am gasit un text
Descopăr astăzi, atât de târziu, un text scris de domnul Mihai Măceș în Jurnalul Olteniei, al cărui titlu nu doar că îmi place dar e și tulburător.
Cleopatra Lorințiu: ” Creatorul atipic. Din abstracțiuni/sărisem în gol”
….reluarea unui vers de-al meu de demult.Imi place și calificarea ”creatorul atipic” ,imi place și alegerea versului. De parcă domnul măceș pe care nu îl cunosc, m-a citit…
Iată un fragment :
Despre cultura de azi: Cleopatra Lorințiu – creatorul atipic „Din abstracţiuni /sărisem în gol…”
Cleopatra Lorințiu se prezintă publicului sub mai multe faţete: scriitoare – poetă, prozatoare, scriitoare de cărți pentru copii, jurnalistă, scenaristă şi realizatoare de televiziune. Cariera ei include, deopotrivă, un traseu de diplomat, de editor și un interes manifestat faţă de geopolitică, trasându-și un parcurs atipic şi include jurnalismul total, presa scrisă şi pentru radio dar şi experienţa de realizator de televiziune, mai bine de douăzeci de ani, ca autor de emisiuni culturale sau politice, între care, cele despre Brâncuşi, Doinaş, Vlasiu, i-au adus satisfacții personale, premii. Seria de emisiuni Identităţi TVR2 dedicate personalităţilor lumii iudaice româneşti s-a concretizat în 14 titluri de filme între care „Rezistenţa spirituală – Alexandru Safran” a reprezentat proiectul de suflet. Unele emisiuni sunt o datorie de memorie, de suflet: evocarea poetului Gheorghe Tomozei (care i-a fost nu numai prieten ci şi soţ, în anii optzeci), portrete literare cum cel dedicat lui Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu, sau file de călătorie, un carnet de voyage personal şi nuanţat. Evocarea din pagini de ziar sau de carte, fie că e vorba despre autori dispăruţi pe care a avut şansa să îi întâlnească, de personalităţi internaţionale din diferite domenii precum şi artişti se adaugă sutelor de articole publicate. Oameni deosebiţi, destine de excepţie, locuri neobişnuite sau excepţionalităţi ale patrimoniului, poveşti deosebite şi-au găsit loc în emisiunile, reportajele documentare semnate, alcătuite cu o pasiune care i-a adus multe gânduri bune din partea telespectatorilor.
Există un numitor comun al acestui traseu atipic, un fir de legătură, o constantă, o dominantă predilectă: respectul pentru valoare, câteva convingeri păstrate intacte şi o formă de idealism pe care şi-o recunoaşte de obicei, cu umor. Cărţile scrise de ea (comentate în tonuri elogioase de critici) au apărut, nu de puţine ori, după bătălii de uzură cu cenzurile unor vremuri: aproape douăzeci dintre ele au fost publicate, altele au rămas prin sertare, rescrise, în patru, chiar cinci variante, precum romanul Abandon, considerat prin 1984 de cenzura vremii drept «deranjant, trist şi incitator», amendat constant de vigilenţa repetatelor comisii de cenzură, roman care, până la urmă, nu a mai văzut lumina tiparului şi din care s-au publicat doar fragmente în periodice.
A recenzat sau salutat apariţia a numeroase cărţi, aceasta fiind o activitate risipită pe un parcurs a treizeci de ani.
Fie că acest lucru s-a petrecut în paginile revistelor literare sau ale ziarelor, cronica literară a fost mai totdeauna un fel de a-şi saluta confraţii şi de a le dovedi faptul că s-a aplecat cu interes asupra producţiilor acestora căci, nu-i aşa, cel mai important lucru este să te ştii citit.
Din abstracţiuni /sărisem în gol…” păstrează creatoarea într-un carusel de vederi poştale.
Imaginile sincopate, sacadate, nu neapărat ermetice, cât racordate în structura textului, la un cod care personalizează numai intimitatea funcţională. Obişnuiţi să considerăm poezia feminină ca un recital de veneraţie intimă, ca o explozie de senzaţii (de la Magda Isanos la Carolina Ilica), ca revărsare de confesiune viscerală (de la Constanţa Buzea la Daniela Crăsnaru), ca o propensiune livresă cenzuratoare de elanuri (ca la Grete Tartler sau Doina Uricariu), suntem contrariaţi la extrem de textualismul (ermetizant, în parte) al Cleopatrei Lorinţiu mai aproape ca gen de creaţie de cenaclistele de luni (Elena Ştefoi, Mariana Marin sau Nastasia Maniu).
Dar nu obsesia poemului cu orice preţ, auto-referenţial şi privind în sine, dar şi o eflorescenţă, o beatitudine de senzaţii în acelaşi text. Experienţa aceasta, pe care a avut-o şi Ştefan Augustin Doinaş, cu „două cuvine”, este în esenţă, milenară. Tot din instinct ludic acompaniat de o lectură mnemotehnică, poeta reabilitează – dar şi îl investeşte cu o funcţie ironică – diminutivul.
Autoarea se gândeşte, reflectează la o estetică a derizoriului, dar poezia rămâne tot absconsă, dificilă, oarecum aridă, zgrunţuroasă, tăiată parcă de o lamă de fierăstrău, fără predictibilitate semantică. Iată poemul neînsemnătate: Făcută din lucruri mici. La vârsta când maturizaţi biologic poeţii sunt încă tineri creatori, Cleopatra Lorinţiu a tipărit doar câteva cărţi (Regina cu paşi furaţi, 1977, Peisajul din care lipsesc, 1981, şi Terasa cu oleandri, 1985) dar s-a exersat îndelung asupra specificului copilăriei, însă nu-şi acreditează şi bibliografia universului infantil.
Percepţia fabuloasă a lumii, a spiritului ludic, mecanismul diminutival, socratismul iniţierilor de acolo provin. Dacă în volumele pentru copii se joacă şi se copilăreşte, aici conştientizează copilăria şi stabileşte regula jocului. Şi iubirea e un joc şi o copilărie, şi slalomul existenţei (viaţa? O ciută nimerită în traficul de pe autostradă) şi respiraţia finală. Utopia universului infantil însoţeşte şi sentimentul erotic. În această graţioasă miniatură, părând poate fără pondere într-un volum marcat de gravitate, se subliniează cu pregnanţă, că, înainte de a se constitui într-o poetică, ideaţia lirică se vrea o antiretorică: a iubirii, a copilăriei, a jocului. Este idealul poeziei Cleopatrei Lorinţiu de a se confesa fără mărturisire, de a povesti fără narativitate, de a face poezie fără lirism. Este varianta „deschiderii” sale în partida poeziei în care joacă cu piesele albe.
Aureliu Goci pg.351-353 Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX, editura Gramar,2001.