”In 1902 bunicul Emil a deschis pe o stradă principală și elegantă din București un magazin de bijuterii luxos care,începând din 1915 a devenit furnizorul Casei Regale ”Magazinul Belmont a benficiat de designul pictorului arhitect Marcel Iancu în 1938

Emoţii 

Artistul român-francez, bistriţean – parisian, Maximilian Tomozei, fiu al Bistriţei, unde s-a născut, dar şi al Parisului, unde trăieşte, având o zestre genetică-artistică de excepţie, mama – poeta Cleopatra Lorinţiu, tatăl – poetul Gheorghe Tomozei, vine pe simezele Galeriei „Lina” – Sinagoga Bistriţa, cu o cameră magică de fotografii, în alb-negru, care la intrare, înainte de a suna la interfonul timpului şi al vieţii, trebuie să-ţi schimbi ochii, privirea, cu ochi noi, cu priviri noi, înspre „Lumi”, înspre alte lumi multidimensionale! Sunt, de fapt, nişte compoziţii fotografice, artistice, discrete şi austere, metafore poetice, în alb şi negru.

Asta e o prezenţă paradoxală a absenţei! De aceea impresionează ochii interiori ai privitorilor de pe toate meridianele imaginile temporale ale unui timp îngheţat, oprit, reversibil al unui sat transilvan românesc – „Lacul Românesc”, părăsit, fără locuitori, cu case în ruină, împodobite cu bălării înalte, ierburi carnivore, pânze de păianjen şi pustietate apocaliptică, a unui călăreţ solitar, un Don Quijote românesc care este ţăranul român, transilvan. O singurătate rurală a unei lumi ce se şterge pe ea însăşi de pe filmul fotografic în antagonism ascendent, înălţător celest, cu opulenţa distrugătoare, dar şi constructivă, zburătoare prin spaţii a marilor oraşe din Occident, ori de peste Ocean.
Dar ca să fotografiezi acestea, trebuie să închizi ochii vechi, ai rutinei şi să-ţi deschizi ochi noi, ai insolitului şi infinitului cosmic. Expoziţia cuprinde şi ciclurile „Dask” şi „September Issues”. E o poezie în alb şi negru.
Cu paşi către neant ieşiţi parcă din efemera glorie a unei secunde, vârtejuri, anxietăţi, tornade, tzunami, insomnii cosmice, pură viaţă cotidiană, reală celest, rugăciuni păgâne către lacrimile trecerii, distanţa de ani lumină între Rai şi Iad, cred că între noi şi… iarăşi noi! Lumea noastră sacră-cosmic şi banală – robotizată prin supravieţuirea zilnică, liberă şi împovărată de univers, ne propune artistul Maximilian Tomozei să o primim cu multe alte perechi de ochi noi, descoperiţi de el prin imensitatea spaţiilor siderale. Fiindcă lumea de aici e şi continuă, ondulară, dar şi fragmentată, cuantic corpusculară. Şi, cu toate acestea, spiritul-undă e în infinită mişcare, curgere!
Au cuvântat elogios la adresa-foto a lui Maximilian Tomozei: prof. dr. Gavril Ţărmure – director CJC B-N, cel mai bun manager cultural din ţară, Alexandru Pugna – vicepreşedinte al Consiliului Judeţean B-N, pictorul Marcel Lupşe şi criticul literar George Ţîra, precum şi poeta Cleopatra Lorinţiu, mama artistului.
Prestigioasa Editura Charmides din Bistriţa i-a editat artistului fotograf Maximilian Tomozei şi un remarcabil album de artă bilingv româno-francez intitulat „Lumi”, ca şi expoziţia-spectacol de imagine vernisată în toamna de aramă, cu lumină dulce-auriu la Bistriţa. Un pod temporal între filele calvarului sau ale Nirva

***http://www.tomozei.com/the-forgotten-town/

Această pagina conţine notaţii şi articole, unele din ele publicate în reviste literare, schite de stari de spirit dintr-o carte încă aflată în proiect şi pe care am intitulat-o provizoriu :Dulce harababură ŞI CARE A APĂRUT ULTERIOR SUB TITLUL : SCURTE ÎNTÎLNIRI, EDITURA CHARMIDES, 2016.VEZI PAGINA :

