Critici
Texte critice despre cartile de poezie publicate de Cleopatra Lorintiu, publicate în periodice și volume, semnate de :
Geo Vasile,( în Dicționarul autorilor, Editura Dacia 2002, pag. 264-266),
Aureliu Goci,(în Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX, editura Gramar,2001)
Constanța Buzea, (în Amfiteatru , septembrie 1978)
Dan Ciachir,C.Stănescu,Valeriu Bârgău,Ion Bogdan Lefter,Radu G.Țeposu vezi Critice Poeme
Alexandru Cistelecan , (fragment din Dicţionarul scriitorilor români, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998) vezi Critice Volume
Cornel Regman , (fragment din cronica ,” Poetă la al doilea volum” din „Viaţa românească”,nr.9 septembrie 1981) vezi Critice Volume
Constantin Sorescu ,(in Suplimentul literar artistic 1995 SLAST ) vezi Critice Volume
Lucian Zeev Herscovici ( Baabel,19 martie 2020) ) https://baabel.ro/2020/03/pagini-de-jurnal-indirect-in-versuri-si-in-proza-pe-marginea-a-doua-carti-de-cleopatra-lorintiu/?fbclid=IwAR3dztft4MDIR-QDk1DFbdQhvUePpuABvyY0BjYibG37qEcxLeHXfr4Ymp4
Petre Poantă , in revista Tribuna , 1988 vezi Critice Volume , MihaiUngheanu,Diana Soare,Andrei Milca,Grete Tartler vezi Critice Proza
Valentin F.Mihăescu, Luceafărul nr.998,13 iunie 1981
https://cleopatra-lorintiu.net/critici-volume/
Nicolae Ciobanu,in volum,1979
Alte texte critice au fost semnate de :
Alexandru Piru, Aureliu Goci, Ion Bogdan Lefter,Daniel Dimitriu, Laurentiu Ulici, VoicuBugariu,Alex.Stefanescu,Valentin F.Mihaescu, Adrian Popescu, Radu Comănescu,Ion Murgeanu,Tudor Opris, Florin Costinescu,Ion Oarcasu, Anghel Dumbraveanu, Lucian Chisu, Gavril Moldovan,Marin Sorescu, Olimpiu Nusfelean,Irina Airinei, Alexandru Horia, Sanda Faur, Elvira Ivascu,Gabriel Dragnea, Constanța Buzea
Geo Vasile ( în Dicționarul autorilor, Editura Dacia 2002, pag. 264-266)
Convalescenţa,mit al vârstei de mijloc
Absenţa de câţiva ani a Cleopatrei Lorinţiu din mintea şi inima criticii i se datorează cel puţin pe jumătate autoarei, cândva în mare vogă prin a sa ceremonioasă frumuseţe şi eleganţă, inclusiv a decorativelor sale pălării, dar mai ales a unor cărţi de poezie cum ar fi Peisajul din care lipsesc (Ed.Cartea Românească 1979) Terasa cu oleandri ( ed. Dacia 1985), Aproape imaginară(Ed.Cartea românească,1987). Între timp, fostul copil teribil al anilor’80 , nu mai puţin primejdios pentru cenzura vremii s-a luat cu viaţa, cu călătoriile,ieşind cu voie sau fără voie dintr-un circuit literar-artistic ce nu-şi cruţă absenţii.Fapt e că Cleopatra Lorinţiu n-a încetat să scrie şi după 1989 , dovada cele două romane Iubirea nu trece (Ed.Luna,1992) şi Fetiţa care eram(Ed. Intact 1992) dar şi două cărţi de poezie şi proză la care ne vom referi .Ceaiul amanţilor cuprinde aproape 90 de poeme inedite precum şi o antologie din anii 1978-1987 sub titlul Anii scuţi. Textele acestei secţiuni scrise şi publicate în timpul dictaturii surprind nu numai prin cota artistică ci printr-o făţişă disidenţă faţă e dogmele realismului socialist ce-i condamna pe scriitori la fericire onirică, evazionistă:
„Ieşirea din vis
Tot mai anevoioasă îmi pare
Un motor zbârnâie noaptea-ntreagă.
O victimă anonimă în luminator.
Şi spaima cleioasă a singurătăţii.
Cuvântul scris Se fac puf,
puf de plop,
Călătoreşte aiuritor prin cartier.”
Mesajele despre condiţia artistului nu sunt deloc esopice,doar aluzive, directe mărturii îndurerate, provocatoare. „Mai aproape, Un frison O nălucă geroasă –a înfrângerii. Si-o Sumedenie de paşi pe culuoarele obsesive . Melodie interioară Nu m-aşteptam să te sfârşeşti Tocmai acum! ”
Imboldul inimii este al unei vitalităţi debordante al dorinţei proteice de a trăi intens. Raţiunea critică omniprezentă , se impune descurajant ,anulează intermitenţele inimii:
„Dar e altfel,/ Totul e altfel./ Prinsă acum în capcană /Nu-mi mai rămâne decât să mă zbat. /Primăvara –mi aruncă porţia de lumină /Aureşte palma de cerşetoare. /Viaţa aceasta aproape imaginară.”
