Această pagină conține:

I. Însemnări, notații, reflecții despre apariții editoriale.

( -1.1O  prezentare a cărții lui Horia Bădescu ,”Doar din pământul patriei”(Editura Școala Ardeleană).

-1.2Cronică despre poeta si traducatoarea Marlena Braester, de Ziua Lecturii 15 februarie 2022),

 -1.3Cronică la cartea poetului Dumitru Chioaru(marginalii la volumul  ”Melancoliile unui bătrân cărturar ”apărută în Tribuna, 2024)

”Viața a trecut atât de repede”.

II. Cronici de Cleopatra Lorintiu la cărțile autorilor israelieni de limbă română publicate în 2018-2022 și alte cronici.

III. Precum și (în partea de jos a paginii) Consemnări din ”Cartea săptămânii / o rubrică  de Cleopatra Lorintiu  emisiunea Convieţuiri (producător Mihai Alexandrescu)  TVR1( 2016-2017)

IV. Cronici binevoitoare: Razvan Ducan (2022)TRIMBULIND CU NICHITA, editura Vatra Veche ,2022,(apariții în revista Contact Internațional, Iași,director Liviu Pendefunda)

1.Paradoxalul poet Moshe Itzhaki(din revista Apostrof nr.XXXI nr.9,septembrie 2020) .

2.”Oraș greu e Ierusalimul”: lumea poeziei lui Menachem M.Falek

3.”Vraja prozei scurte, la Haifa”(partea 1.Francisca Stoleru)

4.Vraja prozei scurte la Haifa (partea 2). Povestiri de Madeleine Davidsohn

5.O întâlnire cu poeta, traducătoarea, lingvista Marlena Braester

6.Tulburătoarele întâlniri ale vieții, în cartea acad.prof.dr. Jean Askenasy

7.Despre nostalgie cu Hedi Simon

8.Ciudatul jurnal de realități și iluzii al Veronicăi Rozenberg*

9.Poezia care ajunge la sufletului celui ce o citește :Maria Găetan Mozes

10. Vocația grandorii- despre Ierusalimi de Liviu Pendefunda https://www.totpal.ro/cleopatra-lorintiu-vocatia-grandorii-ierusalimi-de-liviu-pendefunda/

https://tribuna-magazine.com/muzica-si-cuvant-vitralii/

https://tribuna-magazine.com/restituire-adevar-emotie-artistica/

• Consemnări din ”Cartea săptămânii / o rubrică  de Cleopatra Lorintiu  emisiunea Convieţuiri ,producător Mihai Alexandrescu . TVR1( 2016-2017)

***

1.1Drum poetic spre filosofie (  ”Horia Bădescu – ”Doar din pămânul patriei ”

în publicația Muzeul Presei Românești ( AN II, NR.5)De Ziua Națională a Lecturii eu vă invit să citiți o carte impresionantă. Muzeul Presei Românești ( AN II, NR.5 ) a inserat cu bunăvoință notele mele de lectură depre :Horia Bădescu – ”Doar din pămânul patriei ”(Editura Școala Ardeleană (editor George Vasile Dâncu).E lectura de suflet pe care mi-am ales-o pentru azi.

   M-am tot întrebat cum poate să-și împartă puterile imaginative un autor care și-a luat drept dulce povară tălmăcirea unei opere cum e cea a lui Amos Oz, cu propria poezie.

   Cred că e foarte greu…Iar curajul poetei Marlena Braester, e pe măsură.

   Formată în mediul cultural și universitar al Iașului, Marlena Braester scrie poezie în franceză, predă în ebraică și traduce în românește. Inutil să-mi mai declar respectul în fața acestui plurilingvism. Dar și a felului în care proprietatea expresiei, claritatea exprimării echivalențelor fac mereu casă bună cu fluența, frumusețea spunerii.

   Publicată la Editura Vinea de poetul și editorul Nicolae Tzone ( redutabil, și care ne-a obișnuit de altfel cu aceste apariții editoriale pe care le girează cu pasiunea rară a editorului bibliofil, îmi amintește de iubirea de carte ca obiect artistic pe care o avea pe vremuri Gheorghe Tomozei) în colecția ”vinea international” coordonată de marea poetă Ioana Ieronim, cartea de versuri ”oublier en avant/uitarea dinainte”, scrisă în franceză de Marlena Braester și tradusă tot de dumneaei în românește pare o parabolă despre deșert.

   Când atâția autori contemporani de prim rang și-au încercat puterile și talentul pe această temă/obsesie, de la Coelho la Eric–Emmanuel Schmitt cel pierdut timp de o lungă zi în deșertul saharian ( Ahaggar Desert) prin 1989, ceea ce a fost preludiul sau premisa cărții sale  (La Nuit de Feu), e un curaj să ataci tema în versuri. ”În Uitarea dinainte Marlena Braester ne restituie o superbă experiență a deșertului…O voce profund interioară care povestește la fel de bine așteptarea, ca și promisiunile orizontului, distanțele care se desfășoară în noi înșine, limitele, disonanțele.” scrie inspirat despre carte Lionel Ray.

   Acest poem enorm, fragmentat, și care curge ca un râu invizibil din piatră în piatră într-o albie oarecum previzibilă și întotdeauna oarecum austeră, subjugă cumva cititorul, îl înghite. Din când în când aruncă sulițe luminoase spre alte voci și timpuri ca în acest scurt fragment care mi-l amintește iar pe Tomozei …o să ziceți că mă repet, cred că asta și fac) cu titlul său de carte ”Prea târziu prea devreme”, obsesie constantă a autorilor noștri. ”fiindcă /de niciunde/și totuși/spre deșert/ printre dunele fără memorie/lasând-se în voia furtunii/în veșminte de umbre/ sub mușcătura aurită a soarelui/ simțind umbra pe piele/praf de nisip/elitre de umbră/ pe pielea răsfrângând soarele/traversare/fără de prezent/ prea devreme/dar și prea târziu.” Corect remarcă Eric Brogniet : ”precum într-o operă abstractă, dar și profund fenomenologică, diverse figuri ale discursului său poetic se articulau deja sub formă de oximoroni: albul și negrul, cuvântul și tăcerea, noaptea și ziua, vederea și cecitatea, vocalele și consoanele, linia orizontului și cercul, ochiul și gura, stabilul și instabilul, prezența și dispariția, care toate, se declină în imagini și figuri complementare ale căutării sensului.Astfel acest limbaj poetic traduce poziția ontologică postmodernă căreia îi aparținem: va trebui să depășim eul, jocul (je-jeu) aparențelor prin scrutarea quasi-halucinatorie a componentelor sale, pentru a ajunge la singura poziție valabilă. Aceea a rătăcitorului, a hoinarului expus unui întreg univers de semne aflate în mutație continuă.Toate acestea sunt redate prin relația dintre două imagini esențiale:piatra și nisipul.”.

   De acord cu această analiză/sinteză ( poate cu excepția calificării noastre drept aparținători la ”poziția ontologică postmodernă”, asupra acestei calificări sau împărțiri de apartenență eu personal am niște rezerve. Etichetele prea late îmi par uneori hazardate .Dacă noi suntem ”postmodernii” ce s-o întâmpla cu generația nepoților și strănepoților noștri dacă ea, evident, va exista…)

   Ies din scurta paratneză depresiv-ontologică și mă reîntorc la discursul despre deșert care implică automat referința la mare: ”S-a despărțit marea de nisip/își amintește deșertul //urme ale mării/ ale mării dinainte de deșert /doar opalul a reținut apa/pentru a ucide transparența/-lumină în miezul întunericului-/opalul de foc/ sub pleoapele/albite de lumină//ți tot cest timp/ care ucide spuma mării/ți tot acest foșnet/ al spumei/stingându-se.” ceea ce e nespus de frumos spus și de înțelept și de deznădăjduitor.

M-am reîntors cu poezia ei într-o noapte petrecută de mine însămi în deșert, aproape de masivul stâncos Akakus de pe teritoriul libian,( cumva în continuarea celor din Adrar Ahenet – zona Tassili ) acolo unde pe pereții unei peșteri vegheau de șapte mii de ani, desene rupestre înfățișând animale ciudate, bizoni, cai și oameni, femei fusiforme cărând pe cap amfore și nave cosmice stranii cu hublouri și orificii din care ieșea fum, acolo a fost Sahara înverzită. Deșertul Marlenei Braester este probabil cel care fusese odinioară proprietatea mării, dar parcă ne duce cu gândul și la Neghevul de care ea nu prea vorbește, nu pronunță neapărat cuvântul dar noi îl subînțelegem.

Așadar poezia ei există în sine dar și prin noi, cititorii, prin ecoul din minte și suflet.

Cartea e vegheată de o fotografie făcută de Tzone însuși în 2007, la Massada, acea fortăreață antică, strategică, pe o colină de la marginea de răsărit a pustiului Iudee , pe partea de mal vestic a Mării Moarte ;

ca să înțelegem referința, iar apelez la o paranteză cerându-mi iertare : ridicată prin secolul întâi înainte de Christos și extinsă în vremea lui Irod cel Mare, Massada a fost, după cucerirea Ierusalimului de către Titus Flaviu Vespasianus în anul 70, un ultim refugiu al rezistenței antiromane a iudeilor.

Povestea războaielor lumii ne urmărește pe mii de ani…

Atunci, cei 97o de iudei din Massada au preferat să moară decât să cadă în mâinile romanilor ( asta ni-l amintește și pe Decebal al nostru). Pentru a nu fi luați în robie. Cum sinuciderea era interzisă de religie, au tras la sorți câțiva bărbați ca aceștia să-i omoare pe toți cei asediați iar ultimii s-au ucis între ei. Două femei și cinci copilași se ascunseseră și ei au povestit mai apoi cele întâmplate.)

Atmosfera poeziei Marlenei Braester e acaparantă și împletește metaforă și exprimare clară, ritmuri interioare, aluzii subtile, emoție bine temperată și formă asumată de modernism : ”noi, pelerini ai deșertului/cu trupuri tremurând în contururi/umbrele ne preced în mers pustiitor/în veghea lui difuză/e însetat deșertul/ orizontul e atât de aproape/orizontul e pretutindeni/ orizonul setei/ noi, pelerinii deșertului/-orizontul setei ne cheamă-/ecourile preced vocile noastre secate /umbrele se reîntorc mereu /ecou-haos care se întoarce pe propriile urme…”

Tel Aviv, 1 aprilie 2022

1.3.Dumitru Chioaru : marginalii la volumul  ”Melancoliile unui bătrân cărturar ”

”Viața a trecut atât de repede”

      O atmosferă densă, acaparatoare, de adevărată poezie, e instalată în cartea lui Dumitru Chioaru, el însuși un poet de mare consistență și originalitate, insuficient citit în lumea deja stâmtă a lectorilor de poezie, poate și din cauza  nobleții scriiturii  sale, de-a dreptul princiare.

Cea care azi nu mai e deloc la modă.

Emoție artistică, subtilitate, ritmuri interioare, fluență lirică, toate astea lasă o dâră de tulburare venind dintr-un peisaj asumat românesc.

     Și Dumitru Chioaru este mult deasupra modelor, într-un discurs de eleganță și substanță care poate ferici cititorul de poezie. Adică pe cel care citește poezie ”de drag”, pe cel care iubește această îndeletnicire, nu neapărat pe oricine.

     Sigur, înainte de multe altele, trebuie spus că Dumitru Chioaru este un important scriitor român contemporan, care are capacitatea aceasta de a sublima :  

”Pe prispa casei de țară/ năpădită de păianjeni /parcă-l văd pe bunicul /în haine românești și mustață căruntă /trăgînd tăcut din țigare:/ odată cu pămîntul /statul i-a luat și zilele –/ iar eu mânam căluți  de lemn /prin curtea ca hartă a lumii /alunecînd pe iarba înroșită/ de soarele pictat pe ziduri /în istoria omului nou –/ întors odată cu istoria acasă/ în blugi de orășean/ cărunt înainte de vreme /fumez privind/ zidurile părăginite de uitare/ și picurii de ploaie /scînteind pe iarba verde /crescută peste piatră /așa cum a crescut peste el /și cum va crește odată peste mine.( PE PRISPA CASEI DE ȚARĂ)

Avem tot într-un poem ca acesta : dureroasa și tragica raportare la istorie, nostalgia și îndurerarea, fatalitate și resemnare. Și asemeni, o viziune existențială nedeclarativă, emoționantă, asumată.Dar așa cum el însuși declară, poetul trăiește  în două planuri, ele se contopesc câteodată, altădată se contemplă cu nedumerire : ”Așa cum stau aplecat /peste albul foii de hîrtie /îmi par pregătit/ pentru un salt în adîncuri – /cuvintele și lucrurile /sunt lumi diferite /eu trăiesc în amîndouă deodată /unindu-le în poezie /ca două trupuri într-o noapte de dragoste – /așa cum stau aplecat /peste albul foii de hîrtie /scriu mereu cu spaima/ că e ultima oară/ cînd mă vizitează grăbit /amanta mea nepereche /sorbindu-mi sîngele/ și părăsindu-mă pe munții din suflet(UN SALT ÎN ADÎNCURI)

    Expresivitatea, echilibrul între profunzimile sentimentelor, între un subiectiv al introspecției şi realul adeseori nimicitor, domină parte din poeme. Între frustețe și subtilitate se întinde ușor, se arcuiește suplu, soarta acestor poeme. ”Răsfoind albumul cu fotografii/ parcă mergeam printr-o pădure /cu copaci verzi sau uscați / de la fiecare pornea o potecă luminoasă/ ori întunecată/ și se încrucișa cu altele /pierzîndu-se-n desișuri – urcînd sau coborînd /pînă am ajuns /la capătul pădurii/ răscolit de tristețea de-a nu putea s-o mai cutreier/ și înapoi o dată(ALBUM CU FOTOGRAFII)

     Scriind despre viață, despre etapele ei și despre indimenticabilele amintiri ale oricărei copilării și tinereți, despre presimțirea sfârșitului, un fel de durere acrișoară, iute, străbate carnea poemelor lui Dumitru Chioaru, unul din poeții români ai cântului rostului existenței, ai dilemelor existențiale.Dacă ar fi să îi găsesc proximități lirice, acestea ar fi Marin Sorescu( cel din ultimele sale poeme mai ales), Adrian Popescu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu și Florin Mugur.

    Toți acești poeți din a căror familie eu cred că Dumitru Chioaru face parte sunt în același timp profund diferiți între ei, într-o autenticitate lirică valoroasă. Una profundă, poate nu totdeauna elogiată și premiată de contexte literare.Au însă ca numitor comun emoția lirică excepțională a raportării la viață/moarte.Aceea care te pune pe gânduri, aceea care instaurează frisonul lecturii.