:    https://cleopatra-lorintiu.net/scurte-intalniri/

***Textele sunt următoarele:

1.Să depinzi de laudele primite, (apărut în Vatra Veche ,iulie 2009)

2.Cum am încercat să fac un filmuleţ despre Fondane,(apărut în Vatra Veche,august 2010)

3. De-ale scrisului,(apărut în Vatra Veche,noiembrie 2009)

4.Despre Jean Guyot şi alţii-Scurte întâlniri-(apărut în Cafeneaua literară de Piteşti)

fondationhippocrene.eu/en/fondation/jean-guyot/

5. A murit Adrian Păunescu.Câte milioane de oameni şi-au încălzit sufletul la focul poeziei sale? (apărut în Vatra veche, 7 noiembrie 2010)

6.Pentru îndrăgostiţi sau psihologia pozitivă

7.O poveste care curge dulce-amar , O carte cu cheiţe .Subreta de Daniel Dragan (Vatra Veche,2011)

8. Semprun a plecat .

  Articolele integrale.

1.Să depinzi de laudele primite

Viaţa mi-a luat deocamdată cele două lucruri care-mi erau esenţiale şi pe care le adoram: dreptul de de mă mişca liber, de a face ce vreau şi cum vreau, şi dreptul de a-l avea aproape pe băiatul meu. Pedeapsa este cu tâlc, nu e întâmplătoare căci nu mi-am dat seama la vremea aceea de ce aveam, cât era de important şi tocmai de aceea viaţa mi le-a confiscat. Cine mi le-a confiscat? Dumnezeu, existenţa, puterea divină, profeţii, Iisus al creştinilor, Budha budhiştilor,      sfântul tată al mahomedanilor, energia solară şi întruchipările felurite ale acestei forţe uriaşe care înseamnă diriguitorul destinelor noastre ? De când mi s-au confiscat aceste două elemente fundamentale din viaţa mea, zi de zi, realizez ce înseamnă absenţa lor. Am dobândit în schimb altele, care probabil îmi lipseau, dar clipă de clipă, tânjesc dupe cele două, la care nu am acces, şi asta e sfîşierea durerii nefericirii. De ce nu mai scriu? Găsesc o explicaţie în personajul scriitorului Adrien Ludlow din cartea lui David Lodge ,” Crudul adevăr ”: „E ca şi cum ţi s-a terminat benzina şi ţi se opreşte maşina.La început te enervează ideea, dar după un anumit timp ajungi să preţuieşti tăcerea şi liniştea din jur. Desluşeşti lucruri pe care nu le-ai mai auzit niciodată pentru că erau acoperite de zgomotul motorului . Ajungi să vezi lucruri care înainte zburau pe lângă tine fără să le distingi clar” … „Să renunţi la o slujbă dificilă de dragul unei vieţi mai frumoase”. Virginia Woolf spune undeva că partea cea mai proastă a meseriei de scriitor e să depinzi de laudele primite. Nu ştiu de ce mă gândesc la toate astea exact în noaptea de Paşte . Sensul sărbătorilor se pierde, e ceva confuz în ceea ce fac, ca de obicei atunci când reuşesc să mă adun, să ştiu ce vreau să scriu, intervine ceva, o întrebare, o întâmplare mică, insignifiantă care mă demobilizează, îmi ia aerul. Mai descurajată ca oricând . Mă ţine exclusiv gândul existenţei acelui copil singur într-un oraş atât de mare şi de ostil, care se luptă cu toţi şi cu toate… Ăsta este recipientul meu pentru dramă şi însingurare, recipientul pentru romanţă. Ar trebui să mă adun, să citesc, să scriu şi atât, puţin să îmi pese de tot ce e în jur, asta ar trebui să fac dar tipul de viaţă în care sunt îmi impune nişte restricţii draconice,nişte limitări foarte dure. Şi apoi, noi toţi trăim depinzând de laudele primite,nu? Sunt tot mai lesne supusă deznădejdii. „Şi mai ales nu deznădăjdui” ar spune cineva , şi mai ales Nu te teme , ar spune Evangheliile. Am auzit astă noapte în slujba de Înviere asta, ştiam că este, dar nu o auzisem… Cred că scrisorile dintre Alexandru Nemoianu şi Artur Silvestri mi-au dat un brânci, o mână de ajutor să mai gândesc , să mai scriu. Eu nu sunt o depresivă, vreau să trăiesc şi mă tem totuşi, mă tem de faptul că nemulţumirile se plătesc şi atunci când plăteşti este foarte usturător. De ce această imagine a unui Dumnezeu dirijor de loto care îţi dă premii şi recompense şi care îţi dă peste mână mereu? Semne îmi dă Dumnezeu, mari şi mici, sunt sigură că sunt semne, semnale, avertismente, potriviri ciudate, le iau ca atare… De pildă această „limitare„ a libertăţii. De ce se întâmplă ea în viaţa mea? Pentru că am avut forme de libertate anterioare pe care fie nu le-am înţeles fie nu le-am folosit, fie le-am dispreţuit, ca pe multe alte lucruri. Ignori Sănătatea, îţi dă boala, ignori Viaţa, îţi dă Moarte, ignori dreptul de a face cum vrei, ţi-l confiscă şi îţi dă lecţia prizonieratului. Ignori că ai din ce trăi, te pedepseşte cu sărăcie, ignori faptul că ai un har şi un talent, îţi umple gura cu nimicuri şi îţi ia talentul. Ai tot ce vrei şi te trezeşti neputincios în faţa foii albe. Lecţia pe care cred că încep să o desluşesc este să apreciez ce am, nu să nu doresc neapărat altceva, dar oricum să mă mulţumesc cu ce am, să nu dispreţuiesc ceea ce am deja, pentru că dacă ignor asta, voi fi automat pedepsită, printr-o frustrare precisă. Exact aceea la care nu mă aşteptam pentru că AVEAM lucrul respectiv. Nu ştiu cum se numeşte acest tip de încercare prin care mă trece dar sunt sigură că de la mine, ca eretică ce sunt ,nu se aşteaptă post şi repetare obsesiva a unor rugăciuni. Cred că împletirea cu credinţa este pe măsura fiecăruia, sunt miliarde felurile în care oamenii se raporteaz la divin. E rău spus, mai bine „ în care fiecare gândeşte şi trăieşte divinul.” Poate că el e undeva asuns în materia noastră nevazută, aia, negativă, estimată de Toni Victor Moldovan , şi de acolo adică, dinlăuntru, el acţionează. Această viziune a arbitrului universal al dumnezeului atotputernic ascuns în nematerialul existenţei mele mă tulbură peste măsură. In alte lumi, în alte epoci aş fi fost arsă pe rug, eretică, necredincioasă, în epoca mea îmi rod singurătatea pe clapele acestui clavier, singură într-un mod straniu dar cu frică să spun că sunt singură, aşa încât dumnezeul acela intrinsec să nu mă mai pedepsească încă odată. Dar dacă e aşa, dacă toate se petrec în chipul ăsta ce e cu îndemnul acela ascuns din Evanghelii , Nu te teme… De ce nu m-aş teme dacă presimt că dacă fac un pas greşit cu sufletul meu, voi fi pedepsită? Of , nu mă pot apropia de felul în care percep alţii credinţa şi spiritul divin din toate cele, poate ar fi mai simplu, aş fi mai împăcată, frământarea ar fi mai uşoară? Habar nu am. (iulie,2009, in Vatra Veche )

 2.Cum am încercat să fac un filmuleţ despre Fondane

(august 2010,text publicat în revista literară Vatra Veche)

Sincer vorbind, în viaţa mea nu am depus atâta energie « relaţională » ca să obţin ceva, să îmi pun în practică un proiect ca pentru acest film despre care o să vă spun câte ceva în rubrica de azi. E oarecum paradoxal căci normal ar fi fost să mă lupt, să mă « zbat » pentru proiecte care să mă pună în valoare pe mine însămi .

