Recenzii

Pagina cuprinde câteva recenzii scrise de Cleopatra Lorințiu, despre cărți ale unor autori contemporani.Sunt texte de întâmpinare.

**1.Franchețe și pasiune. (”Lecturi.O perspectivă subiectivă” de Menuț Maximinian)apărută în meridianul Timișoara, 1 noiembrie 2024**

Mă întâlnesc în multe privințe cu spusele, evaluările și convingerile lui Menuț Maximinian dar parcă cea mai mare aprobare o are, din parte-mi, când, răspunzând unor întrebări de anchetă literară, despre viitorul literaturii sub spectrul dominației inteligenței artificiale, el spune: ” Nu mă tem că inteligența artificială va lua locul scriitorilor pentru simplu fapt că este …artificială. Apoi, oricâte cuvinte -cheie i-am dat, nu va ști niciodată să aducă în fața noastră poveștile străbunilor care merg prin viu grai, din generație în generație, și care nu sunt stocate pe nici un hard.” Aceste pagini din finalul cărții sale de cronici/note/comentarii/întâmpinări, îmi par de-o sinceritate și simplitate dezarmantă și îmi merg direct la inimă.

Poet, jurnalist, pasionat specialist în etnografie și folclor, Menuț Maximinian este o dovadă de scriitor aflat acum la mijlocul vieții sale literare, pasionat de lectură dar și de comunicarea impresiilor asupra cărților citite cu conștiinciozitate dar și cu pasiune.

Ceea ce transpare din recenta culegere de articolepublicată de Editura Caiete Silvane este chiar această pasiune a lecturii, această iubire necondiționată de literatură, de autori, de cărți.Cronicile au apărut în perioada 2021-2023 în revistele Mișcarea Literară,Neuma, Tribuna, Apostrof,Nord Literar și Răsunetul cultural iar autorul le-a grupat într-un anumit fel : probabil a căutat și a găsit un numitor comun?

Spre pildă, secțiunea numită ”Strigătul poetului” grupează texte dedicate lui Ion Mureșan, Nicolae Avram, Viorel Mureșan, Alexandru Petria,Liviu Ioan Stoiciu,Cassian Maria Spiridaon,Gabriel Chifu, Marin Mălaicu Hondrari ș.a.atenția autorului fiind vădit focalizată pe o generație literară ( extinsă), pe o lume întrețesută de poeți, mulți prieteni în viața adevărată,între ei, dar și prin lumea literară, culturală, trăitoare în reviste, premii, întâlniri, concursuri și festivaluri literare.https://www.meridianultimisoara.ro/…/franchete-si-pasiune/

E cumva, un portret ”poantilist” generațional la care Menuț Maximinian, recenzat la rându-i de mulți dintre cei pe care el îi recenzează, face parte, indubitabil.

O altă secțiune este dedicată mai marilor zilei, cei care domnină peisajul literar românesc, și este remarcabil că autorul ( oare să-i zicem tânărul autor, încă?) o face cu temeritate, cu bun gust și aplicație. Nu-i de mirare că el a obținut ca să zic așa un ”permis” de liberă trecere semnat de un filozof de substanță, un intelectual recunoscut și renumit, ca Andrei Marga care scrie despre el ” Menuț Maximinian este un cronicar care se ridică la convingeri proprii, pe care le exprimă cu franchețe. Viziunea lui Menuț Maximinian asupra istoriei contemporane are, neîndoielnic, virtuți.Pe bună dreptate, pledează pentru reasumarea identității:”a avea cultură este identic cu a fi educat,a-ți cunoaște rădăcinile, identitatea.”

Dincolo de apreciere pentru seriozitatea cu care scrie despre cărți,reuniunea aceasta de articole are și o latură foarte utilă cititorului : azi, când nu reușim să aflăm ce mai scriu și mai publică unii și alții, chiar de am vrea, nu putem îmbrățișaa o mulțime atât de densă, cartea lui Menuț Maximinian funcționează ca un avertizor . Puțini dintre noi reușim să fim conectați la profuziunea de reviste, unele tipăte, altele lansate ca niște rachete digitale prin internet. Registrul de lecturi reușit, semnat de autorul bistrițean, este de un real ajutor.