    Cu toate că, mărturisesc, lirica despre Poezie și despre Poet în general, ca problematizare pe marginea rostului și ființării Poeziei, nu face parte din preferințele mele și chiar, sincer, nu mă atrage deloc fiind parcă o prelungire redundantă a autocontemplării romantice, un Narcis cuibărit în poezia /proză a secolului prezent, trebuie să-mi calc pe inimă și să recunosc, versurile lui Dumitru Chioaru străbătute de întrebările despre soarta poeziei și a făcătorului de poezie sunt excelente .Mereu găsesc disponibilitatea unui căutător de sensuri, în alertă dar calm, frenetic și bine temperat, paradoxal până-n vârful unghiilor. Aici aș putea aduce ”probe valabile” din zecile de texte care se înscriu în acest cerc.( Căci e un cerc, un spațiu închis și fără scăpare)

” Aceleași întrebări fără răspuns /chinuitoare spre seară : mai locuiești în mine Poesie? /cu unghiile tocite ale mâinii scormonesc prin toate ungherele și găsesc doar gol –”(ACELEAȘI ÎNTREBĂRI)

Sau : ”S-a întors Poesia uimită/ de capul meu cărunt – /pe unde ai umblat atîția ani?/ prin biblioteci și muzee – /și ce ai aflat? /am scris un raft de cărți/ căutîndu-te –/ tu ai uitat că poezia /e în alt parte? /lucruri mărunte din viața /de zi cu zi /să le vezi și să le asculți/ ca un îndrăgostit/ (a plecat lăsîndu-mă pe gînduri) /cobor în parcul gol din fața blocului /și ascult/ cum cîntă o pasăre pe gardul viu/ într-o limbă învățată /înainte de a ști /că m-am născut poet /și-mi vine iar să scriu în limba ei  (DE VORBĂ CU POESIA)

 Dincolo de acest solilocviu al poetului pe temă dată, îl prefer în amărăciunea frumos prelinsă a agendei zilnice, a decepțiilor în fața lumii și a statului, în vecinătatea televizorului (câtă tristețe !), în așteptările aluzive.O altă referință constantă în acest volum este cartea, poetul, într-o  perspectivă mereu livrescă :  ne asigură că trăiește prin și cu biblioteca, adică prin cei care au scris înainte, că e o verigă în lanț.

”Deschizînd ochii asupra rafturilor de cărți/ îmi dau speriat seama / că mi-ar trebui mai multe vieți/ să le citesc pe toate –”

   ”Povestea” din acest poem e centrată pe înțelepciunea bunicii, cea care a citit o singură carte în viața ei și care-i transmite cumva un fel de ștafetă nepotului auctorial:”îmi amintesc mereu/ ultimele ei cuvinte:/ viața a trecut atât de repede /încît n-am apucat să citesc Biblia toată/ acum că–ai învățat buchiile /citește-o tu mai departe!Un imaginar cu un radar de fluture, fâlfâiri de aripă de colibri, capabil să declanșeze compoziții atât de rafinate !

De-a dreptul vizuale, unele aproape de film (ȚARA CHIOARULUI, PARIS DE SEARĂ, NEW YORKUL POETULUI, IERUSALIM 2019  ) poemele acestea grave în fond sunt destinate și să-și ia de partea lorcititorul. Îi oferă o satisfacție artistică imediată și-i strecoară, atât de insidios, unda de melancolie, de durere contemplativă care e cea difuzată prin prisma de cristal a timpului trăit.Anamorfoze fascinante și adeseori paradoxale, ca toată poezia lui Dumitru Chioaru. Înșelătoare și clarificatoare. Un optimism tragic, o durere înfrumusețată.

 Evanscența subtilă a acestei cărți de bătrân cărturar-tânăr în fond și aflat pe culmea drumului său literar.

  Cleopatra Lorințiu

II: Cronici scrise și publicate în perioada israeliană( mai 2018- aprilie 2022) 

2.1.Paradoxalul poet Moshe Itzhaki(din revista Apostrof nr.XXXI nr.9  ,septembrie 2020)

Paradoxală, densă, sobră și în același timp plină de emoție adeseori discret disimulată este această mare poezie scrisă de Moshe Itzhaki, poet israelian, erudit, universitar, autor care scrie în ebraică și care a avut părinți evrei porniți din România.El reușește după părerea mea, atât cât am citit din opera lui, în traducerea rafinată a lui Paul Farkaș, un fel de sinteză superioară a sensibilității lirice, adunând laolaltă, aș zice ca într-un creuzet ( cu teamă de comparația mea evident prea folosită în epoci diferite) vechi și nou, memorie și proiecție, oriental și occidental într-o esență distilată, o esență nobilă și tare.

Antologia selectează poeme din șapte cărți de poezie ale autorului ( între altele intelectual recunoscut, șef de catedră la programul educațional interdiscplinar din departamentul științelor umanistice pentru studenții masteranzi, devenit ulterior decan al Facultății de Studii Masterale de la Oranim).

Este o selecție ca să zic așa ”făcută la sânge”, de care poate numai poetul și redactorul Florin Mugur ar fi fost în stare dacă ar mai fi trăit, renumit pentru exigența sa obiectivă și totodată pentru abordarea superioară a actului editorial.

Cred că este o selecție foarte reușită căci ne înfățișează diamantul poeziei sub toate fațetele sale.Selecția acoperă perioada cărților apărute între 1999 (”Când soarele va apune”) până în 2015 (”Poeme noi”).

Este o întrepătrundere subtilă între arhetipalul românesc și cel ebraic, o sinteză neostentativă, accesibilă : Iată spre pildă Ma-niș-ta-ná : o exaltare luminoasă domină unele poeme în care palpită o durere răscolitoare.

Este o odă adusă durerii, nu ca masochism ci ca celebrare a ființei prin nuanțele stărilor de spirit, ființă

Ma niș-ta- na? înseamnă în ebraică, ”De ce se deosebește această noapte de celelalte nopți” adică întrebarea pe care fiecare evreu o pune în seara de Pessah și care readuce în minte și celebrează povestea istoriei eliberării evreilor din sclavia egipteană.

M-aș hazarda și aș spune că puține popoare au intensitatea trăirii evenimentelor ancestrale precum evreii. Ea, intensitatea, trăiește în modern cu aceeași acuitate, nu exită teme care datează, teme desuete de pe care trebuie șters praful. Nu există relativizarea protocronismului. Oricât de moderni și de ”updatați” ar fi, autorii vizitează temele străvechi, arhetipale, biblice deci, cu aceeași acuitate a simțurilor treze.

De altfel o emoție sintetizată aș zice că este ceea ce inspiră poezia de mare clasă a lui Moshe Itzhaki .O poezie cu suficiente ramificații culturale dar în așa măsură încât multele repere nu-i strică limpezimea.”Ca un centaur galopez/pe hotarele câmpiei/în apropierea Muntelui Tabor./Prea cuvioasa Deborah/încă mai sălășluiește sub curmal/și supusul ei comandant Barak/e pregătit deja de luptă./Yael își ascute un țăruș în cort/pentru a-l răpune pe Sisrah/ce își va da ultima suflare/Pe coapsele ei.//Pe sfârcul Taborului o mînăstire/Ce privește spre lanurile de grâu!/ Curând boabele de grâu /vor deveni făină/ iar mâinile vor frământa-naluat/și vor coace/ pâine cea de sabat.” (Rătăcind prin Emek IzraEl)

Vedeți că totul este aluziv, totul e trimitere la poveștile biblice, Emel IzraEl este Valea Domnului, acolo unde Dumnezeu însuși ar fi sădit sămânța. În adevăr, simbolurile și referirile străbat ca-ntr-un zig zag istoria, miile de ani, cu nemai pomenită dexteritate lirică.

Iată spre pildă aceasta ”Rugaciune de-ncheiere” ( prin tradiție, aceasta sfârșește Ziua Ispășiririi Yom Kipur, cea mai însemnată dintre cele trei mari Sărbători evreiești. Este o sărbătoare foarte sobră și austeră, care înseamnă un post absolut de 25 de ore și marchează ziua ispășirii.

(Cer iertare pentru paranteza deschisă, evident prea lungă :o tradiție iudaică spune că, după ce poporul a păcătuit prin idolatrie, Yahve s-a răzgândit din intenția de a dărui poporului Legea cea sfântă.Yahweh este numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică, care înseamnă „El face să devină“. Acest nume aparține, conform Bibliei, Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei și creștini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul și Sursa mântuirii întregii lumi.

Dar când a văzut cum zece zile de-a rândul poporul a stăruit în pocăință, în ziua a zecea (adică, tocmai în ziua de Iom Kipur) Domnul „a iertat păcatul poporului” și i-a dăruit totuși Legea. Cu alte cuvinte, Iom Kipur celebrează, de fapt, milostenia pe care a arătat-o Dumnezeu, poporului său.Tema ei este ispășirea și iertarea).

Poate că asemenea explicații și plonjări ar fi necesare pentru foarte multe din referințele apărute în această carte de poezie?

Da și nu.

Căci poezia curge cumva înglobând referințele, spune fiecăruia cât este pregătit să înțeleagă sau poate, să simtă. ”Doar o singură dată/înaintea morții/ să fiu precum pământul.Să rodesc din sine-mi/precum pământul după ploaie.(…)Și când mă voi întinde pe pământ/va răsări din mine un vlăstare/și va trece Sambationul/precum un pește încolțind în mine/legându-se de cordonul ombilical/ca să curgă un alt sânge/prin noile mele artere /și să-mi spele rădăcinile-mi îmbătrânite./Doar o singură dată/să fiu precum pământul/și să scot urlete.)

Vizitarea temelor culturale străvechi revine cu putere în cartea Purtat de vânt(2011),într-un jurnal de călătorie cretan, în care anecdotica pierderii valizei de turist se împletește cu sumedenia de repere mitologice, cu Zeus, Hera și Dionysos, cu Orfeu Dedalus și Ikarus, cu drumul spre Knosos și leimotivul dansului lui Zorba aducându-se spre mai aproape de reperele prezentului.https://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2020/n9/a13/

”Pe crestele Carpaților în miezul unei zile sfinte” aduce de pildă fiorul inspirației către locul rădăcinilor familiei poetului(”Cărarea pe care copil fiind rătăcesc de o viață-ntreagă” frumos spus.) De alfel poetul care călătorește, își presară sugestiile prin poeme, cu dexteritate (Purtat de curenți.Canionul Wintegar,Slovebia))simbolurile însă sunt reluate ”Dar iată un pește aproape invizibil/croindu-și drum în tăcere împotriva curentului./Un pește ce stăpânește secretul/în însuși trupul său/ și care învinge în tăcere/furtunile ce se scurg/ și cad pe cascada vieții.”Aflăm amănunte despre viața și cariera poetului din frumoasa postfață semnată de prozatorul Radu Țuculescu, căruia îi este dedicat un superb poem (Ca un măr pe marginea drumului…) ”Ca un măr la sfârșit de septembrie/cu crengi ce se-ndoaie de povară/înclinându-se în poziții ademenitoare/pe marginea unui drum cârpit în timp/plin de hârtoape în drumul nostru/ de la Cluj -Napoca la Sighetu Marmației.”

Anume că părinții săi veniseră din România și vorbeau în casă românește, încercând să îl deprindă cu limba română. Urmează o destăinuire foarte francă a poetului care ridică puțin vălul de mister asupra unor realități ale timpului:”O vreme, i-am ascultat, ba chiar am început să dau replici în limba română…Dar a venit școala unde a început o mică teroare.Tuturor copiilor ai căror părinți veneau din alte țări li se punea o ”ștampilă” de către ceilalți. De exemplu evreii-marocani erau numiți cuțitari, evreii polonezi-mincionoși, evreii români-hoți și așa mai departe.Drept pentru care am refuzat să mai vorbesc românește cu cea mai mare încăpățânare.Tata se înfuria de-a dreptul de muțenia mea de acasă și atunci țipa și zicea,mutule !” (șamd)

Fără îndoială, cele evocate de Radu Țuculescu, alături de care Moshe Itzhaki și traducătorul Paul Farkaș se plasează într-un triunghi literar care sunt sigură ca va face istorie literară, reprezintă dovezi deosebit de interesante pentru profilul scriitorului.

Un scriitor rafinat, de profunzime intelectuală dar neostentativ, un subtil creator de emoții, rare adeseori, un cerebral alunecat pe panta sentimentului, un romantic incurabil ancorat în prozaismul modernității, un paradoxal de referință. Am apreciat în mod deosebit versul pe care prozatorul Radu Țuculescu l-a ales pentru a-și încheia frumoasa postfață, vers definitoriu pentru felul în care poetul Moshe Itsaki contemplă lume prin ocheanul lui poeticesc:” Dacă eram pasăre migratoare/desigur eram un pelica corpolent/întoteauna încheietor de rând…”(Pasărea din urmă, Editura Galaxia Gutenberg)

Tradus în română în echivalențele remarcabile ale lui Paul Farkaș, Moshe Itzhaki, poet al Țării Sfinte, ni se reîntoarce cumva prin limba română, în matricea arhetipală care-i îngloba, odinioară, părinții .Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, iulie 2020 

2.2”Oraș greu e Ierusalimul”: lumea poeziei lui Menachem M.Falek

Poezia lui Menachem M.Falek a fost pentru mine, o revelație: când l-am întâlnit întâia oară, la Tel Aviv, și a înșirat pe masă o sumedenie de plachete în ivrit și printre ele una, rătăcită, în românește, publicată la Casa Cărții de Știință,(!) sincer nu aveam nici o presimțire despre ce pepită se ascunde acolo. A trecut ceva vreme și am deschis cărțulia. Voci din camera răcoroasă. Am citit o poezie. Apoi am mai citit una. Am terminat cartea lăsând la o parte tot ce aș fi avut de făcut. Funcționara banală și deseori frustrată care eram, lăsa loc poetei din mine care se bucura de descoperire. Căci poezia ” se simte ”!

Într-o foarte frumos închegată și argumentată prefață, Mihai Barbu ni-l descrie pe autor, traseul lui de copil evreu bistrițean care face Alia împreună cu părinții lui pe când avea vreo unsprezece ani. Cum ajunge el la Ierusalim, face școli și se înamorează de orașul-cetate de piatră alburie, orașul-centru al lumii și frământării… de când lumea.Cum se îndrăgostește el pe viață de acest oraș și cum devine Ierusalimul fundalul lumii sale poetice.Orașul ”cu fața bătrână, cu riduri peste riduri, cu cărări și case care au încărunțit.”