 Nu-i aşa că toţi facem la fel ? Şi ce m-a apucat cu Benjamin Fondane ? Căci despre el este vorba. Nici măcar opera nu i-am citit-o în integralitate ca să fiu sinceră. Ar trebui să caut prin arhive şi biblioteci franceze. Şi atunci??? Destinul acestui om m-a tulburat atât de mult şi mă obsedează într-un asemenea fel încât i-am urmat urmele pariziene peste tot , înarmată cu o cameră micuţă de luat vederi şi filmând colţuri de clădire, parcuri şi alei, cornişte şi cafenele, imaginându-mi silueta lui fină, costelivă , parcă văzându-i fruntea lată şi muncită de gânduri. Avea o “ fire “ de artist înăscut acest om născut la 1898 la Iaşi, la 14 noiembrie 1898. Pe numele său de naştere Benjamin Wechsler. Fiul lui Isaac şi al Adelei Schwarzfeld. Tatăl, comerciant ai cărui părinţi veneau din Herţa, cea pierdută de noi. Herţa pe care viitorul poet avea s-o cânte cu patos emoţional. Mama venea dintr-o familie de cărturari evrei, bunicul din partea mamei fusese un intelectual de excepţie şi creatorul primei şcoli evreieşti de la Iaşi. Şi unchii din partea mamei Elias, Moses şi Wilhelm erau erudiţi, ba mai mult primul dintre aceştia a scris o « Istorie a evreilor din România ».De aici porneşte destinul lui BF, de la un început de secol într-o şcoală primară ieşeană, întâi la « Trei Ierarhi » apoi la liceul Alexandru cel Bun şi Liceul Naţional. Aici începe liceanul să scrie şi îşi alege un pseudonim : Barbu Fundoianu. Oare de ce ? Valul de anti semitism era deja prezent ? Era mai la modă , mai « patriotic » să te cheme cu un nume românesc ? Sigur că ne e greu să pricepem azi. Urmăriţi, persecutaţi, deveniţi ţinte pentru ca apoi să devină ei îşişi vânătorii propriilor asasini, nedreptăţiţi ca mai apoi să fie exemplul de discriminare pozitivă perfectă, evreii au constituit un subiect complicat, adeseori controversat dar în cele mai multe cazuri puţin abordat, privit cu teamă. Paradoxurile istoriei au făcut ca ei să fie sau prea iubiţi sau deloc, ca ei să fie sau extrem de generoşi cu istoria sau nu, amalgamul de idei şi sentimente se perpetuează astăzi aşa cum s-a perpetuat de când ştim lumea asta şi avem veşti despre ea, de la Regele Solomon şi de la timpurile naşterii celui pe care îl numim Mântuitorul nostru, născut din trupul unei uimitoare femei de rasă semitică şi căreia ne închinăm de două mii de ani. Dar să revin la BF. E foarte precoce, scrie de pe la 14 ani, colaborează cu regularitate la reviste Absolutio,Revista noastră, Zări senine .( Aici fac o pauză de emoţie căci şi revista şcolii noastre de la Bistriţa se chema tot Zări senine…şi noi , mă refer la generaţia noastră de poeţi, tot acolo ne-am publicat primele producţiuni pe hârtie de maculator şi bătute la maşină, încopciate apoi în nişte tartaje albe pe care scria Zări senine şi care pe atunci ni se păreau culmea bunului gust.) În plin război el scrie deja poeme în idiş şi propriile sonete biblice publicând în revistele evreieşti Hatikvah, Lumea evree, Bar –Kochba, Hasmonaea .Moartea tatălui (în 1917) îl marchează pentru totdeauna (atunci scrie ciclul Herţa)şi îl cunoaşte pe Ion Minulescu care îl încurajează. Pe de altă parte Gala Galction îi patronează debutul poetic în presa literară. Iar în 1919 părăseşte Iaşul pentru Bucureşti. De fapt la Bucureşti rămâne trei ani timp în care talentul, cultura şi mai ales spiritul său non conformist se remarcă până la limita scandalului. Convingerea sa că liteartura română e total influenţată şi dependentă de Franţa, e pe cât de romantică pe atât de adolescentă aş zice : o afirmă în prefaţa cărţii « Images et Livres de France » .