https://www.youtube.com/watch?v=Ews-ikxaeuo Gabriela Manole Adoc şi Cleopatra Lorinţiu în timpul filmărilor pentru documentarul tv, în Expoziţia artistei de la Sala Palatului Parlamentului,Bucureşti,1997

Pescăruşii metalici (o întâlnire cu sculptoriţa Gabriela Manole-Adoc , 1997) .Tot mai multe voci care se pretind a fi “îndreptăţite”, pasă-mi-te de conjuncturi politice, încep să “atingă”, să denigreze, sa  ironizeze ori chiar să pună la colţ mari artişti contemporani.  Când la un moment dat citeam despre abuzurile de acest fel săvârşite în anii cinzeci la adăpostul “vigilenţei” sovietice ilogice, aceste excese ni se păreau fie ceva de coşmar (cum şi erau, au existat procese celebre de punere la colţ a marilor artişti!) fie cava atât de desuet încât părea irepetabil. Ce forţă politică ar fi putut să vină cu atâta primitivism încât să repete acele greşeli grobiene? Ce acoliţi şi-ar fi putut asuma oribila funcţie de “lichidatori”, comisari infatuaţi şi incapabili de ceva ei însuşi, biete cozi de topor în slujba unui sistem desuet, penibil şi incult, ruşinos şi inadvertent cu sfârşitul de mileniu.  Şi uite că sunt. Demolarea a devenit unul din felurile meniului politic de azi. “Demolarea” celor care sunt, care au operă, vii sau morţi, n-are importanţă. E folosit criteriul ”dacă a făcut ceva înainte”.   https://www.youtube.com/watch?v=HAhGBjO2gxM&t=175s 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acestui model incredibil pentru lumea civilizată din care pretindem c-am face parte i se subsumnează în general, oportuniştii. Aceia pe care-i veţi găsi lingând de zor în orice conjunctură, aceia care sar să-l sărute pe cel aflat la putere (vremelnică şi ea) în ochii camerelor de luat vederi cu prilejuri publice dar îl urăsc ba chiar îl sapă pe la spate şi care la prima schimbare de macaz, pactizează că adversarul devenind cârpă de şters praful de docilă, numită ziarist sau mai ştiu eu ce, “de curte”.

Nu odată am întâlnit mari artişti, scriitori, plasticieni, regizori şi muzicieni îndureraţi, scârbiţi (cuvânt deja compromis!) retraşi, dezamăgiţi pentru că măria-sa criticul, anonimul, Neica Nime şi-a permis să-l ironizeze, să-l terfelească niţel nu cu argumentele exerciţiului critic ci aşa, cam ca pe maidan. “Vina” acelor artişti era valoarea şi apartenenţa la un spaţiu românesc. (Nu seamănă oare cu “lichidarea” rapidă a întreprinderilor?) Intervenţii nefericite care au secondat marea expoziţie a lui Corneliu  Baba şi trecerea sa în eternitate, mi-au dat de gândit. Am provocat o discuţie cu doamna Gabriela Manole Adoc, mare artistă contemporană, sculptoriţă unică în peisajul nostru prin fineţea execuţiei şi subtilitatea ideii. Dumneaei i s-a reproşat “pe la colţuri”, fireşte, superbul monument din centrul oraşului Iaşi închinat Independenţei României (înlocuibil în viziunea unora , cu un moment închinat închinării la FMI) dar mai cu seamă faptul că la dezvelirea unui asemenea monument, întâmplată odată cu deschiderea anului universitar, fusese prezent şeful statului pe vremea aceea. Adică Nicolae Ceauşescu. Dacă pe doamna Adoc aceste reproşuri o miră şi o dezamăgesc, mie personal mi se par întrucâtva normale: o echipă de zgomote vrea să demoleze iute şi fără drept de apel marii artişti contemporani dar şi marile idei naţionale. Atenţie mărită. (1997,text publicat in cotidianul Ultima oră.şi reluat in cartea „O lumină suplimentară”.) Un dialog  cu Gabriela Manole Adoc realizat în 1997

– Doamnă Adoc, v-am remarcat prezenţa prin câteva expoziţii substanțiale  din ultima perioadă – la Muzeul Cotroceni, la Centrul cultural românesc de la Veneţia, în 95 la Roma, apoi la Maison d’Europe la Paris, în sfârşit retrospectiva impresionantă, aş zice de la Palatul Parlamentului din ’96. Sunt lucrări pe care vi le-aţi fi dorit să le faceţi şi nu le-aţi făcut?

– Da. De pildă judeţul Botoşani mi-a comandat un bust al lui Nicolae Iorga, l-au avizat dar din lipsă de bani, executarea s-a oprit. M-am ataşat de idee, pornită şi de la faptul că eu însămi sunt de prin acele locuri, m-am născut acolo, am locuit în Iaşi, tatăl meu era preot.

– Nu regretaţi faptul că aţi părăsit o Moldovă mai liniştită, poate mai conştientă de necesitatea respectării valorilor?

– Nu, nu pot să spun. Sigur că m-am dus des acolo, am donat de curând desenele Muzeului din Iaşi, e un mediu mai puţin ostil …

– Care sunt artiştii pe care i-aţi preţuit?