Adevărul este că  Falek are capacitatea de a ne arăta o lume a lui, o lume poetică .Nu prea e nimic ”în plus” în ceea ce scrie.Convinge fără risipă de mijloace dar convinge imediat :”Zilele nevinovăției/Fug una după alta/Copilărie solară/Pe care nu știi să o prețuiești./Și în zilele cărunte/Pline de amintiri/Vrei numai să revii/În trecut./Dar picioarele refuză/Să mai fugi/Înainte./Nu ai altă alegere,/Și poate bucuria/Va fi la următoarea ta întâlnire cu un doctor/Ce-ți va elibera rețeta cea nouă./Îngrijorarea că ai o durere. ( etc..) E o poezie a unui timp al vieții, a unei vârste conștientizate, fapt de natură să transforme în semn și sens de preț, orice amănunt, orice imagine, totul. Există o pudoare a tragismului existențial ( în fapt, traklian) în aceste versuri și cred că tocmai asta ”răpune” emoțional cititorul. Firescul comunicării. Unele poeme par a fi jurnal ( jurnal de spital),de alfel abundă imaginile, reperele medicale, săli de operație, anestezii,cauterizări dar totul se salvează în puritate lirică atunci când cade câte o întrebare ca un semnal muzical ”Oare venit-a ora?//Poate în teritoriul înzăpezit/Il va lăsa pe cel/Ce nu mai poate ajuta tribul /Drumul spre zero absolut/Și chiar sub el.”

Aprehensiunea persecutoare, cum poate ar fi spus Maurice Blanchot, e prezentă, e obsesivă. Dar cu câtă eleganță și pudoare!”În cărțile vechi /Mai sunt versete ce spun/”nu uita de bătrâni”./Dar am uitat de mult unde se află/Acele versete.”

Într-adevăr autenticitatea e calitatea dintâi a acestei poezii despre viața de toate zilele, ritualurile ei, despre familie și copii, despre amintiri.”Să vorbească cu morții știa./Fiecare adresă, fiecare nume./Pași în crescendo./Se apropia de lespedea din marmură sa gri/ Și fața i se lumina/ să vorbească cu morții lui îi plăcea.” Cred că poetul ar fi surprins să afle câte afinități există între lumea poeziei lui și a unor poeți de seamă din România precum Florin Mugur, Adrian Popescu sau Ileana Mălăncioiu!

”Acolo,în ulițele strâmte/La trecerea încurcată dintre casa unuia și a altuia/Reușea să treacă repede./Știa să îndepărteze frunzele veștede/Cu o creangă adunată de pe pământ.La casele celor iubiți,ultima lor casă/Ultima privire./Și la sfârșit despărțirea/Pe încă nu știu câte zile./Până când va ajunge în oraș,în cartierul fără vise./Până la monologul viitor.”

Menachem Falek scrie în ebraică și în română, ceva din modul sentențios al scrierii într-o limbă sintetică cum este ebraica se transmite în caracterul sentențios al unor spuneri.”Pe străzile negre/Se învârt caractere întunecate.” scrie el într-un poem amplu Tranziții, un poem social-politic-istoric cum vreți să-i spunem, un poem despre țara în care trăiește și furtunile ei.”Împotriva tăcerii ” este un alt poem din această zonă a responsabilizării ca cetățea. Faptul că poetul trăiește în filozofie și adesea în existențialism, nu înseamnă că nu e atent și prezent. Așa cum își iubește cu disperare locul în care trăiește:”Asta-i partea de pământ/Pe care o sfințești/În amintirea liniștii/Predării/Ca să mai viețuiască/Incă vreo câțiva ani de minute/Și când vor ajunge/La porțile cerului/Vor privi cu ochii aburiți pentru /că nu vor înțelege întrebările /Îngerilor/Pentru că au uitat înțelesul cuvintelor/al virgulelor /și al punctelor.”Felul său de a fi, autentic și lipsit de morgă, a fost convingător și atunci când l-am invitat la o întâlnire la Icr Tel Aviv căci el povestește cu naturalețe și nu se împăunează cu merite, cu funcții literaro-poetice ( cu toate că a avut și mai are, succese și merite sociale) pentru că el știe că numai ea, poezia, contează cu adevărat și nu laurii trecători sau intrigile inutile și distructive. El este cum se autocaracterizeaza într-o poemă:”Da, un poet care-și pune, câteodată, inima lui la încercare.”

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv, 21 martie 2020

2.3.”Vraja prozei scurte, la Haifa”(partea întâia Francisca Stoleru)

Cărţile autorilor israelieni de limba română sunt o dovadă continuă de fidelitate faţă de un epos structural românesc, fără îndoială, dar şi o nevoie de mărturisire fluidă. Prozatoarea Francisca Stoleru îşi reuneşte povestirile (1) cu pretextul că ele ar fi fost auzite în trenul de Haifa de o ipotetică doctoriţă navetistă, iar prozele ne captează atenţia printr-o epică de mare naturaleţe.

Cum nevoia de poveste e ceva genuin, consubstanţial, prozatoarea ne aruncă în fiecare povestire într-o lume anume, în viaţa unor personaje pe care ni le înfăţişează în tuşe fruste, având capacitatea excelentelor zugrăviri.

Te acaparează povestea, chiar când e concentrată, condensată şi, proză scurtă citind, te aştepți la o dezvoltare lineară, nespectaculoasă. O proză de bună factură realistă, derulată de scânteia acestui pretext bine găsit al doctoriţei navetiste care colecţionează poveşti, scene de realitate care uneori mai că te trimit cu gândul la reportaj. Temele sunt foarte diverse: tabloul de viaţă al unei familii de ole hadeş veniţi din Rusia, cu toată înduioşătoarea lor încrâncenare (Acordeonul ), pictura atât de frumos zugrăvită a bazarului de vechituri din Haifa şi a flautistului sosit, şi el tot nou venit, încercând să-şi câştige existenţa ca gunoiner şi cântând la colţ de stradă, băiatul ”peste care dă un noroc neaşteptat” (Când îngerii se distrează). Aceste povești de viață te fac să te emoţionezi, ori să te bucuri cumva copilăreşte, solidarizând instantaneu cu soarta personajelor descrise de prozatoare. Deslușesc cumva o apropiere de stilul emoționant al Otiliei Cazimir din cartea de neuitat A murit Luchi…

Și aici, de fapt, e miezul talentului Franciscăi Stoleru (autoare premiată de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română), prozatoare cu har, mereu atentă la poveşti, semnificaţii, întâmplări şi sensuri dintr-o realitate israeliană pe care ne-o înfăţişează cu naturaleţe. Se degajă din povestire o înduioşare, o înţelegere omenească profundă, o compasiune blândă care ţi se cuibărește în suflet şi te cucereşte, urmărind poveştile de viaţă ale unor oameni care şi-au schimbat la un moment dat traseul, viaţa, calea, optând pentru aliya, pentru stabilirea în Israel.

Nu e o perspectivă triumfalistă, ci una de-o profundă umanitate. De aceea şi cucereşte. De aceea te şi face părtaş la emoţiile şi zbaterile acestor oameni. Într-o frumoasă cronică, criticul Ioan Holban spunea despre Francisca Stoleu că ar fi ”Șeherezada din Haifa”. E frumos spus.

Dincolo de umor, de nostalgie și înduioșare, Francisca Stoleru atacă un subiect imposibil de conturnat de către orice scriitor israelian. Oroarea deportării din timpul Holocaustului este ceva consubstanțial scriiturii autorilor de limbă română din Israel. Tragedia este evocată de astă dată prin ochii unui personaj care îți frânge inima: copila aflată la vârsta inocenței și care sub vraja unei scurte iubiri aduce pe lume ea însăși un copil, dar se trezește captivă în convoaiele de deportați, în arcanele morții. Și care, până la bătrânețe, păstrează păpușa de cârpă a fetiței sale pierdute.

Temă de mare dificultate, prezentă în mii și mii de texte de literatură, iată că Holocaustul este și subiectul unei proze decente și impresionante semnate de Francisca Stoleru.

Nu eu sunt cea care poate califica sau evalua literatura autorilor de limbă română din Israel. Faptul că doresc să punctez chiar și prin propriile mele notații reușitele lor literare vine și din nevoia stringentă de a afirma că această producție literară contează, este făcută cu pasiune, devotament și de foarte multe ori, cu talent.

Tel Aviv, 7 ianuarie 2020

(1) Francisca Stoleru, ”Glasul roților de tren”, Iași, Editura 24ORE, 2019.

2.4.Vraja prozei scurte la Haifa (2). Povestiri de Madeleine Davidsohn

Un abur oniric, ezoteric de-a dreptul, învăluie parte din povestirile adunate în volumul de proză scurtă Autobuzul de noaptede Madeleine Davidsohn, autoare israeliană de limba română prezentă cu o anumie ritmicitate în lansările de carte în limba română din Israel.Tradiția prozei ( adeseori a prozei scurte dar și a romanului cu sugestii de autobiografie, a rememorărilor declarate sau disimulate) este proprie acestui grup de scriitori români care au făcut în perioade diferite Aliya, fiind acum scriitori israelieni dar păstrând, bună parte din ei, preferința de-a scrie în continuare în limba română. Găsesc că acest fapt de literatură trebuie remarcat cu perseverență, semnalat și încurajat.

Din rândul celor mai active autoare ale momentului, iată că Madeleine Davidsohn ( poetă și prozatoare născută la Dorohoi și care a făcut Aliya în 1973, de profesie medic stomatolog) își consolidează un nume respectat deopotrivă în Israel și în România cum o dovedesc multele cronici literare care i-au punctat cu sârguință cărțile publicate.

M-am oprit la această antologie de povestiri (cu toate că de curând scriitoarea israeliană a lansat chiar la reprezentanța Tel Aviv a Institutului Cultural Român romanul A patra fiică, editat de Hasefer), privilegiind oarecum ”Autobuzul de noapte”(carte apăruta la Editura Contemporanul) sub farmecul genului fiind eu, dar și din pricina opiniei personale cum că proza scurtă e un gen mai nedreptățit într-un timp în care romanul e rege. De remarcat că povestirea începe la Madeleine Davidsohn în cea mai firească, chiar banală realitate, o expresie a obișnuitului să zicem și că la un moment dat ea evadează într-o zonă a necunoscutului, într-o acoladă greu de definit.Acea zonă a necunoscutului vizitată de mulți autori de proză onirică, în care neobișnuitul, fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului cum ar fi spus Tvetan Todorov teoretizând proza fantastică, adăugând ” doar că autorii își iau libertăți și găsesc cărări nebătute ca să ne ducă spre ce vor ei.”

În cazul prozatoarei israeliene de expresie română Madeleine Davidsohn, ”pariul” devine comprehensibil și poate, tulburător, pe măsură ce subiectele se adună, se acumulează, mai exact pe măsură ce înaintezi în lectura acestei cărți de povestiri.Căci până la urmă e vorba despre tot ce poate fi mai tulburător pentru conștiința omenească-relația cu aprehensiunea ideeii de moarte, linia, granița greu de înțeles între tărâmuri, între biologie și metafizică.

În povestirea Binecuvântarea sursa e una ezoterică, cvasimistică, o aruncătură de privire către firul subțire ce ne leagă de lumea de dincolo. Tema, atât de dificilă în sine, e tratată de scriitoare foarte ingenios:asupra unei tinere perechi de evrei se abate, fără motiv aparent, un fel de damnare.Le mor noii născuți, unul după altul.La sfatul rabinului, tânărul pleacă la Ștefănești, în satul în care își făcuse armata, pe urmele unei iubite din cătănie pe care se pare că ar fi abandonat-o odinioară. Remarc enorma dificultate a descrierii subiectului unor povești care pot să pară unui spirit pragmatic și materialist imposibil de asumat.Așadar cititorul este esențial ca parte din receptarea acestei cărți.

Cine nu e conștient de granița subțire dintre lumi, cine are numai ”certitudini ” și nu îndoieli, supoziții, presupuneri sau poate chiar speranțe, cine nu își lasă spiritul să divagheze pe căi nebătute nu cred că poate recepta aceste mesaje. La fel de misterioase ca un cod transmis de niciunde pentru noi, venit din infinit, din netimp, din neloc. De la impresia că totul e pe linia subțire a fantasticului și până la proza plină de umor, în mod cu totul surprinzător, adeseori e numai un pas: ne pregătim de-o poveste cu fantome și lucruri ireale,chiar înfricoșătoare într-o poveste despre ”apartamentul 13” în care o pisică fantomatică și-ar face apariția, și până la urmă totul se termină cu haz: un cotoi hămesit care se ascunde și își găsește o intrare secretă, disimulată îndărătul tapetului de pe perete. E plăcută capacitatea aceasta de alternare a gravității cu amuzantul.

Vreau să spun că autoarea dovedește și acest simț al anecdoticului.În general povestirea ei e generoasă, curge atractiv, fără artificii inutile, emană adeseori o căldură a spunerii, o dulceață de stirpe moldovenească, amintind spiritul sadovenian ori uneori al prozei lui Ionel Teodoreanu, chiar atunci când povestea ( Moștenitorul) ne poartă într-o perioadă grea, a unei Românii rănite, și totuși : ” Spre seară, încă înainte de căderea întunericului eram în orașul meu.Eram acasă. Sunt locuri în lumea asta peste care timpul nu trece.Exact așa mi s-a părut gara, strada care ducea spre centru, ba chiar și găurile din caldarâm.(…) ” Că autoarea pune în seama unor personaje, propriile trăiri, sigur că e posibil, de aici, poate și autenticitatea tabloului :” Când am deschis dulapul, erau acolo caietele mele de școală, caietele de desen, de muzică, creioane colorate, chiar și condeiul cu peniță. …În dulapul de haine erau uniformele de școală, pantalonii cei buni, câteva bluze, iar deasupra lor, împăturită, cravata mea de pionier.Nu-mi venea a crede, cât s-a străduit mama să-și lase impresia că mai sunt acolo, că n-am plecat nicăieri.”

Fantastic, oniric, realism magic și spirit tradițional, nostalgic ori înduioșător, toate laolaltă într-un amestec personal, cu subiecte diferite, dintr-o lume românească și evreiască, cu personaje conturate în tușe pronunțate ori abia schițate, cu melancolie ori cu umor,cu naturalețe și firesc, toate astea sunt, există, cu autenticitatea lor grăitoare, în povestirile talentatei autoare.

