De la dictatură şi război,spre democraţie.Un drum plin de dificultăţi.

 (interviu cu Excelenţa Sa , dl. Adel Murad ,Ambasador Extraordinar si plenipotentiar al Republicii  Irak in Romania) 

Cleopatra Lorinţiu : Excelenţă, aţi avut acum ceva vreme, bunăvoinţa să punctaţi pentru noi, într-un serial de televiziune numit „Luminile Islamului,” câteva idei legate de prezenţa esenţială şi definitorie a islamului în viaţa popoarelor.Pentru a completa cumva aceste reflexii, spuneţi-ne ce s-a întâmplat în această perioadă din urmă, cu credinţa, în ţara dvs. În aceata perioadă dificilă pe care a traversat-o Irakul, perioadă care a urmat dictaturii lui Saddam Hussein în care a avut de asemenea, enorm, de suferit. 

Adel Murad : Irakul a traversat o perioadă critică, generată de escaladarea violentei sectare, ca urmare a extremismului religios practicat de organizatia teroristă Al-Qaida, care nu acceptă opinia celuilalt… Astfel se face că, după prăbusirea regimului Saddam Husein, la data de 9 aprilie 2003, si ocuparea Irakului de către fortele americane, Al-Qaida s-a aflat în fata oportunitătii uriase de a intra în Irak si a-si regla conturile cu Statele Unite ale Americii, dar si cu poporul irakian, frontierele irakiene fiind lipsite de orice pază. Al-Qaida a comis primul atentat la data de 18 august 2003, asupra sediului ONU din Bagdad, provocând moartea sefului misiunii, Sergio de Mello, împreună cu 22 de functionari ai săi si rănirea altor 100 de functionari internationali si locali, aflati în clădire în momentul atacului. Acea operatiune a însemnat prima declaratie de război împotriva poporului irakian, care aspira la un Irak democratic, tolerant, nou… Islamul al cărui stindard îl flutură Bin Laden nu este Islamul adevărat, tolerant, la care chema Profetul Muhammad în urmă cu paisprezece secole. La sfatul Profetului, primul grup din rândul adeptilor săi a emigrat în Abisinia crestină, dincolo de Marea Rosie, pentru a se salva de dusmanii noii religii. Iar astăzi, Al-Qaida îi ucide pe crestini, considerându-i eretici… Al-Qaida dispune de baze active în Irak, Arabia Saudită, Iordania, Algeria, Afganistan, Pakistan, precum si în alte state. Al-Qaida încearcă să submineze Islamul, în numele Islamului. Există unii seici din moschei care instigă tinerii înarmati la moarte zadarnică sub pretextul obtinerii fericirii eterne cu fecioarele din paradis! Dictatorul Saddam Hussein le-a creat o bază de actiune în Irak, pentru a-i sustine regimul si a stopa activitatea fortelor democratice care plănuiau debarcarea sa. După căderea lui Saddam, acele forte obscure au iesit la suprafată în Irak, primind ajutoare substantiale din partea unor organizatii islamiste care finantează terorismul, din lumea arabă, în special din unele tări ale Golfului. Poporul irakian si  fortele sale democratice se luptă astăzi cu Al-Qaida prin toate mijloacele, pentru a înfrânge terorismul si a instaura pacea socială si toleranta în rândul irakienilor, respectarea crestinilor si a locuitorilor originari ai Văii Mesopotamiei.

Cleopatra Lorinţiu : Biografia dumneavoastră a fost una cu totul excepţională. Să recunoaştem : în lumea contemporană puţini ambasadori au fost în viaţa lor partizani pentru libertatea poporului lor, dizidenţi, ziarişti pentru ca apoi să intre în lumea diplomatică. E evident însă că toată această biografie constituie un avantaj în abordareaactivităţii dumneavoastră de ambasador. S-a întâmplat să aveţi contacte acum, ca ambasador, cu foştii dvs.prieteni ?

Adel Murad : Relatiile mele cu vechii prieteni de luptă si din politică nu au încetat niciodată. Eu nu am părăsit activitatea politică pentru a intra în diplomatie. În cele mai multe dintre tările Orientului Mijlociu si, în special, în Irak, există o solidă interdependentă între diplomatie si politică. Eu am venit din lumea politică în cea diplomatică, dar nu am constatat vreo schimbare radicală. Pe vremea dictaturii, am activat ca reprezentant al opozitiei în multe state si am stabilit numeroase relatii cu ambasadori si diplomati, în perioada 1976-2003. Relatiile mele cu camarazii din conducerea poporului kurd din Irak nu au fost întrerupte, eu fiind si în prezent membru al Biroului Politic al Uniunii Patriotice din Kurdistan, secretarul acestui partid fiind Presedintele Republicii Irak, Jalal Talabani, de care mă leagă vechi relatii, datând din anul 1975, când am fondat împreună Uniunea Patriotică din Kurdistan, pentru a opune rezistentă regimului Saddam Husein, în colaborare si coordonare cu diferite forte democratice irakiene. Lupta mea îndelungată a fost încununată de căderea dictaturii, la 9 aprilie 2003, cu sprijinul comunitătii internationale, pentru edificarea unui stat democratic federal, tolerant, unit.