Alte secțiuni precum ”Împotriva uitării”, sau ”Lumea la microscop” deschid și mai larg porțile lecturii, multiplică aria căutărilor și ambiționează către aurori boreale ale sufletului mereu căutător el însuși, dar și mereu tulburat cum e în aceste note foarte frumoase dedicate călătoriilor lui Marius Chivu, poetul-prozator autor al unor tulburătoare cărți precum ”Trei săptămâni în Himalaya”, ”Trei săptămâni în Anzi” și ”Trei săptămâni în Atlas ”prezintă prin ochii ageri ai scriitorului ,o altfel de lume, pentru că nu doar clădirile ce strălucesc și locurile extravagante unde se înghesuie toată lumea sunt importante pentru Marius Chivu, ci și călătoriile în satele în care întâlnește tradițiile locului și oamenii simpli.Călătoriile acestea, toate, sub cifra magică 3 sunt dătătoare de energie aparte de tot ce prisosește înlăuntrul tău, odată cu urcarea muntelui coborând în tine.”

Parcă observațiile autorului la cărțile exotice ale lui Marius Chivu, rezonează iar cu spusele autorului însuși răspunzând întrebărilor Andreei H.Hedeș pentru revista condusă de dumneaei : ”Inteligența artificială nu se va plimba niciodată pe ulițele satului meu, nu va sta de vorbă pe laiță cu înțelepții satului, nu se va bucura de sărbătorile împărătești ,nu va merge în alai la nunțile de poveste din Țara Năsăudului”.

O carte de asumare responsabilă și de maturitate,scrisă cu har și pasiune, în care lectura este pusă la loc de cinste, criteriul de valoare este onorat și care ne lasă frâu liber imaginației, cititului și încrederii optimise în literatura română. Ceea ce, să recunoaștem, nu e puțin lucru.

Cleopatra Lorințiu

Cronica zilei :(up date)

Cleopatra Lorințiu : Ah, povestea…

(Adrian Herescu : Adeverință de chiabur)*

Despre nesfârșita noastră nevoie de poveste, de relatare și chiar de mărturisire ar fi vorba de fapt în această foarte scurtă prezentare !

Aceea care ne animă, cea care ne face făpturi sociale și ulterior cea care stă la baza romanului și ficțiunii.

Unul din marile cadouri făcute umanității, nu ?

Vă semnalez o lectură neobișnuită care întâi m-a intrigat și pe urmă, pagină cu pagină, m-a acaparat stârnindu-mi curiozitatea. Autorul are grijă să ne anunțe încă de pe coperta a patra a cărții *, aceea pe care o citește oricine imaginându-și că ar fi rezumatul obiectiv al cărții, că nu avem de-a face cu ”literatură” ci de un fel de jurnal, o spovedanie total decomplexată. Făcută totuși cu un rost, nu ?

Din moment ce această lungă confesie apare între coperți de carte, sub egida unei edituri, și nu rămâne uitată într-un sertar secret uitat pe pragul vremii.

Și iată că descoperim într-adevăr o avalanșă de personaje (persoane), o profuziune de destăinuiri, o acumulare de amintiri, unele șocante, unele amuzante, unele tragice altele surprinzătoare, unele de umplutură parcă, dar care conturează prin acumulare, pentru cititorul răbdător o mărturisire a unui traseu de viață interconectat cu multe altele și până la urmă descriind etape, niște perioade străbătute istoric, social, ca mentalitate chiar, de o parte dinte noi, cei care citim, îl însoțim pe destăinuitor și fie ne minunăm, fie descoperim fapte și întâmplări familiare, fie ne amuzăm ori ne întristăm. În mare parte însă, cădem pe gânduri.

Și asta nu-i puțin lucru.

Sinceră să fiu, destul de rar am descoperit atâta franchețe, ” la vedere ” e totul, uneori împănat cu o anume auto-deriziune sau cu o ”cruzime”, alteori cu un orgoliu trufaș, dând cu tifla unor întâmplări sau situații, evident unor oameni numiți au ba, adesea cu accente de umor plăcut sau malițios, care frizează ironizarea pudibonzilor sau pur și simplu cu ironie (auto- ironie!) jucată preventiv.

