Despre poezie ca mărturisire și exercițiu de luciditate

 

(un dialog realizat de Laura Cătălina Dragomir cu Cleopatra Lorințiu, mai 2025, la București )

L.C.D Ați numit suferința “strălucitoare”, “năpădind ca o dimineață”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră suferința – începutul, filtru sau catalizator?

În poezia dumneavoastră, iubirea pare o promisiune de durere.Este iubirea un act de luciditate sau de orbire poetică?

Ați spus că “tunelul prin care vom trece nu e din flori”. Ce formă are, pentru dumneavoastră, acel tunel? E poezia un mod de a-l traversa?

 

Cleopatra Lorințiu: Înainte de începe să răspund la întrebăr,i va trebui să vă exprim uimirea mea (este o uimire bună, pozitivă, întăritoare ) pentru calitatea și profunzimea întrebărilor. Nu este un interviu ci un adevărat dialog între noi.

Starea asta de uimire, căci nu doar că m-ați citit ci ați pătruns în intimitatea profundă a versurilor, este din cauză că azi se citește poezie doar pe fugă, doar superficial sau chiar deloc.

Despre suferință – ar putea ca pentru poezie, suferința să fie un declanșator? Dacă ar fi să mă uit prin vasta istorie a poeziei, este mai mult decât evident. Nu mă refer la un ”masochism” consubstanțial sau la o predispoziție depresivă mai degrabă a poeților romantici, există poezie solară, jubilativă, extatică, ternă, a cotidianului, a lucrului mărunt, socială, politică, existențială, așadar de toate felurile.

Pe de altă parte nu mă pot împiedica să nu spun că pentru mine poezia a venit din ” ceva ce lipsea”, explicit sau nu, sufletesc sau chiar social. Deci dintr-o suferință începătoare.

V-aș mai preciza faptul că v-ați aplicat întrebările și implicit analiza pe un eșantion din ce am scris eu în perioada 1985-1988, un ecou poetic dintr-o perioadă de viață extrem de tensionată, de agitată, pentru mine ultimul deceniu din perioada numită ( impropriu sau nu asta rămâne de văzut ) dictatura comunistă din România.

Dacă iubirea a fost catalizator sau filtru, cred că paradoxal, ambele. Oricum, acelea sunt poezii aș zice eu, de tinerețe, și reflectă o disponibilitate deopotrivă a sufletului și a imaginației.

N-o să merg până acolo încât să mă autocitez, totuși , am scris o proză scurtă care mă definea în perioada aceea, din volumul ”Cineva din trecut”, în care multe din necunoscutele sentimentelor mele erau cumva, prin ricoșeu explicate ( cam cinic) de combinațiile biochimice, hormonale și de alte feluri, ale făpturii anatomice.

Spre deosebire de poeții romantici care mureau foarte degrabă ( asta era epoca !), în fine , bună parte din ei, noi avem șansa de a trăi mai mult și deci de a experimenta mai mult, transformările, incidența factorilor exteriori noi.

“Tunelul prin care vom trece nu e din flori”este presimțirea, este un fel de predicție care se profila adeseori pentru mine în acei ani, dar, nu doar în acei ani.

Conștientă însă de marile limitări ale vieții în acel timp, simțeam deja greutatea apăsătoare a situațiilor înainte chiar ca acestea să se profileze.

Vă mai precizez faptul că această selecție făcută în acest fel deliberat de mine, este poate cea mai ”feminină” latură din viața mea literară.

Dar că, așa cum frumos întrebați” E poezia un mod de a-l traversa?”

Laura Cătălina Dragomir: Scrieți adesea despre lucruri care dispar în timp ce sunt trăite.

Ce anume v-a determinat să îmbrățișați această estetică a efemerului?

În poemul “Bruma”, realitatea pare o iluzie acoperită de straturi ale memoriei.

Credeți că amintirea e o formă de supraviețuire a realului sau o distorsionare

Cleopatra Lorințiu: De fapt pentru mine poezia e joaca aceasta între realitate și iluzie.