Cleopatra Lorinţiu : Anii în care aţi fost aici ambasador au fost şi anii unor transformari radicale în Irak. Ne-aţi putea creiona în clipa de faţă etapa exactă politică şi socială în care este Irakul ?

Adel Murad :Am prezentat scrisorile de acreditare Presedintelui Ion Iliescu, la data de 19 octombrie 2004, si, din acel moment, în Irak au avut loc o serie de evenimente, cel mai grav fiind escaladarea violentei sectare între diferite grupuri ale poporului irakian, ca urmare a ingerintelor din exterior. Această situatie a condus la alungarea a mii de familii irakiene de la căminele lor. Dar datorită eforturilor depuse de Primul-ministru, domnul Nuri Al-Maliki, împreună cu fortele armate irakiene si triburile irakiene patriotice, a fost eliminat acel flagel social care era pe punctul de a distruge în totalitate Irakul. Spre sfârsitul anului 2007, actele reprobabile de violentă sectară au scăzut în intensitate si, tot atunci, a fost semnat acordul privind retragerea trupelor americane si străine din Irak, urmând ca, la data de 31 decembrie 2011, ultimul soldat străin să părăsească Irakul, după ce au sprijinit efectiv poporul irakian la înlăturarea dictaturii care a stăpânit tara vreme de trei decenii întunecate. În continuare sunt depuse eforturi sustinute în vederea scoaterii Irakului de sub incidenta Capitolului VII din Carta ONU, sub care a fost plasat în anul 1990 de către Consiliul de Securitate, care considera statul irakian o amenintare la adresa securitătii si păcii internationale. În consecintă, Irakul a fost privat de toate prerogativele unui stat independent. Rezolutia a fost emisă după ocuparea de către Saddam Husein a statului vecin, Kuweit, la data de 2 august 1990, fără nicio justificare, ci doar pentru a-si satisface pofta de expansiune. Înainte de aceasta, Saddam si-a târât tara într-un război zadarnic care a durat 8 ani, împotriva celuilalt vecin, Iranul, conflagratie în care si-au pierdut viata peste un milion de cetăteni din ambele tări si care a provocat pagube economice estimate de către institutiile ONU la 300 de mii de miliarde de dolari, fără a mai lua în calcul dramele sociale care s-au abătut asupra celor două popoare musulmane prietene, iranian si irakian. În prezent, Irakul traversează o etapă istorică extrem de sensibilă si periculoasă. Alegerile democratice care s-au desfăsurat în deplină libertate la data de 7 martie 2010 au scos în lumină blocuri politice nesectare, ceea ce înseamnă că Irakul a depasit epoca sectarismului, listele câstigătoare fiind cele de mai jos. 1/ Lista Statului de Drept, condusă de Primul-ministru în exercitiu, Nuri Al-Maliki, care reunste siiti si suniti.

Adel Murad , în perioada în care a fost Ambasadorul Irakului în România, invitat în emisiunile Cleopatra Lorinţiu.

2/ Lista Natională Irakiană, în fruntea căreia se află dr. Ayad Allawi, siit de orientare liberală, apropiat de Occident si SUA. Lista, care concurează cu prima, cuprinde siti liberali si suniti liberali si extremisti si, de asemenea, un număr de sustinători ai fostului regim Saddam Husein. 3/ Lista Coalitiei Nationale Irakiene, al cărei lider este un tânăr din cunoscuta familie de clerici Al-Hakim. (Această a treia listă este puternică si ostilă rămăsitelor fostului regim. Majoritatea candidatilor acestei liste sunt siiti sprijiniti de Iran. Tânărul cleric Muqtada Sadr îsi exercită influenta asupra acestei largi aliante. ) 4/ Lista Aliantei Kurde vine să realizeze echilibrul politic irakian, domnul Jalal Talabani, fiind un presedinte activ al acesteia. Toti membrii săi sunt kurzi, la care se adaugă un număr de crestini asirieni si turcomani. Formarea noului guvern nu poate avea loc fără colaborarea si alierea cu această Listă care reprezintă un sfert din cei 325 de membri ai Parlamentului. Această aliantă crede în federalism, în existenta Regiunii Kurdistan într-un Irak democrat unit. Kurzii nu cred în separarea de Irakul bogat în resurse, cel de-al doilea mare producător de petrol din lume. Este demn de mentionat că rezervele de petrol ale Irakului sunt estimate la aproximativ 298 miliarde de barili, adică cele mai mari din lume, depăsindu-le pe cele saudite. Se preconizează ca în anul 2014 Irakul să exporte o cantitate de petrol de 11 milioane de barili pe zi.

Cleopatra Lorinţiu .În calitate de ambasador aţi pledat de multe ori pentru atragerea investitorilor români către ţara dumneavoastră,, explicând chiar avantajele unor investiţii posibile făcute mai ales în nordul Irakului.

