Cleopatra Lorințiu în Cafeneaua Literară, februarie 2024 

in dialog cu Virgil Diaconescu

• Sărut mâna Cleopatra. Nu am mai vorbit de multă vreme… Am în minte imaginea ta, pre când, tânără fiind, ai venit la Pitești, iar noi, poeții, Ion Vintilă Fintiș și eu, te-am asaltat cu poeziile noastre, într-un cenaclu improvizat la Fintiș acasă, apoi la mine… Știu că ne-ai publicat pe amândoi în Suplimentul literar al Scânteii tineretului, în 1983. Lucrai la Supliment? Cât timp ai fost la Supliment? Cum era viața la el?

 

-Îmi amintesc. E interesant cum se vedeau lucrurile dinafară și cum erau ele în realitate. Mă provoci la niște confesiuni mari, nu știu zău dacă vom reuși să le adunăm într-un interviu! Poate într-o carte ! Glumesc. (parțial! )Revenind la mine , cea din anii optzeci, adevărul este că în perioada 1981-1989 nu am reușit să fiu angajată decât …3 luni.

E partea cea mai interesantă a biografiei mele, nu neapărat pentru mine câtca explicație pe analiză de caz  pentru climatul epocii,  soarta celui care scria în perioada aceea și care voia să se sustragă cumva șuvoiului uniformizator pe care, să recunoaștem, ni-l impunea realitatea…

Aceste trei luni s-au petrecut printr-o scurtă ”scăpare” a aparatului de securitate al colosului editorial care domina presa, pentru că angajările temporare în locul persoanelor în concediu medical sau de maternitate nu ajungeau la ochii importanți ai securității,  iar domnul Ion Cristoiu, cel care înființase ( ce lucru extraordinar dar poate insuficient  înțeles acum, căci numele lui Cristoiu avea o semnificație în anii 80, iar astăzi, grație activității lui frenetice de jurnalism și apariții tv, raportarea publicului la dumnealui s-a schimbat fundamental  ) Suplimentul (abreviat SLAST) , ca revistă a tinerilor autori, m-a angajat temporar exact pe perioada concediului de maternitate al unei jurnaliste dela Scânteia tineretului, Ileana Podoleanu.

Asta a fost tot. Trei luni… din păcate.  Imposibilitatea mea de a fi angajată în presă e o poveste lungă, complicată și care ținea în ultimă instanță de decizia venită întotdeauna de la Securitate.

Mulți oameni au vrut să mă ajute dar toți s-au lovit de nu-ul clar al instituției. Un nu care cădea ca o secure la finalul unor luni chiar ani de încercări, audiențe, rugăminți, petiții de înduplecare.

Se înduplecau toți de fapt iar în final asta era inutil.  Ca să  explic, cum am zis, mi-ar trebui mai mult spațiu… De colaborat am colaborat însă constant (cu frenezie chiar) , mai cu seamă la Supliment prin bunăvoința aceluiași, apoi  la Luceafărul , la Radio și la revista Cinema și la  multe alte publicații. Cred că numărul colaborărilor mele  depășește cifra de 500, tot felul de  articole scrise  în acei ani în care evident, eu trăiam din scrisul la bucată și din onorariile primite pentru apariția cărților.

Am fost așadar o tolerată la redacția cu pricina, aveam rubrici săptămînale: Cronica TV, Mica antologie a artei tinere, Dimineața artelor, astea erau exclusiv ale mele dar scriam și la altele, inventasem Cenaclu cenaclurilor  rubrică în care scriam despre cei care trimiteau poezii sau proze, printre cei pe care îi publicasem la acest gen de rubrică erau oameni care s-au dovedit mai apoi autori de reală  valoare dacă ar fi să îi amintesc pe prozatorul Ion Marin sau pe poetul Ion Stratan… Când am venit la voi, poziția mea era asta : nu aveam un servici dar aveam o influență bună prin ceea ce scriam și prin mâna liberă pe care o primeam ca să aduc nume în jurnal.

