a fi unitara.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cleopatra Lorinţiu,Artur Silvestri,prof. C.Hiru, G.Baciu

“Frământat de ideile sale, îndeobşte de anvergură, Artur Silvestri (1953-2008) este , în opinia mea, un continuator de reală substanţă a intelectualului român de tip enciclopedist, devorat de patima alcătuirii Operei, responsabil în fiecare fibră a fiinţei sale. Acel tip de om de cultură care se simte total responsabil de tot ce se petrece. S-ar putea ca acest tip de vocaţie să nu fie uşor nici de priceput, nici de perceput de cei dimprejur.Noi, cam obişnuiţi cu viziunea « pe bucaţele »a realităţii, avem adeseori dificultăţi în apropiere de marile spirite. Iorga îmi pare autorul cel mai puţin cunoscut la noi, despre Hasdeu se vorbeşte prea puţin iar Pârvan este un nedreptăţit notoriuAceastă vocaţie, a Operei, a amplorii, a anvergurii el a avut-o de tânăr. Şi la fel ca în cazul operei lui Nicolae Iorga, vastitatea şi complexitatea intimidează lectorul şi eventualul cronicar.

Fie că te apropii de unul din domenii şi rişti să fii limitat în apreciere, fie că eşti intimidat de amploare şi te consideri deja învins de vastitate şi profunzime.În defintitiv, ce-ai mai putea adăuga…În ce mă priveşte sunt serios încercată de această tentaţie de a amesteca serios reflexii asupra operei cu cele la adresa autorului, în mintea mea ele interferă, straturile sunt osmotice şi nu reuşesc să fac abstracţie de experienţa mea personală.
Aşadar mă leagă de Artur Silvesti un timp, o stare, o etapă, ceva mai profund decât o amiciţie literară căci în anii « Luceafărului » nu pot spune că am fi fost « prieteni ». E drept că aveam prieteni comuni, persoane pe care le admiram şi care inspirau încredere, precum şi că ne intersectam relativ frecvent.eu cu parintele galaction

De ce spun : mai profund ? Pentru că trăiam o solidaritate extrem de puternică şi îndărătul scrierilor sale simţeam forţa omului de litere şi de cultură, real pasionat, care trăieşte cultura cu o intensitate bulversantă, un fel de « pe viaţă şi pe moarte », ca-ntr-o bătălie.

Sunt teme care parcă fascinau , precum ce a făcut el pentru redarea jurnalului lui Pius Servien, ori implicarea sa în ce înseamnă epoca literară protoromână, fascinaţia răscolirii textelor vechi, latineşti sau scrise în literă chirilică, scoaterea lor la lumină, un fel de pasionantă arheologie literară. Precum în cazul lui Martin de Bracara ori a bizantinului Ioancu.

Nu îmi venea să cred că lumea literară era capabilă să ducă lucrurile până într-atât de departe încât să transforme realitatea într-o luptă atât de simplistă între aşa zişii « protocronişti » şi « emancipaţii »sincronişti.

Noi eram laolaltă , cu toate că în proximitatea cosmopolitului Aurel Dragoş Munteanu, mai degrabă aproape de Edgar Papu, de megaliticele lui Ion Gheorghe, etichetaţi deja.

Câtă lume vorbea de asta fără să priceapă ce înseamnă, într-un fel simplificator, reducţionist şi penibil în acelaşi timp.
In realitate era o simplificare grosieră, una din consecinţele modului de a fi impus de incapacitatea de nuanţare nu atât a anilor de după al doilea război, căci societatea nu regresase, doar şefii ideologici regresaseră sau şefia fusese atribuită unor neaveniţi aflaţi la comanda unor ideologii venite dintr-un est părăduit. Cei implantaţi în funcţii de răspundere , aşa zişii câştigători ai revoluţiei proletare, veniţi cu un tăvălug ideologic ca unealtă de operare
.
Făceam parte din lumea care gravita în jurul Luceafărului şi purtam eticheta de « protocronist » cu un soi de demnitate, cu toate că ne trezeam răniţi în mod inutil într-un război ideologic nu neapărat inventat dar oricum manipulat.

Când am început să scriu această carte, o făceam cu gândul de a comenta unele cărţi şi texte ale lui Artur Silvestri care se afla pe atunci undeva în decorul blând al Occitaniei, în sudul Franţei, texte pe care i le trimiteam fără nici o grijă aş zice, în vara anului 2008, ca să le insereze pentru început undeva, pe marginea cărţilor sale, în revistele literare pe suport electronic pe care le crease. Unui extraterestru care ar descinde acum în Bucureşti ar fi greu de-i explicat de ce pentru scriitorii acestor ani de după anul 2000 este mult, nespus de mult mai greu, dacă nu chiat imposibil să publice, să îşi promoveze opera şi să şi trăiască din ea în acelaşi timp !