Adel Murad : Încă de la prezentarea scrisorilor de acreditare, am actionat în mod constant pentru atragerea companiilor românesti să investească în Irak. Am primit sute dintre acestea pentru a le stimula să activeze în Irak, asa cum lucrau în anii ’80. Guvernul irakian a decis să acorde facilităti societătilor românesti pentru a face investitii în Irak, dar acestea nu au putut depăsi ezitarea, nejustificată, de a se deplasa în Irak, asa cum au procedat companiile din Turcia, China, Japonia, Franta, Coreea-de-Sud, Emiratele Arabe Unite, Egipt, Siria, Iordania, SUA, Iran, Cehia sau Serbia. Este regretabil că găsim doar un număr infim de oameni de afaceri români, în pofida primirii lor călduroase, în virtutea vechilor relatii economice dintre cele două tări, Irak si România, care datează din anul 1958. România a fost alături de poporul irakian în momentul eliberării Irakului, în anul 2003, trimitând bravii săi soldati pentru a contribui la instaurarea securitătii în Irak. Totodată, a avut curajul de a anula 80% din datoriile irakiene, desi nu este membru al Clubului economic de la Paris. În ultima perioadă, firmele românesti au început să se îndrepte spre Kurdistanul irakian, zona de nord a tării care se bucură de liniste, pentru a investi. Printre acestea, Compania Blue Air.

Cleopatra Lorinţiu :Ani de zile s-au purtat discuţii contradictorii asupra conceptului de Mare Orient Mijlociu Extins( sau cel de BMENA, The Broader Middle East and North Africa) un concept afişat de anumiţi analişti şi utilizat în politica internaţională. Dacă orientul are fără îndoială unele caracteristici comune (legate de cultură, de comportament ) există diferenţe atât de mari încât adeseori utilizarea conceptului este hazardată. Ce credeţi despre acest concept de geopolitică?

