Stare de Hobiţa (text publicat în Ecart 2001) (note pe marginea unei filmari ) Cartea era aşezată pe zidul scund care despărţea cimitirul satului de pajiştea colorată, mirosind a sânziene. Vântul o răsfoia. Nu trebuia decât să priveşti: erau acolo fotografii, tot felul de fotografii în bătaia vântului, în bătaia uitării şi-a neuitării. Iar răsfoirea aceea, din bătaia vântului de vară, undeva, la poalele dealului, aproape de zăvoi, de malul Bistriţei, îmi părea atât de firească. Dacă fraţii Brâncuşi, Vasile şi Jean, doi domni pe care am avut norocul să-i cunosc, nu m-ar fi ajutat să descopăr Hobiţa, cred că aş fi rămas acolo, în satul acela cu nume celebru, undeva, la marginea înţelesurilor.     Aşa se întâmplă în locul de naştere al marilor personaliăţi. E o succesiune aproape tipică. Întâi, totul e ignorat, urmează o goană după amănunte, apoi totul prinde semnificaţie până la exagerare.

 Pentru mine, Hobiţa a prins însă înţeles pe măsură ce poveştile s-au compus, s-au destrămat şi s-au recompus. Iar fraţii Brâncuşi m-au ajutat încetişor, fără ostentativitate, cu naturaleţe.

Acasă la Jean Brancusi, am aflat fel de fel de poveşti, am ascultat povestea spusă de profesorul Blendea, cel ce-a fost ani de zile muzeograful căsuţei alcătuite chiar în Hobiţa,folosita drept Casă memorială, pentru a primi turiştii care vin din toată lumea să vază locul de naştere al sculptorului care-a schimbat faţa artei secolului 2o.

    Toată povestea asta cu „Casa Brâncuşi”: care e cea adevărată,?care e cea considerată ca fiind memorială? una din bârne, făcută, se pare de tatăl său, unde a fost cea iniţială, ce-a mai rămas din ea,( câteva scanduri, câteva cărămizi cumpărate de-un investitor sentimental ca să le ducă în altă parte, reconstruind un loc care are legătură cu sculptorul)si care  o poveste încurcată , dă apă la moară gazetarilor şi autorităţilor, ar fi fost de natură să-mi abată atenţia de la adevăratul sentiment pe care poţi să-l ai acolo, la Hobiţa, comuna Peştişani judeţul Gorj.  N-a fost aşa. Am parcurs traseele cuminte, am văzutBrădiceniul copilăriei şi şcoala und -a învăţat oleacă, drumul spre casă, apoi Peştişanii şi altă şcoală, fiindcă băietul era şturlubatic, aidoma celuilalt genial, Nică, şi pus pe fugă, pe evadat, pe scrijelit bănci, pe abandonat cartea plicticoasă, pe cules pietre pe mal de rîu…

Iară Jean Brâncuşi , care seamănă uluitor cu sculptorul, ba chiar l-a ,,jucat’’ pe sculptor în filmul nostru, avea un fel de-a se plimba pe prundiş, de-a se uita la arbori şi la cer, la crucile cuminţi din cimitirul satului, la biserica din bârne construită de-un strămoş, la caii care păşteau liniştiţi, aşa încât parcă fotografiile ieşiseră din albumul răsfoit de vânt şi se risipeau în aerul fermecat. Ospitalieri şi buni la suflet, cei din familia Brâncuşi din Peştişanii de Gorj, se purtau cu noi de parcă aveau datoria de-a fi buni şi darnici cu cineva care face un film despre unul de-al lor. Acesta era, imaginaţi-vă, Constantin Brâncuşi însuşi. Patriarhul artei moderne, unic, nepereche, genial, personalitate de-o forţă pe care, abia de-o putem pricepe.

Am trăi acolo, la Hobiţa o stare anume. Un loc mărunt, neostentativ, blând peisaj , sărăcuţ şi supus degradării economice, Un loc în care nu se ştie face turism cultural, nu se ştie însă poate ,, exploata’’ vraja şi numele locului. Poate că e bine, poate că e rău. Dar oricum, uitat de lume, locul conservă blândeţea anonimă a peisajului gorjean pe care geniul plecat din România a ridicat-o pe un piedestal unic.                Hobiţa- o stare de spirit  Scenariu şi comentariu de Cleopatra Lorinţiu  (fragmente)  Acesta este locul în care a venit pe lume Constantin Brâncuşi: zăvoiul Bistriţei gorjene, blândeţea colinelor subcarpatice şi mai apoi presimţirea umbroasă a munţilor. România, judeţul Gorj, plasa Tismana, plaiul Vâlcan, cătunul Hobiţa- un băiet într-un sat de meşteşugarişi cioplitori în lemn, al cincelea din cei şapte copii ai lui Nicolae Brâncuşi, ( fiul lui Nicolae Brâncuşi şi al Mariei Deaconescu). Un băiet aparent obişnuit care-şi petrece vremea în zăvoi, cu oile, cu vitele, dar descoperind parcă altfel , lumea: lumea care avea să-l atragă ,magnetic, să-l fascineze, să-l cheme. Un copil care-a avea să fie un mic răzvrătit, doritor de libertate, supus de imaginaţie, formă şi gând.  La 7 ani, primul avânt de independenţă: pleacă de-acasă, în lume… Mama-l găseşte la Târgu Jiu şi-l aduce acasă. Şcoala o începe la Peştişani şi apoi o reia, în 1885 la Brădiceni,an trist în care tatăl îi moare şi copilul de 9 ani rămâne cu mama ce se zbate în condiţia precară a văduvei cu mulţi copii. Amintirile sunt fragamentate- pedepsit fiindcă-şi crestează cu briceagul băncuţa de lemn e dat afară de la şcoală o vreme e ucenic la un neguţător de butoaie. Să ne închipuim un copil pornit cu vitele la păscut, jucându-se prin cătunul străbătut de apa iute a Bistritei, buchisind în săliţa strâmtă a şcolii: un copil mai curios decât ceilalţi, care simţea un imbold lăuntric să plece , să plece aiurea ducând cu sine toată încărcătura sufeltului său.