Modificarea de atitudine faţă de substanţa vieţii literare româneşti şi transformarea acesteia într-un apendice politic e atât de evidentă, cu cât e mai greu de decorticat. De aceea ideea de a « ţine aproape » de a comenta cărţi, de avorbi un pic despre cultură, ajunsese ceva deopotriviă rar şi de nepreţuit.

În tot ce făcea, el inspira omul de cultură.Indiscutabil.
În fapt, la mijlocul anului 2008, adunam fişe, citeam textele lui, le reciteam cu un soi de calm căci aveam la îndemână timp, nu glumă, în mintea mea de atunci, spre a aduna între coperţile de carte gândurile mele despre opera lui.

Totuşi, o parte din texte, puţine i le trimisesem prin internet.
Cu un soi de pudoare, de modestie totală, nu a comentat acest lucru. A inserat undeva, pe o copertă a unei cărţi, câteva cuvinte scrise de mine dar, cu delicateţe, nu a comentat. Nici eu nu am comentat, de părere fiind că e bine să departajezi relaţiile literare de discuţiile personale. Şi totuşi …

Artur Silvestri evocat de P.S.Vincenţiu  Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, interviu acordat Cleopatrei Lorinţiu la Slobozia.https://www.youtube.com/watch?v=oJ9yD-W9okU

book about Artur Silvestri


(vezi cronica de mai jos semnata de prof.dr Constantin Miu)

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8263

vezi cronica de mai jos semnata de Menut Maximinian )


Tocmai de aceea un cuvânt înainte, de explicaţie către cititor, mi se pare greu de alcătuit.Apraope imposibil.Dacă atitudinea faţă de opera lui nu mi s-a schimbat, starea de fapt a vieţii s-a modificat total şi într-un chip tragic. Cartea aceea despre un scriitor prieten în viaţă, devine cartea aceasta despre un scriitor prieten dispărut, nedrept, în plină maturitate creatoare.
Aşadar când am continuat scrierea, mai exact începând din decembrie 2008, evident starea mea de subiectivitate devenise de-a dreptul emoţională.

Cartea întreagă vrea să fie asta, un modest comentariu pe marginea unei Opere care mi se pare neobişnuit de densă, de interesantă şi mai ales, de demnă.

De aceea mi se pare mai degrabă potrivit să inserez în fruntea ei câteva fragmente mai mult ca un fel de turnesol pentru fiecare din capitolele care urmează:

Turnesolul acestei cărţi

Harul şi intuiţia scriitorului s-au aşternut în aceste pagini scrise parcă dintr-o suflare, de nici măcar nu se simte că îndărătul lor există o documentare de vreo treizeci de ani şi sute de nopţi de trudă adâncă. De fapt, acesta e marele secret al literaturii : să pară că e scrisă uşor…(capitolul 1.2)

Dar haideţi să recitim poate din altă perspectivă şi cu altă cheie ce scrie autorul : « El este cel chemat a face mult în timp scurt »
Ce presentiment uriaş !(1.3)

Găsesc aici încă odată potrivit să fac elogiul capacităţii de documentare şi de sintetizare a lui Artur Silvestri, o capacitate de a exprima idei mari, pe baza unei documentaţii uriaşe, aplicate, când stufoase,când riguroasă până la ultimul amănunt, care se decantează apoi într-o idee limpidă, esenţială, de care suntem pe deplin conştienţi, mai apoi. Paginile din studiul dedicat literaturii brâncoveneşti sunt de o densitate frapantă, sunt doldora de informaţie dar în acelaşi timp peste tot sclipesc spuneri de-o mare frumueţe sau care îţi dăruie o mare tulburare. O emoţie artistică aş zice.
E un gen rar acesta, greu de definit şi greu de practicat dar sublim la citire.

Căci cel doritor de informaţie şi curios să afle, e atins din când în când de aripa de înger a literaturii « create »( 1.10)

Dimensiunea fabuloasă, aura mistică a scrisului, a facerii de literatură m-au câştigat deîndată în felul de a scrie al lui Artur Silvestri.