Conştientizându-şi statutul crepuscular şi marginalizat, „surâzând silit în chenarele iernii” Cleopatra Lorinţiu îşi distilează versul în concentrate enunţuri bacoviene, exorcism la un real căzut în demonie sângeroasă:
„Câtă tărie în van /Sensul pe care-l pierdusem /Sensul fals ,rătăcit, sufletul vlaguit /Realitatea , ce stranie, /Frigul compact./ Şi memoria fâşii, fâşii /Pene zboară dintr-o pernă-nvechită./ Faci un pas
şi te izbeşti de Zidul cel nevăzut/ Întinzi mâna şi o retragi însângerată.” /
Extraordinar ni se pare poemul” Măiastra „ un decupaj metafizic montalian, dificultatea scriiturii poetului italian îmblânzindu-se la Cleopatra Lorinţiu printr-un surplus de omenie, frumuseţe a imaginarului suprasenzorial, muzică secretă. Cităm:
„O detaşare, aproape.
Exaltasem părerile provizorii, mă prindeam
De balustrada cea nichelată .
Chiar în înălţare cânţi putreziciunea şi chiar
Înspre bine dulceaţa durerii.
Ea Te-nfaşă ca pe-un copil mic.
O fugară cruzime
Provocare aruncată lumii măiastre…”
Este nivelul de maximă tensiune artistică la care a ajuns Cleopatra Lorinţiu .(…) Poeta are bune şi întinse lecturi la zi din români, americani, greci şi italieni, mai ales ,plus inteligenţa de a şoca exact când versul dă semne de somnolenţă.
Expresivitatea, ştiinţa echilibrului între instrospecţie şi contrapartida realului,disponibilitatea unui imaginar mereu în alertă apt să se sedimenteze în compoziţii rafinate, dense,prin gravitatea şi dicţiunea problematizării, par să facă parte din formula talentului Cleopatrei Lorinţiu, o reală, chiar dacă târzie surpriză pentru cel ce semnează acest articol. Convins acum de ingratitudinea unor critici ce omagiază logodnice, amante şi văduve ,pensionare sau bursiere ale propriei reputaţii poetice. Trecând acum la textele inedite de după 1990 vom întâlni –o pe poetă într-un climat de moină, de convalescenţă, doliu recent. Abandon şi desvrăjire. Cea ce a supravieţuit unor scene de foc constată, în actuala ipostază înfrigurată şi friguroasă că „ mai rămâne cărbune pentru crochiu”.sau „Flori de tei,uscate pe bibliotecă pentru ceaiul iernilor viitoare.” Elegiacul portret ,emoţionat şi fără iluzii: „ Si eu, o Rostovă la fel de fremătătoare Dezacordată în acest decor Cu fotografiile copiilor mei” Devine decalog şi statut de solitudine asumată ca şi cum poeta ar trăi între cele două săbii ale timpului. Cel al memoriei , al creativităţii, al iubirii, cel al prezentului, al degradării ,itului, cuplului, iluziilor.
Există o febră, o alarmă, un contratimp existenţial aproape ireversivil în Ceaiul amanţilor.Psihanalizându-l poeta invocă remedii gen” Lumina lunii să ia să curpindă , această faţă ostenită a inimii noastre” Cu fervoare (visul poetic) şi claritate (raţiunea inexorabilă) se ajunge la radiografia stării de fapt, fizice şi morale, motivaţie a defecţiunii
„Mă retrag din faţa voastră
Sunetele mă urmăresc
Vocile îmi ard timpanul pe fundul sufletului
De două degete drojdie
Chingi pe tâmple
Plumb în picioare , mă retrag, mă retrag
Tu nu vezi cum renunţ?
Cu graţie superficială,
Poate chiar cu feminitate pe o muzică
Numai bună de tonomat
Într-o doară,
În apropierea tăcută a serii.”
Chiar dacă nativ poeta este ursită să iasă „ la înaintare” pe tensiune anabasică, desvrăjirea este o realitate şi o obsesie a universului actual. Obsesia trecutei fericiri, a universului actual, a iubirii reper indimenticabil devine leac homeopatic în contra negativării prezentului fără iluzii, înnegurat. Doliul inimii prin anamorfoză capătă intensitatea vieţii, dobândeşte puterea de regăsire a libertăţii pierdute, a şanselor de identificare într-o singurătate necontenit ritmată de prezenţa-rapel şi vocea de contrapunct al acelui timp priviegiat, mitic.
„Si totuși, furtuna de vară ţii minte ?