În 1922 fondează teatrul de avangardă Insula inspirat de teatrul lui Jacques Copeau, alături de sora lui Lina care era actriţă deja şi devenise soţia unui regizor : Armand Pascal. Dar teatrul nu ţine mult, nevoi financiare şi reacţii antisemite duc la închiderea lui şi iata că la sfârşitul lui 192 pleacă la Paris. De aici începând , filmul meu capătă imagini : primul domiciliu e în Rue des Saint Pères în apartamentului lui Remy de Gourmon ; e portar şi boibliotecar ( un alt bibliotecar celebru ale cărui urme le-am urmărit cu fascinaţie şi stăruinţăla Paris , a fost Paul Valéry care era la fel : bibliotecar pe lângă Martine de Béhague, aristocrata pasionată de arte, al cărei hôtel particulier avea să fie vândut de moştenitori Regatului României pentru ca mai apoi să devină sediul Ambasadei României la Paris: Iar uluitoarea bibliotecă circulară îngrijită de Paul Valéry, avea să devină doar un bibelou sub cheie, care n-a mai slujit de şaptezeci de ani , nimănui, aşa cum se întâmplă în mare majoritate când oamenii fac din cărţi doar ceva de expus şi când opere de artă ajung pe mâna instituţiilor birocratice, ţîfnoase şi prost gospodărite de şefi sacrosanţi şi invzibili. ) De aici destinul lui BF se întrepătrunde cu al surorii sale, instalată şi ea la Paris. Au prieteni comuni, frecventează filozofi şi artişti, într-un frison de viaţă pariziană cu accente contradictorii, îl cunoaşte pe filozoful Leon Şestov care avea să îl influenţeze mult. Din 1924 domiciliul se schimbă în Rue Jacob. O cunosc bine, e paralelă cu Bulevardul Saint Germain de fapt pe acolo se petrece mai toata viaţa pariziană a lui BF. (La o aruncătură de băţ de cafenelele unde aveau să se întâlnească mai apoi Sartre şi Simonne de Beauvoir, la Saint Germain des Près. ) În ziua în care am fost să filmez etajul unde locuise în Rue Jacob, un echipaj al poliţiei făcea o descindere în vecini, o împresurare cum numai poliţia franceză ştie să facă, cu desfăşurari de forţe şi un aer preocupat poliţişti şi poliţiste patrulau ( vorbesc despre luna iunie 2010, fac precizarea ca să nu se confunde timpurile literare .) M-au privit cu reticenţă şi vagă enervare, oricum nu le plăcea o cameră de luat vederi în stradă şi la locul descinderii lor. Ar fi fost inutil să le explic de ce filmez un colţ de imobil şi că pentru mine era domiciliu lui Fondane din 1924 căci la sfârşitul anului s-a instalat în Rue Monge, nu foarte departe . Atunci o cunoaşte pe viitoarea soţie căci Ilarie Voronca îl ajută să se angajeze la o companie de asigurări « Albina » unde o întâlneşte pe Genevieve Tissier. De aici, viaţa lui Fondane este presărată cu interviuri şi texte publicate, totul e întreţesut cu mişcarea avangardistă, cu Tristan Tzara,Voronca , cu poeme în franceză şi texte despre mitica Sonia Delaunay , cu apropieri de grupuri literare precum Discontinuité , de scenarii şi fascinaţia cinema-ului , un soi de amestec de poezie, filozofie, gândire franceză şi iudaică, pasiune pentru ceva nou şi nemaivăzut, prietenie şi paradox. Dacă ar fi să urmăresc şirul traseelor lui Fondane şi câte a făcut în aceşti ani, aş ameţi. ( Evident o să aflăm mai mult , chiar totul, de la profesorul şi scriitorul Mircea Martin care a obţinut o superbă bursă oferită de Ministerul Afacerilor Externe pentru a investiga arhiva poetului , bursă derulată în Statele Unite , din câte am înţeles de la şefii succesivi ai departamentului care se ocupă de diaspora în această instituţie). Dar eu îmi urmăresc şirul imaginilor mele, la Paris, şi din Rue Monge văd că Fondane pleacă la Buenos Aires … unde ţine conferinţa « Leon Şestov şi lupta contra evidenţelor » . Tot atunci ( 1929) scrie şi despre Constantin Brancuşi în Cahiers de l’ Etoile.Nu toate merg ca unse, de pildă prima versiune a eseului său Rimbaud le voyou este refuzat de Gallimard dar Fondane scrie şi publică unde poate, iată că la Bucureşti apare Revista Unu unde scrie « Poésie pure P.Valery şi T.Tzara. » În 1930 îl cunoaşte pe Artau şi se angajează ca asistent de regizor şi scenarist la studiourile Paramount în Joinville le Pont. ( Deja am ieşit din Paris şi decorul s-a schimbat total în aceşti optzeci de ani care au trecut ). Se căsătoreşte cu Genevieve Tissier la 28 iulie şi urmează o activitate literară extrem de plină. Colaborări, cărţi, antologii, scrie în franceză şi în română, publică poezie şi filozofie într-o avalanşă de evenimente literare ,de întălniri formidabile. Dar eu mă duc cu camera mea video puţin mai departe, ajung în 6, Rue Rollin, într-un decor în pantă dar nu departe de Rue