Confesiunea autoarei: Rostul interviului ?

prefaţă la cartea de interviuri « O lumină suplimentară » 2002 editura Muzeum Ce rost mai are interviulastăzi şi dacă m-am irosit de fapt, practicand acest gen mai bine de douăzeci de ani ,( e drept, cu fericite intermitenţe),m-am gîndit adeseori. O explicaţie (o scuză?) ar putea fi dorinţa de-a cunoşte oameni deosebiţi, de-a afla un plus de la ei, un ceva pe care îl speram, îl intuiam. Au fost apoi ani în care am trăit din gazetărie. Radio, televiziune, ziare şi reviste .

   În majoritatea cazurilor eu mi-am ales subiectele. A fost un noroc, un chip de a-mi conduce corabia… Cu părere de rău constat acum că am pierdut marea majoritate a marturiilor  acestor întîlniri. Chiar din clipa aceea ele se sublimau:  ideei de gen ne-literar, para –literar şi îşi luau zborul spre efemer.      Oricît de naive sau de circumstanţiale ar fi fost, ele avea totuşi preţioasa calitate de martor. Poate surpinde, sau ca să fiu mai explicită, pe mine m-a surprins la clipa numărătorii finale, puţinătatea interviurilor cu scriitori. Poate că făcînd parte din lumea lor fie n-am avut distanţa necesară, fie mi s-au părut prea la îndemînă şi ca orice lucru prea la îndemînă, îl neglijezi pur şi simplu…

    Acum, cînd mă gîndesc la mari prietenii care mi-au marcat tinereţea pare incredibilă absenţa unor texte despre şi cu Grigore Hagiu, Teodor Mazilu, Nichita Stănescu,Aurel Dragoş Munteanu,Ion Lăncrănjan, Nicolae Velea, Dan Laurenţiu, Virgil Mazilescu sau Marius Robescu. Prea aproape de ei, în lumea boemă de la vestita casă a scriitorilor,(Casa Monteoru de fapt dar circula denumirea de La Madame Candrea…) sau în cei doi ani petrecuţi laMogoşoaia, nu-mi puteam imagina nicicum realitatea morţii lor. Există un moment în care pur şi simplu interviurile dispăruseră din viaţa mea. Mă oprisem în principal determinată de unii şi de alţii, care îmi atrăgeau atenţia că că acest gen îţi ştirbeşte din prestigiu. Din aură. Din mister.        Era pe undeva consecinţa opiniei lui Nichita, cum că cei care « ţineau para »(adicătelea microfonul ,care chiar semăna pe vremea aceea cu o pară mălăiaţă !) ar fi de compătimit, fiindcă ajung în situaţia în care ratează şansa de a deveni cu adevărat vedete.

         Chiar de-ar merita, ei rămîn cei care îi pun pe alţii în valoare. Un fel de asumare a acestei situaţii. Un fel de

condamnare pe viaţă. ( Mă întreb azi dacă n-o fi chiar aşa…) Microbul a fost mai puternic aşa că la un moment dat mi-am reluat interviurile . Am ales pentru această carte ( a cărei alcătuire am tot amînat-o, mereu părîndu-mi-se artificială ), cîteva interviuri din diferite perioade. Sunt aproape douăzeci de ani de la interviul cu Cella Serghi, de pildă, prilejuit de perioada în care lucram cu Ion Cristoiu, excepţionalul gazetar care ne demonstra că nu există imposibil, într-o perioadă atît de grea. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, toate perioadele sunt grele în felul lor şi ele ne demonstrează mereu că nu există imposibil.  Încerc să arunc acum această lumină suplimentară ca un posibil punct al acestui obicei de-a tot pune întrebări. Nu sunt o persoană curajoasă, mai degrabă timidă; nu fac parte din categoria gazetarilor frenetici pe care-i dai afară pe uşă şi ei intră pe fereastră. Nu m-am luptat niciodată pentru un interviu, Dacă a vrut, bine, dacă nu, iarăşi bine. Dialogul acesta, de douăzeci de ani, l-am dus cu un soi de calm şi detaşare. Mărturisesc însă faptul că unele întîlniri au fost memorabile, că le-am iubit, că nu le-am uitat. Nu neapărat,ele figurează în aceasă carte. Cum am mai spus, foarte multe interviuri s-au pierdut. Altele au fost foarte complexe, au presupus mai multe întîlniri, un material complex şi ramificat, greu de recompus acum.Ar fi probabil nedrept să spicuiesc ceva de-a dreptul nesemnificativ. (…) Omisiunea unor nume nu are nici un alt motiv decît propria mea imperfecţiune, în alcătuirea cărţii.

Am optat pentru interviuri publicate în periodice sau pentru cîteva selecţii după interviuri filmate, transmise la televizor, cu tot riscul de rigoare( al superficialităţii, fireşte). De fapt, de fiecare dată cînd cineva remarca o replică, o idee, un gând sau chiar un sentiment transmis de vreun interviu, mă bucuram copilăreşte. Era probabil o nevoie sinceră de comunicare. De ieşire din singurătate. ”                                                                

  Bucureşti, iulie 2001

Pe lîngă interviurile publicate în ziare și reviste, difuzate la Radiodifuziunea Română și la Televiziunea Romana (postul public) , și pe Canaul 32 al Postului etnic din Chicago, Cleopatra Lorintiu a publicat  în acest gen , cartea de interviuri ” Fără contract” interviuri cu Emanuel Valeriu, culegerea de interviuri”O lumina suplimentară”(2002) și „Despre tinerețe”(1988).

Interviuri publicate (în perioada 1982 -1987) în săptămânalul cultural Slast, Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului(sub direcția lui Ion Cristoiu) Vezi pagina presă scrisă SLAST interviuri publicate in Dimineața si Mondorama,realizate înVenezuela și Italia1990-1992.vezi pagina Presa

Interviuri publicate în cotidianul « Ultima ora »(sub direcția lui Ion Marin) (1997-2002)

 

Vezi pagina Ultima Ora 

Alte interviuri publicate în cartea „O lumină suplimetară” editura Muzeum 2002 sau difuzate la TVR    Vezi interviuri TV

Interviuri acordate de Cleopatra Lorintiu ( selectie)   Vezi pagina interviuri acordate   Interviuri pentru emisiunea „Suflet românesc”, transmisă săptămânal la Chicago, canal 32 Illinois SUA (1992-1994) vezi interviuri Chicago

 

Interviuri în publicatia „Ecart” (1998-2002) supliment de artă cultură şi management artistic editat săptămânal de către „Economistrul” director Ioan Erhan , cu difuzare la TVR, adaptate şi publicate (parţial) în cartea “O lumină suplimentară”. Editura Muzeum 2002.  Interviuri în Ecart