Odată a noastră a fost.
Aşa cum cireşii zvâcnind în livadă şi prundul
Şi vinul prelins în pahare, hulubii
Lacul neadormit fuga de lume atunci
Când pacea războiul
Erau încă departe in închipuirea lui Basho pe marginea unei vieţi de hârtie .”
Departe de a idealiza,absolutiza dinamica parteneriatului amoros,poeta decelează subtil,în cheia interpetării ultimative,fisura şi primejdiile egoismului absent şi autist ,toxinele nepăsării şi dizarmoniei.
„Ani de iubire „condensaţi într-o oră ”frigul tăios /ne lăsa un spaţiu pentru enigmă /Maria Clara ne făcea reverenţe/ Un balet infantil insidios şi sublim /pe nisipul umed /Lacul secret , copacii goi,/atunci parcă /Vedeam casele dimprejur/ Pentru întâia oară.”
Dezvrăjire ,luciditate bruscă ,trezire într-o exterioritate friguroasă,abuzivă,părăsită de mister .Versul însuşi
devine notaţie netă , decupaj halucinant, un fel de stop cadru al adevărului. Prinsă în reţeaua de nuclee ale desvrăjirii semantice,poezia Cleopatrei Lorinţiu se face tot mai montaliană. Secvenţele memoriei debutează prin repezi insinuări şi confruntări de concepte,colaje şi iluminări, ce se probează cu vocea acelui eu,tu, venind dintr-o psihodramă consumată illo tempore în amintirea stării din prezentul continuu ”totul se întâmpla pe o terasă/ vântul răstoarnă paharul acuma gol/ acolo unde te aşteptam sprijinită de parapetul umed.”
Despodobirea de suficienţă de suferinţă de suferinţă şi jubilaţie metaforică este stadiul actual al unei modernissime poezii (vezi volumul Cineva din trecut Luna Editorial House,1995) esenţializate în fotograme ce prin developare digitală , am spune,înfăţişează adevărul profund al amintirii elective:
„Strălucea totul!
Adolescent întârziat
Zâmbetul tău lumina dimineaţa
Într-un chip bizar.
Clinc!Clinc!Clinc! În cafeneaua bătrânicioasă
La primul vis
În frisonul foaierului
Ne-ntâlnea forţa unui gând.
Doar Zauberflotte răsuna în colţul iluzionist
Al memoriei.Strângeam în pumni
Nepreţuite secunde.”
Prins în jocul uitării de sine şi al redescoperirii în noi scenarii alienate, eul poetic bate graniţa dintre vindecare şi căinţă.
„Locurile îndepărtate sunt lampioane pe străzi iluzorii
Dintr-un Soho fără sonor
Mi-e teamă de mine .
Și de câtă
Argintată tristeţe mă poate câştiga într-o zi din trecut.”
Îngăduind să se lase călăuzită de acel tu, „ o lumină” incomparabilă pe serpentina cale înapoi-înapoi ,Cleopatra Lorinţiu trece cu brio proba adaptării poeziei la „ această vârstă de mijloc ”de care pomeneşte citatul din T.S.Eliot, cuprins în poemul Să n-o numim .
Prin tot mai multă vitruozitate sau, printr-un efort al gândului poeta ia parte la o întâlnire esenţială . Cu sine, fără cruţare, împărtăşind cititorilor o aventură existenţială şi poetică de anvergură europeană.
Geo Vasile ( in Dictionarul autorilor,Editura Dacia 2002, pag. 264-266)
Trăind în lumea imaginarului
de Aureliu Goci
Ieşirea din vis,ruperea din peisaj,despărţirea de cărţi par foarte dificile pentru personajul poeziei Cleopatrei Lorinţiu,dar baia de realitate,plonjarea în cotidianul ardent,îl conduc la descoperirea mirabilă că viaţa-aproape imaginară-are o mare încărcătură ficţională.Elaborarea pare dusă la extrem iar manipularea (cu frenezie) a conceptelor -în poeme se vorbeşte chiar de imaginaţie onirică, transfigurare, contemplaţie-face ca realitatea să fie conceptualizată în retortă. Poezia Cleopatrei Lorinţiu,pornind de la o percepţie parţială a realităţiişi ridicarea la rang de generalitate a fragmentului, se dinamizează ca fin raţionament intelectual,de unde un construct aseptic,nu lipsit de rigiditate.Şi poate ar rămâne aşa dacă nu ar interveni un instinct prevalent al jocului,o pornire,cu gravitate,spre copilărie.Dar acest instinct ludic în elaborare care interzice spontaneitatea îi acordă şi un înalt grad de abstractizare-dintre poetele de la sfârşitul secolului,Cleopatra Lorinţiu pare singura ce se apropie prin lectură simpatetică de Nichita Stănescu.