Monge.Aici vor trăi cei doi soţi şi va fi perioada cea mai bogată în evenimete . Poeme, articole, notarea convorbirilor cu Şestov, polemica cu Jean Wahl à propos de Kierkegaard, vizita familiei în 1935, mama şi sora Rodica, eseuri mai ales, colaborarea cu Cahiers du Sud apoi încă o călătorie în Argentina ( mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu Fondane dacă ar fi avut impulsul să rămână acolo până când avea să treacă nebunia nazistă, dar nu nu a fost să fie aşa.) Cert ce că în vreme de război Fondane este mobilizat în armata franceză , în 1940 în Regimentul 216 de infanterie la Sainte Assise, aproape de Fontainbleau şi cade prizonier. Reuşeşte să evadeze ! Apoi e capturat, apoi reuşeşte să obţină elibearea pe motive de sănătate, e operat de apendicită la Spitalui Val de Grace ,în septembrie 1940. Din februarie, revine la adresa din Rue Rollin o straduţă îngustă la care ajungi după ce urci câteva trepe până la un etaj superior, o piaţetă minusculă, nici o floare, nici un arbore, nici un semn de îmblânzire a dalelor care frig. În 1942 scrie de zor de parcă nu ar fi în războiu, îi frecventează pe Lescure, Lupsaco, Cioran şi asistă la cursurile lui Bachelard la Sorbona. Prin toamna lui 1942, prietenii lui argentinieni încearcă în zadar să îl determine să părăseasca Europa şi să se refugieze în America de Sud. În 1943 publică eseuri despre Baudelaire, cronici despre Lupasco, şi lucrează de zor la « Exodul » .Ultimul său text filozofic este « Le Lundi existentiel et le Dimanche de l’ histoire », aproape premonitoriu căci la 7 martie e arestat de poliţia franceză în acelaşi moment ca sora sa, Lina . Sunt trimeşti la Drancy, un fel de « loc de triaj » pentru prizonierii evrei. Iar de acolo, la 30 mai este trimis la Auschwitz cu penultimul convoi, numit Drancy no 75. Încercările disperate ale soţiei sale de a-l elibera se pare că au o şansa dar Fondane refuză să o abandoneze pe Lina în lagărul de exterminare. Oricum nu ar fi putut să trăiască dacă sora sa iubită ar fi fost ucisă, iar el ar fi fost salvat. La 2 sau 3 octombrie este gazat la Auschwitz- Birkenau. Considerat în Europa de azi drept un scriitor francez despre care se uită mai totdeauna să se amintească faptul că ar fi fost şi român, Barbu Fundoianu a fost un român evreu care a plecat din România de teama antisemitismului dar şi ca să îşi desăvârşească destinul literar. Fără Franţa lui dragă, nu ar fi fost un scriitor cunoscut, celebru, evocat. Fără Franţa lui dragă, poate că nu ar fi fost nici denuţat ca fiind evreu într-o perioadă de colaboraţionism francez feroce. Nu ar fi ajuns în lagăr, nu ar fi fost ucis în plină maturitate creatoare la 46 de ani. Fără Franţa lui dragă nu ar fi devenit un nume de referinţă al literaturii europene dar poate că ar fi rămas în viaţă, căci nu cred că în România vreun scriitor celebru a fost ucis de nazişti în acest război al doilea, mondial şi înfricoşător. Înfricoşător mai ales prin lipsa de toleranţă, o lecţie pe care ar fi trebuit să o învăţăm. Lecţia umanistă a de a accepta diferenţa şi alteritatea ca pe lucruri care ne îmbogăţesc şi nu ne despart. * Am vrut să fac un film scurt şi explicit despre Fondane, să existe pe peliculă urma drumurilor lui, să poată fi văzută şi de un public larg nu numai de literaţii care poate pot sa îşi permită să cutreiere şi să vadă. Am vrut să îl aduc pe Barbu Fundoianu în memoria colectivă. Am încercat aproape totul, cerând, implorând spijin de la organe, comitete şi comiţii, de la acest departqment « diaspora » al Ministerului de Externe, de la televiziune şi prin petiţii adresate Ministerului Culturii. Nu am reuşit nimic. Fiecare te trimite la …altcineva. Cred că Fundoianu alias Fondane alias Benjamin Wechsler e prea român pentru francezi, prea evreu pentru români, prea elitist pentru o cultură română aflată în derivă şi abandon, prea deranjant pentru memoria franceză în care colaboraţionismul e o pată nătângă, prea oricum, prea nu intră în scheme şi formatări. E numai bun ca să fie uitat. Ca toate amintirile care dor. Paris , Iunie-august 2010 3.

