Update: Textul dedicat savantei Florentina Mosora a fost inclus în cartea ”După- amiaza vieții” de Cleopatra Lorințiu, Editura pentru Arta și Literatură,2024 

 

Jarul memoriei . O evocare .

Numele Florentinei Mosora ar trebui să figureze fără nici o îndoială în Marea Carte a ştiinţelor şi în România. Din păcate, nu este aşa. Pentru marea majoritate a publicului, Florentina Mosora a rămas actriţa tânără şi fermecătoare a filmelor naive din ani şaizeci.Nu s-a mai ştiut mare lucru despre traiectoria vieţii celei care, născută la 7 ianuarie 1940, a fost licenţiată în biologie la Bucureşti în 1961 şi în fizică, la Universitatea din Bucureşti cu lucrarea de diplomă: Aplicaţiile efectului Mossbauer în biochimie (1967). Doctor în ştiinţe (specialitatea biofizică) în 1971, la Bucureşti, cu teza: Aspecte biofizice ale problemei apei şi ionilor de clor în apă, Florentina Mosora îşi capătă echivalenţele pentru cele 3 diplome, în Belgia. A fost cercetător ştiinţific (1961-1967) şi şef de lucrări la Catedra de Biofizică a Facultăţii de Medicină la Universitatea din Bucureşti, apoi titlul de curs la facultatea de Ştiinţe (Fizică şi Biofizică aprofundată).

Bursa de studii acordată în 1969 de Universitatea din Liège, activitatea de cercetătoare ’71-’72, ’73-’74 prin schimb de cadre cu aceeaşi Universitate au reprezentat primele etape ale inserţiei omului de ştiinţă Florentina Mosora în lumea ştiinţifică occidentală. Devenită titular de curs la Liège în ’74-’79, Florentina Mosora avea să ajungă profesor asociat din octombrie 1988, specialitatea Fizică biologică –Biochimie.https://www.youtube.com/watch?v=aBAJ0fgqUSg&t=269s

Văzându-mi difuzate , la acea vreme,duminică seara sub genericele “Români pe planetă” sau “A doua Românie”, emisiuni în diaspora, dumneaei s-a gândit la faptul că Florentina Mosora, stinsă din viaţă la mai puţin de 60 de ani, la Liège, răpusă de-o boală necruţătoare, trecuse dincolo, în marea lume a umbrelor, complet necunoscută românilor. Întâmplarea a făcut (acea întâmplare care le potriveşte cum vrea ea, pe toate) să pot pleca în Belgia, însoţind un grup de plasticieni. Aşa am ajuns la Liège şi l-am sunat pe doctorul Stan, soţul Florentinei Mosora. Ceea ce urmează e transcrierea emisiunii pe care am dedicat-o memoriei ei. Ceea ce lipseşte e amalgamul de stări şi sentimente pe care mi le-a provocat această incursiune.   

