Când tocmai mă hotărâsem să fac un prelung excercițiu de umilință și de tăcere, fiindcă postările multora( inclusiv ale mele) pe FB îmi par prea mult o laudă de sine ( eu, eu, eu) poate că nu e nimic rău în asta,  rămâne posibilitatea de informare și conectare cea mai la îndemână, în fine, pentru ”vindecarea personală” îmi propusesem un exercțiu de retragere, de umilință chiar, iată că vine Adrian Grauenfels și prietenii de la Saga  și publică în apariția digitală ”Jurnal israelian” prezentarea dragului nostru Jean Jacques Askenasy la lansarea cărții mele ”Zboruri secrete”(ed.Ecou Transilvan) petrecută la recentul târg de carte bucureștean. Gata, s-a dus exercițiul de retragere și umilință, a dat năvală orgoliul căruia îi suntem cu toții supuși, robi.

Ceea ce este pentru mine tulburător, e citatul pe care academicianul s-a hotărât să îl citească în acel prilej .

Mă uitam, în timp ce el citea, la fețele cu expresii  gânditoare ale unor persoane prezente în sală, la privirea atentă a generalului Mihai Ionescu, la cea senină a Danielei Popescu, la  Eugenia Vasile care înainta pe intervalul dintre scaune și îl fotografia pe academicianul venit din Israel să marcheze cumva o carte în care palpită o legătură subtilă între România și Israel…la expresia sociologului Vasile Burtea așezat strategic în primul rând…Editoarea Nadia Farcas și scriitoarea Irina Airinei erau în stânga mea, nu le puteam vedea expresia, observam chipurile tuturor.Textul citit de domnul profesor Askenasy, neurolog de marcă internațională(omagiat cu câteva zile înainte la Academia Română), era ”Plantele abandonului”, și  cred că îi spunea fiecăruia dintre cei prezenți ceva, o aluzie la vreun eveniment din propriile vieți?  un exercițiu de singurătate și înțelegere, un mod de pune punct, o despărțire iminentă care aduna la un loc forța reamintirii și amărăciunile plecării.Și poate un mesaj mai ascuns, cum că nimic din ce facem bun și frumos nu este irosire ci depozit pentru căldură, prietenie, umanitate.