2.5.O întâlnire cu poeta, traducătoarea, lingvista Marlena Braester

”Capacitatea de a scrie, de a gândi, de a traduce din și în trei limbi este rară. Marlena Braester, născută la Iași și absolventă de studii filologice în România, stabilită în Israel din 1980 este o scriitoare cu un traseu deosebit prin însăși această capacitate, disponibilitate hai să-i zic grație literară- aceea de a face întîlnirea între trei limbi și trei literaturi : română, franceză și ebraică.Prin ceea ce face Marlena Braester este o întruchipare a spiritului cultural în cautare de comunicare și solidaritate.”

https://www.youtube.com/watch?v=u5hpY4IGj2M&t=2214s&ab_channel=ICRTelAviv-%D7%94%D7%9E%D7%9B%D7%95%D7%9F%D7%94%D7%A8%D7%95%D7%9E%D7%A0%D7%99%D7%9C%D7%AA%D7%A8%D7%91%D7%95%D7%AA

2.6.Tulburătoarele întâlniri ale vieții, în cartea acad.prof.dr. Jean Askenasy

Sunt unele cărți care au această însușire deosebită, aceea de-a fi un fel de zbor deasupra unei vieți întregi!Un zbor lin, spuneți-i cum vreți, pe aripă de pasăre dacă preferați romantismul sau un zbor de dronă, nu contează, ca și cum de sus ai putea să vezi cu distanțare și poate chiar cu minuțiozitate faptele, întâmplările, întâlnirile unei vieți. Așa e selecția de texte pe care o publică remarcabilul și aș zice venerabilul acad.prof.dr.Jean Askenasy. (Gazeta academică, editura Familia, Israel,2019).

Omagiat de curând cu prilejul împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani, deopotrivă în România și în Israel ( la Universitatea din Tel Aviv dar și la întrunirea generoasei Asociații a Scriitorilor Israelieni de Limba Română) autorul își adună între coperți de carte tabletele publicate de-a lungul timpului în ziarul Gazeta Românească. Scrise evident sub impulsul clipei, comentarii precise la evenimente și întâmplări, aceste texte nu au nimic din caracterul efemer pe care de nu puține ori gazetăria îl admite. Ele au capacitatea unui spirt erudit, superior, de ști să se facă înțeles de oricine și oricând, scrise fiind de fapt inițial pentru cititorii unei publicații în limba română din Israel, ele demosntrează și o formă de frumoasă solidaritate cu acești cititori – porniți din România, fiecare cu povestea lui în spate precum melcul cu cochilia sa, fiecare cu romanul vieții sale, trăitori în lumea israeliană atât de complexă și de densă, dar care își permit să viseze adeseori în românește.

Cartea este structurată în câteva secțiuni: o prefață a autorului care aruncă lumină pe ceea ce este faimoasa poveste a dosarului 148 074 despre care fostul Președinte al Israelului Schimon Perez scria : ”Dragă Jean, îți scriu după ce am citit cartea Dosarul 148 074 povestea unui medic căruia i s-a refuzat emigrarea.Eu consider că apariția unei cărți de acest tip are mare importanță, deoarece ea dezvăluie lupta pe care ai purtat-o ca evreu și sionist cu regimul comunist din România, când visul tău era să ajungi acasă. Aduc un omagiu luptei tale curajoase, reușitei de a ajunge în Israel și îndârjirii cu care ai reușit să-ți faci serviciul militar de lungă durată.”

Tabletele propriu zise sunt adunate în ciclurile ”Gazeta socio-politică”, ”Gazeta Holocaust”,”Personalități rămase în istorie”și ”Gazeta creierului.”Despre fiecare din ele ar merita scris și comentat. Autorul are această capacitate de fi sintetic și de a presăra acolo unde trebuie, semnificativul.Nimic nu e în plus și nimic nu e comod în aceste scrieri. Căci domnul Askenasy cred că nu a fost niciodată un om comod. A fost mereu cineva care a trăit pentru principiile sale, cu judecata limpede și cu generozitatea deplină pentru pacienții săi. Dar cineva care a putut și a știut să inspire putere, să aducă lumină în suflet, să fie de ajutor și să degaje acel fel de umanism consubstanțial, profund, autentic și nu contrafăcut. Adică a fi om cu adevărat nu pentru imagine sau pentru opinia altora. De aceea am apreciat frumusețea sincerității spunerii editorului Dragoș Nelersa care zice:”E greu să ții pasul cu un colos al științei dar mersul alături de Profesorul Askenasy pare ușor pentru că te ține de mână, te ghidează în timp ce lumea ți se deschide în față.”

Textele sale nu respectă nici un tipar și nici o formulă, nu sunt destinate să flateze pe nimeni și să se pună bine pe lângă nimeni, de aici surpriza continuă a lectorului plasat mereu într-un orizont de așteptare.Remarc o notă de emoție personală când vine vorba despre personalități anumite ( iată, în câteva cazuri e vorba despre oameni excepționali pe care am avut și eu șansa enormă să îi întâlnesc : Cardinalul Lustiger și scriitorul Augustin Buzura.Textul despre cel dintâi însoțește funeraliile cardinalului Jean Marie Lustiger, ce”poartă în ele un mesaj către omenire, care în loc de a fi înțeles este uitat.Mesajul cardinalului,un tezaur de gândire, are ca amploare proporțiile tezaurelor gândirii filozofice aristotelice sau cartesiene.Mesajul Lustigerian este teologic, filosofic,social și istoric,poartă numele de Mesajul Dublei Ceremonii.” Ilustrul Cardinal al Parisului, născut evreu și devenit creștin la 10 ani, cu o biografie fără egal, un spirit fără comparație și care ”și-a completat valorile sale iudaice în creștinism”(spune Hélène Carrère d’Encausse )este descris în textul academicianului Askenasy cu vorbele exacte și cu citatele potrivite, așa încât să se înțeleagă cu precizie și în substanțialitate, de ce acest om este important pentru umanitate și pentru religie, de ce este el luminător pentru credință.

Evocarea acestuia se suprapune peste emoția autorului care asistă la funeraliile cardinalului,10 mai 2007, înghițit de mulțimea din fața Catedralei Notre Dame de Paris:”Mesajul dublei ceremonii este dovada supremă a necesității unirii într-o singură credință ”judeocristianismul” a dicotomiei teologice. Măreția și solemnitatea momentului dublei ceremonii este secretul divulgat de apostolul Jean Marie Lusiger.”

Am spus, emoționată, la un moment solemn dedicat aniversării domnului Askenazy că pentru mine el el un savant care îmi amintește o stirpe unică : precum Pico della Mirandola sau mai târziu, uluitorul  Matila Ghyka și al său număr de aur.Căci el are capacitatea de a crea conexiuni grație vastei sale culturi și a spiritului inventiv.Conexiunile acestea relevă până la urmă idei uneori surprinzătoare, alteori copleșitoare, uneori par atât de evidente ( de felul, cum de nu m-am gândit până acum?) sau pur și simplu te pun pe gânduri, te trimit în bibliotecă, la raftul cu cărți adevărate, cu cărți grele, spre calea de a afla și înțelege cu sudoarea frunții iară nu luând din internet de-a gata formulări făcute de alții, o cultură la a doua mână.

Copleșitoare sunt paginile dedicate lui Saul din Tarsus sau Sfântul Paul.Le-aș cita în întregime, dar știu că asta nu e posibil într-o cronică.”Epistolele lui Paul sunt esența teologică a tradiției protetante și catolice ca și a ortodocșilor de religie creștină. (…)Conform Noului Testament, înaintea convertirii lui de la iudism la creștinism,în drumul spre Damasc,urmare a viziunii înviatului Yeshua ca Mesiah,se dedică în totalitate fiului lui Dumnezeu. Rezultatul este că 13 din cele 27 de cărți ale Noului testament sunt atribuite lui.”

Comentariile, notațiile,observașiile, concluziile, au autoritate dar și subtila reverberație a șansei de a se propaga în conștiințe. Paginile consacrate de neurolog unor teme legate de studiul creierului sunt antologice precum ”Lupta contra ignoranței (LCI) un proces înnăscut” sau o fascinantă privire obiectivă asupra geneticii și trecerii omenirii la stadiul ”transuman”.Cultura științifică, de strictă specialitate și soliditatea perspectivei culturale umaniste se îmbină de minune, lucru destul de rar chiar la cercetătorii și specialiștii din zilele noastre.Sigur avem în România exemplul excepționalității neurologului prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan. Coincidența face că e tot vorba despre neurologie. Este harta secretă a creierului lumea misterioasă prin care putem atinge neatinsul ? Numai citind această carte de excepție veți înțelege frământările, emoțiile revelațiilor mele. Cartea se încheie cu un text,”Nonagenarii”, care dincolo de adevăruri medicale, biologie, informație din lumea neuroștiințelor are un final care este și literatură pură. Închei cu … sfârșitul acestui text și al acestei cărți, căci,dincolo de asta orice vorbe ale mele ar fi de prisos: ”Bunicul aflat în fața infailibilului adevăr al vieții tranzitorii, ascultă cu stoicism spusele celor cu care se întâlnește:”sunteți un fenomen.” ”Nu vă schimbați deloc”.El însă este foarte conștient că nu mai are iuțeala mișcărilor dinainte, că gândirea sa e mai înceată, și mai presus de toate,uită nume. Trăiește un fenomen de dezadaptare pentru că refuză să treacă din vârsta a treia în vârsta a patra, adică din vârsta independenței în vârsta dependenței,ultima fiind cursa pe ultima sută de metri la capătul căreia așteaptă pata neagră cum spune Stephan Hawking.Interesant, intri în ea cu zâmbetul pe buze,deoarece îți amintești de timpurile când erai disperat că timpul nu trece mai repede. Viața are umor.”

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv 31 martie 2020http://afnews.ro/2020/04/02/cleopatra-lorintiu-tulburatoarele-intalniri-ale-vietii-in-cartea-acad-prof-dr-jean-askenasy/?fbclid=IwAR2Cg6vpGU3Ib4LDwu7FxKA-QxznlCrwQG8I0uJ17EgFD3zKjqm77MrzNJ8

2.7. Internaționala iubitorilor de literatură și Banca amintirilor Goldhammer

Avem noroc cu globalizarea și zborul informației prin internet în patru zări. Pasionații de scris și de citit se reunesc în grupuri, scot reviste digitale internaționale, scriu unii despre alții cu frenezie și meșteșug, își trimit mesaje de susținere într-o Internațională sublimă și de neoprit. Și de necenzurat.

Prin Internaționala asta am ajuns la domnul Goldhammer, mai exact lucrurile s-au petrecut astfel: George Roca ( românul australian pasionat alcătuitor de reviste, Editura Rexlibris Sydney, Australia 2019 ) a comunicat cu Adrian Grauenfelds ( autorul pasionat și făcător de reviste din Tel Aviv, posesorul Editurii Saga, ) și așezând un cuvânt înainte al lui Dorel Schor au transformat cartea în format electronic în una tipărită și în Israel: povestirile domnului Goldhammer.

Cartea a ieșit dintr-un lanț al prieteniei, veriga ultimă fiind eu, angajându-mă să găzduim o lansare a acestei plachete într-o seară literară la sediul reprezentanței icr din tel aviv, unde mă aflu în acest moment al vieții mele.Evident lanțul prieteniei se va întinde cumva, va progresa, căci de seară se va ocupa Ana Maria Mărgineanu, și poate de carte voi scrie și eu, voi trimite aceste rânduri poetului Lucian Avramescu posesorul AMPress, el va avea amabilitatea grațioasă să le publice … ș.a.m.d și tot așa oamenii, unii cu alții ,poate chiar fără să se cunoască deloc dar împărtășind pasiuni comune, gânduri bune și un anume optimism stric necesar în asemenea cazuri, vor tot continua lanțul prieteniei literare internaționale ca într-un celebru film american în care un puști era declanșatorul unei infinite serii de fapte bune.https://confluente.org/cleopatra_lorintiu_1586479956.html?fbclid=IwAR24Ux9iqWCT_ePsSJxxdZLMo-dam1KS_sworVW40iRpLMmKSXeCMwvEcsE

În Banca amintirilor se depun cum e și firesc amintiri: aceea a mamei(și-a dorit mereu o mașină de cusut), a tatălui( a visat o bicicletă),amintirea casei (trec pragul de lemn al casei părintești..) , o bucățică de abecedar : ” Intru în dormitorul cu mobile de lemn de brad şi resimt mirosul plăcut al saltelelor reumplute în fiecare an cu ierburi plăcut mirositoare culese de pe câmpiile mângâiate de soare şi de roua parfumată a dimineţii… de legătura de busuioc atârnat la oglindă, de lingura de lemn care reuşeşte să-mi redea gustul bunătăţilor gătite de mama. ”

Deci în bancă există multă nostalgie.Și nostalgia începe la Beiuș, orașul copilăriei, în Bihor, la poalele Apusenilor. ”Valea Nămăieşti ce trecea „hăpt” prin centrul oraşului”, o lume curată și simplă, o lume cristalină…Oare idealizată ? Cine poate ști…povestea e așa de atracțioasă încât de ce nu ne-am lăsa de bunăvoie în naivitate precum copilul ale cărui amintiri ne așteaptă:” Pe malul unde apa era mai mică, erau mulţi pui de peştişori. Îi prindeam cu mâna liberă şi îi beam cu apă din râu în ideea că vom învăţa să înotăm ca ei.” Atât de frumos !

Binecuvântată inocență, minunate amintiri.Totul e perfect vizual, cinematografic,Goldhammer povestește și vezi peisajul cu culori vii, cupele imense care învârt apa și o trimit spre grădinile de zarzavat,atelierul ceasornicarului Leibovici și auzi ticăitul sutelor de ceasuri, toboşarul satului care bătea în tobă şi anunţa ştirile: „’tenţiune, ’tențiune! Puuuu-blicaţiune! Tătă lumè să ascultie, ordin dă la primărie!”