Adel Murad : Conceptul de Mare Orient Mijlociu este mai degrabă unul politic decât geografic. Instaurarea păcii în Orientul Mijlociu nu poate fi realizată fără rezolvarea problemei poporului palestinian. Solutia ideală constă în recunoasterea a două state alăturate, pasnice – Palestina si Israel – cu frontierele din 5 iunie 1967, adică înainte de ocupatia israeliană a teritoriilor palestiniene arabe.  Abia după rezolvarea acestei probleme s-ar putea vorbi de Marele Orient Mijlociu, pe baze tolerante, democratice, în care toate statele să se recunoască reciproc, pentru crearea unei noi stări, de democratie, în Orientul Mijlociu, care nu a mai cunoscut pacea de o sută de ani încoace… III :Problema Kurdă Cleopatra Lorinţiu : Tragică şi impresionantă, istoria poporului kurd reprezintă una dintre nedreptăţile cele mai mari ale istoriei contemporane. Vorbiţi-ne puţin despre evoluţia Kurdistanului irakian şi despre actuala etapă parcursă.Ştiu că sunteţi apropiat de Institutul kurd din Paris, pe care am avut şansa să îl vizitez şi să fiu aproape de mulţi dintre promotorii săi.Azi, când vă adresez aceste întrebări este 16 martie şi se comemorează a 22- de ani de la Martiriul de la HALABJA.Institutul kurd din Paris aduce azi, omagiul său, celor mai bine de 5000 de kurzi ucişi de gazul chimic. Asemenea momente nu trebuie uitate niciodată, ele trebuie cunoscute astfel încât să nu mai fie posibilă reeditarea unor asemenea masacre.Vorbiţi-ne vă rugăm despre identitatea kurdă, despre istoria acestui popor, felul în care s-a împotrivit dictaturii lui Saddam Hussein şi felul în care trăieşte azi într-un Kurdistan irakian. Profit de acest moment spre a marca apropierea Anului Nou Kurd la 21 martie, un moment plin de semnificaţii şi important pentru kurzii din toată lumea. Adel Murad :În zorii zilei de 16 martie 1988, avioane de luptă irakiene au decolat de pe aeroportul din Kirkuk, încărcate cu bombe chimice interzise pe plan international, si au distrus, fără vreo avertizare, un oras linistit, Halabja. În numai câteva minute, gazele otrăvitoare au omorât peste cinci mii de copii, femei si bătrâni, care s-au transformat pe loc în corpuri inerte.Gazele toxice au provocat moartea a sute de mii de animale domestice si păsări, au contaminat apele, aerul si culturile. Acea otravă nu a încetat să provoace până astăzi mii de cazuri de cancer în rândul locuitorilor din Halabja si din orasele apropiate. Cleopatra Lorinţiu : Dar locul şi povestea kurzilor în istorie este una din pasiunile dumneavoastră, ştiţi atât de multe încât cu greu am putea condensa aici, în paginile de revistă istoria poporului kurd. Totuşi …  Adel Murad : Irakul are în componenta sa o a doua principală nationalitate după cea arabă, kurzii, care reprezintă 25% din populatia tării . Ei locuiesc din cele mai vechi timpuri în zona muntoasă din nord (orasele Erbil, Suleymania, Kirkuk, Dohuk, Khanaqin, Sheikhan, Doz, Kafri). Kurzii au o istorie îndelungată, care se întinde de-a lungul a mii de ani. Zona lor, Kurdistanul, a fost, vreme de cinci secole, scena unor lupte permanente între Imperiul Otoman si Imperiul Iranian Safavid. Limba pe care o vorbesc, limba kurdă, face parte din familia indo-europeană. Poporul kurd, conform dovezilor istorice si antropologice, precum si studiilor de specialitate, face parte dintre popoarele indo-europene (ariene), care au populat zona de mii de ani, fiind numiti mezi. Limba lor apartine ramurii limbilor iraniene vechi. Kurzii sunt mentionati de către istoricul grec Xenofon (427-355 î.Ch.), pentru tenacitatea si rezistenta lor, manifestate în timpul campaniei lui Alexandru Macedon în Orient. În dictionarele arabe, cuvântul îi defineste drept locuitori ai muntilor, iar Xenofon i-a denumit ”karduchi”, cu ocazia trecerii prin zonă a armatei romane (400 î.Ch.), pe care au atacat-o. În zorii Islamului, se vorbeste despre kurzi si despre aderarea acestora la valorile noii religii islamice, ei fiind iniţial, adepti ai zoroastrismului înainte de sosirea musulmanilor în Kurdistan. Unii dintre ei au îmbrătisat celelalte credinte monoteiste care predominau în Kurdistan, crestinismul si iudaismul. Cel de-al patrulea calif, Imamul Ali Ibn Abi Talib, face o referire la kurzi într-una din scrisorile sale adresate guvernatorului Irakului, numindu-i kurzii din nord si anume populatia din nordul lantului de munti si podisuri Hamrin (la sud de actualul oras Kirkuk).  