 3.De-ale scrisului.(eseu) 

Ar putea fi partidul cel mai tare din Franţa, la un sufragiu posibil ar învinge pe oricine…e vorba de cel al « scriitorilor potenţiali ». Mi se pare pur şi simplu uluitor. Mohammed Aïssaoui, un jurnalist francez, a descris de curând această iluzie, patimă, pasiune a francezilor : pe scurt, un francez din trei, s-a gândit deja să scrie o carte,(roman, eseuri,poezie,amintiri,teatru), mai exact 32%, după un sondaj realizat de Le Figaro Littéraire . 3 % din aceşti aspiranţi au facut deja acest pas, cu alte cuvinte există deja peste un million de cărţi care stau cuminţi în sertarele autorilor aşteptând (mai exact 1,4 milioane ). Sondajul merge mai departe şi ne asigură că peste 400 000 de manuscrise au fost deja depuse în edituri . Marc Sebbah, fondator al Prix du jeune écrivain de langue française zice că e « enorm » dar că nu e mirat de acest lucru fiindcă există în acelaşi timp şi o enormă dorinţă de a scrie… Pentru concursul său, iniţiat în 1984 şi care are menirea de a scoate la lumină un tânăr autor, s-au depus până acum…17 000 de lucrări. Dar cine sunt autorii ? Păi, indiferent de sex şi de vârstă, trecuţi de optsprezece ani şi cu o preferinţă pentru cei aflaţi în eşantionul de vârstă 50-59 de ani. « Profilul persoanelor care predau un manuscris la SGDL (Société des gens de lettres) este de o varietate extraordinară. Cred că această dorinţă de a scrie este adeseori o nevoie de a lăsa moştenire ceva din familia sa, adeseori e o chestiune de conservare a amintirii. În privinţa tinerilor aspiranţi la literatură , ei o fac cu dorinţa de a mărturisi ceva despre epoca lor, de a-şi face auzită vocea. De unde, fără îndoială, multiplicarea povestirilor cu caracter autobiografic : nouă texte din zece aparţin acestei categorii. » declara domnul Alain Absire , preşedintele acestei societăţi. 41 % din francezi scriu ca să întreţină memoria istoria familiei lor şi din dorinţa de a împărăşi propria experienţă iar 15% văd în scriitură o formă de terapie ! Altă realitate contemporană : atelierele de scriitură sau pentru scriitori care proliferează extraodinar în ultima perioadă. ( aici mi-am şi adus aminte de Şcoala de literatură Mihai Eminescu din obsedantul deceniu de la noi dar şi de work-shopurile literare de la Iowa City ale lui Paul Engle pe unde au avut şansa să ajungă vreo câţiva scriitori români contemporani printre care Constanţa Buzea, Dinu Flamând, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu …) Dacă francezii sunt din ce în ce mai pasionaţi de scris, în aceeaşi măsură sunt tot mai puţin pasionaţi de lectură ! Cifrele spun că doar 28 %dintre francezi citesc mai mult de zece cărţi pe an ! Sondajul făcut de Opinion Way şi comandat de prestigioasa revistă literară franceză m-a făcut să mă gândesc la noi. Oare la noi cum o fi ? Până una alta, cu gândul la paradoxala lume franceză, m-am mai uitat un pic prin fotografiile lui Max, adică Maximilian Tomozei, băiatul meu, cum vede el cu ochii tinereţii lui, Parisul . Parisul acelora care visează să scrie, unu din trei, atenţie ! şi să devină scriitori, Parisul grevelor, al spectacolului străzii, al iluziilor şi visurilor , al singurătăţilor de seară…. Ce diferit e de Parisul turistic, cel pe care-l vedem şi îl ştim noi toţi. Ori poate viziunea lui fotografică o fi impregnată de molipsitoarea melancolie şi stranietate a tatălui său, poetul Gheorghe Tomozei. Ce să-i faci aşa e cu « moştenirea culturală », de la o generaţie la alta… 