Erau știri de avertizare iar copilului i se părea că Beiușul e centrul lumii:„Astăzi nu lăsaţi vitele la leghelit (păscut) că vin cătanele la puşcălit (exerciţii de tragere) şi pă care-o nimereşte, statul nu feleleşte (răspunde)!!!”. Ăsta era anunțul de mare importanță.Apoi se completează galeria de personaje: profesorii,desigur, dar și alții precum”Distinsul domn, Iosif Abrudan, avocat orădean de prestigiu, poet, pamfeltist, actor, boem… a compus o serie de pamflete în versuri ”Spectacolul zilei de târg, târgul de joi de la Beiuș : lapte, smântâna, brânză… Bulgărele de unt se vindea împachetat în frunze de viţă de vie.Amănuntul e esențial și autorul face risipă de amănunte!” Carnea se punea pe frunze mari de loboda, pe prosoape aduse de acasă,”sau ” Galiţele, adică păsăretul, găini, raţe, gâşte, curci, se vindeau numai vii pentru a-şi păstra prospeţimea. Frăguţe, mure, căpșune, coacăze, agrişe se vindeau cu cană… sau în cornete de hârtie.” scoverzi (plăcinte) cu brânză sau croampe (cartofi), pancove (gogoşi) sau castane prăjite.

Parcă vezi și adulmeci piața colorată și veselă, aduce a iarmarocul lui Creangă dar e plasat într-o zonă multilingvistică, de toleranță și întrepătrundere din vestul țării , cel mai influențat de Occident…

O viziune foarte omenească, de naturalețe genuină, de un anume firesc al frământărilor oamenilor în toiul colectivizării forțate, aruncă o altă lumină pe un subiect folosit în literatură îndeobște în tușe prea îngroșate.Meseriile sunt respectate în acest Beiuș ordonat în care hornarul își are rostul lui(Hornarul era simbolul norocului şi toată lumea îl saluta încercând să-l atingă. ),Din acelaşi cor făcea parte şi geamgiul care striga „Ooooblac” sau „Jaaamuri!” şi sifonaru’ care în goana calului ce trăgea căruţa plină cu sticle cu sifon striga „Sodaaaa!” sau „Haló it a szodáș!” (lb. mag.), adică „Alo, aici e sifonarul!”.Eroul copil, acest Nică de Beiuș, are imaginație tehnică, spintecă burta păpușii să vadă ce e înăuntru și demontează jucăriile cu arc:”Totuşi insistenţele unei învăţătoare cu inimă mare m-au lămurit că fără cele şapte clase nu pot merge mai departe…”

Ah, firescul povestirii, al amintirii și mărturisirii, nimic nu îl poate egala, nimic din arsenalul noilor valuri și tehnici narative, cât de sofisticate or fi ele…Cum toate lucrurile frumoase și calde au un sfârșit, așa e și ieșirea din copilărie a naratorului:”Copilăria mea s-a terminat în 1940, atunci când, după predarea Ardealului, hoardele ungureşti se aflau cam la 30 kilometri de Beiuş iar familia mea, părinţii şi fratele, împreună cu mai mulţi intelectuali români am urcat în ultimul tren cu destinaţia finală oraşul Vaşcău.”

Atmosfera de la 10 Mai, petrecerile populare, excursiile din Țara Moților, descrierile copioase, un fel de ”reportaj” abundând în amănunte și realism, călătoria la Cetățile Ponorului, întâlniri cu personaje diferite și relatări savuroase, toate încap în această carte de o sinceritate dezarmantă. Și de o autenticitate cuceritoare, aș adăuga eu.” Scriu pentru mine folosind „filtrul selectiv” din creier care ne ajută să uităm ce a fost rău şi să facă mai mult loc în a reţine ce ne face plăcere să ne reamintim în continuare” ne spune autorul nonagenar, plecat din Bihorul natal și stabilit la Tel Aviv, cel care a lucrat o viață în domeniul mecanicii fine, inventator și artizan, autor al unor surprinzătoare și atât de frumoase lucrări plastice în care capta în rășină frânturi de botanică, insecte și semne de viață lăsate așa, ca un soi de mărturii vizuale, la granița dintre artă și mărturisire.Reluarea unor texte vechi, revizitate, sau surprinzătoare observații despre păianjeni, amintiri de înțelepciune populară izvorâtă tot din lumea fermecată a Beiușului, pasiunea nestăvilită față de natură, umor sau mai degrabă malițiozitatea, inventivitatea ori mai degrabă curiozitatea continuă, aceea care ține spiritul viu, toate laolaltă crează o lume specifică a povestirii care atrage, place, se lasă citită.Povestirea ”Sarcină de partid”, un fel de râsu plânsu care se petrece în 1946 și în care un tovarăș șef care vrea să fie reparată o motocicletă BMW fără acumulatori, ne dezvăluie un narator capabil de un umor natural, neșarjat, ci doar cu un accent nostalgic care chiar înduioșează, de altfel lumea naivităților sau a exagerărilor ”construirii socialismului” e o sursă nesecată de amintiri pentru Goldhamer.Ca orice carte serioasă, și aceasta are nu doar o prefață ci și o postfață. Autoarea,dr.Magdalena Albu, scrie, conchide :”Natură, poveste, suflet, polimeri… Artistul din Beiuşul Bihorului şi Holonul Ţării Sfinte a imortalizat vreme de 22 de ani în arta sa nu numai timpul, ci şi mişcarea corpurilor solide”…

În ce ne privește, rămânem cu bucuria unei lecturi fermecătoare și a încrederii în lanțul nesfârșit al prieteniilor literare.

Cleopatra Lorințiu

Tel Aviv 8 aprilie 2020

2.8.Despre nostalgie cu Hedi Simon *

Transformarea amintirii, chiar a destăinuirii, în literatură e un drum încă misterios, încă necunoscut. Nu prea știm cum se face dar cititorul de proză, de romane și nuvele remarcă de îndată când acest drum a fost parcurs. Asta presupune experiența scrisului, har, și hai să zicem în plus, o bună autosupraveghere în meșteșug.

De fapt asta reușește cu multă naturalețe scriitoarea Hedi Simon și are dreptate să-și adune povestirile pe care ea însăși le consideră ca fiind ”reprezentative” între coperți de carte.O antologie, dacă vreți, care urmează unui lung șir de volume publicate. Decizia personală de-a împărți cartea în povestiri și articole de presă e iarăși una personală, nu o discut.Fără îndoială autoarea a vrut să pună laolaltă ceea ce ea însăși iubea ori prețuia mai mult în scrisul dumisale și e dreptul autorului de-a ni se înfățișa nouă, public ,așa cum voiește el.

Printr-un început vântos de ianuarie 2015, îmi amintesc eu, înarmată cu o cameră de filmat cam desuetă, am debarcat în clădirea în care funcționa icr-ul gestionat pe atunci de atât de activa și inimoasa Andreea Soare. Prilej de-a filma scurte destăinuiri ale autorilor de limbă română din Israel și-apoi de-a le însăila într-un documentar. Mă fascinaseră întotdeauna acei oameni care aflați departe de România, țineau cu dinții de scrisul în limba română. Atașamentul meu față de cărțile acestor autori nu a încetat nici o clipă deși se pare că am avut de plătit în varii forme pentru această solidaritate. Dar propriile destăinuiri legate de acest lucru le voi publica eu cu alt prilej sau cum ar zice povestea, aceasta-i altă gâscă în altă traistă. Aici amintesc doar că am apăsat în acea seara de ianuarie pe butonul record și doamna Hedi Simon mi-a vorbit despre Cernăuți, despre suferință, despre Transnistria și despre Shoah, subiecte recurente în proza dumneaei.

La patru ani distanță, avea să-și adune prețioasele povestiri în antologia ”Cioburi de cristal”. Fiecare povestire are rostul și farmecul ei, cum remarca vorbind despre cartea dumisale un mare scriitor, poetul și eseistul Adrian Popescu, clujeanul de nespusă noblețe, rafinat critic literar, invitat la lansarea cărții acesteia organizată de Asociația scriitorilor israelieni de limbă română și de scriitoarea Ada Shaulov Enghelberg. Și sigur că o cronică de carte s-ar cuveni să ia rând pe rând povestirile din carte: Drumuri paralele, A fost ce a fost,dar nu va mai fi, Aura,Livia, Șeindale, Un om fericit, Prietenii,Păcatele părinților. Fiecare din ele conturează o lume, personaje, caractere.Dar aceasta nu e o cronică ci doar o notație colegială pe marginea unei antologii de proză, așadar îmi permit luxul subiectivității!

Despre Nostalgie vreau să vă vorbesc, căci Nostalgie e o povestire care răscolește în noi emoții și tulburări adânci, ea are molcomul prozei sadoveniene și fiorul duios al scrierii Otiliei Cazimir din inubliabila carte ”A murit Luchi…”.

”Trebuie neapărat să aflu ce se petrece pe stradă. Mă ridic în vârful picioarelor ca să mai câștig un centimetru doi de înălțime și mă înghesui cât se poate de adânc în nișa de lângă fereastră”.Așa începe povestea, povestea copilăriei într-o casă sărăcuță, înobilată de iubirea părinților, cu respectarea obiceiurilor, cu tabieturi și speranțe, și mai ales cu un spirit pozitiv impresionant,dominator. Mama. ”prin anii 50, când poliția economică percheziționa casele oamenilor în căutare de aur,mama spunea nu o dată:ce fericită și mulțumită mă simt pentru că noi suntem săraci.Sau când ne-am întors din acel război dement și distrugător,complet sărăciți, fără un acoperiș deasupra capului, fără o haină,ea spunea tuturor ce mulțumită și fericită este că am supraviețuit toți trei, mica noastră familie, că ne-am întors nevătămați și tot restul se poate reface.”

Asta da filozofie de viață și forță de a înfrunta greutățile…Povestirea e o bijuterie, portretistica autoarei e de mare finețe, evocarea evenimentelor într-o selecție fără cusur și atmosfera generală crează adevărată emoție artistică.Strălucește figura mamei, mama din 1947 :” mică, rotundă, un cocoloș cu ochi căprui și mereu zîmbitori.La ea râdeau mai întâi ochii…”Nici tata nu era mai prejos, un optimist, un om cu forța voinței de viață, până și în vremurile grele petrecute în Transnistria el aducea veștile bune, îi încuraja pe ceilalți, ”Tata povestea cu toată convingerea despre grabnica noastră eliberare, despre trupele rusești care ”azi-mâine”vor ocupa orășelul nostru și bineînțeles că era informat din surse sigure despre toate acestea :un evreu care locuiește la un ucrainian,care la rândul său are un cumnat legat de partizanii din munți și știe precis că…„Portretul e formidabil îți dau lacrimile, ce-am fi noi oamenii, bulgări de viață fără această speranță care să ne țină treji…

Acea copilărie din căsuța tip vagon în care se înghesuiau mai multe familii, copilăria cu cadouri prețioase la aniversări, de pildă un toc cu peniță și un creion, copilăria cu învățăminte pentru mai apoi, pe tot timpul vieții ( pâinea respectată, învelită în șervet, neirosită)…Fiecare om să guste personal partea dulce și partea amară a vieții, spune scriitoarea cu înțelepciune. Finalul este sfâșietor, imaginea mamei,ultima imagine pe un peron, învinsă în sfârșit în optimismul ei incurabil și dătător de speranță.”De patruzeci de ani visez același vis care se repetă în mod obsesiv. Mă aflu într-un tren în drum spre ”acasă” și de câte ori privesc pe geam văd mereu aceeași imagine :spatele mamei îndepărtându-se ,trăgând după ea picioarele obosite, singură și înfrântă. Probabil că acest vis va dispărea dată cu mine.Atunci nu vor mai exista nici bătrâneii mei. Căci oamenii nu mor decât atunci când nu mai există nimeni care să-și aducă aminte de ei” .Prozatoare de forță și de har, Hedi Simon ne trimite la marile adevăruri ale vieții, de aceea proza ei este una deopotrivă solidă și tulburătoare.

Luăm ceva din Nostalgia ei ca să ne mai întărim un pic, până când imaginea noastră pe peronul inevitabil, o să se estompeze și ea.

Cleopatra Lorințiu

––––––––––––––––––––––––––––

* Hedi S.Simon- Din cioburi de cristal, Editura Familia, Israel 2019

_____________________________________________________

*George Goldhammer : Banca amintirilor,Editura Rexlibris Sydney, Australia 2019 și Editura Saga, Israel.

2.9.Ciudatul jurnal de realități și iluzii al Veronicăi Rozenberg*

Greu de definit genul literar în care s-ar înscrie culegerea de texte publicată de Veronica Rozenberg. Pare jurnal, în marea majoritate a discursului, adeseori însă găsim fragmente în care, mai degrabă își încearcă puterile proza de ficțiune.

Autoarea, de altfel valoros cadru universitar, cu un doctorat în Israel, matematiciană deci om al științelor exacte, declară că scrie din pasiune emițând un fel de profesiune de credință în următoarea formă :”Percepția clipelor în care viitorul a devenit, într-o măsură oarecare incert, a declanșat o dorință mai veche de împărtăși cu alți oameni gândurile și sentimentele mele.”

Povestea doamnei dr. Veronica Rozenberg născută Rosinger ,absolventă a facultății de matematică din București, promoția 1975 este una neobișnuită.(Mi s-a întâmplat, în paranteză fie spus, să descopăr că aproape fiecare evreu român devenit israelian are o poveste surprinzătoare, deosebită, că fiecare este posesorul unei biografii neobișnuite…)

Aprobarea emigrării sale din România natală spre idealul sionist a fost obținută cu multe eforturi și intervenții pe lângă un senator americat al Statului Connecticut. Sprijinul excepțional a fost absolut necesar întrucât tatăl dumneaei, Adalbert Rosinger fusese judecat și condamnat la 15 ani de muncă silnică după un proces celebru în epocă, cunoscut sub numele de Procesul Românoexport.

Ca o tenace Vitorie Lipan a vremurilor moderne, Veronica Rozenberg devenită cadru universitar în Israel, lucrând în domeniul de IT, iată că își susține cu brio o teză de doctorat la Departamenul de Istorie al Universității din Haifa.După o documentare acerbă de câțiva ani buni. Lucrarea, tradusă în limba română (iarăși un efort intelectual impresionant) a fost publicată sub titlul Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior ( editura Mega, 2018).

Iată așadar cine semnează aceste note de călătorie, amintiri și reflecții: o matematiciană care a lucrat în IT, și-a dat un doctorat în economie, vorbește perfect româna și este cetățean israelian. În plus, de o tenacitate care ar îndreptăți-o să predea cursuri motivaționale corporatiștilor de azi.

Asta da poveste! Câteva zeci de ani pe altarul iscodirii trecutului din arhive și a căutării adevărului care să clarifice disculparea tatălui ei. În ”Baltagul” ei personal, Veronica Rozenberg avea să se lupte cu ițele proceselor politice ale epocii, fără să se lase intimidată.

