La un film de debut : Ţapinarii (text publicat in SLAST in 1982) Ieşeam e la Scala prin lumea care discuta,comenta,felicita în dreapta şi-n stânga,gesticula.Incercam să-mi explic cum anume am dobândit starea aceea de contrariere. Era un efect al discontinuităţii sau oare al neconcordanţei cu o imagine mai veche, poate cu o prejudecată a mea ?  În seara premierei filmului Ţapinarii , colegul Grid Modorcea mi-l prezentase pe Cărmăzan – un domn tinar si bonom care răspândea în jur un fel de tonicitate absolut molipsitoare. Dacă cineva m-ar fi întrebat chiar atunci, ei bine, cum ţi se pare filmul ? sincer , ar fi trebuit să spun « Nu ştiu ».

Era atat de surprinzător încât nu aveam o opinie. Mă luase cumva pe nepregătite. Apoi am citit cronicile scrise de criticii adevăraţi şi m-am lămurit- nu fusesem singura contrariată. Şi totuşi, filmul acesta de debut avea ceva al lui, un exces de luciditate organizatoare aş zice dacă nu ar fi preţios spus.

Regizorul se simţea în toate cele, dorinţa lui de-a face ceva care e altceva, e altcum. Şlefuirea fiecărei secvenţe cu glaspapirul unei voinţe de un anume tip. Cu aerul lui colocvial, bonom, cu sfătoşenia lui plăcută şi chiar cuceritoare,cu volubilitatea lui tonică ,Ioan Cărmăzan mi-a făcut harcea parcea întrebările cu care venisem pregătită de-.acasă ! Îmi sugeram deja avantajele unui dialog în contradictoriu, îmi orânduiam în minte grupe de argumente pentru contraatac într-un fel de viziune sportivă a interviului, voiam să fiu un pic acidă sau măcar să-mi expun cinstit şi pe faţă rezervele faţă de-un asemenea tip de film .Statura lui ma impresiona,oare?Intr-un fel absolut neasteptat ma simteam in acelasi timp protejata de lume, de tot, de prezenta acestui urias pus pe fapte mari. Un spiriti de prietenie totala se instaurase deja.Intrebarile mele pregatite, cele mai acide pareau zadarnice caci socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la târg.

-Te-am suspectat că ai vrut să faci un film care să contrarieze.

-Nu, aici e doar instinctul meu de-a face film,l-am făcut dintr-o răsuflare fără să-mi pese de eventualele mele stângăcii de debutant.Lişca la care lucrez acum e cu totul altceva, o altă modalitate,un film portret .În timp ceŢapinarii cu al său erou colectiv mă tenta cu un anume realism magic.

-Uite,poate dacă oamenii ăştia, ţapinarii nu mi-ar fi mie personal atât de aproape de suflet,dacă nu i-am fi cunoscut dacă nu aş fi stat în copilărie la parchetele de exploatare din Munţii Rodnei,dulce-înspăimântată de grozăvia lucrurilor şi a locurilor aş judeca poate altfel filmul tău. Dar mie îmi pare lumea aceasta de-o încrâncenare ce refuză autocontemplarea poematică. Căderea bradului, splendidă dealtfel, au relenti, din filmul tău poate exista în sine iară nu contemplată de unul dintre eroii care îşi dă uimit casca mai pe ceafă. 

-Stai sa ma explic:Unul din ţapinarii adevăraţi, cei de-acolo de unde am filmat zicea aşa .”Uneori eu ştiu că mă duc să tai 50 de copaci. Un copac din ăştia creşte în 100 de ani .Parca  mi-e şi frică… atâţia ani ! Înţelegi, Cleo ? Poate nu am reuşit să pun în pagină sentimentul ăsta,dar în orice caz asta voiam.

-De când ai început să te gândeşti la Ţapinarii ?

-Tu eşti ardeleancă ,o să înţelegoi. De când eram la Bocşa, acolo se tăiau păduri …  

-Deci ai şi trăit în lumea asta  -Da,am trăit-o. Şi-mi doresc să fac filme despre meseriile matricii sufletului românesc.                                                                          ” Despre o fizionomie de grup”

 -Cred că ţi-ai ales distribuţia cu mare grijă. 