     „Soţia mea era o perfecţionistă” declară dr. Ştefan Stan

Florentina Mosora a fost un nume iubit de o anumită generaţie pentru ce a însemnat în film. Cu frumuseţe deosebită, distribuită în peliculele unei epoci, ea nu a ales cariera artistică, dedicându-se ştiinţei.  Dr. Ştefan Stan: Într-adevăr, soţia mea era cunoscută în ţară prin filmele pe care le-a făcut în tinereţea ei. În primul rând pentru că filmul ajunge foarte uşor la public.  Exact. Cele 5 roluri de filme în care soţia mea a jucat cred că i-au fost acordate pentru frumuseţea fizică pe care soţia mea o avea. Dar ea nu a fost atrasă de cinematograf, nici de această cale. Drumul ei era trasat dinainte. Era o perfecţionistă şi era un om de ştiinţă în bunul sens al cuvântului. Datele extraordinarei ei vocaţii ştiinţifice au fost vizibile încă din anii tinereţii bucureştene. În 1961 era licenţiată în biologie, cu specializarea în biochimie şi lucrarea de diplomă Studiul biochimic al pielii; în ’67 îşi lua licenţa la Bucureşti în fizică cu specializarea fizică nucleară. Aceasta a fost începutul. Dorinţa ei a fost dintotdeauna să aplice la corpul omenesc legile fizicii. Aceste lucruri le-a început deja la catedra de biofizică la Bucureşti, cu mijloacele pe care la vremea aceea România putea să le ofere. După venirea ei la Liège, problemele de biochimie şi biofizică se discutau aici, dar nu exista încă o catedră de biofizică. Ea a fost cea care a înfiinţat catedra de biofizică de la Liège care a fost apoi lărgită, incluzând şi aspectele biomagnetice. De altfel toate publicaţiile ei ulterioare au fost făcute în mare parte în colaborare cu mine şi tratau biomecanica articulară sau biomecanica corpului omenesc. Asta voiam să vă întreb, cum colaboraţi cu Florentina Mosora? Colaborarea cu soţia mea a fost firească şi dificilă. Dificilă pentru că ea avea un limbaj foarte strict, ştiinţific, iar eu, unul medical, care este, aş zice, mai lax decât al celor din fizică şi matematică. Serile noastre erau superbe, de plăcere şi de chin, dacă vreţi. De plăcere, pentru că era o colaboratoare extraordinară, şi chin, pentru că discuţiile noastre erau totdeauna pline de conflicte şi aprinse pentru că trebuiau armonizate cele două limbaje iar lucrul acesta nu era uşor. Întotdeauna ea a fost cea care a reuşit să armonizeze şi să aducă într-un limbaj ştiinţific probleme medicale. Mi-aţi arătat această carte care conţine comunicări ştiinţifice, închinate memoriei ei de către discipoli. Oceanografia. De unde această pasiune? Soţia mea s-a ocupat de oceanografie în subsidiar şi pentru că ea era fiziciană şi în dorinţa ei de a aprofunda lucrurile a încercat să aplice legi fizice, deci legi bine codificate la mediul înconjurător. Şi unul din aceste medii de care s-a interesat a fost Marea Nordului pentru care a încercat să obţină modele matematice. Marea Nordului care e aici, aproape.  Este aici, în nordul Belgiei, la 200 km de Liège. Graţie studiilor pe care le-a făcut, Academia Regală din Belgia i-a recunoscut aceste merite şi a publicat unul din volumele care îi este acum, dedicat. Ideea doctorului Ştefan Stan a fost aceea de a reconstrui ceva din traseele spirituale ideatice dar şi din acelea ale realităţii imediate configurând măcar parţial densitatea deosebită, ardoarea, perfecţionismul ei. Cariera ştiinţifică a Florentinei Mosora e legată indiscutabil de Universitatea din Liège, o instituţie de mare reputaţie internaţională. Acesta a fost locul unde au prins chip multe din proiectele abstracte ale cercetătoarei. Inserţia Florentinei Mosora în lumea ştiinţei a fost un fapt natural, receptat ca atare de confraţi, după zeci de contribuţii esenţiale, apariţii reprezentative, Florentina Mosora devenise un nume de referinţă.         Florentina Mosora „era o adevărată savantă”.interviu cu  cu Jacques Nihouil – profesor universitar, Universitatea din Liège. 

”Florentina Mosora avea două tipuri de activităţi în cadrul universităţii din Liège. S-a ocupat de biofizică şi pe cealaltă parte, de oceanografie. În acest domeniu se specializase într-o tehnică originală bazată pe studiul izotopilor stabili. Pusese la punct această tehnică în laboratorul pe care domnia sa îl crease şi care, în Belgia fiind, a oferit elemente importante în studiul trecutului nostru. În domeniul biofizicii a ţinut un ansamblu de cursuri pe teme variate de la curgerea fluidelor biologice ale sângelui, până la probleme de rezistenţa oaselor. A ţinut cursuri în cadrul universitar din Liège dar a avut colaborări prestigioase şi în alte universităţi europene. În egală măsură preda biofizică la cursuri reţelei de perfecţionare Erasmus patronat de Comunitatea Europeană. Nu avea mulţi studenţi dar aceştia, câţi erau, pur şi simplu o adorau. Avea mulţi prieteni colegi. Bineînţeles că existau şi relaţii mai tensionate dar, întotdeauna cu cei cu care lucra direct avea relaţii foarte bune. La fiecare 2 ani se organizau Zilele Studiului Oceanografic Naţional, patronate de Academie. Deci mi se pare firesc ca volumul de lucrări publicate anul trecut să-i fie dedicat. În volum e cuprins şi un text aparţinându-i doamnei Mosora prezentat la lansarea noastră de unul din colaboratorii ei. În oceanografie, interdisciplinaritatea este indispensabilă pentru că nu poţi face biologie fără fizică şi fără chimie. Lucrările d-nei Mosora asupra izotopilor stabili, au permis conlucrarea tuturor acestor ştiinţe. Prin metoda sa se poate urmări o materie organică de-a lungul unui întreg lanţ alimentar, de la fitoplantare până la peşti şi păsări marine. Este unicul laborator din Belgia care lucrează în acest domeniu.”     