Și iat-o acum cutezând să-și facă publice notațiile, ele însele pline de sentimente uneori contradictorii. Fără nici o îndoială autoarea a suferit mult în anii acelui proces și după. Interesant e faptul că în pofida acelor suferințe, a reușit să păstreze un sentiment cald în inima ei față de țara natală, evocată cu naturalețe în câteva din textele notelor de voiaj adunate între coperțile cărții apărute.Chiar și acest gest o înnobilează și o distinge pe această specială intelectuală.

Altceva însă reprezintă sâmburele de inedit al relatărilor ei. În cursul corect al firului povestirii, apar scânteietoare reflecții: unele ne par evidente, de felul, ”cum de nu m-am gândit și eu așa ?” altele trag vălul de pe o sensibilitate care impresionează.”Sentimentul cel mai puternic încercat în timpul excursiilor făcute în ultimii ani este cel al trecerii timpului, inexorabila îmbătrânire, coborâșul în pantă spre un final.Este,cu siguranță, o încărcătură emoțională mai densă, mai tăioasă, mai tristă, și care nu te lasă să fii liniștit pentru prea multă vreme, te aduce cu forța în prezent chiar atunci când vrei să fugi de el.”

Da, ea scrie despre albanezii din New Jersy, despre un Ajun de Crăciun la Biserica Stella Maris în Haifa, despre călătorii în Franța, în Chile și Spania, în Canada și în sudul Angliei, în Germania și Țările Baltice.Evident, parte din călătorii se împletesc cu investigațiile sale în cazul celebrului proces economic al epocii și cu tributul de memorie firesc acordat victimelor Holocaustului.

Ceea ce îmi place în scrisul ei este naturalețea jurnalului, nimic artificial, puzderie de amănunte și destăinuirea minuțioasă a locurilor, întâmplărilor, oamenilor întâlniți, chiar a conversațiilor fugare.Această parte a cărții seamănă cu culcușul unui colecționar împătimit, care adună, adună și el știe care din obiecte are valoare, care e pur și simplu o amintire evocatoare.

Inserții cumva insolite, observații sprințare și totul dominat de o curiozitate acaparatoare, de o dorință stenică, energică de a ști de a reține, elementul cel mai mărunt ridicat la sugestie de simbol.

Stări sufletești, gesturi, repere concrete, geografice, culturale, istorice.

Descrierea ei e naturală: nu se sfiește să critice, nici să dezaprobe, observă pur și simplu spre pildă în timp ce străbate vreun traseu bucureștean din zona Catedralei Sfântu Iosif. Dar drumul provoacă iar un gând, răscolește acel déjà vu. ”Mă gândeam, ca de obicei, cum se poate că mă aflu aici și că lucruri îmi par familiare, deși sunt, totuși, în realitate, străine?”Foarte subtilă sugestie a apartenenței, a unei relații complice cu un loc , cu o țară, fiind aceea țara natală.

Și autoarea însăși, dincolo de propria poveste nu se dă în lături de la aflarea altor povești, ale altora, cu o curiozitate vie și tinerească, curiozitatea locurilor și a poveștilor ori personajelor, totul într-un fel de jurnal aparent nesupravegheat. E interesant mai ales cum un spirit educat în respectul paradigmei matematice își permite să fie atât de liber, discursiv, adeseori aleatoriu.Textul cel mai frumos și oarecum mai înduioșător este de fapt un cuvânt înainte cu tentă autobiografică ce conține un soi de obiectivitate sfâșietoare :”Uneori dai greș deoarece, pe măsură ce copiii cresc, suprapunerea imaginii tale asupra vieții lor se diminuează continuu, devine ca o umbră. Se crează o continuă mișcare de translație între personalitatea părintelui și cea a copilului, între lumea lui și lumea ta. Uneori, rămân intersecții diferite de mulțimea vidă a lumilor create, dar, nu o dată, dintre ceea ce ai dori, sau ți-ai imaginat, și realitate, e totală și defintivă”, ceea ce trebuie să recunoaștem e și matematică, și filozofie dar e și literatură.

Există, și vreau să închei în această cheie de preferință, o morală adăugată la călătoria prin ținuturile înghețate ale nordului : ”Expediția polară se încheiase, plină de experiențe interesante și, într-un fel, neobișnuite dar fără să-mi fi atins scopul principal.Am rămas cu impresia unei iluzii intangibile și nu ar fi fost pentru prima oară în viață când mi se întâmplase așa ceva. ”

Ceea ce este și profund, și tulburător și frumos spus. Aceasta e capacitatea pe care o pune la bătaie adeseori această autoare paradoxală:de a presăra prin file de jurnal scăpărări, luminiscențe care te pun pe gânduri.

Cleopatra Lorințiu

Prezentarea cărţii Veronicăi Rozenberg la ICR Tel Aviv

“Când am prezentat cartea „Procesele economice ale funcţionarilor evrei din comerţul exterior 1960-1964” a dnei dr.Veronica Rozenberg,care reprezintă şi teza dumneaei de doctorat (susţinută în ebraică,la Universitatea Haifa,iar cartea tradusă în română)mi-am dat seama că plonjăm în investigarea unei perioade post staliniste( întunecată,a planurilor malefice,a iţelor trase şi a proceselor politizate) prin intermediul unui studiu  de multidisciplinaritate: economie, istorie şi drept laolaltă, graţiei trudei de ani de zile a cercetătoarei, care reuşeşte cu obiectivitate şi acribie să analizeze şase procese intentate unor funcţionari superiori din întreprinderi de comerţ exterior din anii şaizeci, între care majoritatea erau de etnie evreiască. Cartea aduce ofrandă memoriei tatălui cercetătoarei, Adalbert Rosinger, fost director in comerţ exterior şi arestat în 1961. Cu participarea autoarei, a prof.Rafael Vago de la Universitatea din Tel Aviv ,dr.Lucian Zeev Herşcovici de la Biblioteca Naţională a Ierusalimului şi cu o excepţională interactivitate a celor prezenţi la lansare, cred că am petrecut o seară cel puţin deosebită la cafeneaua românească a Institutului Cultural Român Tel Aviv. Dar acum dincolo de toate cuvintele care s-au rostit şi de bogăţia d einformaţii şi idei care pur şi simplu făceau explozie în seara de 26 iulie , cartea aceasta e de citit. E de admirat seriozitatea cu care e analizat momentul, fenomenul, epoca perioada prea puţin cunoscută din post stalinim în care pornind de la ceva concret , s-a reuşit marginalizarea unor minţi luminate şi a unor valori din economia românească.”

___________________________________________________

* EPPUR SI MUOVE…și totuși continuă de Veronica Rozenberg, Editura Smart Publishing,2019

https://ampress.ro/vleopatra-lorintiu-trl-aviv-tulburatoarele-intalniri-ale-vietii-in-cartea-acad-prof-dr-jean-askenasy/?fbclid=IwAR1IVNrngikC9MAciuhG7bZAFzeLba9IKvOUbn40LiLt-55Jmp9M5iAmlDg

Portret de autor Maria Gaetan Mozes 

2.10.Poezia care ajunge la sufletului celui ce o citește :Maria Găetan Mozes

prefață de Cleopatra Lorințiu la volumul 

Cleopatra Lorințiu: Maria Găitan Mozes, Under the Dome of Heaven

Sinceritatea și limpezimea destăinuirii unor gânduri și emoții fac din poeziile alese în această antologie, o probă de onestitate poetică și civică.Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate, și așa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenența sufletească la aceste două țări: România și Israel.

În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia.În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc și azi și îi sunt recunoscătoare.Le iubesc și le respect pe amândouă.Nu am așezat între ghilimele această spunere pentru că de fapt nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versuslui, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată și potrivită cu exprimarea în limba ebraică. Într-o superbă caracterizare, aș zice chiar inegalabilă prin felul de a păstra măsura vorbelor, Zoltan Terner scrie:”Ne oferă o mirabilă lecție despre cum poți îmbătrâni frumos.(…) Ceea ce definește întâi de toate superba personalitate a poetei este insolita îngemănare între dârza verticalitate morală și delicatețea sufletească. (…) Prin scrisul ei, Mărioara Găitan ne aduce o adiere de bunăstare sufletească.”

Aș adăuga că un fel de rapel peste timp și spații transpare din întrebarea ”Cine-s eroii?” evident sub impresia puternică a istoriei Statului Israel însă poezia duce cu gândul și la drama războiului de eliberare a României de sub ocupația fascistă.Căci tema eroismului și a sacrificiului personal este nuanțată și prin tema celui care supraviețuiește, rămâne, prin tema martorului ocular marcat de durere și traumă, în fine, teme universal umane, temele luptelor pentru independență și păstrarea identității ființei naționale. Cele care nu se perimează niciodată.Când ajunge poezia la sufletul cititorului, mai cu seamă atunci când ea e tălmăcită în alte limbi?Tocmai atunci când atinge struna universală, general umană, când trece din emoție, prin meșteșug liric, către mesaj artistic umanist.

De fapt în biografia poetei au fost de toate:și război și refugiu, și sărăcie, luptă pentru supraviețuire, și speranță, mereu luat totul de la capăt, și stăruință, dragoste pentru inocența copilăriei căreia i-a dedicat mult din scrierile ei, și nespusă tandrețe de rememorare pentru companionii ei de la Școala de literatură Mihai Eminescu din anii 50 ai Bucureștilor, creație instituțională a epocii dar de care nu se poate face abstracție tocmai prin valoarea incontestabilă a unor nume care s-au afirmat acolo, și muncă asiduă de redactor, iar mai apoi începuturile unei noi vieți în Israelul care i-a deschis o altă viziune dar a și lăsat-o ca în adâncul inimii să scrie în românește.O viață de om marcată de prietenii literare,doldora de amintiri, din care cu aceeași neschimbată blândețe și modestie, Maria Găitan Mozes ne împărtășește și prin această frumoasă antologie. vezi https://cleopatra-lorintiu.net/universalia/

Cleopatra Lorințiu

12 decembrie 2020,la Tel Aviv

2.11.Vocația grandorii : Ierusalimi de Liviu Pendefunda

Se spune că ajungând la Ierusalim, oamenii veniți din toate colțurile lumii, fie că sunt credincioși, practicanți sau pur și simplu turiști, poate agnostici sau chiar atei, au o uimitoare diversitate de reacții: de la extaz mistic la dezamăgire, de la înălțare spirituală ori revelație culturală la uimire sau tristețe, în sfârșit, felurite reacții, reacții personale, însă oricum, Locul nu poate lăsa pe nimeni indiferent, în primul rând pentru simplul fapt că nu e un Loc, ci, înainte de toate, un simbol.

Intelectual de amplitudine, umanist de convingere, autor prolific, poezia fiind doar una din fațetele profilului său complex, Liviu Pendefunda a plonjat încă de la începuturile sale literare într-o zonă a nevăzutului, a nespusului și ezotericului, care intriga de-a dreptul în perioada anilor cenzurați: Sideralia (1979), Farmacii astrale (1981), Astrul cojilor de ou (1982), Falii 1 (1983), Tihna scoicilor (1984), Falii 2 (1985), Cabinetul doctorului Apollon (1986) erau adevărate capcane ideatice pentru ”unii” unor ani în care cifrarea și descifrarea, găsirea cheilor și identificarea ușilor reprezenta un antrenament cotidian în cultură și presă.

Amploarea căutărilor sale poetice avea să impună prin numeroasele volume ulterioare, nu puține cărți de eseuri, de exercițiu a gândirii, unele de poezie. În aceste vorbe adunate aici în vremuri de pandemie, când închisă în casă citesc puținele cărți care mă acompaniază în ”exil” , așadar nu pot ajunge la vreo bibliotecă, notez timid câteva gânduri numai despre Ierusalimi* o carte-obiect pe care o am în fața mea, dăruită de autor acum un an când împreună cu familia dumisale și câțiva prieteni israelieni se afla la Tel Aviv și ne-am petrecut o frumoasă după amiză privind ochiul de apă transucid și melancolic lucitor de la Habima Square. O carte de altfel remarcată de mulți, comentată din plin, o carte cu ilustrații excepționale, de mare finețe imagistică semnate de talentata fiică a poetului, pictorița Elleny Pendefunda, copilul-minune al artelor plastice devenită o tânără plasticiană în ascendență, cu carieră europeană.

Vocația grandiosului din cariera extrem de bogată și de diversă a celui ce este profesor universitar doctor și medic neurolog de vocație, estetician și editor de revistă, traducător și exeget, face ca subiectul, grandios în definitiv, Ierusalimul să fie cât se poate de firesc…

Căci intelectualul de amplitudine, umanist din convingere, autor prolific și dăruit Liviu Pendefunda avea să exprime firește în poezie, întâlnirea ( în literă și în fapt ) cu Locul pomenit mai sus, centrul spiritual al umanității.

Contemplarea, departe de-a instala microbul melancoliei ori al neputinței tragice,ceea ce la poeții romantici venea de la sine, limpezește premisele reverberației: este vocația asumării responsabilitățiii, a asumării măreției, a vieții, a naturii umane, a spiritului superior.Dacă forma acestei poezii este whitmaniană, îndrăznesc să spun, așijderea, suflul ideilor care o animă…

Atmosfera este voit doldora de simboluri (cum altfel?)și cam fiecare face apel la un segment din cunoaștere ori din spiritualitate. Cel care este al creștinătății este mai transparent și duce mai ușor către mentalul colectiv.

Poetul revizitează mental momente majore, istorii mărețe, prin imagini evocatoare, adeseori de mare acuitate și frumusețe: ”Și atunci deschide-se-va de pe Eufrat/vadul miilor de oști;/praf vor fi și ziduri de cetate,/sânge și cenușă un înreg regat.//Sfărâmatu-se-vor idoli de aur, argint/aramă,de piatră și de lemn/în furtunile farmecelor lor/ ce’n curbuberu picioarele aprind.// Ci doar în nemurire semn/aduce-vor/un tom ce’ i miere pentru duh,/pelin pentru al trupului blestem” ceea ce , să recunoaștem, este nespus de emoționant.

”Emoție artistică”, cam asta ar fi treapta pe care se încearcă descifrătorul de povești și simboluri vechi printr-o nouă încifrare : aceea a poeziei.

De aici paradoxul creației sale: plecând de la sensuri încifrate, poetul ne trimite prin descifrare, la noua încifrare a poeziei.

Ca și cum ne-ar zice : eu m-am chinuit și am înțeles, vă dăruiesc vouă sensul descifrării pe care îl potrivesc în altceva, în vers, în noua încifrare ca o altă miraculoasă găoace.