Îmi amintesc episodul întâlnirii noastre, mai exact frânturi din el…Eram un grup de ”redactori” atunci, așa cum reușise să încropească Ion Cristoiu, dacă nu mă înșel era și Dan Ciachir care părăsise corabia ”Săptămânii” și acum ajunsese și el tot ”oaie neagră ”ca și mine. Amândoi nu aveam servici.Ne leagă multe din acei ani. De fapt rubrica, aceea care ne adusese la Pitești, inventată tot de redactorul șef adjunct se numea ”Suplimentul în vizită acasă la…”

Cei din redacție mă tolerau, unii chiar mă simpatizau, poziția mea de ”oaie neagră ”am detaliat-o copios într-un articol publicat în revista Revista română de istorie a presei Anii XIV-XVI, nr. 1-2020-2022, paginile147-157)

Un statut realmente bizar, ale cărui resorturi merită să le povestesc căci în asta se amestecau de toate : cruzime și frică, umor și tristețe, neputință și aroganță…Era, dincolo de faptul că mă privea personal, foarte grăitor pentru spiritul epocii: o complicitate generală, sancționarea ieșirii din rând și în același timp tolerarea oilor negre. Ca dovada e faptul că și Ciachir și eu,am supraviețuit perioadei …(glumesc).

• Cum și cu ce anume ai debutat? Vorbește-mi despre cărțile tale. Cum se publica înainte și cum se publică acum? Ai avut probleme cu cenzura?

-Iar m-ai bombardat dintr-o dată cu trei întebări, ți-am spus că nu reușim să închidem în cutiuța asta a dialogului tot ce ar trebui spus.

E complicat și cu debutul căci am debutat cu proză (la nivel național) și anume o poveste (premiată, Vis sau dorință) citită cu farmec de Octavian Cotescu la Radio România.( Câștigasem primul meu concurs, cel pentru scenarii pentru emisiuni pentru copii, marele premiu îl luase însuși Victor Eftimiu ! e cea mai amuzantă întâmplare în care un copil, adică eu, sub protecția anonimatului plicului care conținea închis fiind,  datele mele, totul  trimis prin poștă, câștiga un concurs în care participaseră scriitori adevărați. Aveam 11 ani.Anunțul pentru lansarea concursului Radiodifuziunii apăruse în ultima pagină a programului radio tv la care care părinții mei erau abonați.

Și mai apoi am publicat, evident, în ziarul județean,în Cutezătorii dar consider că am debutat cu poezie în Tribuna... toate astea s-au petrecut în perioada 1969-1972 dar uite că nu m-am ocupat de răscolitul prin hârtii și făcut ordine în vraful de recuperări din acea perioadă, ocupată mereu de ce avea să urmeze, de pasul următor.

Eu am avut norocul de a fi publicată cumva cu ușurință fiindcă am avut parte și de întâmpinări notabile, întâlniri de care îmi dau acum seama că au fost extraordinare.Chiar în anii copilăriei și ce să mai zic, adolescenței. Când au scris despre mine fără să mă cunoască,de pildă, Ștefan Augustin Doinaș și Cezar Ivanescu, Constanța Buzea,Valentin Tașcu, Petru Poantă  și alți critici importanți de la Cluj.

Sigur că atunci ”lupta ”era cumva cu acea hărțuire ideologică, cu presiunile revistelor de a ne împinge să scriem mai optimist, mai ”încadrat în social” dar cu puțină încăpățânare se putea rezista iar cartea mea de debut, ”Regina cu pași furați ” de la Editura Dacia( publicată prin concurs de debut cum deja era cerința atunci!) nu conține nici un vers sau nici un cuvânt măcar de compromis. Am putut sa o includ cu inima ușoara în Antologia poeziei mele(Anii scurți) publicată în 2019 la editura Școala Ardeleană.

Pentru mine poezia era regină.Reportajele, notele strecurate,cronicuțele, reportajele,astea erau mai altceva. Uneori doar corvezi, prețul plătit pentru libertatea de a publica textele care erau pentru mine, definitorii. Recunosc,  la Luceafarul  la Convorbiri și Cronica, de la Steaua și Tribuna la Orizont, de la Ramuri la Amfiteatru și Viața Românească sau România literară am publicat versuri, am păstrat multe tăieturi și pagini de revistă . Calitatea revistelor era deosebită, aveai ce să citești interesant, evident după ce ignorai pagina întâia…e curios, singura revistă în care nu am publicat  pe atunci era Argeș, unde redactor-șef era un anume Gheorghe Tomozei… cum e și viața asta. Aveam să îl cunosc după ce m-am mutat la București ( în 1976 am intrat la facultate, părăsind Bistrița unde locuisem opt ani)

Așa de tare mă asociau unii cu Bistrița-Năsăud  încât și acum peste aproape 50 de ani de București, mai sunt unii care mă întreabă dacă mai locuiesc la Bistrița… Nu, din 1976, nu mai locuiesc…

• Cum este poezia noastră de azi față de cea de ieri? Cum vezi „marea” poezie optzecist-postmodernistă de azi? Ce poeți români apreciezi?

