Europeana Eniko Szilagyi

Lecţiile de viaţă sunt remarcabile atunci când le primeşti pe nesimţite, fără ostentaţie. A fost o lecţie de europenism, de deschidere, de îngăduinţă şi de pasiune profesională cea oferită de Eniko Szilagyi https://www.youtube.com/watch?v=_Mf3r1W-CEg&t=563s

actriţă emblematică a cinema-ului , a teatrului românesc şi maghiar, a scenelor de concerte belgiene, nemţeşti sau pariziene.Un spectacol în sine, de-o frumuseţe şi autenticitate culturală fermecătoare.5 decembrie 2016 :la TVR2, emisiunea mea „Europeana Eniko Szilagyi( filmată de C. Glodeală, montată de Dan Doroftei, producător Diana Deleanu).

 

Europeana Eniko Szilagyi ( publicat in Vatra veche,octombrie 2009 şi în volumul „Scurte întîlniri”editura Charmides, 2016)

    Pare bizar dar pe Eniko am cunoscut-o acum vreo cinci ani la un fel de serbare câmpenească a Legiunii Străine la Fortul Nogent de lângă Paris!… Da,da, actriţa Eniko Szilagyi, cea care ne-a rămas în minte tuturor prin rolurile ei în teatru şi în film…care a jucat o bună bucată de vreme pe scena Naţionalului târg-mureşean.  Şi dacă nu mai aveţi noutăţi despre ea, vă voi spune eu. Ei bine Eniko e una din cele mai europene artiste pe care le cunosc, dacă pot să spun asta… Ce căutam amândouă la fortul Legion étrangère ? Ei bine, asta e o altă poveste, colaterală, poate de povestit altădată, să zicem că eram amândouă invitate acolo pentru o serbare câmpenească, cu diferite gustări militare … într-un decor neobişnuit dar plăcut, chiar în interiorul fortului… la vreo douăzeci de kilometri la sud est de Paris. Dar ce a mai făcut Eniko după ce a plecat din România ? Căci despre cea din România ne aducem aminte cu toţii.Pot să vă spun că a avut trei evoluţii diferite în cele trei ţări în care s-a instalat, adică Ungaria, Belgia şi Franţa. A făcut în continuare teatru în Ungaria şi apoi, după ce s-a tras spre zona franceză a Europei s-a lansat într-o carieră de cântăreaţă de o factură cu totul aparte, acompaniată de un pianist şi evoluând într-un un repertoriu de-a dreptul curajos. De ce zic asta? Pentru că a început de pildă să cânte repertoriul cântăreţei Barbara care este pentru francezi un fel de mit. Noi, în mintea noastră, o ştim pe Mireille Mathieu care de altfel e bine merci în viaţa de zi cu zi, şi cântă la fel de patetic şi demodat La Marseillese la serbările de 14 iulie. În schimb Barbara a fost, cum ziceam, o legendă. Să te atingi de îngerul lor sfânt şi să ai şi succes, asta da, provocare. Ce mai cântă Eniko ? Păi, nici mai mult nici mai puţin decât repertoriul Mariei Tănase, şi a făcut succes şi cu acest lucru.Vocea lui Eniko e amplă, învăluitoare, dramatică şi emoţionantă iar evoluţia ei pe scenă copleşeşte. Interesante sunt celelalte două « expediţii culturale » pe care artista le-a făcut : în lumea lui …Kurt Weill (1900-1950), o lume mai mult aproape de lumea mai nemţească, accesibilă unui public bine definit. Weill avea de fapt o formaţie muzicală nemţească,fiind educat la Berlin, unde avea să se instaleze din 1921, colaborând cu F.Busoni.Compozitor de muzică simfonică şi de operă,Weill avea să fie influenţat definitiv de întâlnirea emblematică cu Bertold Brecht, pe textele şi libretele căruia avea să compună mult. Opera sa Ţarul se lasă fotografiat a făcut un scandal enorm în epocă, devenind astfel, celebră.

Evident, în scurt timp în condiţiile ascensiunii naţional-socialismului nazist, opera lui fiind total interzisă el pleacă la Paris prin 1933, apoi la Londra, apoi în Statele Unite ca un evreu rătăcitor gonit de vântul nebuniei naţiunilor din Europa sa natală.Toată durerea şi toată revolta, toată nostalgia şi toată înfrângerea sunt adunate, toate, în compoziţiile sale.Poate asta a atras-o pe Eniko la Weill iar interpretările ei sunt pe măsura dramatismului adunat în portativele acestui artist. Uneori Eniko îşi scrie singură textele ca în acel « Klausenbourg » despre Clujul copilăriei sau când spune într-un credo de artistă « Mon ciel est un carton bleu noir / Ma terre est une scène –ébène/Mes étoiles sont dans les boîtes de lumière. » adică : Cerul meu e un carton albastru închis, Pământul meu e o scenă de lemn, Stelele mele sunt luminile reflectoarelor. Dar, cred eu, cea mai interesantă dintre zonele ei de acces în lumea muzicii în care actriţa şi cântăreaţa fac un fel de front comun artistic, este cea legată de Jean Musy, un compozitor francez cunoscut mai ales pentru muzica sa de film dar care a compus special pentru ea câteva cântece. Eniko Szilagyi şi-a făcut loc în lumea pariziană, a făcut concerte pe scene diverse, la Théâtre de la Vieille Grille – Un kaddish pour Barbara ,de pildă .