Îmi amintesc ceea ce spuneau sau chiar exprimau alți poeți printre care israelianul cu rădăcini românești Menahem Falek :”Oraș greu este Ierusalimul”, vorbe care se potrivesc și deschiderii descrise de Liviu Pendefunda:”Fi-voi,parcă eu, cheia adâncului ducând,/poarta să deschide/la ntâia înviere,când cerul și pământul/dispar în focul de nceput și blând // din lacrimi tânguire,vaier și durere,/șarpele flămând/ intra-voi în cetatea,care vântul/construi-o-va peste aceea care piere.”

Totul este elaborat,deliberat, construcțiile verbale cu bună știință îngreuiate ca cititorul să simtă și să resimtă ”greutatea” istoriilor care au însemnat lumea:

”Cu douăsprezece chei voi fi chelar/spre roza crucii câte trei/și la pătratul lor toiagul meu de aur/la temelie așeza-va câte un ashar”,iată ce va fi așezat la temelie, un ashar ,piatra cuboidă dreptunghiulară, accea denumită de Vitruvius drept ”opus isodomum” unitatea de bază a construcției (chiar și la greci, chiar și la fenicieni).

Cum ziceam, densitatea simbolurilor și referințelor este foarte mare, poate descurajantă pe alocuri, multe din ele vin desigur din antichitate, multe din ele sunt de sorginte culturală, unele din ele ajung la evul mediu luminos/umbros / iluminat, după cum devine cazul…

”Lapis philosophorum -fiecare poartă /va fi cum este,cum a fost/ căci timpul unui Mare Înțelept și Faur s’a prăpădit în infinitul soartă.

scrie poetul adept al ambiguității (ah, cartea lui William Empson , Seven Types of Ambiguity care ne-a luminat tinerețile literare … un clin d’oeil e atât de binevenit. )

Așadar în mijlocul acestei poezii odată ajuns, poți alege: mult sau puțin, simbol sau metaforă, ”îndepărtează de templul din oglindă/ căci El lumină e;/ iar eu mă’nchin și sorb elixirele astrale,/Ființa Pururea Fiindă.”

Hotărât lucru, poezia asta nu e pentru materialiști teleghidați, accesul e pentru încrezători /căutători și crezători, aflați poate… «Nel mezzo del cammin di nostra vita/mi ritrovai per una selva oscura,ché la diritta via era smarrita.»

Așa cum scrie Camelia Ilie într-un luxuriant studiu dedicat poetului ,citez :”O arhitectură textuală lucrată foarte atent, așadar, un templu care adăpostește cele mai reprezentative obiecte de cult închinate Spiritului Universal, al cărui intermediar ori mesager înțelegem că ar fi Liviu Pendefunda. ”

Cum îi dau dreptate rafinatei exegete, mă rezum la a nota doar deliciile,înțelepțirile, însingurările sau meditațiile pe care poezia le poate provoca citiorului obișnuit, poate nepătrunzător de texte vechi și nici de aluzii masonice surprinzătoare, care intrigă și inevitabil, fascinează.

Cel mai frumos poem al cărții este chiar Ierusalimi, căci în el poetul dă și proba stăpânirii eposului liric.Foarte convingător de parcă s-ar deschide de fapt un roman ( de preferință , pentru mine, sadovenian) ”Soarele nu mai răsare în dimineața aceasta când dincolo de orizonturi cerurile pierd al clopotelor clinchet de lumină și surle de argint în norii romboizi adună trecute hore de naiade.” ( Mi-am luat libertatea cam obraznică de a eluda despărțirea pe versuri, de dragul acestei excepționale descrieri și deschideri…)

La câte poeme s-au alăctuit prin vremi, dedicate acestui loc sfânt, curaj îți trebuie să te încumeți de subiect și tocmai de aceea mă simt datoare să punctez câteva spuneri absolut remarcabile:

” Vai, câtă lume prăbușită în ăst grăunte de Infern în care, crezând într’ unul singur Dumnezeu, atâtea suflete se împletesc în ură și în vânt hain!”Poemul ar trebui citat integral, și ar trebui citit ca atare căci are propria curgere și structură, e o construcție elaborată cu spuneri de poezie pură.

Poate că nu trăim acum ”vremuri mari”, dar măcar avem dreptul să aspirăm la inspirația pe care vremea vocației grandorii o putea cuprinde.

Așadar aceste cuvinte nu fac decât să semnaleze o lume poetică în care merită să intri și să te lași vrăjit, desvrăjit, încifrat și descifrat, căci vei avea delicii, întrebări și dureri nemăsurate.

29 aprilie 2020

–––––––––––––––––––––––––––––-

*Liviu Pendefunda, Ierusalimi (pe drum/de trei ori douăzeci/pești sinaptici /Falii XII ) ilustrații de elleny pendefunda , Contact internațional,Iași 2017

*******************************************************************

III. Cartea săptămânii / o rubrică  de Cleopatra Lorintiu din emisiunea Convieţuiri , TVR1( 2016-2017)

1.Istoria comunităţii sefarzilor din România, într-o carte de excepţie: Personaje şi poveşti din Bucureştiul sefard de dr. Anca Tudorancea Ciuciu şi dr. Felicia Waldman.O poartă deschisă către o lume despre care se ştie prea puţin. Evreii sefarzi au fost deschizători de drumuri în finanţe şi editarea cărţilor, în medicină şi bănci. Pe lângă traseele şi destinele unor personalităţi remarcabile precum editorul Leon Alcalay, cartea urmăreşte şi traseul unor oameni obişnuiţi , drumul lor de la Constantinopole la Constanţa , împământenirea lor şi contribuţia la dezvoltarea sistemului financiar bancar din Romania https://www.youtube.com/watch?v=ybB7IsgzMbw

2.Jurnalul lui Mihail Sebastian.O carte pe săptămână. in emisiunea Convieţuiri a TVR1 , producători Mihai Alexandrescu si Anca Marchidan

3.RIGAS Velestinilis si Tările Române „, album editat de editura Omonia. Prezintă dr. Georgeta Filitti si coordonator Elena Lazăr. Biblioteca Naţională a României , 11 ianuarie 2017.”Cartea pe care am ales-o la rubrica mea din emisiunea Convieţuiri, este de fapt un somptuos album scos de Editura Omonia : Rigas Velestinlis şi Ţările

Române.Despre eroul albumului prezentat, Nicolae Iorga spunea :« Grecii îl cunosc ca pe un idealist, ca pe un vizionar şi un martir.A cântat cel dintâi noul ideal naţional elin şi a suferit pentru dânsul, plătind cu viaţa, credinţa lui fierbinte.”Din seria, Invitaţii mei la” Cartea săptămânii.”

5.Baki Ymeri, poet şi traducător.

Baki Ymeri, poet român şi albanez, traducător pasionat , artist „open mind”, îndrăgostit de literatură şi trăind în spiritul prieteniei,al solidarităţii întru literatură, publică o carte de versuri plină de sensuri şi ecouri traco-ilirice. Cu atâtea rezonanţe şi ecouri dintr-un trecut, din matricea noastră comună, dintr-un fond de limbă şi de sentimente. „Regina sufletului „ prezentată la rubrica „Cartea săptămânii”, din 9 noiembrie 2016 pe TVR1.”Ce vorbe am găsit pentru a-l prezenta( pe foarte scurt !) pe Baki Ymeri, puteţi asculta pe linkul emisiunii Convieţuiri de azi 9 noiembrie ,TVR1 sub titlul „Cartea săptămânii”,la  minutul 79′:dar şi confesiuni de-ale poetului român şi albanez, traducător neobosit, el însuşi poet de emoţie şi identitate, coborând din vremuri traco ilirice într-un Bucureşti complicat, în care el e interesat exclusiv de poezie !”

6.Iulia Deleanu: Educaţie particulară.Prozatoare de vocaţie , atentă observatoare a vieţii de zi cu zi, Iulia Deleanu rememorează pagini de viaţă în care obieceiurile comunitare sunt relatate cu talent şi acribie. 

Alexandre Safran. Les Juifs de Roumanie durant l , instauration du communisme .( un volum documentar de acad.prof.dr Carol Iancu)

https://cleopatra-lorintiu.net/fr/alexandre-safran/

Într-o Românie intrată sub raza influenţei bolşevice, cine să se mai ostenească să recunoască meritele Rabinului şef Alexandru Safran ? Revenit dintr-o vizită în Statele Unite, acesta aduce ajutoare pentru toţi, după foametea care zguduise România, pentru toţi, nu doar pentru evrei. La puţin timp după asta, Alexandre Safran, Rabinul şef al României, prietenul Regelui, e nevoit să plece din ţară, chiar în preajma abdicării Regelui Mihai. Prea puţin s-a vorbit despre rolul acestui mare evreu, român, european.Un interviu evocator cu acad. Carol Iancu (Montpellier).„Dernière personnalité juive pro-occidentale en fonction…le Dr Safran était extrêmement populaire dans la communauté juive, qui le considérait comme un savant, un courageux défenseur de sa cause,auquel elle doit en grande partie l’aide accordée par le Joint dans après -guerre…L’élimination formelle du Dr Safran… semble avoir cause un choc profond chez les Juifs Roumains” (Rapport du 24 juin 1948 de Rudolf E. Schienfeld , ambassadeur des Etats Unis a Bucarest )https://www.youtube.com/watch?v=TxFgCeS8mQk&t=11s

https://www.youtube.com/watch?v=NaSNeOzGpcY&t=14s

9.”Tabloul absolvenţilor ” de Mircea Gelu Buta 

Mircea Gelu Buta este medic şi scriitor, a publicat multe lucrări de restituire istorică .A făcut din restituirea memoriei o adevărată profesiune de credinţă . Cartea publicată de curând ,Tabloul absolvenţilor,pleacă de la amintirile unui licean din Bistriţa, şi este plină de nostalgia rememorării.O sursă de informaţii în acelaşi timp despre convieţuirea diverselor etnii într-un oraş polimorf,poliglot,multicultural cum este burgul transilvănean, Bistriţa.

Evenimente, întâlniri, întâmplări culturale la Tel Aviv (2018-2021)

*Despre seara literară dedicată cărților unor autoare israeliene de limbă română, poeta Adina Rosenkrantz si prozatoarea Madeleine Davidsohn, nu am postat până acum nimic pe pagina de fb doar din pricină că au existat multe postări și fotografii puse de alții și din motivul, zic eu întemeiat, că prefer să semnez texte de critică sau note de cititor despre aceste cărți, în alt context,nu doar într-unul strict evenimențial. Totuși o anumită relatare acidă la adresa mea apărută în presa locală, ce denotă doar neînțelegerea rolului unui manager cultural (care nu e defel un arbitru între diverse persoane aflate în ringul adeversității temporare sau permanente) mă face să așez și eu câteva fotografii aici din seara pe care eu am animat-o și care a fost după părerea mea densă, vie, fermecătoare de fapt și la finalul căreia am și făcut o fotografie cu două doamne de demult care se apropie de fericita sută de ani, Biti Caragiale și Maria Găetan Mozes,doamne pe care le știu și eu de vreo 45 de ani…

3.De la Nică a lui Ştefan a Petrei la Alexandru al lui Arşinel

(un dialog cu Cleopatra Lorinţiu, director adjunct ICR Tel Aviv)

Reporter :Ştiu că în cronicile dvs. aţi urmărit ani de zile carierele şi prestaţiile multor actori de teatru şi de film, regizori, scenografi sau scenarişti, din vremea anilor optzeci, de la portretele pe care le semnaţi pe vremuri în reviste, în Cinema, Luceafărul, Contemporanul sau SLAST. Dar despre teatrul de revistă, despre divertisment nu cred că aţi scris. Nu mică a fost surprinderea mea să vă regăsesc animând cu farmec şi dezinvoltură o întîlnire dedicată…revistei, şi mai ales la Tel Aviv. Cum s-a întâmplat asta ?

Cleopatra Lorinţiu: E adevărat că mă gândesc cu nostalgie la sutele de cronici şi portrete de actori, regizori, oameni ai spectacolului pe care le-am scris vreme de ani buni. Poate că scriam atunci mai mult despre începători, despre debutanţi, despre genurile mai dificile tocmai ca un fel critică de întâmpinare binevoitoare ,pe de altă parte, revista …oricum avea succes şi public din belşug , nu mai avea nevoie de vorbele mele ? Oricum, în această toamnă Teatrul Constantin Tănase, a făcut un turneu în Israel şi iată că , în marja acestui turneu am izbutit şi noi să facem o întâlnire cu publicul tradiţional al Institutului Cultural Român de la Tel Aviv.

Şi faptul că invitaţii le-au vorbit şi povestit cu atâta farmec, s-a transformat într-o breşă de nostalgie şi de aducere aminte în care am avut prilejul să îi provoc pe cei trei, să ” le dau chibrituri “ cum zicea cineva odată, să îi plasez pe drumul confesiunilor.

Rep : Am observat de altfel că aţi profitat şi pentru a face un portret al lui ConstantinTănase.

100. Pentru că e bine şi e de datorianoastră să vorbim mereu despre înaintaşi, despre precursorii cei curajoşi.Iar Tănase a fost un gigant, o inteligenţă artistică de excepţie, debordantă, dublată de un simţ al comunicării deosebit, dar şi de un simţ al socialului. De gura lui şi de spunerile lui se temeau şi cei puternici şi cei care ne ocupau pe vremea aceea. Un amănunt mi-a atras atenţia : debutul adolescentului Constantin Tănase s-afăcut într-o trupă de teatru de limba idiş a lui Mordechai Segalescu ! De altminteri dacă vorbim despre Israel, să nu uităm că mulţi din umoriştii noştri aveau rădăcini evreieşti, de la textierii de mare succes precum Aurel Storin (care era de altfel şi poet, şi secretarul literar al teatrului vreme de o jumătate de veac ), la celebrul Mircea Crişan.Evreii au trăit de-a lungul istoriei atâtea tragedii, aşa încât au putut supravieţui doar cultivând specialul lor simţ al umorului.Umorul ca armă de autoapărare, ca semn al inteligenţei ascuţite.

Rep. Am aflat cu multă surpindere că vă simţiţi legată de locul de naştere al lui Alexandru Arşinel ! Aţi mărturisit-o chiar în timpul întâlnirii, de fapt a spus-o maestru Arşinel însuşi.De altminteri s-a văzut cum s-a instaurat o adevărată chimie între dumneavoastră şi invitaţi. Totul era foarte natural, cuceritor de natural aş zice.