Mărturisesc, am o slăbiciune pentru aventurile trăznite și pentru cărțile neobișnuite, oricine și oricum le-ar fi scris și publicat, iar aceasta e una din ele.

Când poveștile înlănțuite ale lui Adrian Herescu încep să vizeze ”delicatețurile subiectelor legate de Securitate”, tăvălugul cărții ajunge să fie captivant. Sub pretextul traseelor unor prieteni, intrăm într-un viespar al ”serviciilor”(subiect predilect pentru partea aceasta de Europă …),oameni care se urmăresc unii pe alții, cu perfidie sau din inerție, creionând un tablou dinamic, veridic, al stilului de acțiune bolnăvicios și distructiv dintr-un timp, al unor rețele de urmărire deturnate nu doar de ideologie ci și de un vierme nesătul.

Cu detalii excelente în documentarea unor feluri de-a acționa, de a intimida și în final convertite într-un absurd total sau în deriziune dat fiind finalul regimului pe care îl apărau cică și din care aveau să se extragă rocambolesc pentru ca să se tranforme, precum personajele din basme, în altceva.

În spate, cumva ca-ntr-un palimpsest, se deslușește taboul perioadelor istorice cu toate ale lor, iar ”lucrătura” descrierii e așa de natural făcută încât comunică fără să fie ostentativă:

”Dr.Goldwerth locuia la aceeași adresă, Buzești 75,în corpul de clădire din fundul curții. Era o familie refugiată din Cernăuți, Ucraina, de prigoana sovietică împotriva evreilor.Dr.Goldwerth dădea consultații acasă, pentru că până în anii 58-59,comuniștii în tranziție permiteau acest lucru, și la spitalul Colțea ca medic de medicină internă. Era medicul nostru de familie. Când a plecat în Palestina, ne-a lăsat pe mâinile doamnei dr.Dafinescu. La etaj locuia familia Rughendorf, și ea refugiată de la Cernăuți. Erwin, fiul, era medic chirurgspecialist urolog, prieten și coleg cu viitorul prof. Valentin Neagu de la Spitalul Panduri, În 1968 l-a prins Primăvara de la Praga în Cehoslovacia ș.a.m.d…”

Citatul, oarecum aleator, ne demonstrează cum cu personaje și întâmplări, autorul ne împinge în epocă, și cât de multe aflăm deodată. Mare maestru în desenarea tablurilor de fundal, autorul se așază pe sine în multe prim planuri, dar fără condescendență, de parcă uneori ar fi gata să-și tragă, cum se zice, o pereche de palme.

Cartea se parcurge ușor numai în aparență pentru că amestecătura de timpuri și moduri la care sunt folosite verbele fac lectura destul de greoaie, solicită atenție sporită cititorului căruia îi sunt introduse nume și fapte cumva amalgamat dar s-ar putea ca și asta să fie o intenție a autorului care adeseori își împinge cititorul ca-ntr-un” jeu de piste ”

Medic chirug pentru o perioadă, instrumentist cu școală pasionat de muzică, căutător tenace în magazia cu amintiri a familiei, pasionat de originile părintești dovedite a fi din partea Lăpușului, aventurier singuratic într-o lume a mărturisirii și valorificării memoriei prin film documentar, Adrian Herescu, adunat într- o carte are nevoie, în fine, de un artificiu străveziu, o pudoare neașteptată, scriind ( chiar pe coperta a patra !) că prezentarea sa este făcută de ”Adrian, prieten imaginar”, un fel de dedublare jucată tot ca o șotie de adolescent, de astă dată de un tânăr sexagenar.

*Herescu, Adrian-”Adeverință de chiabur”, Editura Tracus Arte ,2020

Cain ucide din nou* (una cronaca del libro firmata da Cleopatra Lorintiu)

În ce lume violentă trăim! Și cum ajungem să ne obișnuim cu asta, vrând nevrând, tolerând agresiunea, moartea, urâtul, dezumanizarea. Într-un fel, devin parte din realitatea vieții noastre.

