Pe 15 februarie ar fi fost ziua dumnealui.

Din șirul multelor mele amintiri legate de domnul Iosif Sava( 15 februarie 1933-18 august 1998), atât de multe, aș zice, și majoritatea risipite, fie în pagini de gazete  fie doar în aducere aminte, iată că îmi răsare aceasta .

Ajutor de preț este o carte regăsită și o dedicație.

Cartea se cheamă ”Contrapunct liric , Arta Florescu în dialog cu Iosif Sava”.Ea include, prin alegerea domnului Iosif Sava, un început marcat de o cronică a mea la cartea lor precedentă,

” Polifoniile unei vieți” și un final desprins din rubrica mea de acum 40 de ani, ”Dimineața artelor”.

Dedicația este aceasta: ”Cleopatrei Lorințiu, omului de talent, știință, farmec căruia îi datorez atit de mult, măcar pentru faptul că pe prima (7) și ultima(241) a acestei cărți este numele ei. Continuu devotat,Iosif Sava, București 11 Iunie 1987.”

Știu, dedicațiile e bine să rămână ascunse, secrete, dar nu mă pot împiedica să o reproduc, scriitura dumnealui e atât de avântată și parcă romantică, este  a omului de cultură care ridica practic emoția, nivelul de cunoaștere, apetența pentru muzică, pentru literatură, ridica nevoie de artă a unui popor chiar prin vocea și vasta dumisale  cuprindere, prin autoritatea intelectuală pe care și-o dobândise și pe care nu i-o dăduse cineva anume.

Domnul Sava nu avea nevoie de pomădări, nici să intre în academii, nici să primească funcții. El era. Dincolo de toate chinurile vieții și ale politichiilor. I-am adus un modest omagiu în cartea editată de Violeta Borzea , ”După amiaza vieții”. Editura pentru Artă și Literatură.   

Spicuiesc un fragment căci vai, prin ce colțuri de bibliotecă s-or mai găsi cărțile astea… Volumul începe cu un schimb de replici între marea artistă și profesoară de canto Arta Florescu și maestrul Iosif Sava, ca un fel de prolog. În care maestrul îmi citează în integralitate notația mea anterioară, cred că ea apăruse în SLAST și era despre volumul ”Polifoniile unei vieți.”

Iosif Sava : Din cronici, iată, am cu mine o însemnare a Cleopatrei Lorințiu (…).Rândurile sunt intitulate ”Acel fel de încredere”…Ascultați:

”Despre viață, despre năvalnica putere de-a o trăi, cu intensitate,clipa de clipă, despre muzică și nevoia de ea,acolada în care poate crește gândul cel bun,  despre tenacitate (un cuvânt prozaic?) și despre  filierele emoției estetice.Despre încăpățânarea sublimă.Despre un copil-minune fermecător și blond  care țipă în sala Teatrului Elpis cu dulceața aceea inimitabilă…”De ce l-a omorât pe nenea Cavaradossi? ” Despre o mare cântăreață de operă a lumii,despre o profesoară unică prin inteligența,harul,rafinamentul și dăruirea dumisale.

Despre împliniri, amintiri, confesiuni, culmi, emoții și turnee ,străluciri și mai ales despre suflet. Despre cum poți iubi arta până la ultima extremitate…Despre bucuria profesorului de a forma artiști adevărați și despre integritate. Despre Madama Butterfly, Aida, Traviata, Bărbierul din Sevilla,Otello,Ebreea,Cavalerul rozelor,Boema, Rigoletto, Faust,Răpirea din Serai, Don Giovanni,Nunta lui Figaro,Paiațe și Maeștri  cântăreți.

Superbă intreprindere e cartea ”Polifoniile unei vieți”,dialogul plin de farmec al maestrei Arta Florescu și al omului de spirit care este Iosif Sava. Carte de ”Învățături de dăruire.” Amănuntele de realitate se adună într-un mozaic armonic. Dialoghează doi muzicieni.Fișele lor sunt doldora de amintiri.Conversația lor are un farmec de five o clock.Stilul colocvial cu farmecele lui.Fotografiile uimitor de vii.Surâzătoarea imagine a talentului împlinit. Desăvârșita maestră, orhidee a marilor jurii internaționale.Arta Floresccu povestește cu acribie. O lecție a unui artist care n-a făcut nimic la întâmplare. Efuziunea durează o secundă.Reveria, hai să zicem un minut. În rest,ordinea timpului drămuit. Soliditate și disciplină interioară. Ah, ce departe de viziunea boemă a nepricepuților ce-și imaginează ”viața artiștilor ” alcătuită din aplauze și supeuri!

Iosif Sava , despre care noi am mai scris și vom mai scrie,are și-n cartea aceasta aceeași dispoziție cuceritoare de bun conviv,comentator  avizat și dăruit pentru  ideea de muzică așa cum prea bine îl știm.

Cărțile cu amintiri au un farmec nebun. E în ele atâta viață presată , ca-ntr-un ierbar prețios.le iubesc .Nu neapărat pentru că din ele poți învăța să trăiești.Dar  spiritul   are nevoie de încrederi,de noi și noi încrederi.

Odată, trecând pe culoarul”castelului” ,într-o o duminică de octombrie ,știam că în spatele ușii Marin Preda scrie. Alături,mașina de scris sprințară a lui Mircea Ivănescu, traducându-l pe Joyce.În camera de după colț scrie dragul nostru Mazilu,iar sus la mansardă Virgil Mazilescu. Țăcănitul viteaz al mașinilor de scris și coșurile de hîrtie cu ghemotoace nervoase, îmi dădeau un acut sentiment de încredere. Sunt lucruri despre care n-am vorbit niciodată. Pare-se că m-am molipsit de dragul amintirilor, citind Polifoniile unei vieți. Dar sentimentu de încredere există,el crește prin acte de acest fel,cum e confesia Artei Florescu.Acest fel de încredere care te ajută să clădești.”

 Arta Florescu : -Frumos …Mă bucură că o tânără  și după cum mi se pare ,foarte talentată cronicară,înțelege resorturile acestui serial de ”polifonii” Să dăm tinerilor încredere, posibilitatea – bine scrie Cleopatra Lorințiu- de a se clădi…”

Un gând pentru cei doi, de recunoștință pentru ce au făcut pentru educarea unor generații întru respect față de cultură.

*Într-adevăr, reiau lectura cărții, mă duc pe firul dedicației lui Iosif Sava și ajung la pagina 421 , unde iată ce scrie el. ”Înainte de a veni la Dvs. am răsfoit ziarele…De peste 40 de ani așa îmi încep ziua…Ascultați primul paragraf cu care Cleopatra Lorințiu începe azi, săptămânala ei rubrică ”Dimineața artelor.”.

”Mă uimeam la un moment dat de generozitatea superbă a Artei Florescu, din a cărei manta se trag atâtea voci ale scenei lirice românești.Profesoratul în artă e poate mai complex decât orice altceva.Mă uimeam, cred, cu puțină invidie, fiindcă noi, scriitorii cei tineri, nu prea avem parte de așa ceva. Poate nici nu e posibil, poate nici nu trebuie, da, da, așa e, totuși, am avut brusc, văzând-o pe maestra Arta Florescu, nostalgia profesorului de poezie.”(din ”Contrapunct liric”, Editura Muzicală 1987, Arta Florescu în dialog cu Iosif Sava , pagina 241.)