  Când tocmai cădeam pradă melancoliei şi delăsării dacă nu chiar deznădejdii, citind acele cifre seci dar bizare într-un fel,din sondajul făcut de Le Figaro Littéraire hop şi cartea lui Nicolae Băciuţ ! ( La răsărit de apus) Am deschis-o curioasă şi am început s-o citesc, şi culmea, ea a avut un efect total revigorant, dovadă că scrisul cinstit, limpede şi fără multe ocolişuri are rost şi are sens. Cred că e în subtext şi o reabilitare discretă şi deştept făcută, a unui gen. Păi cum poate să scrie el despre tot felul de întâmplări cotidiene şi să fie interesant !      Ba notaţie scurtă, nervoasă, agilă în marginea vreunui eveniment, ba rîsu-plânsu, în dialogul cu inventivul şi mereu inspiratul şugubăţ Adrian Alui Gheorghe, ba fir de melancolie din evocarea încercatului N. Steinhardt, cel care a aşezat pecetea sa tulburătoare peste generaţia noastră, ba jurnal de bord, ba avatarurile birocraţiei democraţiei , ba criza de conştiinţă a generaţiei noastre ( într-un fel, şi ea « maudite ») . Sunt articole, nu ? dar par şi un fel de jurnal, adnotări dintr-un timp care merită trăit, cel puţin asta respiră aceste texte. Când tocmai eram copleşită de sentimentul zădărniciei, vine Băciuţ cu tot calmul lui bistriţean şi mă îndeamnă încetişor să-mi ascut creioanele. O avea dreptate, cine ştie… (in Vatra veche nr.11 noiembrie 2009)