Decoraţia natură abstrage numai esenţe din contingenţele peisajului.iar decuparea decorului pare sterilizată şi eternizată sub cupole de sticlă aşa cum, să zicem ,într-un mileniu viitor,s-ar conserva un colţişor de natură.
Poeta nu mai vorbeşte de monumente ale naturii -invocate chiar prin titluri-dar semnificaţia rezultă din ideea naturii ca monument ,ca uluitoare raritate-”Din abstracţiuni /sărisem în gol…păstrată într-un carusel de vederi poştale.
Imaginile sincopate, sacadate,nu neapărat ermetice ,cât racordate în structura textului,la un cod care personalizează numai intimitatea funcţională.
Obişnuiţi să considerăm poezia feminiină ca un recital de veneraţie intimă,ca o explozie de senzaţii( de la Magda Isanos la Carolina Ilica),ca revărsare de confesiune viscerală (de la Constanţa Buzea la Daniela Crăsnaru)ca o propensiune livresă cenzuratoare de elanuri (ca la Grete Tartler sau Doina Uricariu) ,suntem contrariaţi la extrem de textualismul (ermetizant,în parte ) al Cleopatrei Lorinţiu mai aproape ca gen de creaţie de cenaclistele de luni (Elena Ştefoi,Mariana Marin sau Nastasia Maniu) .
Dar nu obsesia poemului cu orice preţ , auto-referenţial şi privind în sine ,dar şi o eflorescenţă ,o beatitudine de senzaţii în acelaşi text. „O poemă cu orice preţ/Gracilî dacă se poate./Arcuindu-şi spinarea ,pândind parcă.//Întâi durere, aproape neobservată//Apoi victoria timpului .Asta e/o poemă cu orice preţ/Stai şi pândeşti în noapte /citeşti semne în praful făţarnic /o poemă cu orice preş, un post de radio/prins la două noaptea/un pom fumegând/o variantă a durerii de sine./Ce ciudat/crezusem că s-a topit,ea,remuşcarea -/nu rămăsese aproape nimic şi totuşi /azi dimineaţă camera era plină de mirosul freziei galbene.”(Obsesie).Experienţa aceasta-pe care a avut-o şi Ştefan Augustin Doinaş ,cu „două cuvine” este în esenţă,milenară.
Tot din instinct ludic acompaniat de olectură mnemotehnică,poeta reabilitează-dar şi îl investeşte cu o funcţie ironică-diminutivul(semincioare,lumânărică, rămurică, ceşcuţă) .Autoarea se gândeşte, reflectează la o estetică a derizoriului ,dar poezia rămâne tot absconsă,dificilă, oarecum aridă , zgrunţuroasă, tăiată parcă cu o lamă de fierăstrău, fără predictibilitate semantică. Iată poemul Neînsemnătate:”Făcută din lucruri mici.Zdrobitoare/prin chiar neînsemnătatea lor.//Şi totuşi e parcă mai plină, mai densă/ca ţi cum/ţi-ai relaxa într-un chip perfect muşchii/ca şi cum râiul edenic ţi-ar trece /chiar pe lângă ureche //Înaintezi în viaţa-din-lucruri-mici /Îi cauţi libera funcţionare a mecanismelor /(Cuvintele bune-s însomnorate ,vezi,viaţa-din-lucruri-mici /parcă le stoarce de vlagă.)Şi deodată ceva trist /Vrei să strigi /dar glasul ţi-e făcut/ din aşchii mici.”
La vârsta când maturizaţi biologic poeţii sunt încă tineri creatori , Cleopatra lorinţiu a tipărit doar câteva cărţi (Regina cu paşi furaţi-1977, Peisajul din care lipsesc, 1981, şi Terasa cu oleandri, 1985) dar s-a exersat îndelung asupra specificului copilăriei,însă nu-şi acreditează şi bibliografia universului infantil. Percepţia fabuloasă a lumii, a spiritului ludic, mecanismul diminututival ,socratismul iniţierilor de acolo provin. Dacă în volumele pentru copii se joacă şi se copilăreşţte, aici conştientizează copilăria şi stabileşte regula jocului.Şi iubirea e un joc şi o copilărie , şi slalomul existenţei (”Viaţa? O ciută nimerită în traficul de pe autostradă”) şi respiraţia finală. Utopia universurlui infantil însoţeşte şi sentimentul erotic.”De te-aş putea păstra mic/înger aproape/-Miniatură cu ochi levantini//Aşa să-mi destăinui valul ănalt //al exasperării.Pur,pur,istovutor aproape /de te-aş putea ţine doar copil//Iar gândul să iasă desculţ/pe pietrele calde-ale verii /să zburătăcească în aerul dens,/undeva/lângă o graniţă imaginară/cu grăniceri adomiţi.”(T)
În această graţioasă miniatură, părând poate fără pondere într-un volum marcat de gravitate,se subliniează cu pregnanţă,că,înainte de a se constitui într-o poetică ,ideaţia lirică se vrea o antiretorică : a iubirii, a copilăriei, a jocului.