În clipa în care am citit acest fragment mi-am dat brusc seama de ce îmi plac atât de tare aceste povestiri : e vorba despre acea scriere care mă face să cred cu putere în forţa literaturii, în puterile ei vindecătoare, literatura care însufleţeşte şi te ridică mult deasupra prezentului, care te face să fii împlinit şi în singurătate.
…scriitorul ajunsese deja în preajma energiilor subtile, a unei capacităţi de a vedea nevăzutul, căci la acea mânăstire, el sesizase taina acelui întreg, înfăţişat în materie pozitivă printr-o construcţie aidoma unui conac, împrejmuit de livezi de duzi şi peri şi meri dar în realitate exista o materie invizibilă ce îi corespundea.
Era o asemenea diferenţă între lumea mistică, poate mitică, nevăzută şi subtilă a întregului acelei întruchipări şi lumea exterioară, notată de autor ca fiind “realitate prea scurtă, sumară şi semnificativă” (2.1)

Ei bine, prozatorul Artur Silvestri a strecurat aceste pagini de proză pură filozofică dar şi religioasă, sau poate dintr-o categorie care se sustrage categorisirii şi aplicării de etichete.
Căci, în mare vorbind, ceea ce scria el voia să se sustragă categoriei aşa cum doctrina sa perpecţia sa asupra istoriei culturii voia să se sustragă categoriilor precise şi scolastice.
Cum altfel ar fi scriitorul el însuşi dacă nu prin acest fel eretic, nestăpâmnit şi prin insubordonarea la dictatura clipei sau a conceptelor prefabricate de alţii ??
Artur Silvestri nu a suportat de fel dictatura etichetării şi asta îl face un scriitor cu totul particular, nepereche, atins de aripa harului şi total necircumstanţial. (2.3)

În flăcăruia lumânării aprinse zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, de când el a plecat într-un fel, dintre noi desluşesc, întâi cu dificultate, apoi un pic mai clar, din ce în ce mai clar sensurile învăţămintelor pe care ni le-a lăsat.
Ele sunt sublime, omeneşti, pline de dăruire şi de de umanitate, de căldură sufletească inegalabilă, de înţelepciune şi de bunătate creştinească, ele sunt pline de încurajare şi de preţuire faţă de valorile adevărate, statornice.Ele sunt lecţii limpezi şi pline de bunăvoinţă, ce conţin o încurajare consubstanţiale precum acel « nu te teme » intrinsic Evangheliilor şi fără de care creştinii nu s-ar fi putut simţi întăriţi în sinea lor. (3.1)

Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii, Artur Silvestri a fost, prin însuşi felul său de a fi , de-a se forma şi adăuga în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut,o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale .

Obsesia « marelui mister » cutreieră nevăzut, ca o boare, opera lui Artur Silvestri.

Iată aici o altă idee obsesivă a lui Artur Silvestri, aceea a Omului-Instituţie. Profund îndurerat şi marcat de aşa zisa prestaţie unor reale instituţii, al căror absenteism flagran din societatea românească l-a mâhnit, autorul avea nostalgia acestui fel de personaje, oameni responsabili şi cu adevărat mari, în stare să acopere golul lăsat de absenţa instituţiilor statului.
Lumea noastră de azi se iroseşte în aparenţe. Lumea aceea se condensa în idei.( 3.2)

… E foarte curios dar senzaţia pe care o lasă acum acest text, recitit după trecerea în nefiinţă a scriitorului este deznădăjduitoare, iar sentimentul nedreptăţii este copleşitor.
Desigur, cei atinşi de aripa harului şi cei trăitori într-o credinţă profundă, într-un creştinism ortodox de substanţă, iară nu un intelectual şovăielnic cum sunt eu, vor gasi scuze şi explicaţii sau chiar o anumită seninătate a apropierii de temă.
Mie îmi rămâne însă numai sentimentul de profundă nedreptate şi totodată senzaţia că acest « blestem antropologic » încă există, într-un fel ocult, nedesluşit. Rămâne să ne zbatem sub el, oare, noi, românii, totdeauna ?(3.3)

Aici este o judecată de un profund realism, care reiese dintr-o analiză atentă, la rece, a istoriei noastre.
Sigur că ea are un aer de generalizare căci se vorbeşte despre « neamuri » dar nu te poţi împiedica să nu gândeşti înainte de toate la neamul tău propriu !
Excepţională spunere, dramatică, tragică, vizionară şi doldora de adevăr.
Aş scrie-o pe frontispiciul unor instituţii, al şcolilor, pe pagina de gardă a cărţilor de istoria culturii româneşti. (3.4 )

Risipa ne stăpâneşte ! strigă mocnit Artur Silvestri, ne spune că e păcat, că ne risipim bogăţiile cărturăreşti, că nu dăm ghes îndemnului inimii de a răscoli, de a scoate la lumină.
Această fascinantă impresionantă dorinţă de a afla trecutul în detaliile lui, este impresionantă şi reprezintă în fapt o latură a Operei sale : restituirea.
« Sindromul nepăsării abisale » trebuie înlăturat. Aş completa, poate nu doar al nepăsării căci nu totdeauna e vorba de asta, dar acţiunea cere forţă, energie, altruism şi găsirea mecanismelor concrete.
Ceea ce nu e uşor : e ceea ce Artur Silvestri a făcut în privinţa atâtora. (3.5)