Chiar și memoria ne joacă feste, observați cât de ciudat-selectivă este ? Viziunea ”proustiană” a amintirii m-a fascinat din prima tinerețe. Și a rămas , cu intensitate aș zice, modul de a-mi reaminti, de a-mi revizita etape ale vieții. De ce nu ar fi, ea, amintirea, și una și alta în același timp ? Fizica ne lămurește că lumina însăși este deopotrivă undă și particulă!

Dualismul undă-particulă se referă la faptul că materia prezintă simultan proprietăți ondulatorii și corpusculare.Scuzați-mă că apelez la acest exemplu care ne învață că un ceva poate fi în același timp și într-un fel și într-altul…Nu știu dacă v-am amuzat cu asta, dar este exemplul la care mă gândesc în multe împrejurări ale vieții.

Ne demonstrează la nivel universal, că lucrurile nu sunt doar albe sau negre.

Laura Cătălina Dragomir: Despre natură ca simbol viu și partener liric

Natura din poemele dumneavoastră nu este doar fundal, ci participant. Ați putea spune că natura este personaj poetic? Poate chiar martor tăcut?

Cleopatra Lorințiu: Evident.Suntem parte din ea și probabil multe din episoadele vieții și poeziei s-au amestecat, s-au suprapus cu tablouri din natură.

A fost o constantă în ceea ce am scris, de la primele mele poeme de copilă, aș zice. Dar frăgezimea, sinceritatea și spontaneitatea lor nu aș mai putea-o reface astăzi.

Ați observat că pentru mulți poeți există acest mod de a ni-i reaminti cu o poezie de tinerețe, de început ?

Uneori trec zeci de ani din cariera unui autor, implicit sute de poeme, de cărți, și publicul, cititorul, rămâne în minte cu poezia aceea, de tinerețe, de început. V-aș da doar exemplul lui Ștefan Augustin Doinaș, fie și pentru că am reușit să filmez un documentar destul de detaliat cu dumnealui în 1999, a fost și premiat, a fost după moartea lui și publicat . Ei bine acest uriaș poet a rămas în mintea cititorului cu ”Mistrețul cu colți de argint”, o poemă scrisă în circumstanțe deosebite, de constrângere și chin, în prima tinerețe. Au mai urmat circa cincizeci de ani de activitate literară excepțională până la moartea autorului dar ”Mistrețul” i-a urmărit aura …

Laura Cătălina Dragomir: Copacii care „cântă putreziciunea” sunt o imagine frapantă. Este acest contrast o formă de a vorbi despre speranță?

Cleopatra Lorințiu: E interesantă întrebarea. Mult prea vastă…Sigur că în orice moarte ar trebui, teoretic, să fie și un nou început. Mă tem că nu am ajuns la atâta înțelepciune în care să încapă resemnare pe măsură.

Laura Cătălina Dragomir: Peisajele par în poezia dumneavoastră impregnate de memorie istorică, afectivă. Cum se construiește, în ochii poetului, o geografie a trecutului?

Cleopatra Lorințiu: Am avut, recunosc, această tentație a ”geografiei trecutului”. La început, geografia asta este una a frustrării : ”Eu nu am fost niciodata la San Diego/cu toate acestea visez din când în când acest loc.”( Peisajul din care lipsesc 1981, editura Cartea românească.)

Metaforic, era un poem despre imposibilitatea de a vedea lumea, de a ieși către ceilalți, era ca un poem dintr-o ”închisoare” pe care dictatura o construise pentru noi. Pe de altă parte acelea erau poezii de tinerețe, profund marcate de o mare iubire pe care am trăit-o, ah iubirea care pare decisivă la douăzeci și ceva de ani și uneori, chiar este.Vârsta aceea este a lecturii nesătule, a acumulării și a iubirii devoratoare.

Peisajul este ales pentru a le reflecta, zic eu.

Acele cărți sunt pline de repere ”geografice” răsărite din învolburarea emoției, din lecturi sau chiar din călătoriile celui iubit, care mă antrenau în imaginar în timp ce eu eram blocată în ”geografia ” acelei perioade din evoluția țării identificată cu” blocaj, interdicție, urmărire.”Știu că întrebând despre ”Geografia trecutului” vă referiți la maimult, la mult mai mult. Mi-am permis să iau sintagma ”au pied de la lettre”.

Laura Cătălina Dragomir: Ați scris despre locuri în care “n-ați apucat să dormiți niciodată”. Cum percepeți spațiile netrăite – ca regrete sau ca fantasme fertile pentru poezie?