Este idealul poeziei Cleopatraie Lorinţiu de a se confesa fără mărturisire ,de a povesti fără narativitate, de a face poezie fără lirism. Este varianta „deschiderii „sale în partida poeziei în care joacă cu piesele albe.
(în volumul Aureliu Goci (pg.351-353.Geneza şi structura poeziei româneşti în secolul XX, editura Gramar,2001)
Références critiques
***
Les plus beaux et les plus authentiques poèmes que j’ai lus dernièrement se trouvent dans le livre « Le paysage dont je suis absent » de Cleopatra Lorinţiu.
Le ton unitaire et une profonde finesse suggestive se différencient d’une certaine tendance de la littérature jeune : sa caractéristique serait le désir pour une violence d’images et de mots et l’endurcissement du lyrisme.
Le livre de Cleopatra Lorinţiu n’est pas autant un « volume » comprenant plusieurs cycles qu’un journal lyrique organique : même les abondances superflues, d’ailleurs inhérentes, correspondent à une tonalité générale. Il s’agit des traits dus à une éducation musicale. Ce n’est pas à cause des références que je fais cette inférence : par exemple, il y a un poème ayant le titre d’une célèbre pièce de Stravinski ; c’est à cause d’une fluidité et d’un enchaînement promptes à harmoniser toute ingérence, à l’absorber. D’ici, une pudeur philologique, la discrétion et la soumission de l’objet. On doit remarquer la force de suggestion d’autant plus qu’il y a chez nos femmes-poètes une maîtrise parfaite du message sensible où le drame du sentiment est très propre.
Il y a dans le livre de Cleopatra Lorinţiu une décence du goût et de la sensibilité toujours opérante : il s’agit d’un de rares volumes dépourvus de bruit, des exclamations et des cris. Une tache de cérébralité ennoblit l’affect, et le talent d’isoler le détail, de choisir l’élément significatif parle de soi-même : « midi saint, que je sois pareille à toi, chaleureux et libre », « à la pêcherie, l’inquiétude des branchies » ; « dans cette cellule le soir entre comme si c’était un être » ; « juin neige la maison » ; « que j’aie la tête pâle et innocente de la fleur ».
Dans un poème l’auteur perçoit une détention musicale et en général les images correspondent aux états intérieurs. Ces images sont raffinées, bien que simples, obtenues à la suite des réductions : « Ma chanson méconnue et pure soulage des souffrances futures » ; « Comme une bougie allumée je pleurais des larmes chaudes » ; « Si mon âme avait eu de couleur, elle aurait pu se donner… »
Il y a dans les nombreux poèmes de Cleopatra Lorinţiu-ceux du volume « Le paysage dont je suis absent », le sentiment d’une chanson simple et tragique, du temps sonore. Voilà une pièce dont le paon est le motif. Je préfère de reproduire la poésie et je ferais de même avec beaucoup d’autres, car les poèmes de Cleopatra Lorinţiu ont la cohésion de la chanson : la fragmentation, la citation les mutile. « Il m’aurait été impossible de le perdre,/ Il était là, derrière, il me suivait comme un motif oriental/ doux et nostalgique, emmenant dans ses plumes multicolores le cri mystérieux des matins d’autan./ Il surgissait là où je m’y attendais le moins/ Une fois je l’ai senti dans une des centaines de voitures/ qui roulaient vers le passage./ Ensuite, une nuit, il est surgi des livres…/Il tenait la balance juste de l’été./ La frontière fine de la folie./ Sans lui, château de sable, château de sable…/Pourquoi je m’en souviens ?/ Maintenant au bord du lac, prisonnier du silence et de la crainte instaurés trop facilement./ L’un des oiseaux de nuit le porte/ dans son cri étrange/ dans le vide. »
Les poèmes de Cleopatra Lorinţiu composent une chanson authentique et je pourrais dire qu’ils comprennent dans le sous-texte un mépris tacite des artifices et de préméditations, d’épuisants manœuvres artistiques épuisés. La virtuosité éloigne le lyrisme. Pour soutenir mes affirmations je reproduis le plus beau poème du volume, « Dessin d’automne ».
