Semnal din lumea corporatistă/

teatrul azi, spre responsabilizare şi implicare

Cleopatra Lorinţiu

Un excepţional spectacol de teatru prezentat în Festivalul de la Avignon din acest an mi-a prilejuit o seamă de gânduri. Piesa aparţine unui autor german : Sub gheaţă («Sous la glace » de Falk Richter, tradusă excelent în franceză de Anne Monfort). Compania care l-a pus în scenă este Compagnie de l’Arcade,am urmărit spectacolul în micuţa sală de la L’ Entrepot la Avignon iar cei care s-au implicat sunt : regizorul Vincent Dussart şi actorii Xavier Czapla, Stéphane Szestak şi Patrice Gallet.Alegerea textului este de-a dreptul inspirată: un text acut contemporan, cu accese de inspiraţie largă, cu ironie, tragism şi cinism, cu poezie şi umor, cu sfâşietoare responsabilitate.

Scriitorul Falk Richter, născut la Hamburg în 1969 este unul din proeminenţii autori şi regizori ai acestui timp, şi din 1994 lucrează cu multe teatre contemporane precum Deutsches Schauspielhaus Hamburg, Schauspielhaus Zürich, Schauspiel din Frankfurt, Schaubühne Berlin, Maxim Gorki Theater, Opéra de Hambourg, Opéra National d’Oslo, Toneelgroep Amsterdam,Théâtre National de Bruxelles, la Ruhrtriennale, festivalul din Salzbourg şi cel d’Avignon.Printre piesele sale cele mai jucate : Dieu est un DJ, Electronic city, Sous la glace şi Trust.Piesele sale sunt traduse în mai bine de 30 de limbi şi jucate în întreaga lume.

E vorba despre aşa-zisul climat corporatist dintr-o societat de audit în care se stoarce totul din angajat, e folosit până la epuizare, stors ca o lămâie pentru ca mai apoi, când ajunge deja un om epuizat să fie dat afară şi dispreţuit. Conflictul se plasează într-o societate de audit iar cei trei bărbaţi au, ca să zic aşa, partituri bine proporţionate, egal împărţite : chiar dacă eroul principal, eroul nostru ca să zic aşa în care se vor recunoaşte probabil milioane de spectatori este Jean Personne, un Ion Nimenea, cel care de la început a avut un destin aiurea, neuiubit de părinţi, neobservat de toţi, fără evenimente, fără fericiri temporare, fără nimic.

Jean poate fi oricare dintre noi, ambiţiile sale se vor fi concentrat pe ascesniunea în această societate corporatistă, în locul său de muncă în care practic el a dat « tot !» , fără urmarea recunoştinţei sau a respectului căci vai, e deja «  bătrîn » deci, conform normelor nescrise dar deja asimiliate ale acestei societăţi, demn de dispreţ, bun de virat, cu precauţii şi şiretlicuri, cu stratageme adaptate,e-adevărat, nu oricum, dar bun de dat afară.

Ieşire din sistem.

Fără să exagereze cu iotă măcar, scriitorul a pus în dialoguri această realitate jeunistă a noii lumi, atât de diferită de lumile anterioare, de gândirea străveche de pe toate continentele : aceea de a-ţi preţui bătrânii, oamenii cu experienţă, de a-i respecta şi de a afla cât mai multe de la ei. Ar fi aceasta, şansa fiecărei societăţi de a evolua, logic.

Noul mecanism corporatist a venit cu o viziune făurită la întâmplare pe baza unor precepte consumiste : mai cu seamă acela de a folosi omul ca pe o unealtă, fără remuşcare, fără suflet, fără sentimentalisme , fără milă.

Acum, să revin la inteligenta abordare a lui Vincent Dussart, tânărul regizor care s-a înhămat la o asemenea intreprindere. El ni-l a aduce pe Jean Personne de la început, chircit aproape gol, într-o poziţie fetală, aceea a venirii pe lume într-o societate care nu-i va da mare lucru şi într-o viaţa în care va fi « personne » ,adică nimeni .

L-aş caracteriza drept excepţional pe Xavier Czapla, un actor care respiră emoţie, fragilitate şi inteligenţă, fineţe în expresie şi nespus de mult suflet. Mi-l aduce aminte pe Bernard Giraudaud,cu acea fragilitate tulburătoare sub care se ascunde precum sub o mască, o amărăciune pozitivă, un licăr de speranţă. ( Într-o discuţie amicală după spectacol am aflat că trei din cei patru implicaţi în spectacol au rădăcini est-europene : Xavier Czapla are rădăcini poloneze, Stéphane Szestak ar avea o ascendenţă ucraineană şi Vincent Dussart însuşi nu e departe de lumea ungurească. Aceasta e doar o paranteză, dar ne poate uşor învăţa ceva despre normalitatea spiritului european, despre amestecul de influenţe care nu poate să dea decât ceva foarte bun, subtil, interesant.)

Versiunea regizorală semnată de Vincent Dussart ,în care apar interludii de chitară interpretate de unul dintre actori, strapontine muzicale, treceri line de la disperare la umor, de la deriziune şi cinism la fragilitate şi sensibilitate.

Actorii sunt toţi excelenţi şi mă aştept să-i văd în curînd fie în mari spectacole fie în mari filme. O venire a loc în spaţiul teatral românesc, favorizată de Institutul Cultural Francez sau poate de Ministerul Culturii ar fi ceva de visat …

Sunt puţine piesle de teatru şi montările care să fie atât de ancorate în grijile şi deziluziile prezentului, în lumea societăţilor actuale, a companiilor care s-au dezvoltat cu bune şi cu atîtea rele peste tot în lume. Promovând nu odată, un spirit de « capitalism sauvage » , o deteriorare a relaţiilor umane, a raporturilor din firmă, a relaţiei acestor oameni cu societatea….

La noi, la români, o tânără a murit la Bucureşti de oboseală, urmare a ambiţiei ei nemăsurate de a fi performantă la locul ei de muncă, muncind fără limite şi la francezi într-o mare firmă de telefonie nu ştiu câţi oameni s-au sinucis. În Europa de Vest , oameni care au claca, bat acum străzile cu minţile tulburate sau dorm sub poduri sau cerşesc la colţ de stradă numai pentru că nu au putut să se adapteze şi ,în general nenorocirile au venit una după alta : un şomaj, apoi o imposibilitate de inseeţie, apoi un divorş sau părăsire de toţi apoi singuratatea, depresia, alcolul, drogul apoi hoinăreala fără ţintă, eşecul…

Oare ce vrea cu noi societatea contemporană şi dacă acesta este traseul normal, pe măsura tehnologizării şi diversificării producţiei. Este acesta preţul pentru efort şi globalizare ?

Cât umanism mai rămâne din noi după ce am fost deja înghiţiţi de ritmul şi maniera de a fi a marilor companii ?

Ieşi de la « Sous la glace «  cu aceste gânduri în cap. Jean Personne este mereu «  sub gheaţă «  , în metaforă, în îngheţare, în însingurare .Captiv. Nimeni.

Bravo acestei echipe care-ţi oferă un spectacol de te înfiori şi te melancolizezi. Dar, în final, gândeşti.