Update : Textul despre balerinul și coregraful de talie internațională Gabriel Popescu a fost inclus în volumul ”După-amiaza vieții” de Cleopatra Lorințiu, publicat in 2024 la Editura pentru Arta si Literatră. Imagine din carte .

 

L-am cunoscut graţie  Margaretei Zirra, fostă balerină la Teatrul de operetă Bucureşti,I( care a purtat și numele de Teatrul ”Ion Dacian”) de care mă leagă multe amintiri. Despre ea şi despre Guy Pariseau, soțul ei, scriitor şi profesor canadian, fost redactor la Radio Alberta în îndepartatul Saskatchewan, fabuloasă provincie din vestul canadian, făcusem filme documentare şi scrisesem pagini întregi.

Margareta Zirra se reîntorcea acasă, la București, şi se reîntâlnea cu Gabriel Popescu, cel despre care știam că fusese gloria baletului românesc în anii cincizeci, şi care  plecase în străinătate, emigrase, mai ales din cauza nedreptăților epocii,  făcând  peste hotare, în Franţa, Elveţia, Germania şi Italia , o carieră strălucită . Doar că numele lui Gabriel Popescu reprezenta enorm pentru o generație aflată deja la vârsta senectuţii. Era greu de explicat tinerilor de azi cine anume fusese acest balerin uluitor şi ce însemna baletul pentru acei ani. ( În paranteză fie spus, ce mai înseamnă baletul azi pentru generaţiile actuale? Cum ar putea cei tineri să înţeleagă pasiunea furibundă a publicului de atunci, felul în care balerinii erau întâmpinați la scenă cu ropote de aplauze şi ploaie de flori ? Veţi zice: alt timp, alte mode, alte gusturi…) … Într-o primăvară bucureşteană Margareta Zirra m-a invitat la operă. Era un spectacol de balet fiindcă venise la Bucureşti trupa lui Marinel Ştefănescu şi a Lilianei Cosi din Italia, COMPAGNIA BALLETTO CLASSICO LILIANA COSI – MARINEL STEFANESCU, (vezi pagina Ecart) de la Reggio Emilia. Îi mai văzusem cu vreo zece ani înainte, la Ateneul Român. Am însoțit-o pe Margareta la spectacol care era de fapt şi un fel de spectacol de sărbătorire a lui Marinel Ştefănescu , eu nu aveam cum să ştiu prea multe despre el, decât că era nepotul celebrului balerin Gabriel Popescu… În pauză, în foaier, Margareta l-a întîlnit de altfel pe venerabilul maestru, venit el însuşi la Bucureşti pentru eveniment. Citisem că avusese o glorie europeană uriaşă şi o viaţă incredibilă, că fusese profesorul Marciei Haydée şi al legendarei Carla Fracci dar şi al lui Walter Cinquinella . Ce mai poveste ! mi-am zis. Şi totuşi , nici o clipă nu m-am gândit în seara aceea că ne vom împrieteni cu adevărat, printr-un soi de comunicare aproape de neexplicat,cu atât mai mult cu cât eu nu ştiam mai nimic despre balet, abia dacă văzusem odată o înregistrare alb negru, decolorată de vreme cu Gabriel Popescu şi Irinel Liciu, partenera sa, tot legendară,  soţia scriitorului Ştefan Augustin Doinaş.

Gabriel Popescu plecase din ţară prin anii saizeci din cauza unor mizerii, obişnuite la vremea aceea, mai cu seamă discriminarea violentă a minorităților,  cu toate că primise înainte medalia de aur, la Moscova chiar din mânuţele lui Stalin, ceea ce era ceva, ar fi putut funcţiona ca o garanţie de siguranţă! Dar nu…Nu a funcționat. Prietenii și compagnionii lui Gabriel erau târți pe rând în fața organelor represive, amenințați și chiar întemnițați.

Între timp, Irinel Liciu renunţase să mai danseze.În pofida corului de admiratori și lăudători din presă care o implorau să danseze în continuare.

Margareta Zirra( cea care avea să-mi povestească totul peste ani și ani de zile) se mutase la Teatrul de Operetă (devenit Teatrul Ion Dacian), apoi plecase și ea în Franţa şi ulterior în Canada, o lume prea depărtată de mine şi de preocupările mele de atunci.