Cleopatra Lorințiu: Când a venit vremea călătoriilor, am mușcat din ea cu pasiune ca dintr-un măr care fusese mai înainte râvnit și interzis. Locurile în care nu apuci să dormi sunt cele în care trăiești atât de intens încât arzi pur și simplu . Deslușesc vreo 30 de ani din viața mea în care foame de altceva , de întâlnirea cu alții, cu alte culturi și alți oameni mi-au umplut viața în mod fericit. Sunt poeziile din volumele ”Cineva din trecut,„ Suflu efemer„, Ceaiul amanților .”

Nu apuci să dormi pentru că vrei să vezi și să simți enorm. Sunt poezii scrise în fugă în lumea fantastică sud americană, la Caracas sau Jiguerote, sunt cele începute prin lungile drumuri cu trenul Amtrak dinspre Michigan spre Detroit, pe la Jackson și Kalamazoo, sunt misterioasele nopți din deșert în Masivul Akakus și neliniștea negăsirilor din taina ateniană, unde mitologie și emoție se uneau așa de firesc. Sau senzația de energie extraordinară pe care mi-a dat-o Madridul în puținul timp în care am fost acolo. Fără întâlnirea cu antichitatea romană nu aș fi putut să scriu unele lucruri, nu doar romanul ”Iubirea nu trece ” dar și poeme din Cineva din trecut. Fără enigmatica și dura Corsică nu aș fi scris ” Pălăria de pai”…și tot așa .

Laura Cătălina Dragomir: Crăiasa Zăpezii” moare și se transformă în izvor. Este metamorfoza un mod de a înnobila sfârșitul? Ce vă fascinează la această trecere?

Cleopatra Lorințiu: Și acest simbol cred că l-am folosit tot în tinerețe. Foarte melancolică la tinerețe fiind , încerc acum când anii au cam trecut să devin dimpotrivă optimist și să ascund praful sub covor vorbind tot mai rar despre implacabila ”mare trecere”. Poate părea paradoxal.

Despre timp, memorie și dispariție

 Timpul în poezia dumneavoastră nu este doar curgere, ci deseori suspendare. Credeți că poezia poate opri timpul, sau doar îl poate încetini?

Cleopatra Lorințiu: Nu cred că îl poate nici încetini și nici opri, poate accentua pentru memorie, o clipă, cum ziceți o poate suspenda pentru ca mai apoi să o poată retrăi iar și iar, într-un exercițiu de nostalgie. Unele poeme din cele scrise de mine mă dureau pur și simplu fizic. Era un transfer dinspre poezie spre ființa fizică.

Laura Cătălina Dragomir: Memoria apare ca o fereastră care se închide lent, acoperită de “brumă”. Este uitarea o formă de protecție sau de pierdere ireversibilă?

Cleopatra Lorințiu: Ați făcut iar referire la ”Brumă” , de ce revine în ceea ce scriu. Bruma nu e nici ploaie nici lapoviță sau ninsoare, este o metaforă în sine .

Uitarea, chiar nu m-am gândit până acum, este o formă de protecție ? Probabil că așa e. Nu îmi pot închipui cum trăiesc și scriu alții. Eu, la micul meu nivel de scriitor fără succes de public și fără prietenii în lumea criticii literare, pot să spun că atâta cât am scris , mi-a stors mult din viață . De aceea, dintr-un reflex de autoapărare, protecția a devenit necesară.

Laura Cătălina Dragomir: “Casa albă-și desface petalele”. Obiectele devin ființe în poezia dumneavoastră. Cum negociați granița dintre viu și nevăzut, dintre materie și emoție?

Cleopatra Lorințiu: Ce ciudat, ați citat dintr-o poezie scrisă cumva la comandă. Ce s-a întâmplat: Manuscrisul volumului ”Aproape imaginară” era la Editura Cartea Românească, la domnul Florin Mugur. Era vorba despre anul 1987, an foarte greu dinainte de căderea dictaturii. Florin Mugur ducea și el propriile lupte de negociere cu cenzura în pofida faptului că Editura Cartea Românească o ducea mai bine ca alte edituri. Aveau o aură de intangibilitate.