« Combien du bleu d’automne s’est écoulé / combien de ce chapiteau impossible à refaire/ Je l’ai vu jour après jour/ se profiler provocateur- le travail d’un maçon anonyme-/ et maintenant, écroulé, ramassé avec la poussière dans les brouettes des éboueurs/ impossible à me le souvenir. / J’ai passé par lui chaque jour,/ pour longtemps. Son ombre timide/ et allongée a été le décor de tant d’histoires./ Je l’ai regardé dans la lumière sale de la pluie/ dans l’éclat impitoyable du midi./ J’ai adossé mes yeux sur lui/ avec indifférence, suspendue par l’impression de l’importance/ de ce jour-là./ Il est devenu mon confident calme,/ presque religieux,/ là sous la voûte de l’entrée,/ quand j’attendais ton apparition./ Il a accompagné le mouvement graduel/ ma chute lente sous le septentrion./ et rien de sa forme achevée/ il y a trois siècles par un maçon anonyme/ n’est resté dans le souvenir/ Il est là, dans le trou au plâtras ,/ des briques dépareillées et de la poussière,/ impossible à refaire. »
Une telle nostalgie et dissolution, une telle évanescence réunie dans un poème d’amour comme tout le livre : une harmonie de la douleur. Comme quelqu’un disait : « La recherche du temps perdu ne signifie pas la recherche des occasions pareilles », mais une pénitence véritable.
Dan Ciachir (1984)
***
« Une poésie aérée d’un ton plutôt léger que ludique marque le début de Cleopatra Lorinţiu « La reine aux pas volés » (1978).
Le volume est un journal doux d’adolescence, un compte-rendu d’états et de prédispositions calligraphiés avec innocence dans une écriture ingénue animée par un esprit ludique : « Sois-tu le garçon des herbes est tant facile/ Pas un mot ne te touche/ les os ne te donnent plus de douleur. » L’organisation de la confession dans une sorte de journal qui tient seulement de contact allusif avec la biographie est aussi la marque du volume de 1985- « La terrasse aux lauriers roses ».
L’écriture n’est plus agile, bien au contraire, elle est fragmentée et travaillée/épuisante avec des césures préméditées, surprenantes et avec l’emploi fréquent de l’enjambement.
Les poèmes se chargent de figures livresques ; mais leurs connotations visent plutôt l’efficacité de la confession. Envahit par le réel, le poème « L’Invité » de l’impuissance imaginaire, l’invité incapable d’offrir encore des mondes compensatoires ou de relâcher le ressort tordu des frustrations. La syntaxe connaît le relâche dans « Le paysage dont je suis absent » (1981) ouvert aux rêveries naturistes et à celles de la mémoire. Malgré la persévérance élégiaque, la sensibilité poétique récupère quelque chose du mirage du monde et elle s’achève par la rencontre avec l’état de grâce : « derrière les haies, la menthe. / à travers la menthe fouillent les insectes / affolés par le soleil/ ils sortent dans le jardin/ pour toucher l’autre monde, le monde invisible. / la vraie odeur. » Rangés entre la crispation et l’exubérance, les poèmes se tiennent dans le périmètre de la détermination érotique, en suivant le relief domestique de celui-ci. Mais la magie de la présence tout comme celle de l’absence se reflètent dans une atmosphère mélancolique, de l’intérieur, du feu paisible, sinon silencieux de la passion. « Dans la chambre on ne sent plus l’odeur du tabac hollandais/ Sur la table il n’y a plus tes pipes, des êtres/ Le froid entre par des niches invisibles/ liant mon corps au lit malade. »
L’équilibre des états est nostalgique doublé de pathétisme. Du peloton de l’absence se déroulent les poèmes du volume « Presque imaginaire » (1987) valorisant la même ligne de l’évanescence plutôt que de la crispation. La sensibilité blessée se rachète dans des paysages hiératiques qui ne manquent pas de modulation sensuelle : « Matin vierge/ Le dessin des nuages très près. / Les poires mûres envahies par les guêpes/ dans le jardin de la fragilité. / Les tritons sont à la veille. » La mémoire même est habilitée à récupérer les séquences heureuses, et la poète travaille en contrepoint, non sans une délicatesse exquise de l’accord discordant : « avec un tonnerre/ comme une bande blanche dans tes cheveux noirs/ il m’est passé par la mémoire/ ta main, ta main… (…) Une fiole mélodieuse se craque. La réalité/ est renversée comme une paire de gants. La clé de la commode/ tombe avec un cri blanc sur les dalles. » Le journal des états continue ici aussi, plus varié et plus libre, et la vision reste déterminée par « les petites choses écrasantes par même leur insignifiance. »
Constanța Buzea :
”Cartea de debut( în revista Amfiteatru, anul XIII, septembrie 1978, numărul 9( 153),pagina 11
Cleopatra Lorințiu: ”Regina cu pași furați”
Peste inelul de lemn verde,viu, al unei copilării petrecute în nordul împădurit din zona Năsăudului,unde s-a și născut în 1957, Cleopatra Lorințiu așază astăzi cu emoție nimbul de hârtie al cărții sale de debut. Titlul,”Regina cu pași furați”,după cum ne explică autoarea în ultimele rânduri, așezate sub asterisc, ale cărții, este inspirat de numele unui joc inventat și jucat, după cum se știe, de copiii de pretutindeni.”Copiii aleg din rândul lor, regina.Cercul ei, palatul ei…”râvnesc să-l atingă și să se închidă în el toți ”supușii”,adică partenerii de joc.