Stă îndelung pe prundiş, cu ochii la unda Bistriţei , culege pietricelele de râu, le aşază frumos în săcui, după forme, mărimi şi culori, pietre rotunjite de ape şi vânt. Pe malul apei , cu pietricelele- frumoase, perfecte, de dragul dragului. Vraja pietrelor de pe mal de râu, undeva, un râu pierdut între verigile verzi ale subcarpaţilor peste ani, avea să prindă chip. Peştii şi păsările acelui colţ de lume aşteptau să fie transfigurate. Cineva să le surprindă esenţa lăuntrică, duhul. Aşa cum paserile cerului cerului desenau pe văzduh, aşa cum norii alcătuiau minuni albe de-o clipă, pe cerul nesfârşit, aşa cum presimţea el, viaţa, de la Hobiţa, cătun pierdut sub Carpaţi. Fireşte, influenţa mamei e hotărâtoare pentru copulul rămas orfan. Lumea din Brădiceni,poveştile, întâmplările, hârjoneala, cu copiii satului. Îi place să se ducă-n munte, păzitor de stână. Şcoala nu-l prea interesează , de altfel mulţi copii o părăseau , plecau în alte zări să-şi găsească meserie , să-şi caute norocul. În catalogul de la Brădiceni, în clasa a IV-a , în dreptul lui Constantin apare menţiunea că în luna a patra l-a trimis în locul lui pe Grigore, fratele său. Are dorul de ducă în sânge, îl cheamă zările, depărtările, necunoscutul. (…) Până la urmă ce trebuia să se întâmple , s-a întâmplat. A treia fugă a băiatului în 1888, îi reuşeşte. Munceşte la Slatina ca băiat de prăvălie, pleacă la Craiova, munceşte pentru procopseală, la birtul fraţilor Spirtaru din Piaţa Gării apoi la bodega şi magazinul de coloniale al lui Ioan Zamfirescu. E tot un copil, dar un copil care-şi câştigă pâinea, are talent la cioplit, îi uimeşte pe muşteriii craioveni cu vioara pe care-o alcătuieşte. Hobiţa e undeva, în spate, cu câmpurile înţesate de flori, cu zilele lungi de vară, cu mirosul de fân, de otavă.