C.L. Mare mi-a fost bucuria întâlnirii cu Alexandru Arşinel. Mama mea, Dumnezeu să o odihnească, Eleonora Leonte, era din Probota comuna Dolhasca, iar bunicii mei se ştiau bine cu familia domnului Arşinel. Aşa că ne-am lansat în amintiri moldoveneşti de mare tandereţe, evocând nume, oameni şi locuri, obiceiuri. Cartea amintirilor lui Alexandru Arşinel , consemnată din dialogurile pe care le-a purtat cu inspirata Maria Capelos şi care se numeşte “Alexandru Arşinel de la Dolhasca pe…Calea Victoriei” este excepţională. Atâta farmec, nostalgie şi fineţe a observaţiei , sincer de puţine ori am văzut prin cărţi autobiografice. Este cartea unei lumi, a unei atmosfere, ea începe cu anii grei din vremea războiului şi din anii refugiului din calea armatelor, şi ajunge pînă la gloria scenei, la minunăţia prieteniilor artistice, până la relaţia cu publicul şi secretele de dincolo de cortină. E foarte bine scrisă şi ţesută, evident prin famecul de povestitor al lui Arşinel, care la fel cum humuleşteanul de geniu, are arta molcomă a povestirii şi a observaţiei în sânge dar şi capacitatea Mariei Capelos de a selecta şi pune în pagină, fără nici o forţare, fără artificii inutile.

Sincer, e o carte care se citeşte iute, iute, cu bucurie,pasionant, şi cu o lacrimă în colţul ochiului.

Rep. Se pare că publicul nu doar că a fost receptiv şi încântat de întâlnire dar parcă se bucura de faptul că se face cumva dreptate genului, revistei. Gen cultural unanim recunoscut dar de foarte multe ori lăsat la o parte când vine vorba despre cultură dintr-un anume snobism.

Ştiu ce vreţi să spuneţi! Am accentuat şi eu în întâlnirea respectivă. Emai uşor să îi faci pe oameni să plângă decât să râdă. Mă refer de fapt la inteligenţa pe care o presupune un umor de calitate şi care de foarte multe ori este unul social, pune degetul pe rană şi poate să acţioneze ca un sanitar al scoietăţii.Dacă Tănase avea curajul să înfrunte metehnele ocupantului sovietic,dacă mai apoi, în anii maximei cenzuri dinainte de 89 la Grădina Boema,urmaşii săi făceau să abunde aluziile şi “şopârlele”, atunci e clar că revista nu se opreşte acum şi merge înainte pişcând acolo unde trebuie, ironizând, floretă fină care poate să şfichiuiască metehnele societăţii. Ea nu e comodă , nu se lasă , cupletele ştiu să “atingă” de minune. Deopotrivă, actorul Vasile Muraru care este o prezenţă excepţională, un mare actor, un om de scenă extraordinar şi sinceritatea amintirilor veşnicului romantic din gara noastră mică (cum îmi place să spun! ) al muzicii noastre uşoare , Gabriel Dorobanţu, au făcut din întâlnirea noastră dintr-o amiază de vineri la ICR Tel Aviv, un fel de clipă memorabilă de notat în jurnalul fiecăruia. Cred că numai căldura şi sinceritatea pot cuceri cu adevărat publicul. La trecerea prin Israel, redutabila echipă a Teatrului Constratin Tănase a lăsat o bucurie în multe suflete.

A consemnat A.Gross

IV.Cronici binevoitoare:

( publicate în revista Contact Internațional:)

Zboruri secrete

o rubrică de Cleopatra Lorințiu

Emoții peste amintirea lui Nichita Stănescu

Iată o carte care ar putea să pară sentimentală sau oricum construită deliberat în marginea unui sentiment și care este de fapt una profund livrescă.*

Omagiul poetului Răzvan Ducan este îndreptat către Nichita Stănescu, creator de lume poetică, geniul căruia i s-au închinat vreo câteva generații și de sub a cărui umbră nu s-au mai putut afirma orgolios, o samă de autori.

În vorbe inspirate și emoții comunicate cu destulă răbdare, Răzvan Ducan ”deconspiră” într-un fel resorturile acestui mit.

Pentru că Nichita Stănescu este un mit.

Un alt poet de o amplitudine lirică asemănătoare aș îndrăzni să spun, tot creator de lume proprie, profund original și la nivelul construcției, al temelor și la cel al limbii folosite, cum este de pildă Marin Sorescu, nu a avut nici pe departe…parte de atâta adulație și recunoaștere publică din motive care țin de conjunctură.

Era nevoie de Nichia Stănescu și de coagularea energiilor într-un anume sens și asta a fost posibil mai cu seamă prin simțul genial al spectacolului de care a dat dovadă poetul.

Dar nu despre nimbul pe care Nichita cu farmecul lui unic și-l crease încă din timpul vieții e vorba aici ci despre felul în care se apleacă un poet din Târgu Mureș, orgolios și foarte iubitor de literatură, în fața acestei dependențe lirice.

”Știi, Nichita, la toate cuburile pe care le-am întâlnit, le-am distrus colțurile, pentru a nu fi perfecte./ Și asta în numele tău./ Așa am distrus toate zarurile de la jocul de table. /Așa am distrus cuburile /pe fețele cărora se proiectau epurele pieselor tehnice./ Așa am distrus toate cuburile de gheață pentru whisky. /Așa am distrus orice cub care ridica un număr. (…)

Dialogul, confesiunea, realul se raportează pentru poet la discuția cu Nichita, cam așa cum ai vorbi cu părinții cei morți, cum i-ai invoca cerându-le sfatul la greu sau confesându-te:

”Știi, Nichita, în apropiere este acuma război. /Zboară rachete, cad bombe, șuieră gloanțe./ Mor oameni, Nichita. /Mor o singură dată, iar apoi mor prin reluare în buletinele de știri de la tot pasul./ Grozăvia grozăviilor și eu, care n-am făcut armata, /visez la „Pușca” ta și mă solidarizez cu felul tău de a o mânui pentru a-ți apăra „dreptul la timp”./ Știi, Nichita, focul acela imperativ de la sfârșit,/ acela ca o comandă militară /și nu de substantiv comun, /nu a ucis niciodată pe nimeni, și nici nu va ucide./ Asta-i pușca ce-am poftit-o! ”

Interesant e și felul în care se raportează autorul la situațiile dilematice din povestea mai recentă a reeveluărilor și ierahiilor din cultura română, zguduită serios de contestații și teribilisme.

”Știi, Nichita, câte mulțumiri sunt în așteptare pe țeava spuselor și nespuselor, pentru viitorul poeziei românești, arătat de tine cu mâna? Câtă recunoștință s-a strâns pentru profeția de reîntoarcere la Eminescu? Cred că însuși Eminescu, cel din viitor, îți mulțumește de acest nou Bene Merenti, pe care cu sfiiciunea știută nu-l poate primi, nici măcar de la tine. ”

Totuși, făcând aluzie la un text al lui Nichita Stănescu în care acesta povestește cum l-a văzut pe Arghezi, autorul cărții de față își asigură, optimist, orgolios, sigur de sine însuși, locul privilegiat în descendența literaturii de prim rang.Ceea ce este o adulare, ca într-un palimpsest savant, ascunde și o mare iubire de sine.

”Așa cum l-am văzut pe Eminescu/ prin ochii prietenului meu,/ care s-a uitat în ochii tăi,/ care la rândul lor s-au uitat în ochii lui Arghezi/, ai cărui ochi de copil /l-au văzut pe Emin, 19 pe Calea Victoriei. Vezi cum se dau veșniciile din mână în mână ca o torță olimpică, cum se perpetuează emoția rostului să fi fost? ”

Din această perspectivă a lucrurilor, Răzvan Ducan e mai ușor de priceput: el se plasează într-o linie poetică, o descendență minunată aș zice, privilegiată de zei, de la Geniu la el însuși, și la o adică ce poate fi mai încrezător, ce te poate asigura mai limpede că ești o verigă în marele lanț?

Poemele se înșiră, ele însele, ca niște derivate la ecuația poetică inițială făptuită de Nchita Stănescu :”Știi, Nichita, când ai aflat că a murit Enghidu, prietenul cu care în saivanele Upanișadelor vânai lei, i-ai ridicat un monument din cel mai neașteptat material, menit să închidă o tristețe.”

Uneori relatarea poetică ieșită din oul de reportaj devine un fel de updatare (urât barbarism,îmi cer scuze, dar zău că nu îmi convine nici ”aducere la zi”…) cum este acest tulburător poem despre Copacul Gică, personaj în lumea cotidiană alui Nichita :

” Știi, Nichita,/ a murit și Gică. De fierăstrău./ L-au tranșat apoi/ ca pe un porc/ și l-au ars pe rug,/ ca pe Giodano Bruno. /Totul ca să se lepede de tine/ și de Piața Amzei, ca de Satană./ Te lepezi de Nichita Stănescu/ și de Piața Amzei? Nu mă lepăd!/ Te lepezi de Nichita Stănescu și de Piața Amzei?/ Nu mă lepăd! /Te lepezi de Nichita Stănescu și de Piața Amzei? /Nu mă lepăd!/ A murit ca un martir,/ foșnindu-și ca pe un steag/ o demnă credință de frunze,/ pe care de atâtea ori s-a odihnit privirea ta./ A fost un prieten care știa să asculte./ Dacă ar fi trăit, /cu un ac de pick up pus pe cercurile din trunchi, /cu tehnica viitorului,/ s-ar fi aflat toate destăinuirile tale, care nu puteau fi făcute oamenilor, decât unui copac. De aceea se cuvine veșnică și neștearsă amintire plopului Gică. R.I.P. 11 aprilie 2022”.

Trebuie să recunoaștem, poetul are forță, știe mânui verbul cu fantezie și curaj, scriitura e sigură pe ea, asumată, la fel și atitudinea hai să zic omenească, cea culturală și responsabilă. Răzvan Ducan a devenit o conștiință a timpului său capabil să rezoneze cu alt timp.Iar rezonanța aceasta se va duce către viitor.

Îl admir pe Răzvan Ducan pentru energia jetului liric,pentru abundanța mesajelor și pentru că e bătăios, îl suspectez de o oareșcare nerăbdare în a-și face publice textele.Nu e numai cazul lui.E a acestui timp liric românesc foarte dezinvolt în care se pare că poeții actuali își iau un fel de revanșă tăcută asupra celor care în anii 70-80 erau obligați să aștepte luni, ani, uneori chiar decenii până să-și vadă versurile publicate într-o revistă sau, cazul absolut minunat, într-un volum.

Poeții de astăzi sunt rapizi precum metroul, azi scriu și în cel mai scurt timp, comunică, este noua lege a poeților români. Nu am idee cum e cu poeții din alte zone geografice, limbi, de pe alte meridiane.

Aici poate intervine oarece nepotrivire între modurile de a privi, nu neapărat scrisul, ci ieșirea în lume.

Pentru că mai înainte ieșirea poeziei în lume era cumva oficiată. Ca ieșirea la scenă a unei dive geniale, a unei figuri sacrosante, a unui mare prelat.

Ritmul vieții și democratizarea absolută din arena literară a adus cu sine și bun și rău: un fluviu de nestăpânit de creație, pe de o parte, o răsturnare a piramidei judecăților critice.

Urmările acestei situații le vom putea vedea numai în timp: cum se vor cerne valorile, ce va rămâne și dacă dincolo de critica literară conjuncturală ( prea adeseori ecoul unor amiciții și trocuri literare ) unii critici își vor consolida renumele de obiectivi, corecți, și mai ales de adevărați iubitori de literatură.

În rest, viața literară va continua să opereze cu dubla măsură. Căci așa a fost și așa va rămâne. În cazul lui Nichita Stănescu e foarte bine că așa a fost .

Ceea ce a demolat statuia unor poeți, numele lor și chiar întreaga lor creație, lui Nichita i s-a trecut cu vederea pentru că el era geniul.O poezie precum cea care deschide volumul Sensul iubirii , nu l-a influențat pe Răzvan Ducan și nu i-a declanșat stări de emoție .”Cu timpu-acesta bolții îi supun/rubine și smaralde,ametiste/și cărămida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii Comuniste.”( pagina 9, Sensul iubirii,versuri,Nichita Stănescu 1960,ESPLA)

Asta era lumea în care se trăia și altfel poetul nu ar fi reușit niciodată să fie publicat, poate, li se spune compromisuri și le-au făcut scriitorii pentru că altfel nu ar fi ieșit la suprafață. Oexplică de pildă Ștefan Augustin Doinaș într-un interviu pe care mi l-a acordat . Altfel ei nu ar fi foist corifeii, marii poeți, adulații pentru care peste ani poeți precum Razvan Ducan să își așeze inima pe tavă.

Doinaș a pus punctul pe i, și cred că asta nu i-a adus multă simpatie. Dar el era undeva plasat în acel an al interviului meu(1999) pe o culme nu prea departe de Câmpiile Elizee și își permitea să fie corect în fața lui, a confraților și poate a posterității:Iată”toți eram scriitori tineri, ne-am dat seama foarte curând că trebuie să facem niște concesii ca să ne realizăm. Ajunsesem la concluzia că ori facem lucrul acesta, ori facem fiecare lucrul de la care am venit, iar la țară, și facem pe dascălii de țară. Dar boala noastră era literatura. Și atunci am făcut compromisurile pe care le-au făcut o mulțime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur și simplu din literatură. Și atunci am scris și lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile progresiste. Primele mele trei volume de versuri sunt împănate cu asemenea texte pe care nu le-am pus după aceea în nicio antologie din câte mi-au apărut. De abia după al treilea volum de versuri publicat nu am mai tipărit decât lucrurile care îmi conveneau mie.”

Cleopatra Lorințiu: „O singură zi.Dar de ce tocmai ea?” despre Ștefan Augustin Doinas ”( din Revista Secolul 21 numărul 7-12 din 2014)

Totuși, eu am o singură întrebare și nu poetul Răzvan Ducan mă va putea lămuri: de ce noi atunci când vorbim despre literatura noastră nu suntem în stare să privim tot adevărul în față, adică să gândim, să iubim și să analizăm cu mintea deschisă și acceptând ideea că omul este sub vremi?

Cartea lui Răzvan Ducan aflată sub semnul respectului, iubirii pentru Nichita Stănescu este o pledoarie frumoasă pentru sinceritate, pentru recunoașterea predecesorilor și pentru încredere în sine însuși sub puterile vindecătoare ale poeziei.

*RĂZVAN DUCAN – TRIMBULIND CU NICHITA, editura Vatra Veche ,2022, cu un cuvânt înainte de Nicolae Băciuț.