Simbolul este minunat în simplitatea lui și, de ce să nu recunoaștem,în toată cruzimea lui.
El este de fapt un pretext numai în aparență suav,pentru a exprima un adevăr uman fundamental,izvorrât din realitate,ideea de concurență continuă,de luptăși de neputință.
E aproape imposibil să te statornicești fără luptă și fără sacrificiul total,într-un loc rotund, vizibil,expus și ,în închipuirea celor care-l râvnesc,înalt. Cel puțin în lumea jocului oglinda nu minte, nu se încarcă de draperiile și măștilecare,oriunde în altă parte,vor respira în voie.
Din inițierea plină de substanță și care păruse suverană și invincibilăpeste secunda ei din oglindă,Cleopatra Lorințiu reține concluzia, eliptică pe care o transcrie cu zgârcenie într-un catren tutelar, valabil în contextul sentimentelor ei de astăzi și de mai târziu:”Într-un joc nejucat/furi destinului pași/ pe tăcute,mereu/pentru sufletul tău.”
Vârsta autoarei care din când în când se știe, atrage asupra-și ,încântată și sceptică în aceeași măsură de succes,premille cele mari ale multora din concursurile literare inventate pentru copii și adolescenții talentați,ne permite să semnalăm,cu ocazia debitului editorial, o schimbare substanțială la față.
Din piesele care au dat greutate pașilor făcuți,sau furați sieși,până aici,au rămas numai câteva semne,câteva versuri pline de nostalgie.Făeă să fi dispărut cu totul, iubirea exuberantă de altădată pentru locurile natale,pentru laptele, mierea și cuvintele care își au izvoare atât de pure și umbroase înBistrița-Năsăud, pentru uncheșul din Anieș și pentru părinți,a trecut în capcana unor faguri noi, s-a topit într-o dedicație laconică, ori se însuflețește un moment pentru a se retrage cu generozitate din calea unor zile scurte și vibrante, active, de învățătură. Intervine o grijă adâncă pentru ținuta dorită modestă și cenușie a expunerilor, teama poetei ,f ără justificare,desigur , de a nu părea, sentimentală.
S-a constatat nu o dată că poeții foarte tineri,în momentul în care se simt părăsiți de adolescență,trec fără excepție printr-o scurtă criză de adaptare, când devin ușor moraliști, supunându-și dar mai ales amendându-le celor din jur inconsecvența și gesturile mai gălăgioase.
Înțelepciunea aceasta este la fel de grațioasă ca și copilăria de pânămai ieri,numai pretenția exagerată de a nu greși îicrispează brusc sub aurelola și ”în cercul lor de legi”neperisabile.
Intervine și la Cleopatra Lorințiu o grija deosebită pentru greutatea sensurilor și pentru sunetul frumos entru sunetul frumos al versurilor.
Nu ne-a surprins faptul că anul trecut,deci în perioada în care lucra la cartea de față poeta a obținut Marele premiu la festivalul național de poezie ”Nicolae Labiș”.Moștenește,fără amenințare,tăria și seninătatea de spirit a Magdei Isanos care lasă urme îm poemele ”Învinuiri” și ”Alte vinovății.”de asemenea meticulozitatea și concretețea argheziană în ”Balanța”.
Semne de poezie lină,atingând stări perfecte de nostalgie găsim sub titlurile ”Un pod de bîrne”, ”Tablou vindecat”,”Între întîmplare și liniște.”
Cităm în final,câteva versuri din ”Plecarea poemelor ” pentru a marca, prin înseși cuvintele poetei, părerea că startul acestui debut a fost bine luat : ”Atunci poemele se vor ridica pe nesimțite/înaripate,cu buze subțiri și umezite//Nimeni nu va încerca să le oprească/neînțelegând dacă vor vorbi mai târziu/Toate cuvintele de prisos se vor face țărână/cele îmbunate vor mirosi frumos./ Dacă în clipa aceea ploile știu să vină/Poetul se poate socoti norocos.”