    Alt spectacol, de astă dată pe o scenă din estul Parisului ,L’Archipel cinema–theatre – (în boulevard de Strasbourg) se cheamă :Eniko Szilagyi chante Kurt,WEILL, Boris Vian. Eram la Paris când centrul cultural român a găzduit-o în sala aurie de la Hotel de Bheagues , (cea cu care oficialii noştri se comportă în general de parcă le-ar aparţine, uitând că faptul că dacă o avem,asta e un joc al simplu al istoriei, al gospodăririi altora şi mai ales al hazardului…) Un spectacol excelent care nu a avut parte de nici un fel de mediatizare, într-un fel de delăsare tipică acestui gen de instituţii , lasă-mă să te las, care m-a uimit, un spectacol la care abia de reuşisem să invităm câteva persoane … Nici un « ajutor » venit de la alţii nu era acceptat, totul s-a făcut într-un fel de secret al conspiraţiei… Calitatea de cetăţean român se pare că nu o ajută pe Eniko de loc, nici aceea de unguroaică născută la în Ardeal,la Cluj, căci nici în România n-o cheamă nimeni să cânte, se pare că artiştii noştri trebuie să se descurce de unii singuri şi că apartenenţa la spaţiu si spirit national e ceva doar … în absolut.

Trebuie cu alte cuvinte, să uităm că am avea vreun sprijin oarecare… Dar mai e un spectacol pe care l-a făcut, imaginaţi-vă ce bucurie artistică : a cântat o seară cu Georges Moustaki… Ce legendă, ce emoţie sublimă… Mi se pare … în linia noastră mioritică punitivă că e aproape normal ca oficialităţile noastre s-o ignore pe Eniko : prea îi merge bine în Europa, (ş-are oi mai multe…etc) !! E drept că puţini sunt artiştii români care să poată spune că au parcursul ei, să fi reuşit într-un mod european atât de integrat, să facă mereu proba tenacităţii lor artistice, a adaptării şi capacităţii de schimbare dar şi a unei sinteze artistice cu totul personale, a unui talent de excepţie precum ea. Ce de roluri extrordinare a făcut ea în teatru, deopotrivă român şi maghiar ,în România şi în Ungaria, mă uit doar la câteva titluri căci a jucat în piese de Marguerite Duras,Samuel Beckett, Heiner Müller, Gábor Görgey, Luigi Pirandello, András Visky, Euripide (în Électre era, Clytemnestre)în Ibsen, în Pam Gem, rolul Marlène în Marlène Dietrich). Apoi a fost Marie Stuart în piesa cu acelaşi nume de Friedrich Schiller şi în adaptarea după Feodor Dostoïevski , Crimă şi pedeapsă, înThorton Wilder, Eduardo de Filippo, Federico García Lorca,Carlo Goldoni ( în Mirandolina)în Viktor Jacobi ,Eugene O’Neill, Arthur Miller,László Németh, William Shakespeare, Bertolt Brecht, George Bernard Shaw şi Ion Luca Caragiale…Lista e evident incompletă… A trecut ceva şi de la rolurile ei din filmele « Domnişoara Aurica » sau din comedia lui Saizescu, Secretul lui Bachus , din Ultima noapte de dragoste în care a distribuit-o Sergiu Nicolaescu ,din Falansterul lui Savel Ştiopu sau din Capcana mercenarilor , în Horea sau în Bietul Ioanide…sau în Misterele Bucureştilor al lui Nicolae Mărgineanu.  Ce mai roluri de film şi de teatru a făcut Eniko în România! Mie o să îmi rămînă pentru mereu imaginea ei din personajul Mona, din Steaua fără nume pusă în scenă pentru Teatrul de televiziune de regizorul Eugen Todoran.

Un rol care i se potrivea mănuşă şi în care Eniko exprima una din valenţele ei cele mai interesante : enigma. Cum scria Tibor Veress, un cronicar maghiar, la Budapesta, despre un recital al artistei : Eniko Szilagyi nu cântă cele optsprezece cântece : ea ţi le « injectează » în suflet. Actriţa transmite o sensibilitate şi o bogăţie pe care, chiar şi cei care nu ştiu limba,o descifrează în înţelesurile ei ,căci e vorba despre decepţie, copilărie, patrie sau dragoste. »  În Belgia, la participarea ei la « Les jours musicaux de Tournhout » e numită « étoile itinerante » considerată mereu surprinzătoare în interpretarea pe care o dă cântecelor lui Jacques Brel ( alt curaj nemăsurat, să le cânţi belgienilor din Jacques Brel, care e zeul lor…) Nu ştiu ,mi-e greu să adun totul în câteva rânduri, sunt zeci de amănunte, de decupaje de presă, de idei, uitaţi-vă pe site-ul ei oficial internet , care e foarte bine făcut, complet şi pe care o puteţi şi asculta un pic, cu o tristă, melancolică evocare a Clujului copilăriei… Eniko e un exemplu de artistă cu adevărat europeană, pornită din Transilvania noastră, despre care cântă cu drag şi cu suflet, o artistă pe care ar trebui să o ascultăm, să o urmărim, să ne mândrim cu capacitatea ei de a face o carieră în această nouă Europă unită, să îi elogiem interculturalitatea, obiectivitatea, talentul şi inteligenţa. Chiar nu pricep de ce nu facem toate astea…