  „Îi plăcea viaţa, îi plăcea tot ce este frumos”

Doctorul ortoped Stan Ştefan este, el însuşi o personalitate.  Medic renumit, preţuit, el a perfecţionat tehnici complexe în domeniu fiind un explorator, un perfecţionist. Prezent la mari întâlniri internaţionale, în Who’ Who, în enciclopedii şi dicţionare, dr. Stan a fost dintre aceia care au dat fuga în România, să ajute. A operat cu tehnica de vârf, adusă din Belgia, cazuri disperate la Spitalul Foişorul de Foc. A adus aparatură, medicamente, şi mai ales mâinile sale de aur. Dar, copleşit de dispariţia aceleia pe care o adora, cu o delicateţe extremă, nu a vrut ca în interviu să fie vorba decât despre ea, despre memoria ei, considerând că publicul din România trebuie să afle renumele pe care Florentina Mosora şi l-a făcut în lume, ca un elogiu subtil al şcolii româneşti al cărei produs a fost. Veneam adeseori cu soţia mea aici, în ultimele ei zile, când oboseala pe care o simţea nu-i permitea să meargă mai departe de împrejurimile casei, locuinţa noastră fiind aproape de malul Moesei… Îi plăcea apa, îi plăcea viaţa. Îi plăcea viaţa, îi plăcea tot ce este frumos. Riri, căci pentru mine Florentina Mosora a fost Riri, era o fiinţă minunată, deosebită. De o frumuseţe morală pe care toţi cei care au cunoscut-o au admirat-o.  A iubit acest oraş, Liège-ul.  Noi ne-am stabilit la Liège acum 23 de ani. A fost un oraş pe care l-am iubit de când am venit în Belgia. Eu lucram la Facultatea din Louvain şi ea la Liège, dar dificultăţile începutului nu m-au speriat niciodată, deşi trebuia să fac naveta zilnic 200 km, mă întorceam întotdeauna cu mare bucurie la Liège căci aici a fost locul iubirii noastre şi al tuturor realizărilor pe care le-am desăvârşit împreună. V-aţi dorit întotdeauna să faceţi medicină? Am ştiut de când am terminat liceul c-am să fiu medic, chirurg. În familia mea nu au fost medici, eu sunt primul şi a fost o surpriză generală pentru toată familia mea. Tatăl meu a aflat că voi face medicina când eram deja în anul doi… Aţi plecat din România cu o bursă.  Am avut o bursă acordată de Universitatea de la Lausanne şi am plecat în Elveţia, unde am lucrat câteva luni, iar după aceea am avut o bursă oferită de Universitatea din Louvain. Cum v-aţi regăsit colegii? I-am regăsit neschimbaţi după părerea mea, deşi au trecut 20 de ani. Surpriza a fost să nu i-am mai găsit în spitalul Brâncovenesc. Am aflat apoi că spitalul s-a demolat şi i-am regăsit la Spitalul Foişorul de Foc. Aţi intrat cu emoţie în sala de operaţie? N-aş putea spune că am avut emoţii, sunt obişnuit cu asta, operez de 30 de ani şi sunt obişnuit să operez aici, acolo, sau la New York, nu se mai pune problema emoţiei actului în sine. Am simţit o altă emoţie, bineînţeles, emoţia de a fi cu ei şi de a putea să operez din nou cu ei, să regăsesc amintiri şi oameni care mi-au fost dragi şi îmi sunt dragi, şi acum şi pe care i-am părăsit acum 20 de ani. Cum aţi găsit atunci România? Atunci, în ’90, rănile după Revoluţie erau încă foarte vizibile iar populaţia era încă sub şocul evenimentelor pe care le trăise. Se simţea încă un elan general şi, ceea ce am reţinut la venirea mea la Bucureşti era această dorinţă d’aller en avant şi o frenezie, dar cred că oamenii nu-şi dădeau încă seama de greutăţile drumului care îi aştepta. Pentru că trecerea de la o societate la alta se face întotdeauna cu durere şi cu foarte mari dificultăţi. Cred că anii care au trecut au dovedit că schimbările nu sunt întotdeauna uşoare şi că cer foarte multe eforturi şi schimbarea mentalităţii, chiar şi a manierei de a muncii.

…Sunt frânturi, frânturi, o carte, o banală casetă video, un articol dintr-o revistă, un buchet de flori uscate, o predilecţie pentru antichităţi, o amintire a cuiva, fotografii, scrisori. Imaginea s-a conturat. Amintirea a prins chip. Sub ea mocneşte jarul memoriei.  (textul respectă “traseul” emisiunii „Jarul memoriei”, realizată la Liège, în august 1996)