-Sincer , mi-am impus o fizionomie de grup .Fiecare din ei trebuia să abă o altă semnificaţie,un alt semn grafic. Crezi că dacă ai fi văzut în film un actor arhicunoscut l-ai mai fi putut crede ţapinar ? De altfel Nichita Stanescu m-a şi întrebat la un moment dat : « Bătrâne, nu-i aşa că nu sunt actori ?»

–Despre colaborarea cu excepţionalul operator care este Anghel Decca va fi vorba poate altădată, poate când el însuşi va fi oaspetele « Micii antologii »

-Am lucrat din institut cu Anghel Deca. De atfel mi-am păstrat cam aceeaşi echipă.Şi am avut şi şansa întâlnirii cu nişte oameni care au crezut în mine – Mihai Opriş, Dumitru Fernoagă, Bujor Râpeanu.

-Mie mi s-a părut că filmul tău e pătruns de o mulţime de semnificaţii,de unde poate şi aerul lui de experiment.

-Poate.Din cauză că am vrut să spun tot într-un film,am vrut să dau totul. Poate că aşa e poate fi amendat dar fiecare judecă din alt unghi ceea ce eu judec cu sufletul.

-Cred că nu suporţi prejudecăţile.

-Da,aşa e.Cu fiecare artist nou totul renaşte.Cu fiecare apariţie,aventura reâncepe. Mergem pe bulevard şi vorbim cu poftă luându-ne unul altuia vorba din gură.Vorbim despre filme,despre amintiri,despre cărţi,despre memorie,despre Tarkovski şi Polanski, despre Wajda şi-mi dau seama ,metru cu metru,cât de mare e pasiunea lui Cărmăzan pentru film şi-mi aduc aminte de o declaraţie de-a lui Updike de pe vremea în care voia să publice întâia carte că nu vrea să debuteze cu o carte de debut ! Cam asta a făcut Cărmăzan cu Ţapinarii cu obstinarea lui artistică de-a acorda fiecărui detaliu importanţa pe care o merită, de-a combina, de-a dilua şi recompune cu o răbdare parcă de pictor, iar undeva,la rădăcina acestei perseverenţe bănăţene stă desigur o mare iubire de sufletul românesc, şi-o mare dorinţă de a-l cânta măiastru dacă se poate, într-un fel nou, nevaivăzut. « La capătul drumului stau personajele filmului care, oprite în loc din iureşul vieţii de zi cu zi zâmbind, îşi asumă destinul. ”scrie el în programul de sală.  

   Dincolo de scurt metrajele făcute, dincolo de acest prim lung metraj artistic dincolo de debutul lui ca prozator petrecut tot în acest fertil 1982, deci dincolo de cele deja probate deja, Cărmăzan este o minte de artist iscoditoare, pasionată şi frământată. O virtualitate îmbucurătoare.Semnul reânceperii iar şi iar al nestinei aventuri artistice.Bucuria spectacolului şi a încrederii în sine. Interviul a fost realizat în 1983 si publicat în Slast.  Pe vremea aceea CV-ul regizorului arăta aşa :Născut în 1948 în comuna Satchinez judeţul Timiş. Absolvent al facutăţii de mecanică matematică din Timişoara şi ulterior al Institutului de artă teatrală şi cinematografică secţia film clasa profesor Gheorghe Vitanidis,promoţia 1978. Filmografie :Numere şi cai, Oameni şi flăcări, Cămin studenţesc, Cântă cucul şi pe ploaie, Ion Pacea- scurt metraje .Debut în film artistic de lung metraj cu Ţapinarii regizor şi co scenaris .Debut în proză cu cartea Povestiri din Bocşa editura facla 1983. De atunci s-au mai petrecut sumedenie de fapte în biografia regizorului printre care şi filmele Lişca , O secundă de viață (2009) Margo (2006) Orient Express (2004)- co scenarist Lotus (2003) În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură (2002)-scenarist Raport despre starea națiunii (2002) Vlad nemuritorul(2000) – co scenarist Casa din vis (1993) Este lector universitar la diferite facultati de film din Bucuresti.