Mereu consideraţiile vizează mult mai în sus, mai în înalt în încercarea continuă de decorticare a înţelesurilor pentru că lui însuşi toate i se arătau cum spune, şi în alte planuri decât ceea ce atrăgea privirile şi se expuneau vederii mai mult decât suprafeţele inteligibile. Admiraţia şi interesul nu e doar pentru formă şi pentru tangibil ci mai cu seamă către ideem către ceea ce e praf cosmic şi întruchipare dinlauntrul minţii omeneşti, acces către lumile nevăzute şi sens întruchipat
Enigma o căuta autorul, era un căutător al enigmelor, nu neapărat ca să le strice descifrându-le ci mai mult ca să le simtă prezenţa, boarea, sub puterile « Mâinii nevăzute ».
Stau şi mă gândesc uneori recitind de mai multe ori câte o frază ca aceasta pe care v-am reprodus-o mai sus, câţi pământeni oare au acest tip de acces la credinţă şi divinitate.(4.1)

Este fascinant acest apel continuu la memorie, aceasta continuă întoarcere spre începuturi, spre vechime, spre cei nenumiţi şi neştiuţi, ce şansă pentru poporul român să aibe din când în când oameni din aceştia care nu ignoră rădăcinile, începuturile.(4.2)

Sunt enigme la care străinii nu au acces. Sunt un fond sfânt de enigmă şi emoţie, pur românesc. Profund deschis valorilor europene, deschis către lume, călător iubitor de valori universale, Artur Silvestri ştia unde să se oprească şi să delcare că aici e un tabu, un cerc restrâns, o taină numai a noastră. Îmi place în mod deosebit acest soi de a fi paradoxal, îl şi împărtăşesc în totalitate !
Într-adevăr, autorul a scris texte cu aparenţă de decriptare a istoriei bisericeşti. Ele sunt în realitate texte foarte gândite şi de-a dreptul esenţializate despre istoria civilizaţiei româneşti.

Dar ca să ajungi la o asemenea spunere, concisă şi fundamentală, trebuie să citeşti rafturi întregi, să investighezi dincolo de aceste rafturi, într-un soi de iconografie secretă emblematică, să faci legăturile necesare, să cunoşti şi să simţi. Nu e puţin lucru. Artur Silvestri a făcut-o.(4.3)

A trăit Artur Silvestri o viaţă de evenimente excepţionale ? Cu totul diferită de a noastră ?
Da şi nu.
Fireşte că a avut întâmplări şi întâlniri privilegiate. Dar important este că a ştiut să ridice clipa de viaţă la un rang de înţelepciune şi frumuseţe, găsind semeţia clipei şi rostul întâmplărilor.( 4.4)

Probabil că aşa se cade, scriu despre studiul lui Artur Silvestri, în care el scrie despre studiul Mitropolitului Nestor Vornicescu, în care Prea sfinţia sa scria şi identifica surse şi elemente legate de un scriitor străromân, un gânditor născut la malul Mării negre, originar din Histria, autorul unei Cosmografii compusă într-o limbă de erudit.
E ca un fel de lanţ care din fericire nu se rupe şi simt că datoria mea e aceea de atrage atenţia supra acestui gen de revelaţii în lanţ.( 4.5)

Aceeaşi luptă împotriva uitării, a delăsării şi a amânării.Arturs Silvestri e sigur că trebuie să facă asta, că e datoria lui şi că fapta bună va învinge.
(Despre datorie, uzurpare şi amânare).( 4.6)

Imaginea Păzitorului este frecventă, este Păzitor al sensurilor ascunse, al credinţelor pure, al decriptărilor de origine, al străromânescului.El apare mereu presărat în opera ultimilor ani, chiar şi în dedicaţia de pe pagina de gardă a cărţii care aduna între aceleaşi coperţi texte mai vechi ori mai noi, adăugate şi modficate sub titlul « Memoria ca un concert baroc volumul al II-lea. Ofranda aproape fără grai ». ( 4.7)

E timpul să tragem o concluzie în privinţa scrierilor lui Artur Silvestri despre ierarhi, fie că sunt ei mitropoliţi sau ierahi obişnuiţi, călugări sau vicari. El a creat o prismă proprie de decodare a personalităţii lumii bisericeşti.
Aşa cum în decodările lui Jurhis Baltrushaitis, celebrele anamorfoze, o prismă aşezată în faţa unor desene medievale, releva acolo un mesaj ascuns şi lăsat numai cunoscătorilor, privilegiaţilor.
De astă dată prisma ne decodeaza asta, că nu măririle, nu titlurile, nu avuţiile, odoarele, nu puterea delegată contează în această « evaluare ».( 4.8 )

