Imaginea care rămâne

Nu eu ar fi trebuit să spun povestea asta, evident sunt subiectivă dar pentru că eu o știu atunci, hai să fiu eu cea care o destăinuie aici.

Sunt amintiri, flashuri de memorie prețioase, cu cât înaintăm în vârstă cu atât amintirea e mai importantă, adeseori ea se fixează prin amintirea unei amintiri, anume prin fotografie.

Mult a evoluat lumea fotografiei, și ceea ce era la fine de secol 19 un lux, apoi o obișnuință necesară, iată că devine acum cea mai banală și mai accesibilă formă de comunicare.Cea mai lesnicioasă, uneori cea mai crudă, cea mai tandră sau mai periculoasă. Toate la un loc.

Am să vă rețin o clipă din iureșul zilei ca să vă vorbesc despre un fotograf aproape neștiut, nici măcar el, spre sfârșitul scurtei sale vieți nu se ostenea să se ia în serios.Nu îi plăcea să se vorbească despre el. Lucrase ca fotograf angajat pentru mari agenții franceze și internaționale, fusese fotoreporter de război pentru Agenția Gama, apoi trecuse în cu totul altă zonă a așazisei fotografii factice, pentru Maisons et jardins,Vogue, și în sfârșit fusese fotograf de platou pentru ORTF.

Ca citiorul de azi să înțeleagă, trebuie spus că ceea ce era televiziune în anii 60, se petrecea pe platouri înțesate de mașinării enorme, cu camere de luat vederi cât niște bivoli, deplasate pe rotițe și că în spatele unei emisiuni era o desfășurare de forțe ce implica zeci de oameni. Ei bine, cu toate că aceste filmări erau păstrate cu grijă mai apoi, în cutiile cu bobine, depozitate cu precauție ( Franța e atentă mereu la memorie, există celebra INA) realizatorii, producătorii emisiunilor, aveau grijă să păstreze și pe peliculă fotografică imagini cu protagoniștii, scene de platou.

Și bine făceau. Altfel nu am fi avut acum așa o bogăție de imagini. Cum la noi obiceiul ăsta nu exista, iată că avem sau foarte puține imagini sau chiar deloc, cu unii din corifeii culturii.

Tânărul Bernard Brumberg era fotograf de platou la emisiuni de divertisment, varietés françaises cum se zice.Așa s-a apropiat, cu sinceritatea și dezinvoltura celor 20 de ani ai lui, de mulți artiști rămași importanți peste vreme…Cu unii s-a împrietenit, și păstra amintiri deosebit de tandre unor amiciții de atunci : Jane Birkin despre care spunea că era o zăpăcită fermecătoare pe care o ducea cu mașina lui roșie, Johnny Hallydey a cărui onestitate o evoca întotdeauna, Romy Schneider cu care înfiripase o idilă și de aceea prefera, cu delicatețe, să nu vorbească despre ea, Sheila care era o prietenă de nădejde, melancolicul Moustaki de care se lega printr-o strună subțire de metec.

Când Bernard s-a apucat să scaneze prin anul 2010, o mică parte din fotografiile ce i-au rămas ( căci majoritatea zdrobitoare a bobinenlor rămăsese proprietatea firmelor, a agențiilor de foto) , fiecare fotografie îi aducea o amintire.

Louis de Funès era extrem de serios, parcă nu avea nici un pic de umor și nu a surâs în timpul ședinței fotografice, niciodată. Marie Laforet era de-o grație nespusă. Sheila avea întotdeauna un aer de bonne copine, foarte tonică și de treabă. Bernard se apropiase mai ales de Serge Reggiani ,îi păstra o mică ranchiună lui Remy Martin pentru nu știu ce neînțelegere aministrativă, fusese vrăjit de Melina Mercouri, ministresa grecoaică a culturii, invitată și ea pe un platou al televiziunii și de Bob Hope, de Jo Dassin și Yves Montand,de Julie Christie și Corine Marchand.