(…) Iarna face oameni de zăpadă, mulţi, spectaculoşi, mereu, spune că vrea să le aducă prin forma lor, bucurie oamenilor. Cât să fie realitate şi cât să fie prelucrare ulterioară, biografism romanţat? Fireşte, nu putem şti. Dar a rămas amintirea, imaginea unui copil fascinat de forme. Toate detaliile copilăriei sculptorului au intrat deja în conştiinţa localnicilor. Aşa cum s-a întâmplat în Ipoteştii lui Eminescu, în Hordoul lui Coşbuc sau în Livenii moldoveni ai lui Enescu, povestea trăieşte şi azi… Şi e bine să fie aşa. Profesorul Ion Blendea a fost o viaţă muzeograful acestei căsuţe imaginată ca fiind memorială . Le-a povestit generaţiilor de vizitatori şi călători aceste-ntâmplări ca pe o poezie pe care-o ştie pe dinafară… Repetate încă şi încă odată amănuntele unei copilării obişnuite încep să aşeze încetişor dalele mitului de care, fireşte, avem nevoie. Drumurile duc inevitabil în lunca Bistriţei , în zăvoaiele răcoroase cu iz de izmă, prin câmpurile stropite cu flori multicolore şi miros de sânziene, sângele voinicului şi cimbrişor. Ea , realitatea era construită în primul rând, din forme… Plecat în lumea largă, sculptorul avea să revină de câteva ori acasă ca în matricea generatoare, printre însemnele ei fundamentale. Viaţa lui uluitoare, presărată cu luptă, cu înfruntarea prejudecăţilor, atelierul parizian, impunerea în lumea americană, golgota fiecărei sculpturi, prietenii şi duşmanii, femeile pe care le-a iubit , lumea artistică frisonantă, uluitoare, uneori agresivă cu care artistul român s-a luptat impunându-se ca un român de geniu, ducându-şi spiritul drept ofrandă, schimbând criterii de apreciere şi axul de contemplare a artei, viaţa însăşi avea să-l reântoarcă acasă din când în când. Reântoarcerile acasă, la izvoare, aveau rosturi precise. La un moment dat donează bisericii satului 6ooo de lei şi o anaforniţă pe care se semnnează în calitate de ctitor, sau se gândeşte la viitorul nepoatei sale şi o ajută, ori plănuieşte un monument pentru cei din Peştişani. Se gândeşte că va fi din piatră de Albeşti-întâia creionare în gând a ceea ce avea să fie Ansamblul de la Târgu Jiu. Spiritul locului avea să-l poarte cu el peste tot, solidaritatea cu adevăratele repere ale ţăranului român. Şi la Paris îşi cioplea singur jilţurile şi taburetele îm butuci de lemn, îşi construia singur soba şi poarta, toate obiectele din atelier de fapt, spunând că mâna gândeşte şi urmează glasul materiei. (…)Sunt locurile începutului şi deopotrivă ale reîntoarcerilor. Peştişani, Brădiceni, Hobiţa, oamenii îşi văd de treburile lor, oarecum imperturbabili, Reperele amintirii însăm, există, şcoala din Brădiceni, satul mamei, fiinţa cea mai dragă, aşa.i spunea Brâncuşi, drumul străbătutu de-atîtea ori cu gândul de ducă, şcoala , azi dărăpănată din peştişani, lunga poveste a casei adevărate şi-a casei memoriale din care fiecare înţelege ce vrea. N-a fost să fie ca monumentul pe care-l visa sculptorul să-şi afle loc acolo, în satul natal. De fapt, apucase să le spună oamenilotr că le-ar ridica o poartă, din piatră dar ei n-au prea priceput, ce le trebuia lor o poartă, şi pe urmă nici cel pe locul căruia trebuia ridicată n-a vrut să-şi dea locul…(…) Căsuţa blândă, cu grinzi grele, îmbucate gospodăreşte, e un fel de emblemă a felului de-a fi al acelor strămoşi mai toţi cioplitori cu barda , în lemn. Străbunicul sculptorului ridicase biserica satului chiar aşa, cioplind-o cu barda, cu pălimar crestat şi stâlpi, nu departe de casă, peste câmp.  Câţi copii de la ţară, nu şi-au crestat băncuţa , n-au fost mustraţi n-au pătimit la vremea lor din pricina rigorilor şcolare? Numai unul avea să devină legendă o legendă perpetuă prin repetitivitate pentru a fixa fiecare clipă a copilariei şi începuturilor celui ce-avea să schimbe soarta sculpturii secolului XX Constantin B râncuşi. În 1922, însoţit de irlandeza Eileen Lane, revine în ţară pentru câtva timp. A fost aceasta reintoarcearea sub semnul iubirii, mult povestită şi răspovestită de sătenii curioşi – ei au îndrăgit-o pe irlandeza cu ochi adânci care se îmbrăca în straie ţărăneşti, cu ie şi fotă şi glumea dulce cu fetele … Era o închinare a feminităţii ei subtile în faţa puterii şi energiei luminoase pe care Brâncuşi o reprezenta. Cioaca, locul în care reântors cu irlandeza Eileen Lane, muza şi iubita sa de la Paris, Brâncuşi dă o petrecre câmpenească, cu mâncare din străchini de lemn şi vin din ulcele care-o uimeşte şi o umple de fericire pe frumoasa Eileen. Casa în care a stat în ospeţie cu domnişoara Lane e una obişnuită, o casă de ţară, modestă, care duce de la Tg. Jiu la Tismana o casă cu pridvor şi curte, aşezată între două pârâiaşe, unul trece chiar pe sub ferestre, în grădină creşteau şi atunci trandafiri. Sculptorul meşterea o sobă, un ceas care bătea miezul nopţii, de 12 ori, o lampă cu picior, un dulap. Era ca o reîntoarcere în timp, la meserie, solidaritatea cu obicetele trebuincioase ieşite chiar din mâna lui. Casa era proprietatea lui Ilarion, un unchi al sculptorului…(…) (Fragmente de comentariu de Cleopatra Lorintiu din filmul „ Hobita o stare de spirit” durata 37 minute, o producţie a TVR Cinema ,2001 imaginea Marian Stanciu . Insemnările sculptorului au fost citite de actorul Constantin Codrescu. In rolul lui Constantin Brancusi : nepotul sculptorului, Jean Brancusi. Mulţumiri pentru sprijin domnului Vasile Brancusi, nepotul sculptorului. Filmările au fost realizate la Hobita,Bradiceni,Pestisani si Tg.Jiu. A participat I.Blendea, muzeograf la muzeul din Hobita. S-au folosit fragmente din lucrările lui George Enescu si o înregistrare originală cu Maria Tanase. Producătorul filmului: Lucia Hossu-Longin Regia , comentariul şi vocea comentariului de Cleopatra Lorinţiu. )