– În primul rând foştii mei profesori, Ion Irimescu şi Corneliu Baba. I-am avut profesori, o vreme la Iaşi. A fost o poveste … Tatăl meu a organizat activitatea de ridicare a unei biserici în Copou şi l-a cooptat drept colaborator pe Nicolae Iorga. El a contribuit cu 1 milion de lei în 1937 la ridicare acestei biserici, deci Iorga e unul din ctitorii bisericii. Arhitectura este a lui Ghica Budeşti, în stilul Bisericilor lui Ştefan cel Mare. Cu acea ocazie l-am cunoscut pe Corneliu Baba, în 1939. El a pictat atunci catapeteasma şi iconostasul, picturi de o mare frumuseţe. Eu eram elevă în perioada aceea, mi-a văzut lucrările şi m-a încurajat. Au venit anii războiului, am fost plecaţi în refugiu.Când ne-am întors m-am înscris la Belle Arte şi aşa l-am reîntâlnit, de astă dată era profesorul meu. Fusese angajat datorită profesorului Petrovici care era ministru şi era rudă cu unul din profesorii universitari pe care-l ştia tata foarte bine, era din eparhia lui. Corneliu Baba era foarte apreciat în Iaşi, lumea vedea în el un mare artist, în acea perioadă a făcut el “Şahistul” care a fost o lucrare cu faimă. După aceea a fost dat afară de la catedră, catalogat ca fiind “formalist şi cosmopolist”. Apoi a venit la Bucureşti

– Venind vorba despre acele distrugeri publice, ale acelor ani negri dumneavoastră, cum vedeţi acest moment al plasticii româneşti în care judecăţilor de valoare le iau locul criterii politice, bârfe sau pur şi simplu răutăţi?

S-au creat multe opere valoroase în acei ani… cine are curajul să recunoască acest lucru , să vorbească şi despre lucrurile bune care s-au petrecut mai cu seamă în materie de cultură, de apărarea patrimoniului, de valorificarea lui sau chiar de creaţie literară, plastică, muzicală, e etichetat imediat drept nostalgic.

Am trecut totuşi de clipa în care un artist putea deveni peste noapte “duşman al poporului?” sau nu?

– Din păcate trăim astăzi un timp în care s-a instaurat un mod superficial de a juca lucrurile. Ele nu trebuiesc amestecate. Faptul că acum intervine o nouă concepţie în viaţa noastră socială nu însemnă să negăm lucrurile bune care s-au făcut.

– Există artişti care exploatează totul într-o manieră anume ajung virtuozi într-un domeniu dar nu-l părăsesc niciodată, nu trec spre altceva. Dumneavoastră v-aţi adaptat mereu, aţi acceptat provocările materialelor diverse, ale modei , chiar.

  – Eu m-am adaptat totdeauna la material, la subiect. De pildă când am făcut Pescăruşii. Era anul 1965, e o lucrare în oţel inoxidabil nu turnat ci din foi modelate şi sudate iar în interior e o carcasă metalică din fier care să o susţină în cazul intemperiilor. A fost prima lucrare în oţel inoxidabil de la noi.

– Cum aţi ajuns să faceţi “Independenţa” din Iaşi?Specific faptul ca monumentul e semnat de dvs. si incadrat de basoreliefuri realizate de sotul dumneavoastra ,Gheorghe Adoc. – În anii ’77 s-a organizat un concurs pentru ridicarea a şapte monumente cu prilejul aniversării independenţei. Am câştigat concursul pentru Iaşi prin girul unui juriu valoros şi competent din care făceau parte printre alţii maestrul Irimescu, Horia Flămându, criticul Mircea Popescu

– În acest peisaj plastic caracterizat mai degrabă de tabere politice şi confruntări de interese decât de curente şi opinii credeţi că unii colegi s-au depărtat de dvs pentru că aţi făcut parte dintre acei artişti care au creat opere cu

adevărat naţionale?

– Cred că da. Mi s-a reproşat faptul că ,, Monumentul Independenţei ‘’a fost dezvelit în prezenţa soţilor Ceauşescu… şi-am fi noi vinovaţi … de independenţă. (Doamna Adoc surâde amar).

-Doamnă, sunteţi autoarea unor lucrări de artă monumentală de-a dreptul celebre. Mă gândesc doar la câteva din ele, cele care s-au fixat în memoria afectivă a unor generaţii de orăşeni : Tinereţea de pe Bulevardul Metalurgiei, Poezia de la Spitalul Fundeni, Independenţadin Iaşi, Pescăruşii din Herăstrău, cum vă priviţi lucrările?

– Ca pe nişte copii.

Gabriela Manole Adoc artist plastic .( n.14 noiembrie 1926 la Pleşani Botoşani-m.17 iulie 2002 Bucureşti)Lucrări de artă monumentală, sculpturi printre care „Independenţa” din Iaşi(în colaborare cu Gheorghe Adoc(n.1926), soţul artistei care a semnat bazoreliefurile de la baza statuii); Pescăruşii ( lucrare în oţel inoxidabil, Lacul Herăstrău;Tinerete (in Bulevardul  Metalurgiei; Bucureşti); Poesie ( Spitalul Fundeni ,Bucureşti); bustul lui Nicolae Iorga.