Poezii dintr-o iubire
Timpul vieții.Timpurile iubirii. Timp poetic.
O carte despre sentimente are nevoie, cred, de un final mai prozaic, mai sec, despovărat de emoții și poate explicativ. Așa simt în acest moment, în vara grea a anului 2024.
Întrebată într-un dialog ( altminteri, foarte stimulativ pentru mine) despre relația/căsnicia cu Gheorghe Tomozei, am găsit pe moment, din surprindere, desigur, câteva răspunsuri mai rotunjite sau mai ascuțite despre anii aceia care pe mine m-au marcat.
Răspunsurile se refereau la contextul în care drumurile noastre s-au intersectat, la dificultățile mari ale momentului, apăsătorii ani optzeci și la complicațiile de toate felurile care ne-au marcat viața. Era vorba acolo despre sărăcie, despre presiunea sistemului, despre spaima apropierii demolării blocului în care locuiam situat pe strada Clucer Udricani, în calea construcțiilor faraonice ale Bulevardului”Victoria Socialismului”, și finalizarea dramatică a acelor demolări, despre boală și aprehensiune, despre pierderea prietenilor și multe, multe altele.
De fapt, ne-a fost nouă ceva prielnic, atunci ? Nu.
Și totuși, după ce interviul (din martie 2023, deci la 38 de ani după momentele petrecute alături de Gheorghe Tomozei ) mi-a redeșteptat nu doar amintiri, nostalgii, dureri ascunse sau dimpotrivă, etalate, el mi-a deslușit cumva ce rezervă latentă de inspirație fusese acel răstimp, pentru amândoi, cum reușiserăm să sublimăm și durerea și bucuria.
Desigur, în niște poeme.
Să fi fost și ăsta rostul neștiut al întâlnirii noastre ? Mi-ar fi greu să dau un răspuns doar eu, când Gheorghe Tomozei a plecat din această lume (fizică, materială, și care se pare că l-a chinuit mult) de peste 27 de ani.
Sunt cifre, unora nu le spun nimic, sunt doar cifre.
Nicicând în vremea în care am fost alături, nu ne-ar fi trecut prin minte să scriem o carte de poeme, împreună!
Tomozei spunea că suntem diferiți, azi citind în continuitate poemele noastre, n-aș fi de acord cu asta.
Ne-am concentrat, fiindcă el a dorit așa, pe alcătuirea unei foarte frumoase ediții de Album Labiș, pentru care ne-am pus forțele alături și care prin voia ițelor vieții, ale intrigilor unora și ale acelui moment complicat, marcat politic de mărginire, constrângeri cu nemiluita, doar cu un an înainte de schimbarea de regim politic din 1989, a fost publicat fără semnătura noastră.Da, da, o carte fără autor!
Am avut un an de muncă nerecunoscută ca să zic așa, iar semnătura mea apare stingheră într-un singur loc, pierdută în noianul de manuscrise, fotografii, poeme, anchete literare.
A fost prețul plătit de curajoasa noastră căsătorie, mult criticată de unele persoane influente în gospodărirea veniturilor unor reviste ale uniunii scriitoricești. Cartea noastră avea să apară prefațată și dominată de numele criticului literar…Dana Dimitriu, șefă în acel moment, scriitoare recunoscută și fostă companioană a criticului Nicolae Manolescu, sub sigla revistei Secolul XX, revistă de literatură universală care nu avea nici în clin și nici în mânecă, s-o recunoaștem, cu tema Labiș. Se spune că ar fi fost o poliță pe care Dan Hăulică, aflat la cârma acesteia, voia să i-o plătească lui Ștefan Aug. Doinaș, publicând ceva gândit de Tomozei, considerat ”rivalul ”acestuia, grație poveștii amorului interzis, adulterin dintre Tomozei și soția lui Doinaș, balerina Irinel Liciu. Pare de necrezut și totuși… )
Cu ecoul acelor intrigi, răutăți și refuzuri sociale am rămas în minte. Întâmplări care m-au rănit atât de mult atunci, azi par doar niște crochiuri vagi, niște umbre ale trecutului.