Totuși tonul poemelor mele era unul de descurajare, de înfrângere și tristețe(nu se potrivea deloc liniei cerute de conducătorii societății, aflați într-o căutare aproape hidoasă de optimism zadarnic, năucitor , fals mobilizator) așa că Florin Mugur m-a rugat să fac un grupaj cu poezii ”mai tonice, mai optimiste ”, eventual cu conotații naționale  Ca  să treacă volumul de ochiul cenzurii.

Așa că am făcut un grupaj mic de poeme care purtau în titlu un nume de loc geografic românesc ( Probota, Anieș, Câmpulung Muscel, Voina etc) în care un loc anume și o stare, se întrepătrundeau. În chipul ăsta se diluau materia și emoția, cum bine ziceți. Nu am făcut nici un compromis urmând sfatul lui Florin Mugur, dimpotrivă, dintr-o constrângere/sugestie de redactor, s-au născut niște poeme de care nu mă dezic.

Laura Cătălina Dragomir: Aveți versuri despre “amintiri care obosesc în memorie”. Credeți că memoria poate epuiza, deveni toxică? Sau e un sanctuar?

Cleopatra Lorințiu: Da, cred că memoria te poate epuiza la un moment dat, nu neapărat toxică dar trăitul în trecut poate fi devastator. Mai degrabă cred, însă, când trăiești în mai multe genuri literare. Și in abordarea lor de-a lungul vieții, intervin priorități, intervin clipe de curaj sau de delăsare totală, chiar de abandon.

Laura Cătălina Dragomir: Despre iubire, teamă și absență“O iubire de teamă” – este o expresie tulburătoare. Este frica un ingredient inevitabil în iubirea profundă?

Cleopatra Lorințiu: Sincer, nu știu dacă frica este inevitabilă. Fiind vorba despre ceva foarte intim și foarte subiectiv, fiecare depune mărturie pentru sine.

În cazul citatului ales de dumneavoastră, trebuie să recunosc, este reflexia unei ecuații de viață complicate, cu multe temeri și tensiuni și cu multe consecințe, aceea care a declanșat poemele mele din volumul ”In grădina fragilității”…( antologie din poeziile scrise în anii 1985-1988 și publicată în diptic cu Pod fraged ,adică alături de poeziile scrise de Gh. Tomozei( cu care eram atunci căsătorită), în aceeași perioadă și evident în aceleași circumstanțe, diptic publicat la Editura Ecou Transilvan la 40 de ani după ce au fost scrise.

Laura Cătălina Dragomir: Orașul prea mic devine metaforă a sufocării. Cum vă raportați la ideea de spațiu limitativ în relațiile umane?

Cleopatra Lorințiu: Orașul prea mic poate fi și unul de multe milioane de oameni căci singurătatea te poate ocupa oriunde. Nu trebuie să fii pierdut în pădure sau în deșert ca să fii singur. ”Spațiu limitativ” cred că e ceva ce autorul duce cu sine ca pe o provocare continuă, sau nu știu exact cuvântul potrivit, francezii au cuvântul ”fardeau”, care este mai potrivit, mai plin de sensuri.

Laura Cătălina Dragomir: “Numai glajă subţire desenată cu fir auriu” – iubirea devine obiect fragil. Este poezia un mod de a proteja sau de a sparge această glajă?

Obiectificarea iubirii în poemul “Iubita din vacanță” trimite spre o memorie decorativă. Credeți că idealizăm amintirile pentru a le face suportabile?

Cleopatra Lorințiu: Nu cred că poezia protejează iubirea.Și iar mă emoționează cumva căci revin poezii din aceeași perioadă și din aceeași categorie, cumva firesc ,eu cred că ați citit de curând această antologie de poeme de dragoste . Îmi face plăcere căci așa, grupat ,eu nu am publicat dintr-un soi de reticență ( vezi pudoare) prea multe poezii inspirate de iubire! Temele mele erau mai degrabă existențiale, chiar cu trimiteri sociale, de revoltă, de deznădejde, de speranță(uneori).

Experiența personală trece prin foarte multe filtre până când ajunge o poezie pe care te decizi să o publici.De

mai puțin, dar asta ține de dezamăgirile mele literare, culturale.