Alte sensuri înalte desluşeşte Artur Silvestru scriind deapre această poveste a oamenilor de munte din pădurile Rîşcăi şi din demult.
El accentuează ideea de reîntoarcere la matca originară, reducerea la nucleu de unde, cînd istoria îngăduie, pornesc fluxurile, recucerirea teritoriului şi reconstrucţia lui.
Obsesia elitei care se ridică din popor ca săîl îndemne şi să îl insufle se întrevede şi aici, Artur Silvestri ştia că el însuşi e unul dintre cei aleşi şi evoca genul proxim adeseori. E această pagină de evocare un fel de explicaţie intrinsecă a acestui capitol din viaţa lui asupra cărora au stăruit alţii iar eu păoate nu o să o fac aici fiindcă e prea evidentă şiprea apropiată de noi ca să existe obiectivitatea necesară : dar ideea necesităţii unui director de conştiinţe, a unui spirit care ştie să reunească şi să dirijeze, acel dirijor unic , nu neapărat cu mână forte dar cu conşţtiinţă şi amplare, cu viziune şi generozitate e cea care i se potriveşte cel mai tare pentru prorpia sa existenţă din ultimii săi ani de viaţă pământeană. (4.9)

Ce amploare în descriere, ce verb amplu, învăluitor, ce atmosferă poate crea criticul, desigur, prozatorul, acela capabil să reconstituie lumi dar şi să inventeze lumi. Atenţia cercetătorului e mereu trează, mereu vie, fiecare amănunt e de natură să ne atragă atenţia, să intereseze, să capteze cititorul în această cavalcadă a descifrării enigmei antropologice.( 5.1)

În paranteză fie spus, ştiu din văzute, din realitate, ce capacitate avea Artur Silvestri de a deschide lumi şi de a îndrăzni. Vremea nu prea era aceea a comunicării şi totuşi, multe, foarte multe dintre întâlnirile interesante, fascinante sfidau vremile, sfidau rigorile stupide ale timpului.( 5.2 )

Introducţiunea în lumea aceea începe ca de obicei cu o formă de proză de insertare, zic ca de obicei pentru că mărturisesc a nu ştiu câta oară că înainte de toate Artur Silvestri rămâne înainte de orice un maestru al prozei de fineţe.(În paranteză fie spus, aceasta e latura pe care se pare că oarecum şi-o neglija, sau aşa voia să pară, sau se juca cu aceasta dar după părerea mea el ştia că poate să scrie oricând atât de frumos încât nu se mai punea problema să preţuiască cu adevărat acest lucru …şi totuşi, o mărturisire făcută în capitolul din urmă al cărţii vă va dovedi că nu e chiar aşa…
Dincolo de frumoasa încredere pe care o are în sensul diriguitor, povăţuitor,intelectual lăsat peste vremi de doamna profesor, de aici transpare îaninte de toate încredinţarea că vremurile ce vin sunt grele şi tulburi, că relativizarea valorilor e doar la începutul ei şi că trăim în plină confuzie culturală.
Artur Silvestri nu se iluziona.
Doar că, profund conştient de momentul de mare cumpănă pe care îl traversăm, noi, românii, acum, el făcea ceva, întindea poduri şi crea ţesături, scria şi lăsa mărturie grăbindu-se într-un efort uluitor şi care l-a costat sănătatea şi viaţa, să nu amâne nimic, căci orice amânare poate însemna pierdere definitivă, a unui gând, a unei idei. (5.3)

Pentru acest studiu autorul a cheltuit mult timp şi multă energie. El este important în arhitectura operei sale nu numai prin devoţiune ci şi prin persistenţa ideii că uitarea trebuie evitată, că fapetle trebuiesc spuse şi neapărat scrise spre a fi transmise mai departe.

O linie care ne vine din demult trece prin opera lui Artur Silvestri şi trebuie să meargă mai departe, spre urmaşi. ( 6.1 )

Interesantă această alegere de titlu : Opera non grata, autorul ştie că e incomod, că e surprinzător, adeseori chiar uimitor, că e „ altfel”, şi că opţiunea sa auctorială nu poate lăsa indiferentă lumea de azi! De aceea e opera non grata? Pentru că deranjează, pentru că dovedeşte că scrisul e invincibil , că adevărul iese la lumină, că nu dormim, că poporul român e treaz fie şi prin reprezentare?(7.1)

Tema generaţiei de sacrificiu rămâne mereu la ordinea zilei.
Invintând la analiză, Artur Silvestri ştie prea bine ce riscuri îşi asumă „într-o ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv „.
Aşa cum notează că imobiliarul este hârtia de turnesol a unei societăţi , cu aceeaşi luciditate vreau să spun, realizează cât de indezirabile pot fi analizele sal pentru autorii de facto şi morali ai dezastrului şi haloimăsului din prezent.( 7.2)

Cartea se încheie cu superbul eseu despre „ştergerea casei de pe pământ.” Pentru unii, doar o poveste frumoasă şi emoţionantă despre o casă nouă care se ridică alături de cea veche, ca o continuare a vieţii, un fel de ştafetă predată.Pentru alţii, o scriere plină de taină . Când tatăl îi cere omului angajat cu dărâmarea,să o desfacă uşor, cu grijă şi „bucată cu bucată” evitând să o smulgă brutal din pământ, ei bine o privelişte sadoveniană de rară emoţie indicibilă ţi se aşterne dinainte.