Kurzii au stabilit legături cu popoarele vecine – arabi, persani, azeri, turci, tadjici, beluci, asiro-caldeeni – civilizatiile, culturile si obiceiurile întrepătrându-se de-a lungul istoriei, în mod normal, alteori în războaie sau cu ocazia schimburilor comerciale. La jumătatea sec. al XII-lea, se ridică în războiul împotriva cruciatilor figura proeminentă a conducătorului islamic Saladin Ayyubidul, unul dintre cei mai mari suverani din istoria Islamului, cunoscut ca eliberator al Ierusalimului, personalitate istorică cu care arabii si musulmanii se mândresc deopotrivă până astăzi. Kurzii au fondat statul ayyubid în Siria si Egipt. Legendarul Saladin s-a stins din viată în anul 1193, în Siria, si a fost îngropat în Moscheea Omeyadă de la Damasc, pe mormânt fiind mentionată originea sa kurdă. Multi alti comandanti kurzi au fost îngropati în Kurdistan, în Siria sau Egipt. În Iordania si Palestina, există sute de familii palestiniene care se mândresc cu rădăcinile lor kurde. În Siria, de asemenea, trăiesc peste două milioane de cetăteni de origine kurdă, concentrati în zonele Alep, Damasc, Hama. Cât despre populatia Kurdistanului irakian, care face parte din natiunea kurdă – împărtită în prezent între Turcia, Irak, Iran si Siria – aceasta a suferit de nedreptate si asuprire vreme îndelungată, în special în sec. al XVI-lea, pe vremea celor două imperii, otoman si safavid, privată de libertate si de celelalte drepturi naturale.  Cleopatra Lorinţiu : Dar cum a început de fapt aşa zisa « problemă kurdă » ? Această interesantă incursiune în istorie este binevenită, ne ajută să înţelegem rădăcinile adânci aledificultăţilor prin care trece şi astăzi poporul kurd. Adel Murad : Problema kurdă a apărut, cu claritate, în epoca modernă, odată cu ciocnirea dintre cele două imperii, safavid si otoman, în anul 1514, în bătălia de la Chaldiran, o confruntare sângeroasă dar nedecisivă, care s-a soldat, printre altele, cu împărtirea regiunii Kurdistan, în mod practic, între cele două state. Înainte de anul 1514, în Kurdistan fiintau emirate independente conduse de familii latifundiare influente, ocupate cu problemele lor interne, dar tratamentul necorespunzător aplicat de sahul safavid Ismail si deosebirile religioase au condus la alăturarea acestora la statul otoman, pe lângă eforturile depuse de Mulla Idris Al-Badlisi (provenind din Kurdistanul turc), care a jucat un rol important în acest sens. Astfel că, în urma bătăliei de la Chaldiran, majoritatea teritoriilor Kurdistanului au trecut sub dominatia otomană, altele mai mici sub dominatia safavidă (Kermanshah, Luristan, Elam din Iran si Khanaqin, Hamrin si Mandeli din actualul Irak). În anul 1515, Mulla Idris a fost autorizat de către sultanul otoman să încheie un acord cu emirii kurzi, care să includă recunoasterea de către statul otoman a suveranitătii acelor emirate asupra Kurdistanului si mentinerea regimului ereditar, precum si sprijinirea Istanbulului în caz de invazie sau atac – în schimbul unor taxe anuale plătite de emirate (Butan, Baban în Sulaymaniya, Diyar Bakr) ca simbol al subordonării fată de statul otoman – participarea, alături de oastea otomană, la luptele împotriva rusilor, iranienilor sau balcanicilor si pomenirea numelui sultanului, de la amvon, la rugăciunea de vineri. În anul 1555, cele două imperii, otoman si safavid, au încheiat un acord bilateral cunoscut sub numele de ”Amasya”, acesta fiind primul tratat oficial dintre cele două state, în baza căruia a fost consfintită împărtirea Kurdistanului în mod oficial, cu stabilirea frontierelor, în special în provincia Shahrzor (care include astăzi Kirkuk, Sulaymaniya, Halabja, Zigear, Doz, Kosinjak, Akra, Erbil) si Qaris, Hakari, Bayzid, Diyar Bakr (zone kurde din Turcia de astăzi). Aceste acorduri au fost urmate de altele, după cum urmează: Tratatul pentru stabilirea granitelor din 1639 între sahul safavid Abbas si sultanul otoman Murad al IV-lea, document ce a confirmat Tratatul Amasya referitor la hotarele dintre cele două imperii, adâncind problema kurdă, apoi alte tratate în 1823 si 1847, Acordul de