1.Ceea ce e frumos în prieteniile și solidaritățile culturale este faptul că ele dăinuie.Prezentând-o pe doamna Felicia Waldman în fața publicului de la Institutul Cervantes din Tel Aviv zilele trecute, deci prefațând interesanta ei expunere despre Bucureștiul sefard, am avut brusc sentimentul călătoriei în timp și mi-am amintit cu atâta plăcere filmările noastre prin București, la Hotel Continental și pe strada Elias,în fața Cimitirului sefard în miez de iarnă și prin toate puncetele care au însemnat impactul excepțional pe care evreii sefarzi l-au avut cu viața economică, financiară și culturală din România. Nu mai am acel film ci doar o scurtă prezentare a cărții publicate în România (în colaborare cu cercetătoarea Anca Ciuciu Tudorancea) https://www.youtube.com/watch?v=ybB7IsgzMbw&t=199s. Dar sincer am fost mândră de universitara noastră, intelectuală de mare valoare, când la sfârșitul manifestării de la Institutul Cervantes, directorul acestuia, marele poet spaniol Julio Martinez Mendoza a apreciat în mod deosebit înalta ținută academică a prezentării invitatei Icr Tel Aviv, Felicia Waldman. Iată povești peste timp, ieșite din solidarități și prețuiri.

2.Am fost oaspete al Lojei B’neit Brith(Aluf David Marcus) la Jerusalem grație unei gentile invitații lansate de domnul Adrian Weissman. Iată că am putut vorbi ieri seară despre pasiunea mea pentru filmul documentar, despre nevoia de restituire, despre documentarele tv pe care le-am realizat mai demult. Am vorbit despre dadaism, despre tragicul destin al lui Fondane, despre drepții între popoare, despre repere fundamentale ale civilizației iudaice, despre lumea culturală evreiască pornită din România, despre inegalabilul Rabin Alexandru Safran, am vorbit despre tare multe în fața unui public interesat, atent, care a comentat și a pus întrebări,un public de intelectuali rafinați. M-au primit cu căldură și cu mare interes fiind, noi toți, mari iubitori de artă, istorie, literatură. Am aprins cu o emoție duioasă lumânarea Adevărului în ceremonia discretă și emoționantă de la începutul serii. O seară de neuitat.

4. Fascinația sticlei la Jerusalem

7.Depănând amintiri cu domnul Micha Harish. Cred că prin 1992 dacă nu mă înșeală memoria, Aurel Dragoș Munteanu și-a întrerupt drumul de la New York spre Tel Aviv pentru o escală la București.Ca totdeauna când ne regăseam, am stat de vorbă mult, mult ,mult despre planuri, realități și lumea în mișcare. Exercitase funcția de Ambasador al Românieila la ONU, chiar în perioada deținerii președinției rotative a Consiliului de Securitate, și apoi pe cea de Ambasador al României în SUA.Atunci mi-a povestit despre Micha Harish si despre eforturile comune depuse pe relația Israel-România. Acum câteva zile , am aflat de la Micha Harish însuși, amănunte despre acea întîlnire, despre rolul lui Aurel Dragoș Munteanu într-o diplomație rafinată și subtilă. Aceasta se baza în primul rând pe cultura uriașă pe care o avea acest scriitor și critic literar care a avut mult de spus în diplomația românească și internațională.

· Aurel Dragoș Munteanu (n. 16 ianuarie 1942 în Lăpușna, județul Lăpușna, România, astăzi în Republica Moldova – d. 30 mai 2005 la New York, SUA) a fost un scriitor român, primul director al TVR post-decembriste, ambasador al României în SUA, ambasador al României la ONU și președinte al Consiliului de Securitate ONU.Ani de zile a fost redactor la revista literară Luceafărul și a publicat cronică de carte, eseuri, a scris romane și cărți de scurte povestiri. preocupările sale de literatură universală erau cunoscute, el a intreprins calatorii inițiatice în India și a participat la workshopul lui Paul Engle de la Iowa incă din anii 70. ( in imaginea de jos)

8.E 3 octombrie 2019. Mă întorc un pic în TVR chiar dacă doar pentru o emisiune în studioul TVRi, întâlniri cu foști colegi, vorbe despre ce se petrece la ICR Tel Aviv. Un fel de amestec de nostalgii.