Pagini din Arhiva Gheorghe Tomozei

Nichita și Tom (episodul 12)

Cred că prietenia dintre Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei ar merita o carte în sine, căci ea e plină de dovezi, mărturisiri, texte, imagini, totul adunat într-o mare acoladă de solidaritate și empatie, așa cum transpare din fiecare mărturie.

La rândul lor, Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei aveau mulți alți prieteni ( poate Nichita mult mai mulți, în jurul lui se adunase o adevărată curte regală, erau oameni sinceri și  pasionați de felul lui de a scrie și de a fi, erau oameni de circumstanță, erau mulți, foarte mulți poeți și poete care cereau din parte-i un fel de document de atestare literară și chiar socială, erau, firește, precum bine știm, și destui infiltrați de organele de supraveghere să fie atenți și să semnaleze tot, tot.

Nu ne miră acest lucru azi, când iată, în ”Cartea albă a Securității”(document parțial, cu subiectivitățile inerente dar publicat după 1990), constatăm că multe evenimente, personaje, situații au fost documentate cu precizie de cei care erau de față. Adică de urmăritori.

Cât sunt credibile și cât nu aceste mărturii, rămâne de văzut sau mai degrabă de nevăzut căci vremea trece, generațiile s-au schimbat, și-au transmis ștafeta iar aceasta e mai degrabă împuținată, serios diminuată.

Tocmai din cauza farmecului oral al poetului, a spontaneității sale atât de greu de restituit de fapt, notațiile lui Gheorghe Tomozei ( iar unele au fost publicate și în timpul vieții lui Nichita, adunate în filele cărții ”Manuscrisele de Marea Neagră” ) sunt tandre și foarte prețioase.

Impresionează felul în care Tomozei a avut în permanență, de la început, revelația geniului lui Nichita Stănescu, a înțeles cât de deosebit e personajul, cât de interesant poetul care la vremea aceea publicase și el ”Roșu vertical”(Editura Militară,1967), asumându-și fără reticență apartenența la epocă !

Dacă pentru alții, dovada de submisiune  și complicitate a fost de natură să îi carieze definitiv, ba chiar să îi excludă sau măcar să îi ridiculizeze ( cum este cazul marelui A.E. Baconski, sancționat la nebunie pentru câteva versuri proletcultiste prin care își plătea dreptul de a exista, de a publica și de a trăi,  sau chiar a lui Ștefan Augustin Doinaș, obligat la concesii după anul de închisoare și marginalizarea socială din care a fost salvat numai de câțiva prieteni și soția sa, balerina Irinel Liciu ) poeziile cu amprentă  ale lui Nichita, nu au împiedicat sacralizarea lui.

După revoluție, în elanul distrugător creat de ambițioșii cu steagul fâlfâind, au apărut articole de contestare care însă mai degrabă l-au îmbolnăvit de durere pe Gheorghe Tomozei, supraviețuitor, dar nu pentru mult timp.

  ”Sunt scriitori care au norocul unor întâlniri cu adevărat memorabile, dar e sigur că și fără ele, desenul vieții lor nu și-ar fi orânduit altcum liniile.

Nu e cazul meu. Nichita mi-a influențat cariera literară cu o ”tiranie” fără egal; cu trei ani mai bătrân decât mine, el a debutat la trei ani după mine și graba mea părea să-i impună respect. El m-a decis, stăruind cu laude numai spuse de gura lui, convingătoare, să nu mă ”las” de poezie (cum mi se părea că trebuie s-o fac prin anii 1963-65), mi-a retezat gustul excesiv după armoniile clasice cărora mă credeam sorocit și m-a ajutat să”înnebunesc”măcar într-atât încât să abandonez poza melancolică-pluvioasă care mi se lipise de vers. M-a ajutat să vreau mai mult de la mine.Să știu să pierd.Să am răbdare.”

Un Nichita foarte tânăr, foarte deosebit și mereu îndrăgostit la culme transpare din evocările lui Tomozei.În 11 iunie 1968, aflat la Praga, îi scrie prietenului Tomozei prin intermediul mamei acestuia, o carte poștală  cu scris tineresc și sprințar. ( foto 2) Așadar suntem în iunie, anul 1968. Două luni mai târziu, trupele Pactului de la Varșovia dirijate de sovietici aveau să atace Republica Cehoslovaciei ( 20-21 august).Trupele Pactului cuprindeau efective care reprezentau URSS, Republica Populară Bulgară, Republica Democrată Germană, Republica Populară Ungară, Republica Populară Polonă.

Împotrivirea publică a lui Nicolae Ceaușescu  a fost momentul de glorie planetară al României care se împotrivea colosului sovietic, și mult, foarte mult din situația ulterioară a intelectualității românești avea să fie explicată prin acest gest curajos și riscant.

După acest moment de solidaritate a poporului român și împotrivire față de tăvălugul sovietic, o seamă de intelectuali de frunte și mai ales scriitori români aveau să se înscrie în partidul comunist.

Această perioadă care nu e foarte depărtată și chiar e documentată copios de istorie, este ceva peste care istoricii literari, judecătorii cei noi, câștigați mai degrabă de partea negării în bloc a unor atitudini, nu a înțelegerii contextului istoric, au trecut foarte ușor.