la Teheran (1911) si Acordul de la Istanbul (1913) pentru trasarea granitelor între cele două state, iranian si otoman, urmat de Protocolul de la Istanbul, din acelasi an. Toate aceste tratate au consfintit împărtirea Kurdistanului în mod nedrept si fără consultarea populatiei din zonă. Problema kurdă s-a complicat de la o zi la alta si, mai ales, după răspândirea ideilor de eliberare natională arabă, kurdă, armeană si azeră în Orient. La începutul sec. al XIX-lea, tările europene au început să stabilească contacte cu Kurdistanul, atât prin intermediul călătorilor străini, al comerciantilor în căutare de bogătii, de aur si mătase în Orient, al misionarilor germani, francezi, englezi si rusi, dar si prin unele consulate precum cele de la Tabriz, Istanbul, Teheran, Alep sau Damasc, cele mai importante fiind cele britanice, ruse, franceze si, ulterior, americane. Orasul Cairo a devenit un centru important pentru propagarea spiritului national kurd si tot aici a apărut si primul ziar kurd, în sec. al XIX-lea. Toate aceste misiuni europene au exercitat un rol important în instigarea tinerilor nationalisti si a liderilor tribali kurzi împotriva Imperiului Otoman si apoi a celui iranian, pentru dobândirea drepturilor lor nationale, cele două state nereusind să-si extindă dominatia asupra Kurdistanului din mai multe motive: rezistenta kurzilor fată de guvernatorii care au condus prin fortă si impunerea de numeroase taxe, sosirea vestilor despre Renasterea Arabă si miscările de emancipare a popoarelor, dar si topografia complexă a Kurdistanului si apărarea eroică de către kurzi a teritoriilor si bunurilor lor. Putem afirma că intensificarea conflictului international în Orientul Mijlociu, în special între cele două puteri, britanică si rusă, a avut un impact negativ asupra viitorului poporului kurd, caracterul regional al problemei kurde devenind international, astfel: 1/ Contactul timpuriu stabilit de Rusia cu kurzii prin Consulatul de la Tabriz a provocat îngrijorarea guvernului britanic fată de ambitiile expansioniste ruse si teama ca aceasta să nu se întindă până în Mesopotamia. Compania Indiilor Orientale (britanică) a reprezentat cel mai important centru de culegere a informatiilor despre zonă, după cum au existat tentative franceze de pătrundere în Kurdistan prin expeditiile misionare. Putem sustine că America a fost prezentă în zonă, contrar pretentiilor sale de aplicare a principiului ”Monroe” de neimplicare în probleme politice în afara Statelor Unite. 2/ Tentativele kurzilor de a se apropia de străini, în special de britanici, la începutul sec. XX, în scopul obtinerii unui sprijin politic si logistic, fiind evidente eforturile generalului Sharif Pasa în această directie. În 1914, acesta a încercat să-i contacteze pe englezi pentru a oferi prietenia poporului kurd Marii Britanii, dar nu a primit niciun răspuns. 3/ Tratatul Sykes-Picot (1916). Reprezentantii Marii Britanii, Frantei si Rusiei s-au reunit pentru negocieri secrete privind viitorul Orientului Mijlociu, în momentul în care înfrângerea Germaniei si a aliatului său, Imperiul Otoman, era iminentă. Acordul prevedea împărtirea mostenirii lăsate de Imperiul Otoman după încheierea operatiunilor militare pe toate fronturile de luptă în cel de-al doilea război mondial, prin declararea armistitiului de la Mudros, la data de 30 octombrie 1918. Întrucât cea mai mare parte a Kurdistanului se afla sub stăpânire otomană, acesta a fost vizat, de asemenea, noua situatie adâncind efectiv complexitatea problemei kurde. Astfel, Tratatul Sykes-Picot este considerat primul tratat international care a implicat trei mari state si care a distrus sperantele intelectualitătii kurde în atingerea visului de autodeterminare. Ulterior, populatia Kurdistanului irakian (provincia Mosul) a votat pentru aderarea la statul modern irakian si ruperea de Imperiul Otoman. Situatia Kurdistanului după primul război mondial. Posibilitatea rezolvării problemei kurde a apărut, pentru prima oară, în urma primului război mondial, probabil pentru crearea unei zone-tampon între turcii din Anatolia (Turcia de astăzi) si popoarele care vorbesc limba turcă din Asia Centrală – Kazahstan, Turkmenistan, Kirghizstan, Tadjikistan si, în special, Azerbaidjan.

