Alaltăieri, la un ţărm, la o mare.Fără fard, fără mască, doar cu sare şi vânt. Mi-am amintit dintr-o dată o poezie de-acum 20 de ani , scrisă tot la un ţărm.(17 ianuarie 2016)

„Locurile îndepărtate

nu te ajută să uiţi/ceea ce e

nălucă/iluzie/irosire,

ceva atât de bun inimii noastre rănite. //

Rănite de ce ?

Locurile îndepărtate

sunt doar sanatorii zadarnice/carantine

ale iubirii nefaste/şanse de suferinţă

şi împăcare cu tine însuţi.

Locurile îndepărtate

sunt lampioane pe străzi iluzorii

dintr-un Soho fără sonor.

Mi-e teamă de mine, Şi de câtă

argintată tristeţe mă poate iar câştiga

într-o zi din trecut „

(din Cleopatra Lorinţiu, „Cineva din trecut” , Luna Editorial House, 1995

Picătura de aur ,plecarea lui Michel Tournier  

de Cleopatra Lorinţiu

Fără îndoială, criticii, cronicarii,specialiştii vor scrie lucruri deştepte şi inubliabile, filozofii vor filozofa înţelept evocând trecerea spre eternitate a scriitorului Michel Tournier, la 91 de ani, petrecută acum câteva zile.

Eu vă voi spune doar lucruri comune, banale poate, cele care îmi vin în minte aşa cum mi se întâmplă de-o vreme când oamenii excepţionali ai culturii plecă de aici spre dincolo.

Michel Tournier a fost un important scriitor francez care atunci când avea 43 de ani, adică în 1967 a publicat primul său roman „Vendredi ou les limbes du Pacifique” care s-a vândut în 7 milioane de exemplare. Vă daţi seama ? Cât de greu i-a fost mai apoi să scrie şi să publice, odată pornit la drumul literar cu un asemenea succes!

De atunci şi până mai zilele trecute când s-a stins liniştit la casa lui din Choisel, în Les Yvelines, Michel Tournier s-a luptat cu vorbele şi cu umbra luminoasă a succesului său uriaş de la primul roman. Ar fi vrut să fie profesor de filozofie dar a fost respins de două ori, ironia sorţii este că milioane de elevi l-au studiat mai apoi în orelele de şcoală…

Cineva a scris despre el: „ Cum n-a fost lăsat să intre pe uşa cea mică, a ales să intre pe poarta cea mare fiind astăzi singurul scriitor francez devenit clasic încă din timpul vieţii.

Generaţii după generaţii de şcolari îl vizitau la Choisel unde se retrăsese ,în

Vallée de Chevreuse iar el obişnuia să spună simplu : „Sunt mândru că sunt un autor şcolar”.

Oare sunt mulţi scriitorii francezi contemporani care au devenit materie de studiu, cum se petrece într-o cultură cum e cea franceză ? Vreo câţiva, printre care Le Clézio, încoronat recent de premiul Nobel sau Pennac, cel ce-a scris literatură pentru tineret.

Când Tournier publicase la 43 de ani „Vineri” , era director literar la editura Plon, îl tradusese din germană pe Erich Maria Remarque şi fusese producător de radio creând o emisiune consacrată fotografiei intitulată „Camera neagră”.

Nici una din aceste îndeletniciri nu erau de natură să-l aducă în prim planul unei vieţi culturale atât de dense şi de spectaculoase cum e cea franceză. Publicul avea să-i audă numele atunci când i s-a decernat Premiul Academiei Franceze pentru primul său roman «Un remake de Robinson Crusoé par quelqu’un qui a lu Freud, Sartre et Levinas», a spus Queneau impunând publicarea cărţii la celebra Editură Gallimard.De ce e interesantă această carte ? Pentru că în ea Michel Tournier imaginează o variantă a lui Robinson din cartea lui Defoe, „desfăcând” cartea şi criticând societatea occidentală consumistă, introducând un punct de vedere al etnologiei şi deschizând calea reflexiei filozofice.

Autorul povestea repetitiv, cum eşecul lui în materie de profesorat l-a determinat să caute, să caute altceva, cu gândul că … filozofia n-o să reuşească singură să facă o carte vandabilă.

A fost un scriitor singuratic, mândru de-a fi aşa, n-a suportat Parisul cu toate că a locuit acolo o vreme : «Am trăit într-o cameră de hotel în Ile Saint-Louis, unde locuiau Pierre Boulez, Georges Arnaud, regizorul de teatru Armand Gatti, Georges de Caunes… »

Ca să scrie romanul „Picătura de aur”,un roman despre imigranţi (1985) s-a dus să trăiască alături de muncitorii magrebineni. „Sunt singurul scriitor francez – şi sunt mândru de asta!- care ştie să mânuiască perforatorul „ sau „Sunt un artizan care refuză total latura profetică a noţiunii de viaţă interioară. Am un model absolut: Johann Sébastien Bach.»

Aşa că autorul a rescris romanul de succes într-o versiune pentru copii !”Iată stilul meu adevărat, destinat copiilor de 12 ani! Cu atât mai bine dacă place şi adulţilor.Primul „Vineri „ era o schiţă. Al doilea este curat, am simplificat un pic pentru că am găsit că „Vineri sau limburile Pacificului „ era un pic complicat, şi chiar un pic vicios, subtil, abstract”.

Notorietatea sa a devenit enormă, generaţiile de şcolari creşteau cu cartea lui Michel Tournier.

Totul îmi place la acest autor care a străbătut secolul. Felul lui de-a fi singuratic, capacitatea de-a transforma un eşec profesional într-un succes planetar, normalitatea şi modestia, zîmbetul lui laconic, faptul că nu prea îi păsa de critici, că nu a avut prietenii literare interesate şi ipocrite, pasiunea lui pentru fotografie şi tot ce a creat legat de ea.

De fapt pasiunea pentru fotografie a început în copilărie, cartea sa „ Le Crépuscule des masques”Crepusculul măştilor „ (Hoëbeke, 1992),se deschidea cu formula” Am fotografiat întotdeauna şi prima mea jucărie adevărată a fost un Kodak atunci cînd aveam 8 ani.” Îşi fotografia apropiaţii, oamenii pe care îi iubea, spunând : „ Prima lecţie a acestei educaţii puternice a fost din păcate că, fotograf fiind eram eu însumi inexistent, şi asta pentru totdeauna.”

Michel Tournier avea să fie un formidabil mediator al fotografiei în faţa publicului, s-ar zice întîiul mediator în era catodică…personalitate nepereche, Tournier pleacă în eternitate lăsându-ne pe obraji o lacrimă, o picătură iluzorie de aur…