Nici acum, de fapt, nu am gândit o carte de poeme semnată cu numele noastre.În schimb, reflectând mai mult la întrebările puse de Ionuț Vulpescu în dialogul nostru filmat din podcastul său ”Avangarda”( care de altfel a mai declanșat o carte, e vorba despre Laleaua Albă, alcătuită de el pe baza scrisorilor pe care i le-am încredințat, din Arhiva Tomozei, scrisorile de dragoste pe care balerina Irinel Liciu i le adresase lui Tomozei în anii 1967-1968) și la răspunsurile mele ciuntite de mine cu bună știință, mi-am dat seama că dincolo de întâmplări concrete, de amintiri evocate de unii sau de alții, de cele scrise și spuse pe file disparate, au rămas aceste poeme.
Ele sunt cumva scrise ca în oglindă, în acei ani, de fiecare în parte. Scrise cu pasiune, cu durere, cu bucurie și emoție, scrise de fiecare cu cât trăise așa încât viața se prelinsese în călimară și din călimară pe filele de hârtie: ale lui, rupte dintr-un caiet de dictando, ale mele, găsite la întâmplare, dezordonate și mult mai fragile, poate.
Publicarea unor dintre poemele mele s-a întâmplat în 1987 iar redactorul de carte era poetul Florin Mugur.Mare editor de carte și poet interesant, cu o evoluție demnă de luat în seamă, acesta reușise să treacă de la protecultismul minor al anilor 50 la subtilitatea existențială, profundă, a poeziei anilor optzeci.
Personajul era însă cumva tragic, iar Tomozei îl caracterizase ca atare :”Predominante sunt în opera poetului tonurile sumbre.”
Asta ar fi de fapt concluzia, iar Tomozei scrisese despre el .”Împalidat romantic de aspirațiile începuturilor literare, când invoca gustul lumii vegetale și exalta, din furtună, ivirea biruitoare a fulgerului, el și-a contrazis repede gestica și pseudonimul de două ori floral, regăsind în sine voluptatea de a deveni un receptacol al suferinței umane. ”
Acestea fiind spuse nu pot să nu evoc circumstanțele apariției cărții mele ”Aproape imaginară”(1987) care exulta de bucuria triumfală a maternității, de iubirea față de copii, ca imn al vieții. Eram cumva exact pe dos față de propensiunea lui către suferință și obscur.
Totuși Florin Mugur a suportat-o, mai greu și cu multe amânări dar a suportat-o. Realizam faptul că eram cumva cu totul altceva față de starea lui sufletească și literară. În vremea bună a căsniciei mele cu Gheorghe Tomozei ne întâlniserăm odată în patru, adică cele două familii, soția lui Florin Mugur, Iulia pe care el o diviniza și care avea o influență totală, absolută, asupra lui, era o făptură delicată, distantă și care emana nefericire. Aflasem că e bolnavă tare.
La apariția cărții, ca să îmi exprim recunoștința i-am dăruit un enorm buchet de orhidee, căci era iarnă grea, violete, superbe, spectaculoase, aduse cu mare dificultate de la Bankok, iar dânsa le-a aruncat spunând că urăște orhideele fiindcă ar semnăna cu sexul femeii!
Tot ce ținea de maternitate, de naștere, de procreare și de viață, îi repugna. Ne despărțea un pacific.
Doamna Iulia a murit și la puțin timp după, Florin Mugur însuși s-a sinucis fără să înțeleg dacă de boală, de durere sau de singurătate.
Sau de toate la un loc.
Asta nu o știa nici Tom, îl vizitase totuși până cu puțin înainte de tragicul moment, care-l adăuga pe Mugur unui șir de scriitori români precum Ilarie Voronca și Paul Celan .
Chiar cu puțin înainte de a trimite editurii aceste două plachete, mi-am înfrânt reținerea îndelungă și am deschis dosarul lui Tomozei pe care acesta scrisese ”Crina ” și în care se găsesc câteva zeci de scrisori și poezii ale mele, trimise lui pe tot parcursul relației noastre, chiar și în timpul în care locuiam sub același acoperiș! Unele scrisori sunt păstrate atât în original cât și în copie, dactilografiate ulterior de el, grijuliu și păstrator cum îi era felul de a fi.
Așadar restituirile vor continua la un moment dat, completând poate o poveste sau ca să mă citez pe mine însămi, un pic amar ”o întîmplare, atâta tot.”
Cleopatra Lorințiu