Dar și  acesta este un reflex al supunerii față de o formă de judecare în alb și negru, tot o mentalitate nenuanțată a acelei perioade a Războiului Rece în care ei au scris. Spunând  post factum despre ”ce ne-a făcut nouă Nichita”, Tomozei scrie cam așa:”Pe un plan larg, Nichita ne-a putut consola pentru abruptul sfârșit de cântec al unui Voiculescu, pentru ”tăcerea”în care o vreme au fost îngenunchiați Arghezi și Blaga, pentru moartea, la 21 de ani, a lui Labiș.

 A fost poet, Poetul.

Poate ultimul,într-o accepție arhaică a rostului poeziei și al chipului sub care se cade să apară în fața lumii, trubadurul.

 A fost mândru și- înconjurat de armate de discipoli, gazetărași dubioși, pictori păguboși, actrițe fără rolă, iubite (îndeobște ale altora) cetățeni ,popi, soldați,etc.- singur, extrem de singur.”

Acea caracterizare a ”curții ” lui Nichita e făcută cumva cu oareșcare sarcasm, nu avea cum să-l facă simpatic pe Tomozei, care considera că el nu are loc în acea curte, că în anturajul lui Nichita el e altceva, istoria lor de prietenie și solidaritate crescândă se consumase mult înainte ca poetul să devină statuia vie care era.

Pe unii din cei aflați în proximitate, Tomozei îi iubea sincer, cum era cazul lui Ion Drăgănoiu sau al Mariei Luiza Cristescu. De alții se ținea departe iar pe unii chiar nu îi suporta. Tomozei era, cum el însuși spunea, ” rău”, era un rău muntenesc mușcător, chiar îi plăcea ”să muște” în mod paradoxal căci imaginea dominantă era de domn delicat, politicos, adesea aiurit, pătruns de-ale sale, plăcut, amuzant, inteligent, fermecător.

Câinele din el ieșea deseori în scris, mai rar față în față dar viața în inamiciție îl consuma și de altfel i-a și scurtat, fatal, șirul zilelor. Este acesta însă un alt capitol al serialului nostru și merită să îl tratăm separat.Textul de mai sus era scris în 16 martie 1984, așadar la puțin timp după moartea lui Nichita, era scris cu slova îndurerării proaspete.

” Doar pentru mine el era numeros.

Existența lui dădea credibilitate oricăror ambiții năstrușnice; el,”activist al suferinței”, știa să viseze și niciodată n-a visat numai visele lui.Știa să râdă, să surâdă- mecanici și ele vetuste, astăzi mai greu de deprins. Părea” simplu”, comod, la-ndemână (își făcuse din casa lui, han) părea croit pentru o viețuire de un veac.

 A avut sănătate, frumusețe fizică, glorie timpurie (dar mai ales târzie) a avut femei și bani, ba chiar și câteva monede antice și, într-o vreme, o colecție de ceasornice.”

Aș  nota, răsfoind astăzi sutele de pagini legate de Nichita Stănescu pe care ni le-a lăsat Tomozei, capacitatea lui de trece peste inamiciții și chiar resentimente mai vechi, acordând fiecăruia locul său meritat, lăsând să glăsuiască obiectivitatea. Această atitudine nu ”i s-a întors”, fiind atacat adeseori fără motiv, cu inutile răutăți.Descriind crepusculul vieții lui Nichita, într-un anume fel anticipa tragic propria lui disoluție, care avea să culmineze cu acel 31 martie 1997 când, în ziua care era a aniversării prietenului Nichita, Tomozei moare absurd, la doar șaizeci de ani, după un infarct ca să zic așa banal, într-o boală cardiacă netratată, neglijată, ignorată și o pastilă de nitrogliceră absentă.

”Pentru a fi Poetul care-a ajuns să fie și-a ruinat, ordonat, sănătatea. S-a urâțit ( cu nu prea mult spor) nu ținea la glorie și lesne se despovăra de polenul ei depus pe tâmple, s-a lăsat prăduit de parale, s-a lăsat de femeile frumoase,  monedele le strângea, avar, spre a le dărui ori risipi, ceasornicele l-au părăsit și ele. Fiecare om care i-a fost apropiat( nu mai vorbesc de amici ori prieteni) are un Nichita al lui, numai al lui.

Aș putea fi altfel?”)

Știu, am promis poetului Virgil Diaconu să trimit mai puține fotografii, imagini, din mărturiile lăsate în Arhivă (pentru a ușura  sarcina tehnoredactării și a corecturii care îmi dau seama că e grea)  și uite că îmi e greu să aleg totuși din noianul de imagini. Am observat că ele sunt preluate de site-uri și de oameni care le difuzează de multe ori fără să mai menționeze sursa. Sursa? Umila sursă a ”prietenului” Tomozei căci totul devine cumva folclor, se transmite într-un vălmășag. Măcar de-ar asigura rămânerea între noi, a operei celor doi și a amintirii unei prietenii.

 Cleopatra Lorințiu

Februarie 2025