-Poezia de azi în primul rând este ”mai multă” și cred că asta nu e benfic întotdeauna pentru mulți. În sensul că exigența redactorilor și autoexigența s-au diminuat mult. Libertatea de a scrie și publica, orice, oricât, mult, a slăbit în general garda de pază a valorii.

Azi trebuie să fii foarte exigent cu tine însuți ca să nu cedezi tentației firești de a răspândi oricum, versurile tale.

Nu știu alții cum sunt dar eu publicam una din 20-30 poezii scrise. Era un chin, era o sfâșiere dar căutarea desăvârșirii era esențială. Am avut parte de ”profesori de poezie ” de mare valoare: l-aș aminti pe Ion Gheorghe, pe Constanța Buzea și pe Grigore Hagiu, apoi pe Aurel Dragoș Munteanu și mai ales pe Florin Mugur … mă opresc căci văd că am omis deja nume.Cred însă că suntem așa, un val de poeți , și n-aș putea să împart în ”poeți de atunci” și ”poeți de acum.”

Ceea ce eu am gustat mai puțin a fost acest curent ”prozaic” sau mai teribilist din poezie, în care totul intra în așa zise versuri printr-o pâlnie prea largă. Uneori fără filtrare, fără decantare, prea grăbit.

Cu toate că și asta era pe gustul multora și chiar versuri în care ochii iubitelor erau asemănați capacelor sticlelor de bere deveniseră vedete căci lumea poeziei e largă, e vastă, e permisivă și acum a devenit lipsită de criterii.

Încă mai cred în emoție artistică, încă mai mizez pe revelații poetice, pe zguduiri și ițe cu sens, în ritmuri interioare și în tulburări profunde.În versul pur și simplu memorabil și de aceea Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Virgil Mazilescu,Gheorghe Tomozei,Marius Robescu,Daniel Turcea, Ștefan Augustin Doinaș ne-au lăsat moștenire, pepite.

 

• Călătorești mult… Dacă aș fi mers în străinătate, cred ce te-aș fi întâlnit la Biserica Sfântului Mormânt sau pe străzile pline de lume de tot felul ale .. Cum este lumea acolo?

-Aș pune la trecut verbul.Am călătorit mult după 1990, din curiozitate, din revanșa luată pentru viața închisă din ultimii ani de dictatură în care unii s-au mișcat (mă refer la scriitorime) dar eu după 1979 nu am mai avut voie să ies.

Nu am prea făcut ”vacanțe”, m-am dus cu un scop, cu un țel, de foarte puține ori trimisă parțial pe spesele unei instituții( foarte puțin, dacă stau să mă gândesc doar pentru reportaje în Ungaria și în Grecia).M-au susținut pentru asta colaborări cu diverse mecanisme non guvernamentale, internaționale, iinvitații din exterior și ajutor de la soțul meu din acea perioadă care era avator , mă refer la anii 90.

Asta ca să mă explic.După 2002 am intrat vremelnic ( 4 ani în diplomație, am fost diplomat la Ambasada de la Paris, nu, nu pe chestiuni culturale ci de politică externă, geostrategie, dată fiind pasiunea mea frenetică pentru lumea Orientului și cea a Africii). Am mai primit un post în diplomație de astă data culturală și ca angajat pe termen determinat al Ministerului Afacerilor Externe , anume în Israel. ( 2018-2022).Cred ca la asta făceai tu referire când mă închipuiai pe străduțele Ierusalimului. Locuri pe care le văzusem cu ochii minții din romanele lui Amos Oz, scriitorul meu favorit pentru care am un adevărat cult.