E foarte frumos ce scrie Artur Silvestri, dincolo de faptul că e dureros de adevărat, e important, e profetic adeseori şi e atât de bine alcătuit! Eu mă rezum în a accentua această întâlnire cu emoţia artistică, pentru mine ea e tuşa sublimă a bunăvoinţei lui dumnezeu.( 7.3 )

Rugăminţile presfinţilor ierarhi precum cea exprimată în clar de Prea Sfinţia Sa Antonie Plămădeală nu au fost ascultate de Domnul. În loc să se bucure de zile luminoase şi viaţă lungă Artur Silvestri s-a mutat la Domnul.
Fără îndoială aceasta depăşeşte puterea noastră de înţelegere : Sunt taine la care nu avem acces şi tot ce putem face este să ne supunem îndureraţi. (8.1)

Cu cât înaintam în materia operei lui Artur Silvestri, cu atât mai mult înţelegeam efortul lui disperat de a-şi trezi contemporanii, de a le arăta cu degetul ce ignoră, la ce dau cu piciorul, prinşi de cursa atât de zadarnică a aparentului imediat, cu străluciri de gablonz. De pildă în tot ce însemna repunerea într-un anume drept al respectului, a Mitropolitului Nestor Vornicescu, când scrie despre « uzurparea »înveşmântată în vanitate sfidătoare şi uitare voită, şi chiar în « damnatio memoriae » adaugă « O constat şi sunt deznădăjduit ».N-am văzut erudit, scriitor, autor, conştiinţă activă a lumii în care trăim, atât de conştient de lipsa de recunoştinţă a semenilor şi mai conştient de pericolul acestor uzurpări.

…la Artur Silvestri pe unii îi deranja totul, cultura, curajul, tenacitatea, unicitatea, seriozitatea intreprinderilor, pe urmă a deranjat până şi faptul că a inventat ceva valabil în aşa zisa societate de tranziţie, în plină degringoladă a lu

Este fascinant acest apel continuu la memorie, aceasta continuă întoarcere spre începuturi, spre vechime, spre cei nenumiţi şi neştiuţi, ce şansă pentru poporul român să aibe din când în când oameni din aceştia care nu ignoră rădăcinile, începuturile.(4.2)

Sunt enigme la care străinii nu au acces. Sunt un fond sfânt de enigmă şi emoţie, pur românesc. Profund deschis valorilor europene, deschis către lume, călător iubitor de valori universale, Artur Silvestri ştia unde să se oprească şi să delcare că aici e un tabu, un cerc restrâns, o taină numai a noastră. Îmi place în mod deosebit acest soi de a fi paradoxal, îl şi împărtăşesc în totalitate !
Într-adevăr, autorul a scris texte cu aparenţă de decriptare a istoriei bisericeşti. Ele sunt în realitate texte foarte gândite şi de-a dreptul esenţializate despre istoria civilizaţiei româneşti.

Dar ca să ajungi la o asemenea spunere, concisă şi fundamentală, trebuie să citeşti rafturi întregi, să investighezi dincolo de aceste rafturi, într-un soi de iconografie secretă emblematică, să faci legăturile necesare, să cunoşti şi să simţi. Nu e puţin lucru. Artur Silvestri a făcut-o.(4.3)

A trăit Artur Silvestri o viaţă de evenimente excepţionale ? Cu totul diferită de a noastră ?
Da şi nu.
Fireşte că a avut întâmplări şi întâlniri privilegiate. Dar important este că a ştiut să ridice clipa de viaţă la un rang de înţelepciune şi frumuseţe, găsind semeţia clipei şi rostul întâmplărilor.( 4.4)

Probabil că aşa se cade, scriu despre studiul lui Artur Silvestri, în care el scrie despre studiul Mitropolitului Nestor Vornicescu, în care Prea sfinţia sa scria şi identifica surse şi elemente legate de un scriitor străromân, un gânditor născut la malul Mării negre, originar din Histria, autorul unei Cosmografii compusă într-o limbă de erudit.
E ca un fel de lanţ care din fericire nu se rupe şi simt că datoria mea e aceea de atrage atenţia supra acestui gen de revelaţii în lanţ.( 4.5)