Totuşi, din cauza insistenţelor Margaretei, începusem ceva demersuri ca să îl pot filma pe Gabriel Popescu. Un nu total mă întâmpinase în instituția numită televiziune publică prin anii1997-2001 . Nu o sa înțeleg niciodată, de ce. Totuși ,maestrul nu trebuia dezamăgit!AVeam asta în minte, și am apelat la o stratagemă…

Aşa că mi-am luat aparatum meu propriu de vilmat , o cameră vhs, o antichitate deja, si mi-am propus să îl filmez pur și simplu în sufrageria Ilenei Iliescu. Erau buni prieteni toţi trei: Ileana Iliescu dansase cu Marinel Ştefănescu, nepotul lui Gabriel Popescu şi o adăpostea pe Margareta mereu,  în descinderile ei bucureştene. Până la urmă aşa am şi făcut. Am aşezat camera pe trepied, ei au vorbit, s-au entuziasmat, au mâncat tort de ciocolată cu o lăcomie de copii, s-au completat, s-au contrazis, s-au gratulat reciproc. Am făcut fotografii. Cred că revelația valorii absolute pe care o avea Gabriel Popescu am avut-o de fapt mai târziu, după ce el plecase deja spre Italia.

Din acea zi petrecută în salonul Ilenei Iliescu, mi-a rămas o casetă stângace. Iar pe ea, vorbele lui Gabriel Popescu. (Când a revenit la București,  la festivitatea de premiere de pe scena Operei Romane în care la fel ca si alți balerini a primit un premiu din partea președintelui Ion Iliescu, mare iubitor si prețuitor de balet, Gabriel Popescu m-a sunat dinainte. Venea de la aeroport direct la festivitate si voia sa știe daca voi fi la Opera ! Eram. Când a coborât din taxi , Gabriel Popescu s-a apropiat iute de mine pe scările Operei si mi-a pus in brate un flacon de parfum Samsara, învelit in celofan foșnitor. Am ținut parfumul in brațe pe tot parcursul serii, așezată in stal alături de fratele lui, cu mare grija sa nu fac sa foșnească celofanul ambalajului… Nu uitase ca era parfumul meupreferat si in tot vârtejul venirii, premierii, spectacolului se gândise sa îmi facă o bucurie…

Ăsta era Gabriel. Un om de o delicatețe fără seamăn.) Dar revenind la întâlnirea imortalizata de mine pe peliculă, pot spune ca îmi dăduse chef de poveste, de intrat în lumea lor, cea din culise, cea din gând. Ba chiar Gabriel  îmi propusese să facem asta cât mai des, să ne întâlnim, cu toții, cu Ileana Iliescu, cu Margareta Zirra, cu Marinel Ștefănescu cu Mihai Canciovici, criticul, cu Edy si alți amici, să vorbim, eu să filmez şi pe urmă să facem o carte.

(Cum am amintit mai sus, la începutul anilor 2000 a avut parte (alături de alți  mari dansatori și coregrafi) de decernarea unui premiul prestigios pentru întreaga sa carieră din mâinile celui care era atunci președintele României, domnul Ion Iliescu, precum și de o gală pe măsură,impresionantă și emoționantă, la Opera Română. (Vezi pagina Balet)

N-a fost să fie aşa.Cartea aceea nu a fost niciodată scrisă. În toamna aceluiași an eu am plecat la Paris, el s-a întors la București şi înțeleg că a parcurs un dur traseu al umilinței, revoltei și dezamăgirii, încercând să se reîntoarcă la operă, în lumea baletului. Apoi a plecat dintre noi., de tot. Certat cu toată lumea,..Bolnav, chinuit de obsesii .De astă dată definitiv. Iată mai jos transcrierea unui  fragment scurt din acea convorbire a noastră:

Domnule Gabriel Popescu, numele dumneavoastră înseamnă enorm pentru iubitorii de artă din România. Aţi marcat prin cariera dumneavoastră, un moment al baletului românesc şi, aş spune, european, mondial. Totuşi, generațiile noi ştiu mai puţine despre dvs. iar revenirea din acest an, la Bucureşti a fost un eveniment mai ales pentru aceia care au apucat să vă vadă pe scena Operei Române, în anii şaizeci. Din ce an aţi dansat la Operă?