Lumea e altfel, e interesantă și adeseori dramatică, e foarte diferită iar experiențele mele au fost ale minții și sufletului, unele atît de intense încât și acum când închid ochii revăd locuri și oameni din Venezuela sau Amann sau Viterbo sau Ajaccio …O lume care m-a învățat mult, am luat toate lecțiile cu recunoștință și umilință. Nu am fost o turistă, nici o călătoare, nici o aventurieră, am fost o poetă uimită și tulburată de toate și tot, nu m-am dat mare, nu m-am fălit cu experiențele mele, am încercat să păstrez ceea ce am învățat de la mama: modestie și bun simț.

• Viața ta a fost legată, o clipă, de poetul Gh. Tomozei. Cum l-ai cunoscut? Unde locuiați? Cum v-ați înțeles? Cum a primit familia ta căsătoria cu el ?
• Ce fel de om era Gh. Tomozei? L-ai iubit?
• Acum câțiva ani mi-ai dat o carte despre Tom scrisă de tine. Mai lucrezi la vreo carte de acest fel?

”Clipa” , cum zici , legată de Tom a fost lungă. Ne-am împrietenit în 1978, el avea un extraordinar simț al prieteniei, am stat de vorba de zeci de ori, ne-am plimbat, am schimbat cărți, eu am scris despre ”Cartea de motanică”care tocmai îi apăruse , i-am luat un megainterviu publicat la SLAST.Se instalase între noi  era acel gen de amitie amoureuse, ne faceam confesii despre cumpenele sentimentale prin care trecea fiecare din noi.(divorțuri, părăsiri,deziluzii etc).

Iubirea a venit brusc și fără să ne anunțe în vara anului 1985, eram amândoi niște oameni liberi iar decizia lui de-a mă cere de nevastă a fost rapidă și fulminantă.

Ne cunoșteam totuși insuficient și sigur că cei din jur au cam fost împotrivă dat fiind mai ales diferența uriașă de vârstă. Pe care eu atunci nu o vedeam.

Viața cu Tom ca soț  a fost densă, interesantă, zăpăcitoare și la un moment dat îndurerată fiindcă se petrecea pe un fundal dramatic, chiar tragic al lumii crâncene în care trăiam în anii de agonie ai dictaturii: acela al demolării iminente (locuiam în preajma demolatei biserici Sfânta Vineri, în fostul cartier evreiesc care urma să fie ras de pe fața pământului lăsând loc bulevardului ”Victoria Socialismului”) un fundal al sărăciei uluitoare( nici unul din noi nu aveam vreun servici, doar Tom o pensie de boală simbolică de la Uniune, mama lui nu avusese niciodată o pensie, supraviețuiam, ăsta era cuvântul) , un fundal al decorului cumplit în care locuiam în mijlocul grămezilor de moloz și al bilelor de demolare care loveau fără milă, într-un nor de praf înecăcios, moloz, distrugere și cadavre de câini vagabonzi, dar și un fundal absurd al intrigilor țesute de unii și de alții  ( nu numai feminine!) . După doar câțiva ani căsnicia oficială se destrămase dar noi am reluat la puțin timp ,aceeași caldă prietenie, cu umor, aș zice și practic, pot spune că avem 20 de ani de viață trecută prin toate stadiile și toate sitele.

Pentru mine 20 de ani însemna jumătate din viața mea, pentru el, o treime, oricum însă a fost” o clipă fantastică.”

Felul aparte de a fi al lui Tom și tentația lui cam masochistă, de a strica ceva atunci când atingea perfecțiunea, s-a manisfestat cu toate cele 4 căsnicii pe care le-a avut ( fosta lui colegă de Școală de literatură ”Mihai Eminescu”, Elena Dragoș, actrițele Liliana Tomescu, Magda Popovici și eu(devenită în acte  Cleopatra Tomozei ,Crina,cum mi se spunea în casă și cum mă striga și el).Complexitatea firii lui se vedea în toate și în tot , dar căsnicia noastră a fost importantă nu numai ca tribut de prietenie ci și prin venirea pe lume a fiului nostru, o minune de om, și prin faptul că, privat de șansa unei vieți lungi ( Tom a murit la 60 de ani,la 31 marti 1997 ) el  își lasă loc de revenire prin operă, prin restituiri, prin ceea ce el numea ”Arhiva”: o mulțime de dosare cu fotografii, tăieturi de ziare și reviste, scrisori și semne de la alții, ”o lume literară” amplă și fascinantă pe care încerc să o redau celor ce iubesc literatura română contemporană.