”Iubita din vacanță”( concret , scrisă despre câteva zile petrecute la Câmpulung, s-ar putea să fie o idealizare.Dar totul a fost atât de concentrat, de dens și de ciudat în anii acestor poezii, trei ani și ceva, încât scrisă atunci fiind , nu devenise încă trecut …)

Laura Cătălina Dragomir: Despre poezie ca instrument de cunoaștere și rezistență

Poezia dumneavoastră refuză cinismul, dar nu cade nici în patetism. Cum găsiți echilibrul între luciditate și emoție?

Cleopatra Lorințiu: Mi-ați surprins perfect idealul : acest echilibru între luciditate și emoție. Nu știu cum îl găsesc dar este formula mea, în scris și în viață. Și e adevărat, detest cinismul și mă feresc de patetism .

Laura Cătălina Dragomir: Într-o epocă accelerată, în care totul este efemer, credeți că poezia mai poate fi un act de rezistență? Sau este, mai degrabă, o formă de resemnare sublimă?

Cleopatra Lorințiu: De acord , suntem într-o epocă accelerată în care graba, superficialul, adeseori indiferența guvernează timpul prezent și poate mințile și sufletele majorității. Intr-un fel , poezia , cred eu, e și una și alta : și încercare un pic disperată de rezistență și , în ultimă instanță resemnare individuală.

Vedeți, mă forțați să ajungem în registrul acela al pesimismului și al înfrîngerii de care încerc să mă feresc …

Laura Cătălina Dragomir: Cum se manifestă dualitatea între apropiere și absență în poemul Săli goale, iar ce rol joacă spațiile enumerate (incizii, amprente, scribi) în construirea acestei atmosfere de vid afectiv?

Cleopatra Lorințiu: Știți prea bine că una e intenția poetului , alta e receptarea de către cititor. Cititorul își traduce poemul așa cum vrea el, și probabil, nu probabil, sigur, are perfecta dreptate.

Fiecare vers poate răsuna altfel în fiecare cititor.(mai ales când cititorul este și el poet, ceea ce se întâmplă de foarte multe ori.) Dacă a reieșit un ”vid afectiv”, sigur, e posibil. Intenția era timida mărturisire a unei disperări concrete, a unui abandon suferit.

Cred că toți am experimentat asta în viață, iar poezia asta face parte din acel ”dosar” mai feminist a ceea ce am scris eu. Cred că femeile sunt de multe ori mult mai nuanțate decât partenerii noștri.

Laura Cătălina Dragomir: Care este funcția imaginii „zăpezii ce se-adună încet” în plan simbolic și cum reflectă aceasta acumularea interioară de durere?

Cleopatra Lorințiu: Vedeți, zăpada care se adună încet , tot încet o să se și topească.Așa e și cu durerea ( credeți-mă, am experimentat-o, am avut o viață grea, complicată, am avut parte de multe dureri, înfrângeri).

Durerea se adună și apoi se topește. Cel puțin așa simt. Anii se adună și ei, și apoi, se topesc.

Laura Cătălina Dragomir: În poemul Din abstracțiuni, sărisem în gol, ce semnificație capătă libertatea, convertită în „o fiolă spartă de mialgin”? Este această imagine o formă de ironie tragică?

Cleopatra Lorințiu: Scriind despre viață, despre dureri, apare la un moment dat sentimentul acut că vorbele sunt doar abstracțiuni. Aruncarea în gol este totuși tentația dispariției tragice, un ecou de Sylvia Plath, o cale scurtă de ieșire din situație. O tentație groaznică pe care o uit. ”fiola spartă ” pe cimentul spitalului este un mic furt din propria realitate .

Laura Cătălina Dragomir: În ce fel se articulează trecutul cu prezentul în ”Amintirea italiană ”și cum devine „o melodie” un catalizator al regresiei afective?

Cleopatra Lorințiu: Aici e cazul să apelăm la albumul cu emoții al fiecăruia.”Amintirea italiană” e compresa pe care o pui atunci când prezentul doare.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi are o ”amintire” la cale apelează, un leac în singurătate. Dorința mea a fost aceea de a crea o legătură cu cel care citește, o solidaritate empatică.

Cleopatra Lorințiu, mai 2025

La București