– Din 1948, atunci a fost premiera cu ,, Macul Roşu’’, era un coregraf rus în anii de atunci, tulburi. Am lucrat atunci tot repertoriul românesc până în 1965, când am plecat. Au fost, laolaltă, 19 ani de balet.

– Şi cum era opera pe atunci?

– Era o nebunie, o splendoare…Eu dansam cu Irinel Liciu şi-mi amintesc acum marile noastre succese.

– Sălile erau pline… – -Pline? Erau arhipline, nu aveai unde să arunci un băţ de chibrit.Eu, când dansam cu ea, câteodată nu auzeam muzica din cauza aplauzelor. Era epoca de aur a baletului, a operei, cu Nicolae Herlea, cu Loghin, cu Zenaida Palli, cu atâţia cântăreţi uluitori… –

-Şi care erau coregrafii acelui timp?

– Adevărul este că ei semnau coregrafia dar paşii îi făceam tot noi, ei au fost importanţi în felul lor, nu pot să spun că Oleg Danovschi n-ar fi fost genial, dar eu aş nuanţa numele ăsta de ,,coregraf’’. Nu pot să spun că aveau o contribuție în domeniul paşilor. Poate mai mult Romanovski. Sincer vorbind ( în paranteză fie spus am fost toată viaţa foarte sincer, poate din sinceritate chiar şi pierzi câteodată,dar într-un fel n-aveam ce pierde, fiindcă nimeni nu mi-a luat talentul, nimeni nu mi-a luat capacitatea mea de artist, şi poate dacă m-au urât ,m-au urât pe la spate) Oleg era un geniu coregrafic, avea idei extraordinare, dar nu le avea, cu paşii. Iar eu, ani de zile, la toate coregrafiile pe care le semna, dădeam paşii.

Erau sute şi chiar mii de paşi din care trebuia să alegem ce e bun. Poate că ceea ce alegeam el, eu nu acceptam fiindcă ştiam că pentru mine nu e bun sau pentru cuplul nostru nu e bun… Nu aveam toată încrederea în ceea ce alegeau alţii. 

– Dar ce anume, dincolo de talentul dvs. extraordinar şi al doamnei Liciu, v-a făcut să fiţi atunci, în epocă, atât de celebri? 

– Noi am reuşit să fim ca o vioară cu un arcuş. Eu am fost ca o mănuşă pentru Irinel, o mănuşă pe care o pui pe o mână fină. Extraordinar ne-am înţeles şi de aceea am făcut o performanţă extraordinară. Succesul era absolut. Mi se telefona acasă dacă într-adevăr dansez în acea seară. Erau patru cinci spectacole de mare valoare ca Şeherazada sau Lacul lebedelor ,Tricornul, galele naţionale, internaţionale cu toată pleiada de somităţi comuniste care veneau la operă. Venea Gheorghiu Dej, venea Tito, veneau şefi de state…

– Deci acei mari șefi aveau totuşi sensul valorii artistice… De fapt, în ce moment aţi rămas în străinătate, momentul acela resimţit atât de dureros de toţi admiratorii baletului românesc şi ai dvs. personal? 

– Cu ocazia Festivalului Champs-Elysees, la Paris.

– Acum ar trebui să ne spuneţi ce a urmat după ce aţi rămas în  Occident fiindcă, știți foarte bine, au fost ani în care informaţiile despre dvs. nu mai circulau în România, erau interzise.

-Ei, acum poate că ar trebui practic să-mi scriu memoriile. Aşa cum stăm de vorbă acum şi povestim aici ( în casa Ilenei Iliescu n.n.) ar trebui practic să stăm de vorbă zile în şir… Însă ce-a fost mai greu, a trecut. Nu din punctul de vedere al meseriei , al artei mele, imediat ce am ajuns acolo am fost ajutat de Margot Fonteyn, de Rudolf Nureev, de Christian Dior, de David Wibson de la Covent Garden, de mari personalităţi… Am dansat imediat cu mare succes, prim balerin maestru de balet şi coregraf am fost la Zurich, unde la un moment dat am dus şi foarte mulţi cântăreţi români, de parcă s-ar fi mutat acolo Opera Română , aşa de mulţi erau….cântau Zenaida Palli, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Ion Buzea, aproape că nici nu mi-ii amintesc pe toţi…

Un scurt fragment din acest interviu a fost preluat pe: https://2straight.wordpress.com/tag/irinel-liciu/