O carte datorată autorului Enrico Del Gaudio, o carte cel puțin neobișnuită ( în ediție bilngvă), ajunge la noi zilele acestea ca un semnal de alarmă al unui autor-cetățean responsabil, curajos și pornit pe un drum deloc ușor: el reconstituie, documentează, o sumedenie de cazuri de violență mai vechi și mai noi din lumea italiană. Ni le prezintă ( cu acel gen de jurnalism clar, limpede, tăios și fără drept de apel gen Oriana Falacci!) cu o documentare perfectă, însoțite de iconografie și apoi adaugă la fiecare caz prezentat o poezie scrisă de el , căci Enrico Del Gaudio este poet. Aș zice o reverberație de durere completată cu metafore și toate veșmintele liricii.

Contrastul între mărturie frustă, text documentat și poezie, dă nota specifică, deosebită, a cărții.Nu e o carte ușor de citit . Pune la încercare sufletul nostru și e de natură să crească indignarea,revolta și totodată neputința din noi, cititorii. Enrico Del Gaudio ne îndemnă să ieșim din inerție, din plasa deprimării în fața violenței, ne îndeamnă la cunoaștere și responsabilizare civică, omenească, vrea să facă să vibreze în noi struna aceea subțire a umanității : cartea lui este un semnal de alertă maximă. El antloghează cu documentare perfectă, cu acribie, cazuri reale de violență ale mafiei dar și de mică violență așa-zisă, domestică, conjugală, de feminicid, petrecute de-a lungul vremii în magnifica Italie…

”Ce v-am făcut, măi copii?”au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus judecătorul Rosario Livatino celor care îl omorau. Totul s-a întâmplat la kilometrul 10 de Drum Național 640, mai cunoscut ca Strada Scriitorilor, o arteră care leagă Porto Empedocle de intersecția spre Caltanissetta a autostrăziiA19.Era în 21 septembrie 1990, o zi de vineri, și ca în toate diminețile judecătorul Livatino mergea la Palatul de Justiție din Agrigento.Locuia cu mama lui bătrână și nu era însoțit de pază armată.”Nu vreau să pun în pericol viața celor de lângă mine. Cine vrea să mă omoare, să se lege de mine și să-i lase în pace pe părinții mei.”

La întâmplare am ales acest exemplu, doar pentru a da o idee asupra modului de relatare a cazurilor: sunt unele de-a dreptul celebre și de neuitat cum este cel al judecătorului Giovanni Falcone ucis în măcelul de la Capaci la 23 mai 1992, sau o altă victimă a Camorrei, primarul Marcello Torre din Pagani, lichidat pentru că cinstit fiind nu a acceptat condițiile impuse de mafie. Sau Giuseppe La Franca, avocatul ucis de mafia într-o ambuscadă lașă la 4 ianuarie 1997 la Grisi și căruia scriitorul îi dedică o poezie laureată în Italia,ulterior( ”Și au venit zorile ticăloase, șacalii și-au pândit prada,/ longa manus a decretat că Tu trebuia să fii ucis/ fiindcă nu te mai supuneai șantajului /de a ceda pământurile familiei./Și așa a fost !- Ziua șacalilor )

Unele tragedii sunt mai de demult ( precum Măcelul de la Pizzoluongo,acea explozie devastatoare îndreptată împotriva procurorului Carlo Palermo. Numit la Trapani, în Sicilia, unde îi luase locul magistratului Giangiacolo Ciaccio Montalto, ucis și el tot de Mafie.) Altele sunt mai recente. Seria atentatelor, uciderilor, se înlănțuie pe un parcurs de 40 de ani în capitolul ”Împotriva instituțiilor, delictele înfăptuite de Mafia și Camorra”).Un capitol aparte și desigur la fel de cutremurător este cel dedicat Violenței împotriva femeilor, feminicidul.Frecvente până la banalizare, cufundare în ”normalul” infam al cotidianului .Există un capitol dedicat ”Violenței împotriva minorilor” și un altul ”împotriva persoanelor.”