Poze de ale lui cu toate aceste staruri, nu au rămas, firește, nu era vremea selfiurilor, lumea nu sărea să se pozeze cu x si cu y, fotograful, dacă voia să fie de bună calitate, era cel care facea cadrul și apăsa pe declanșator. Există o poză, publicată în ceea ce s-ar numi programul de televiziune franceză tipărit al anilor ‘60, cu toată echipa cocoțată pe scările exterioare la ultimul etaj al clădirii dinrue Cognacq–Jay, ultima stradă pe dreapta când vii pe Avenue Bosquet,dinspre Ecole Militaire spre Quay Branly, (se numea așa în memoria fondatorului celebrului magazin La Samaritaine)

Și din ea ne privește un Bernard tânăr și imberb, cu plete evident, la doar câțiva ani după acel an de neuitat ‘68 cu toate revoltele lui tinerești și populare împotriva unei funcționărimi închistate și anacronice. ( Sous les pavés, le sable !)

Bernard Brumberg, parte dintr-o echipă care făcea televiziune și presă și divertisment cu pasiune și fără încrâncenare.

Mult mai târziu, când Bernard, devenit soțul meu, venise cu mine în România, în 2006, avea să descopere stând de vorbă cu mama mea Eleonora, în jurul mesei noastre garnisite cu bunătăți de la Bistrița, că marile vedete franceze ale anilor ‘60-‘70 îi erau și ei cunoscute : Marie Laforêt și Yves Montand, chiar Alain Barrière, bunul prieten de al lui Bernard, al cărui cântec îl ascultam noi la radioul copilăriei din Năsăud (Elle était si jolie…) și mai ales Hugues Aufray cel care venise la Cerbul de Aur, în România noastră, interpret și poet devenit cumva mitic prin angajarea lui socială …

Hugues Aufray cu pletele lui în vânt, un simbol al tinereților noastre, ajuns și el octogenar dar tot revoltat, tot cu pletele în vânt, acum argintii și tot un simbol evocând poezie, prietenie, valori umaniste sau înflăcărate în muzica lui de menestrel.

Așa că amintirile noastre, ale lui Bernard și ale mele și ale mamei mele, se atingeau undeva, se armonizau undeva într-o întâlnire târzie, foarte caldă, intensă și mult prea scurtă.

Căci fotografia unește.

Și chiar dacă prima fotografie pe care i-o văzusem pe coperta unei celebre reviste franțuzești aduse în clasa de franceză de profesorul nostru la liceul din Bistrița, mă marcase profund, căci înfățișa o împărăteasă decăzută dar de o frumusețe rară, împărăteasa Farah, aveam să realizez acest lucru abia peste 50 de ani, atunci când, cu sufletul îndurerat, ordonam arhiva de fotografii a celui pe care l-am întâlnit la Paris în anul 2002 și a fost soțul meu : Bernard Brumberg ( 1952,Paris- 2014, București).

Cleopatra Lorințiu

”Și Yves Montand cum era? Și chiar o luai cu mașina pe Jane Birkin? Louis de Funès avea umor în viața de toate zilele? Și chiar ieșeai la bere cu Johnny?” îl bombardam cu întrebările pe Bernard în timp ce el acopereaa masa cu fotografiile lor, ale vedetelor, interpreților, compozitorilor, artiștilor celor pe care îi fotografiase în tinerețea lui de fotoreporter la ORTF și apoi la Agenția Kapa, și apoi la ….alte și alte publicații.Avea sumedenie de amintiri și mai toate despre ceilalți: îi fotografiase, îi cunoscuse iar cu unii din ei se împrieteniese( Serge, Jane, Johnny, Moustaki…)Pentru mine erau cu adevărat niște povești fantastice, un episod de lume a spectacolului, a muzicii, a scenei și televiziunuu, care mă uimea.Fotografiile dintr-un sertar aflat acum într-un bloc modest de la margine de București…(Bernard Brumberg , 29.mai.1952,Paris -1 martie 2014,București)