Kurzii au făcut eforturi sustinute pentru a li se auzi vocea la Conferinta de pace de la Paris (1919), în speranta dobândirii drepturilor lor legitime, în special după ce presedintele S.U.A., Woodrow Wilson, a afirmat dreptul popoarelor la autodeterminare în cele 14 articole binecunoscute. Dar kurzii, la fel ca celelalte popoare oprimate, nu aveau o entitate politică independentă pentru ca delegatia lor să poată participa oficial la Conferintă, astfel că l-au delegat pe generalul Sharif Pasa pentru a-i reprezenta si a expune cerintele lor legitime. Se cuvine mentionat că seicul Mahmud Al-Hafid, care provenea dintr-o influentă familie în plan religios, a chemat la separarea de capitala otomană Istanbul si înfiintarea unui stat kurd independent cu capitala la Sulaimaniya, care făcea parte din provincia Mosul. El i-a contactat pe rusi si, în august 1913, si-a trimis emisarii la consulii rusi de la Bagdad si Mosul, dar atitudinea acestora nu a fost favorabilă. Seicul Mahmud Hafid intrat în luptă însotit de peste o mie de vajnici luptători, în bătălia de la Shuaiba (Basra), alături de mii de fii ai triburilor arabe, pentru a se opune armatei britanice care a invadat Irakul prin Basra. Cronicarii confirmă faptul că Seicul Mahmud nu s-a opus englezilor nu din simpatie pentru unionistii turci, ci din solidaritate cu triburile arabe irakiene din sud si din zona Eufratului Mijlociu. După finalizarea pregătirilor pentru Conferinta de la Paris, Aliatii au emis, în ianuarie 1919, o rezolutie cu următorul cuprins: ”Aliatii si statele asociate au convenit că Armenia, Mesopotamia, Kurdistan, Palestina si Tările arabe trebuie să se rupă complet de Imperiul Otoman.” Pornind de la această rezolutie, reprezentantul kurd, generalul Sharif Pasa, a prezentat două note, însotite de harta Kurdistanului, prima la data de 21 martie 1919, cea de-a doua la data de 1 martie 1920. De asemenea, el a cerut participantilor la Conferintă constituirea unei comisii internationale pentru delimitarea frontierelor, în conformutate cu principiul nationalitătilor. În prima notă, se preciza că ”divizarea Kurdistanului nu serveste cauza păcii în Orientul Mijlociu”, în timp ce se mentiona în cea de-a doua notă că ”turcii demonstrează în mod deschis pentru a sustine cerintele kurzilor, că manifestă tolerantă fată de acestia, dar realitatea nu dovedeste deloc acest lucru”. Sharif Pasa i-a cerut oficial presedintelui Conferintei, Georges Clémenceau, să-si exercite influenta pe lângă guvernul de la Istanbul pentru a preveni persecutarea poporului kurd. ”Este o datorie umanitară a Consiliului Suprem de a preveni o nouă vărsare de sânge, calea de asigurare a păcii în Kurdistan fiind renuntarea la proiectul de divizare a acestei tări (Kurdistan)” – se arăta în scrisoare.        Toate acestea demonstrează că problema kurdă a făcut un mare pas înainte, după război. În plenul Conferintei, Clémenceau a declarat că ”guvernul turc nu este capabil să gestioneze alte natiuni, în consecintă nu prezintă încredere si nu este permisă revenirea sub controlul turcilor a unei natiuni care a suferit nedreptătile si oprimarea turcilor”. Constatând simpatia crescândă a statelor europene fată de cauza armenilor – datorată, probabil, apartenentei lor religioase – generalul Sharif Pasa a initiat un acord cu reprezentantul armenilor, Boghos   Nubar.     Cele două părti au semnat acordul, în numele celor două popoare, documentul subliniind interesele si obiectivele lor comune: independenta si eliberarea de sub dominatia otomană. Textul acordului a fost înaintat Consiliului Suprem Aliat, în baza unui memorandum care a fost aprobat în principiu, reprezentantul britanic la Istanbul descriind acordul ca pe unul dintre cele mai fericite semne. Tratatul de la Sèvres (1920). Generalul Sharif Pasa a reusit să introducă trei articole (62, 63 si 64) referitoare la problema kurdă în Tratatul de la Sèvres, încheiat de Aliati la data de 10 august 1920, fapt ce a consfintit în mod oficial procesul de internationalizare a problemei kurde, desi Imperiul Otoman a încercat în repetate rânduri să definească problema kurdă ca pe o problemă internă, pe care este capabil să o solutioneze. Tratatul de la Sèvres este considerat un document unic în istoria problemei kurde, întrucât prevedea reglementarea acesteia în etape si acordarea independentei într-un termen de sase luni. Aceasta reprezintă prima recunoastere oficială internatională a drepturilor poporului kurd, în special a dreptului la autodeterminare, plasând problema în traditia juridică a tratatelor internationale. Kemal Atatürk a calificat acest tratat drept o condamnare la moarte a Turciei si a încercat prin diverse mijloace să obstructioneze aplicarea acestuia. În consecintă, Tratatul de la Sevrès a rămas cerneală pe hârtie, dar acest acord istoric s-a transformat ulterior într-o fortă motrice pentru miscarea natională kurdă. Tratatul de la Sèvres nu a văzut lumina zilei din următoarele motive: 1/ aparitia lui Mustafa Kemal Atatürk si a miscării kemaliste de modernizare, extinderea zonei de influentă a acesteia si înfiintarea Marii Adunări Nationale de la Ankara, care a înlocuit Autoritatea de la Istanbul; 2/ teama manifestată de tările europene, în special Marea Britanie, că bolsevicii ar fi putut profita de conflictul kemalist-european pentru a-si extinde influenta în zonă; 3/ abilitatea lui Mustafa Kemal de a profita de conflictul international pentru a îngropa Tratatul de la Sèvres. Prin urmare, nu a trecut un an si jumătate de la semnarea Tratatului si până la aparitia ideii revizuirii sale din partea Marii Britanii, Frantei si Italiei. Consiliul Suprem Aliat a adoptat o decizie în această privintă, la data de 25 ianuarie 1921, si a invitat o delegatie a guvernului de la Ankara pentru a participa la următoarea conferintă, fapt ce indică recunoasterea de către Aliati a noii realităti din Turcia. Dar noua Turcie a respins înfiintarea unui stat kurd în zona sa, prin respingerea Tratatului de la Sèvres si, în special, a celor trei articole referitoare la poporul kurd. Această pozitie adoptată de Turcia a persistat după anuntul Marii Britanii, în aprilie 1924, privind impunerea mandatului său asupra Irakului, după lupte grele cu rezistenta irakiană, pentru a-si înfăptui planurile colonialiste ce vizau popoarele si posesiunile statului otoman a căror soartă a fost decisă de Tratatul secret