Poeziile pe care le-a scris Tom atunci ( din povestea noastră de dragoste) mi se par uluitoare și deslușesc în ele, mulțime de sugestii și amintiri:Tratatul despre crini/sauFilm rupt/ sau Miere înnorată,pur și simplu îmi frâng sufletul.Eram ”mierea înnorată”, și mai scria ” Ar trebui să-mi amintesc lumina dinților tăi/în încropitul din foc de petale amurg./gleznele despicând anotimpurile/părul tău curgând peste burg.” .

Când le recitesc, dă năvală toată iubirea aceea prea mare, prea vâlvătaie și prea dureroasă ca să nu ardă până la cenușă”Jindul meu/suia spirala spre tine./M-a învins /castitatea ta/susținută de numai un nasture.”sau ”și dacă îți va fi greu pe lumea asta/să nu uiți că eu exist /Și exist pentru tine.//

Toată perioada aceea Tom a scris cu o înflăcărare și o disperare care era autentică, nu era nimic contrafăcut ” E un oraș în care m-ai iubi/un oraș ce m-ar da ție/ septemvria mea…” O, toamna aceea a lui 85,  cînd ne-am dus îmbătați, amețiți, inconștiență, neputincioși la Ofițerul stării civile însoțiți de familia Cornel și Genoveva Iord ca să semnăm în catastif…

M-am gândit la un moment dat să așez deoparte în două cărțulii subțiri poemele lui și ale mele din acea perioadă , asta ca răspuns la întrebarea unui poet-intervievator-prieten drag ,  care ar veni peste 40 de ani fix: ”L-ai iubit?”

Atunci când ” E timp să mai iubești și timp să ierți/toamna îți strânge umbra-ntre coperți/ E timp să te înalți și timp să pieri/și pentru tine-i totdeauna ieri./doar săptămâni ,doar zile,clipe doar/ e timp să mai rodești, cireș amar…”

De pe vremea în care pentru el eram doar un ”pod fraged”.”Dar nu mai e drum înapoi/sînt al tău/pod fraged/reazem târziu.”

Mă opresc căci aș putea contiuna preț de…o carte.

Și acum detalii mai practice:

A apărut acel ”Fragmentarium”, scos de mine alături de echipa de la Domnești din care îi menționez pe N. Baciu și I.Hiru, am făcut o bibliotecă publică acolo care conține cam 70 %din biblioteca lui Tomozei, am lăsat la Muzeul Literaturii Române din București câteva obiecte ( biroul lui, care îi aparținuse înainte lui Mateiu Caragiale și  mapa celebră din piele de pachiderm, jurnalul în manuscris, monezi și medalii, dar cred că toate sunt prin cutii și depozite, inaccesibile privitorului).Am donat de asemenea cărți, fotografii și manuscrise Casei Colecțiilor de patrimoniu din Bistrița condusă de poetul Ion Pintea care a știut să le expună generos și  pentru asta îi mulțumesc. Acum lucrez la o carte ”Poetul suav anapoda-Gheorghe Tomozei”, promisă doamnei Simona Modreanu, o mare editoare și specialistă în restituiri de la Editura Junimea iar la o editură bucureșteană există cartea pe care am alcătuit-o ,”Tomozei iubea filmul”, este o culegere de articole și interviuri scrise de el pe când era redactor la revista Cinema 1963-1964.

Știu că e mereu prea puțin și mai știu că Tomozei trebuie re-descoperit : mă refer la textele lui eseistice și la poezia lui din finalul anilor 85-89,  care este cea mai densă, mai gravă și mai profundă și care din pricina bulversărilor din lumea literară post revoluție nu a mai fost îndeajuns cunoscută, apreciată.

 

• Cum găsești Cafeneaua literară?

 

Cafeneau arată foarte bine, e o adevărată revistă de literatură, densă și atacțioasă în același timp. Are nota ei de originalitate în alcătuire fiind girată de oameni cu un rafinat gust artistic, literar.  Și de câte ori o deshid, sincer , am în mintea ziua aceea când am venit să îl întâlnesc pe poetul Virgil Diaconu, pentru o apariție în SLAST…Ce să-i faci, povestea cu madlena…

 

8 februarie 2024