Fiindcă am tot scris în ultimii ani despre Nichita şi Tom, despre prietenia lor, o lecţie de frumuseţe de viaţă şi de iubire de literatură, fiindcă am tot accentuat tulburătoarele coincidenţe cum ar fi aceea că ziua de naştere a lui Nichita, acest 31 martie a fost chiar ziua morţii lui Gheorghe Tomozei, la o distanţă în timp de 14 ani , la un moment dat am resimţit povara întâmplărilor povestite, povara evocării în sine.

Există atâtea feluri de a ne aminti poeţii, iar pe Nichita mai cu seamă, şi-l amintesc atâţia. Există apropierea de operă, eseul, fireşte. Există simpla murmurare sau recitire a versurilor şi scrierilor sale. Există această « anecdotică » în care cădem cu toţii mai cu seamă fiind vorba despre un personaj fără pereche, un histrion genial, un om spectacol fără pereche pe care toţi îl urmăreau cu sentimentul că sunt în prezenţa geniului , că li se întâmplă să fie prezenţi la o întâmplare de viaţă fără egal.

Eu cel puţin am avut în prezenţa lui Nichita Stănescu, acest sentiment al unicităţii clipei. Fie şi în clipele care păreau cele mai banale . De pildă. Era un sfîrşit de februarie, gri şi mohorât în toate.Aşteptam chiar în faţa Uniunii, peCalea Victoriei, lângă grilajul de fier.

E antipatic să aștepţi mai ales când e urât afară şi n-ai de ce să te sprijini. Te uiţi la trecători , te uiţi la cer, te întoci în dreapta, te întorci în stînga. Nichita iese cu Dora agăţată de braţul lui drept. Se uită la mine cu tâlc, oarecum ghiduş şi suspinând , zice «  melancolic cornul sună… »

Nu ştiu de ce exact amintirea asta îmi răsare acum , când răsfoiesc manuscrise pe care şi-a aşternut slova,când mă uit la poze de-ale lor , pînă şi desene, unele din ele sunt făcute cu pix cu pastă albastră !  şi prefigurează cine ştie ce decor fantezist pentru cine ştie ce îndrăzneaţă întreprindere a viitorului, decoruri imposibile pentru spectacole inexistente.

Le am pentru că Tom, prinţul Tom în haina lui de velur negru, cu pleopele lui umbroase clipind complice şi vorba lui adeseori iute ca ardeiul roşu , le-a adunat şi le-a ţinut ca pe nişte odoare sfinte. Iară prinţul nu le-a putut folosi pe toate, chiar pe toate, în Albumul memorial Nichita Stănescu pe care l-a scos la un an de la moartea prietenului său.

Ce lucrare îndurerată a fost acest Album, în care ei se întâlnesc atât de dureros şi de altfel. Altfel faţă de splendida Carte de citire, carte de iubire, o alcătuire ludică şi fără egal, o carte pe care şi-au aşezat numele alături.

Acest Album în care Tom şi-a pus toată iubirea, tot talentul şi toată durerea.

Chiar şi “anecdotica “ e povestită cu un farmec şi suav anapoda ( ăsta era titlul unei cărţi de versuri de Gheorghe Tomozei ).

Aş cita însă dintr-un text scris de Tom, aniversarea din 31 Mart 83, deci la aniversarea zilei lui Nichita în anul morţii sale.

« Aşa te văd acum, în cerdacul conacului din Piaţa Amzei (era să zic Mirceşti) privind ninsoarea galeşă în care se închide eroul unei proze de-a ta, copacul Gică şi, privind turlele de tablă ale Bucureştilor (era să zic ale Iaşului) acoperind palate geometrice (era să zic bojdeuci) aşa te văd, gândind şi …dictînd. Fiindcă de 20 de ani îţi dictezi versurile scrise în prealabil în meninge cu caligrafia ta fumegând cristale, dictatorule ce eşti, şi tiranule,incomod Commodus. Nerone…alb , Caligula cu înclăţări de şindrilă. »