Aceeaşi luptă împotriva uitării, a delăsării şi a amânării.Arturs Silvestri e sigur că trebuie să facă asta, că e datoria lui şi că fapta bună va învinge.
(Despre datorie, uzurpare şi amânare).( 4.6)

Imaginea Păzitorului este frecventă, este Păzitor al sensurilor ascunse, al credinţelor pure, al decriptărilor de origine, al străromânescului.El apare mereu presărat în opera ultimilor ani, chiar şi în dedicaţia de pe pagina de gardă a cărţii care aduna între aceleaşi coperţi texte mai vechi ori mai noi, adăugate şi modficate sub titlul « Memoria ca un concert baroc volumul al II-lea. Ofranda aproape fără grai ». ( 4.7)

E timpul să tragem o concluzie în privinţa scrierilor lui Artur Silvestri despre ierarhi, fie că sunt ei mitropoliţi sau ierahi obişnuiţi, călugări sau vicari. El a creat o prismă proprie de decodare a personalităţii lumii bisericeşti.
Aşa cum în decodările lui Jurhis Baltrushaitis, celebrele anamorfoze, o prismă aşezată în faţa unor desene medievale, releva acolo un mesaj ascuns şi lăsat numai cunoscătorilor, privilegiaţilor.
De astă dată prisma ne decodeaza asta, că nu măririle, nu titlurile, nu avuţiile, odoarele, nu puterea delegată contează în această « evaluare ».( 4.8 )

Alte sensuri înalte desluşeşte Artur Silvestru scriind deapre această poveste a oamenilor de munte din pădurile Rîşcăi şi din demult.
El accentuează ideea de reîntoarcere la matca originară, reducerea la nucleu de unde, cînd istoria îngăduie, pornesc fluxurile, recucerirea teritoriului şi reconstrucţia lui.
Obsesia elitei care se ridică din popor ca săîl îndemne şi să îl insufle se întrevede şi aici, Artur Silvestri ştia că el însuşi e unul dintre cei aleşi şi evoca genul proxim adeseori. E această pagină de evocare un fel de explicaţie intrinsecă a acestui capitol din viaţa lui asupra cărora au stăruit alţii iar eu păoate nu o să o fac aici fiindcă e prea evidentă şiprea apropiată de noi ca să existe obiectivitatea necesară : dar ideea necesităţii unui director de conştiinţe, a unui spirit care ştie să reunească şi să dirijeze, acel dirijor unic , nu neapărat cu mână forte dar cu conşţtiinţă şi amplare, cu viziune şi generozitate e cea care i se potriveşte cel mai tare pentru prorpia sa existenţă din ultimii săi ani de viaţă pământeană. (4.9)

Ce amploare în descriere, ce verb amplu, învăluitor, ce atmosferă poate crea criticul, desigur, prozatorul, acela capabil să reconstituie lumi dar şi să inventeze lumi. Atenţia cercetătorului e mereu trează, mereu vie, fiecare amănunt e de natură să ne atragă atenţia, să intereseze, să capteze cititorul în această cavalcadă a descifrării enigmei antropologice.( 5.1)

În paranteză fie spus, ştiu din văzute, din realitate, ce capacitate avea Artur Silvestri de a deschide lumi şi de a îndrăzni. Vremea nu prea era aceea a comunicării şi totuşi, multe, foarte multe dintre întâlnirile interesante, fascinante sfidau vremile, sfidau rigorile stupide ale timpului.( 5.2 )

Introducţiunea în lumea aceea începe ca de obicei cu o formă de proză de insertare, zic ca de obicei pentru că mărturisesc a nu ştiu câta oară că înainte de toate Artur Silvestri rămâne înainte de orice un maestru al prozei de fineţe.(În paranteză fie spus, aceasta e latura pe care se pare că oarecum şi-o neglija, sau aşa voia să pară, sau se juca cu aceasta dar după părerea mea el ştia că poate să scrie oricând atât de frumos încât nu se mai punea problema să preţuiască cu adevărat acest lucru …şi totuşi, o mărturisire făcută în capitolul din urmă al cărţii vă va dovedi că nu e chiar aşa…
Dincolo de frumoasa încredere pe care o are în sensul diriguitor, povăţuitor,intelectual lăsat peste vremi de doamna profesor, de aici transpare îaninte de toate încredinţarea că vremurile ce vin sunt grele şi tulburi, că relativizarea valorilor e doar la începutul ei şi că trăim în plină confuzie culturală.
Artur Silvestri nu se iluziona.
Doar că, profund conştient de momentul de mare cumpănă pe care îl traversăm, noi, românii, acum, el făcea ceva, întindea poduri şi crea ţesături, scria şi lăsa mărturie grăbindu-se într-un efort uluitor şi care l-a costat sănătatea şi viaţa, să nu amâne nimic, căci orice amânare poate însemna pierdere definitivă, a unui gând, a unei idei. (5.3)

Pentru acest studiu autorul a cheltuit mult timp şi multă energie. El este important în arhitectura operei sale nu numai prin devoţiune ci şi prin persistenţa ideii că uitarea trebuie evitată, că fapetle trebuiesc spuse şi neapărat scrise spre a fi transmise mai departe.