Citești, citești uluit, căci fiecare caz ( la nivel național , mare, sau la nivel mărut, al familiei, destăinuie ceva cutremurător.

Nu-i o carte, repet, ușor de parcurs dar ce importantă e ea : mărturia faptului că știm, că ne pasă, că aflăm și poate prin luare de cunoștință s-ar putea schimba ceva. Măcar în mentalitatea noastră, a trăitorului acestor vremuri ciudate în care supertehnologia coexistă cu barbaria evului mediu obscur, în care aspirația spre umanism luminat este constant ignorată și călcată în picioare.

Cu toată faima lui și premiile primite, nu cred că Enrico Del Gaudio are o viață prea simplă și la adăpost de pericole. Căci el e depozitarul unor adevăruri și gura nu-i tace. ”Caino uccide ancora”, repet, nu doar că dă de gândit dar este un semnal de alarmă major pornit dinspre cultură către lumea la care suntem și martori și părtași.

Venirea lui Enrico Del Gaudio cu această carte în România este un imbold către respectarea autorilor care nu vor să tacă.

Cleopatra Lorintiu

(publicată în Cotidianul)

Cain ucide din nou

––––––––––––––––––––––––––––––-

Enrico Del Gaudio et CLEOPATRA LORINTIU Marche du Livre Gaudeamus (ROMEXPO) Bucarest novembre 2023

Il lancio del libro ha avuto luogo alla Fiera del Libro Gaudeamus, Bucarest, novembre 2023. Aspetto dal lancio. la regista Nadia Farcas, alla presenza dell’autore

*Caino uccide ancora( Cain ucide din nou), – Enrico Del Gaudio, editura Ecou Transilvan, 2023; Călătorie pe tărâmul violenței. Traducere de Laszlo Alexandru, cu o prefață de Nadia Farcaș, prezentări de prof.dr. Alina Monica Bărăian,Valeria Bilț și dr.Constantin Măruțoiu

CAINO UCCIDE ANCORA di CLEOPATRA LORINTIU

In che mondo violento viviamo! E come ci abituiamo, volenti o nolenti, a tollerare l’aggressività, la morte, la bruttezza, la disumanizzazione. In un certo senso, diventano parte della realtà della nostra vita.

Un libro dovuto all’autore Enrico Del Gaudio, un libro a dir poco insolito (in edizione bilingue), arriva a noi in questi giorni come il segnale d’allarme di un autore-cittadino responsabile, coraggioso, su un cammino non facile: ricostruisce, documenta , una serie di casi di violenza vecchi e nuovi nel mondo italiano.

Ce li presenta (con quel suo linguaggio chiaro, netto, tagliente e senza appeal come Oriana Falacci!) con una documentazione perfetta, corredata di iconografia e poi aggiunge ad ogni caso presentato una poesia scritta da lui, perché Enrico Del Gaudio è poeta .

Direi un riverbero di dolore completo di metafore e tutti gli orpelli del lirismo.

Il contrasto tra false testimonianze, testo documentato e poesia conferisce al libro una nota specifica e speciale. Non è un libro facile da leggere. Mette alla prova la nostra anima e rischia di aumentare in noi lettori l’indignazione, la rivolta e allo stesso tempo l’impotenza.

Enrico Del Gaudio ci esorta a uscire dall’inerzia, dalla rete della depressione di fronte alla violenza, ci esorta alla conoscenza e alla responsabilità civica, umana, vuole far vibrare in noi quel sottile filo di umanità: il suo libro è un massimo segnale di allerta. Antologizza con perfetta documentazione, con precisione, casi reali di violenza di mafia ma anche di cosiddetta piccola violenza, domestica, coniugale, femminicidio, avvenuti nel tempo nella magnifica Italia…

”Cosa vi ho fatto, ragazzi?” furono le ultime parole che il giudice Rosario Livatino disse a coloro che lo stavano uccidendo. Tutto accadde al chilometro 10 della Strada Statale 640, meglio conosciuta come la Strada degli Scrittori, arteria che collega Porto Empedocle allo svincolo verso Caltanissetta dell’autostrada A19. Era il 21 settembre 1990, un venerdì, e come ogni mattina il giudice Livatino si recava al Palazzo di Giustizia di Agrigento. Viveva con la madre anziana e non era accompagnato da guardie armate. “Non voglio mettere in pericolo la vita di chi mi circonda. Chi vuole uccidermi, se la prenda con me e lasci in pace i miei genitori.”