Alexandru Cistelcan
(fragment du Dictionnaire des Ecrivains Roumains, La Fondation Culturelle Roumaine, Bucarest, 1998)
***
Le sténogramme des sentiments entre hésitation, insatisfaction et exubérance serait l’étiquette pour la poésie de Cleopatra Lorinţiu dont le volume récemment paru, « Le paysage dont je suis absent » vaut le coup. La biographie est limitée et cryptique, on peut deviner la trajectoire d’un amour vu d’une lunette renversée qui éloigne au lieu de rapprocher. La poète-être sensitif enregistre tout avec le radar d’un papillon ce qui l’aide à éviter avec grâce le contact avec le trop-concret auquel Cleopatra Lorinţiu préfère le régime de l’évanescence. Ainsi, même le sentiment de perplexité qui semble être l’état le plus radical des incomplétudes psychiques parvient au lecteur filtré de point de vue sonore par des rideaux successifs-des neiges ou des effluves odorées-ou par une toile de langueur qui s’empare doucement de tout. Cette évanescence rencontre des formes pareilles aux anémies symbolistes au moment où la poète-suprême lévitation du réel- sentiment du « paysage dont elle est absente », sa nostalgie la plus éloquente n’est pas comme chez les poètes esclaves du vital, une aspiration de purification, mais le procédé inverse-la fixation dans un paysage d’autant plus particulier et matériel, même aride et inhospitalier sinon spécialisé dans des émanations organiques persistantes où-comme dit la poète-« les mots ont de l’odeur et les vêtements du sens ».C’est pour cela que le personnage envié est le pêcheur, impossible à le placer dehors son milieu : « debout, il a de grandes bottes de caoutchouc/ le chapeau troué sur la tête/ les cannes à pêche à gauche./ Son ombre avait l’odeur de poisson et du tabac hardi./ Si j’étais pareil à ce pêcheur/ solitaire et libre, s’intégrant dans un vrai paysage. » (Karma)
Mais les aspirations de fixation sont poussées plus loin encore et la condition enviée finalement est celle de l’arbre : « si j’avais été un arbre/ pour que je ne quitte jamais ce paysage/ tout au long de mes vies. »
Cornel Regman
(fragment de la revue « Poète au deuxième volume », La Vie Roumaine, septembre 1981
***
Les textes écrits et publiés pendant la dictature surprennent non seulement par leur valeur artistique, mais aussi par leur dissidence ouverte contre les dogmes du réalisme socialiste qui condamnait les écrivains à un bonheur onirique évasioniste ”S’echapper au reve /me parait de plus en plus pénible / Un moteur rugit toute la nuit:/Une victime anonime dans la lucrane/ Et la peur gluante de la solitude/ Le mot écrit tourne en chaton, chaton de peuplier/ Il erre ahurissant à travers le quartier ”
Les messages sur la condition du poète ne sont guerre allusifs mais des témoignages directs chagrinés et provocateurs.
” Plus proche:Un frisson /Un fantome glacialde la défaite:Et/milliers des pas sur les couloirs obsessifs/Mélodie intérieure /je ne m’attendais pas que tu finisse/justement maintennant!”
L’élan du coeur est celui de la vitalité débordante du désir protéique de vivre intensément . Le jugement critique omniprésent s’impose découragé et annule les intermittents du coeur.
”Mais c’est different. tout est différent./Piégée maintenant il ne me reste/qu’a me debattre.Le printemps jette ma ration de lumière/il dore cette paume de mendiante./cette vie presque imaginaire.”
Ayant la conscience de son état crépusculaire et marginalisé „en souriant forcément dans les marges de l’hiver” Cleopatra Lorintiu distille son vers dans des énoncés concentreés une sorte d’exorcisme appliqué à un réel démoniaque sanglant „Quelle endurence vaine;/le sens que j’avais perdu /le faux sens égaré /l’ame epuisé/la réalité tellement étrange /le froid compact/ et la mémoire, des lambeaux, des lambeaux./ des plumes s’envolent d’un vieil oreiller./
tu esquisses un pas et tu te heurtes/contre le mur invisible./tu tends la main et la retires ensanglantée. »
L’expressivité la science de l’équilibre entre l’introspection et la contrepartie du réel la disponibilité d’un imaginaire toujours en garde et apte à se cristalliser dans des compositions raffinées denses par la gravité et la diction de la problématisation sont les ingrédients du talent de Cleopatra Lorintiu
Il y a une fièvre une alarme un contre temps existentiel presque irréversible dans » Le thé des amants ». La psychanalyse de ce phénomène mène la poète à invoquer des remèdes comme » que la lumière de la lune /prenne comprenne/cette facette fatigué de notre cœur : Avec ferveur (le rêve poétique) et avec clarté (la raison inexorable) on aboutit a la radiographie de l’état physique et moral, motivation de la défection : ”Je me retire de vous/les sons me chassent. Les voix brulent mes oreilles, au fond du cœur/du plomb dans mes pieds, je me retire, je me retire./ Est-ce que tu ne saisis pas comment je renonce, douée d’une goute/ grâce superficielle peut être même de féminité(…)
Désenchantement, lucidité brusque, le réveil d’une extériorité froide, abusive, abandonnée par le mystère. Le vers même devient de la notation nette, du découpage hallucinant. Prisonnière dans le réseau des noyaux du désenchantement sémantique, la poésie de Cleopatra Lorintiu s’approche de celle de Montale.
Geo Vasile, 2002