O linie care ne vine din demult trece prin opera lui Artur Silvestri şi trebuie să meargă mai departe, spre urmaşi. ( 6.1 )

Interesantă această alegere de titlu : Opera non grata, autorul ştie că e incomod, că e surprinzător, adeseori chiar uimitor, că e „ altfel”, şi că opţiunea sa auctorială nu poate lăsa indiferentă lumea de azi! De aceea e opera non grata? Pentru că deranjează, pentru că dovedeşte că scrisul e invincibil , că adevărul iese la lumină, că nu dormim, că poporul român e treaz fie şi prin reprezentare?(7.1)

Tema generaţiei de sacrificiu rămâne mereu la ordinea zilei.
Invintând la analiză, Artur Silvestri ştie prea bine ce riscuri îşi asumă „într-o ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv „.
Aşa cum notează că imobiliarul este hârtia de turnesol a unei societăţi , cu aceeaşi luciditate vreau să spun, realizează cât de indezirabile pot fi analizele sal pentru autorii de facto şi morali ai dezastrului şi haloimăsului din prezent.( 7.2)

Cartea se încheie cu superbul eseu despre „ştergerea casei de pe pământ.” Pentru unii, doar o poveste frumoasă şi emoţionantă despre o casă nouă care se ridică alături de cea veche, ca o continuare a vieţii, un fel de ştafetă predată.Pentru alţii, o scriere plină de taină . Când tatăl îi cere omului angajat cu dărâmarea,să o desfacă uşor, cu grijă şi „bucată cu bucată” evitând să o smulgă brutal din pământ, ei bine o privelişte sadoveniană de rară emoţie indicibilă ţi se aşterne dinainte.

E foarte frumos ce scrie Artur Silvestri, dincolo de faptul că e dureros de adevărat, e important, e profetic adeseori şi e atât de bine alcătuit! Eu mă rezum în a accentua această întâlnire cu emoţia artistică, pentru mine ea e tuşa sublimă a bunăvoinţei lui dumnezeu.( 7.3 )

Rugăminţile presfinţilor ierarhi precum cea exprimată în clar de Prea Sfinţia Sa Antonie Plămădeală nu au fost ascultate de Domnul. În loc să se bucure de zile luminoase şi viaţă lungă Artur Silvestri s-a mutat la Domnul.
Fără îndoială aceasta depăşeşte puterea noastră de înţelegere : Sunt taine la care nu avem acces şi tot ce putem face este să ne supunem îndureraţi. (8.1)

Cu cât înaintam în materia operei lui Artur Silvestri, cu atât mai mult înţelegeam efortul lui disperat de a-şi trezi contemporanii, de a le arăta cu degetul ce ignoră, la ce dau cu piciorul, prinşi de cursa atât de zadarnică a aparentului imediat, cu străluciri de gablonz. De pildă în tot ce însemna repunerea într-un anume drept al respectului, a Mitropolitului Nestor Vornicescu, când scrie despre « uzurparea »înveşmântată în vanitate sfidătoare şi uitare voită, şi chiar în « damnatio memoriae » adaugă « O constat şi sunt deznădăjduit ».N-am văzut erudit, scriitor, autor, conştiinţă activă a lumii în care trăim, atât de conştient de lipsa de recunoştinţă a semenilor şi mai conştient de pericolul acestor uzurpări.

…la Artur Silvestri pe unii îi deranja totul, cultura, curajul, tenacitatea, unicitatea, seriozitatea intreprinderilor, pe urmă a deranjat până şi faptul că a inventat ceva valabil în aşa zisa societate de tranziţie, în plină degringoladă a lumii româneşti, că se ridicase iar deasupra, că avea ce să comunice şi că opiniile lui erau pertinente.
Povestea cu ura faţă de elite există, e vie aici, la noi, nu prea mi-e clar care dintre năvălitori ne-au lăsat-o şi cum s-a pripăşit dar e o formă de distrugere dinlăuntru a societăţii româneşti. (8.2)

Şi fiecare din noi, cu puterile sale, trebuie să se împotrivească acestei distrugeri, acestei viziuni de relativizare sau de uitare, de abandon continuu, şi să lase valoarea să ajungă la cei care vor şi ar putea să discearnă, să afle şi să salveze ceva din făptura frumoasă a unui popor român chinuit.