Sykes-Picot, încheiat în timpul primului război mondial între Marea Britanie, Franta si Rusia taristă, acord denuntat de comunisti după victoria Revolutiei socialiste din Octombrie 1917. Conferinta de la Londra (1921). Conferinta de la Londra s-a desfăsurat în februarie 1921 si a abordat problemele nerezolvate, inclusiv problema kurdă. Aliatii erau hotărâti să facă importante concesii în această privintă, dar guvernul turc a insistat asupra rezolvării acestei probleme pe plan intern, mai ales că, asa cum se sustinea la vremea aceea, kurzii doreau să trăiască împreună cu fratii lor turci. Cu ocazia Conferintei de la Londra, guvernul de la Ankara a încheiat mai multe acorduri internationale, care au consfintit legitimitatea juridică internatională a noului regim din Turcia, fondat pe ruinele vastului Imperiu Otoman. Apoi, noul guvern turc a anulat toate acordurile si tratatele încheiate de către guvernul de la Istanbul, inclusiv Tratatul de la Sèvres, iar armata otomană s-a retras din Balcani, din Tările arabe din Golf si din Hidjaz. Toate acestea au contribuit la consolidarea pozitiei noului guvern turc. Astfel, esecul Conferintei de la Londra a atras după sine o lovitură în plus dată sperantelor nationaliste kurde. Tratatul de la Lausanne (1923). Ideea întrunirii Conferintei de la Lausanne a survenit în urma marilor victorii repurtate de către noul guvern turc asupra armatei grecesti, Turcia apărând astfel ca un stat tânăr puternic, pentru prima dată după două secole. Noul guvern si-a îmbunătătit relatiile cu vecinul său, Uniunea Sovietică, si a initiat convorbiri pentru încheierea unui tratat. Tratatul de la Lausanne prevedea angajamentul Ankarei de a acorda majoritătii locuitorilor Turciei protectie absolută si libertăti fără discriminare, dar fără a se face vreo referire în mod explicit la kurzi sau la Tratatul de la Sèvres. Pentru kurzi, acest tratat a reprezentat o lovitură dură asupra viitorului lor, spulberarea sperantelor. Prin aceasta, Aliatii poartă întreaga răspundere morală fată de poporul kurd. Problema s-a adâncit si mai mult, odată cu împărtirea poporului kurd, de jure si de facto, între patru state, de data aceasta, fată de două. Solutiile juste au fost găsite numai în Irakul democratic federal, care a luat nastere după căderea dictaturii, la data de 9 aprilie 2003. Kurzii se bucură astăzi de drepturi depline si participă activ la procesul de democratizare si reconstructie a Irakului. Reprezentantul lor, Jalal Talabani, a fost ales în functia supremă în stat, aceea de presedinte al Republicii Irak, cu ocazia primelor alegeri democratice din istoria modernă a tării, care au avut loc la data de 30 ianuarie 2005. Cleopatra Lorinţiu : Puteţi aprecia de fapt care este stadiul democraţiei în Irak , vorbim acum despre etapa din martie 2010, spun asta pentru că realitatea este fluidă şi interviul pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-l acordaţi, s-a petrecut pe parcursul a nu mai puţin de trei ani…Azi ,când îl finalizăm pentru Revista Geopolitica,( în martie 2010) ce aţi mai putea adăuga despre democraţia irakiană. ? Adel Murad : Primul câstigător la alegerile din martie este… democratia, care s-a întinat, de data aceasta, cu sângele a patruzeci de martiri si a zeci de răniti. Să o salutăm si, în acelasi timp, să aplăudăm alegătorul irakian, care a avut curajul să sfideze moartea pentru a închide coperta cărtii de istorie a dictaturii. Se pare că Irakul, primul care a cunoscut exercitiul alegerilor în urmă cu cinci mii de ani, este si primul, din rândul arabilor, care le practică în mileniul al III-lea, cu această diversitate de candidati, al căror număr a atins 6200, bărbati si femei, clerici si laici, comunisti si nationalisti, membri de partid sau independenti, arabi, kurzi sau turcomani, musulmani, crestini sau sabeeni… în cea mai mare tragedie a conflictului dintre bine si rău… a cărei scenă a fost pământul Mesopotamiei, eroii săi – treizeci de milioane de irakieni, iar publicul – lumea întreagă. În primul act al acestei tragedii, lumea a descoperit dimensiunea cruzimii si hidoseniei pe care o poate atinge natura umană, dictatorul aflat la putere, tiranul care guvernează vreme de 30 de ani, cu convingerea că fiii săi vor mosteni puterea… Dar această convingere s-a dovedit a fi o iluzie. Lumea arabă, în special, a învătat, din actul al II-lea al tragediei democratiei, că o patrie pe calea emancipării nu poate fi la discretia unui grup social sau a unei confesiuni religioase, nici cu pretul a zeci de mii de jertfe umane. O a treia lectie: parlamentarul pe care îl corup banii si îsi dezamăgeste alegătorii esuează din punct de vedere moral si electoral. Poporul onest si sincer este cel care alege guvernul, nu un conducător care îl numeste pe unul sau îl înlătură pe altul. Desi am asistat la o tragedie, momentele de bucurie nu au lipsit… Să vezi un irakian care a străbătut o distantă de 500 de mile, dintr-un stat american si până la sectia electorală de la Washington, insistând să-si exprime votul în pofida opozitiei sefului sectiei, care pretinde că pasaportul său nu este suficient… Să vezi un altul sosind la vot în cărutul cu rotile pe care si-l pune singur în miscare… Să vezi un tăran kurd vârstnic coborând de la munte, bătând drumul pe jos pentru a-si da votul pentru un Irak democratic federal si pasnic, un Irak fără arme chimice si războaie desarte împotriva irakienilor însisi sau a statelor vecine… Să vezi un alt irakian care efectiv se târăste pe pământ pentru a ajunge la vot! Un bătrân trecut de nouăzeci de ani, o femeie care a jucat la nunta nepotilor, un bărbat căruia nu i s-au vindecat bine rănile provocate de o explozie… Este adevărat că multi nu s-au maturizat din punct de vedere al constiintei electorale, nu s-au vindecat pe deplin de bolile loialitătii înguste. Unii dintre ei nu înteleg valoarea si forta votului lor în făurirea viitorului patriei, în determinarea calitătii vietii… Acestea toate reprezintă lectii si învătături pentru fratii nostri, astfel ca după coborârea cortinei, tragedia să nu se mai repete, nici pentru actori, nici pentru spectatori. Traducerea   din limba araba realizata de Violeta  Mladin.

*Seria de documentare « Luminile Islamului » a fost prezentată la TVR 1 pe perioada «2007-2009, realizator Cleopatra Lorinţiu în cadrul emisiunii TV« Semne »

Interviu realizat pentru revista „Geopolitica”, mai 2010,Bucuresti