Ho scelto questo esempio a caso, giusto per dare un’idea di come l’autore sa raccontare i casi: ce ne sono alcuni davvero famosi e indimenticabili, come quello del giudice Giovanni Falcone, ucciso nella strage di Capaci del 23 maggio 1992, o un un’altra vittima della camorra, il sindaco Marcello Torre di Pagani, liquidato perché, a dire il vero, non accettava le condizioni imposte dalla mafia.

Oppure di Giuseppe La Franca, l’avvocato ucciso dalla mafia in un vigliacco agguato il 4 gennaio 1997 a Grisi e al quale lo scrittore dedica in Italia, più tardi, una poesia vincitrice (“E venne l’alba infame, gli sciacalli avevano mirato la lor preda,/ la longa manus avea decretato/che tu dovevi essere ammazzato/ perché non ti piegavi più al ricatto / di cedere i terreni di famiglia./ E così fu! – Il Giorno degli Sciacalli)

Alcune tragedie sono lontane (come la Strage di Pizzolungo, quella devastante esplosione diretta contro il PM Carlo Palermo. Nominato a Trapani, in Sicilia, dove aveva preso il posto del magistrato Giangiacomo Ciaccio Montalto, ucciso anche lui dalla mafia).

Altri sono più recenti. La serie di attentati e di omicidi è concatenata nel corso di 40 anni nel capitolo “Contro le istituzioni, crimini di mafia e camorra”.

Un capitolo a parte e ovviamente altrettanto sconvolgente è quello dedicato alla violenza sulle donne, al femminicidio.

Frequente fino alla banalizzazione, immersione nella famigerata “normalità” della vita quotidiana. C’è un capitolo dedicato alla “Violenza contro i minori” e un altro ” Contro la persona”.

Si legge, si legge stupiti, perché ogni caso (sia a livello nazionale o a livello familiare) rivela sempre qualcosa di sconvolgente.

Non è un libro facile, ripeto, ma quanto è importante: la testimonianza del fatto che sappiamo, che ci preoccupiamo, che scopriamo e, magari, conoscendo la vicenda si spera che qualcosa potrà ancora cambiare. Almeno nella nostra mentalità, quella del vivere questi tempi strani dove la supertecnologia convive con la barbarie dei secoli bui, dove l’aspirazione all’umanesimo illuminato viene costantemente ignorata e calpestata.

Con tutta la sua fama ed i premi ricevuti, non credo che Enrico Del Gaudio abbia una vita molto semplice e al riparo dai pericoli. Perché è il depositario di alcune verità e la sua bocca non tace. “Caino uccide ancora”, ripeto, non fa solo riflettere ma dà anche un forte segnale d’allarme inviato dalla cultura al mondo in cui ogni essere umano è testimone e colpevole.

L’arrivo di Enrico Del Gaudio con questo suo volume nella terra di Romania è uno slancio al rispetto della verità e a quegli autori che non vogliono tacere.

Firmato

Cleopatra Lorintiu

”Enrico Del Gaudio:

IL MIO CAINO SUL PRESTIGIOSO QUOTIDINO RUMENO „COTIDIANUL”.

Pubblicato sul prestigioso quotidiano „Cotidianul”, forse il più famoso della Romania, a firma della professoressa Cleopatra Lorintiu l’articolo sul mio libro CAINO UCCIDE ANCORA- CAIN UCIDE DIN NOU.

Grazie professoressa. Il suo articolo è quantro di pù bello si potesse leggere sul mio volume. La sua descizione e la narrazione delle storie in esso contenute, sono di una realtà unica e sconvolgente. Mi permetta di ringraziare la mia editrice professoressa Nadia Farcasc per aver creduto in me e aver pubblicato questo volume che in Romania è già diventato un best seller.”