4.Despre Jean Guyot și alții

           -Scurte întâlniri- Despre ele nu apuci să scrii căci ar fi uneori,poate, prea puţin de scris. Alteori le aminteşti doar, într-un mod puţin enervant pentru cei din jur mai ales când persoana pe care ai întâlnit-o într-o împrejurare oarecare a vieţii tale e una publică, se vorbeşte despre ea, defilează pe ecranul televizorului, arma cea mai dulce, mai perfidă şi mai otrăvitoare a vieţilor noastre atât de aproximative. Scurte întâlniri, adeseori unice întâlniri. Au tâlcul lor. Uneori plăcute, alteori fascinante, alteori nu, cu persoane super celebre sau cu persoane perfect anonime, dar întâlniri care spun ceva vieţii tale. Sau mai exact întâlniri pe care nu le poţi uita, pur şi simplu. În orice clipă a vieţii s-ar fi petrecut ele, la tinereţea cea necoaptă sau la bătrâneţea cea tristă. Încep cu cineva de care nu ştiţi, sau poate, cine ştie… A fost secretarul particular al lui Jean Monnet, după război, când Franţa şi Germania încercau (poate prea devreme ) să mai uite din ororile şi ranchiunile acelei înfruntări teribile, care a inspirat sute de cărţi, memorii şi filme. E vorba despre Jean Guyot(1921-2006).Un domn respectabil, dacă e să ne gândim că era deja un tânăr capabil în anii cincizeci. Important „ actor” al preliminariilor creării Europei Unite, acest domn fusese totodată plasat în eşalonul de vîrf al finanţei europene ,printre artizanii finanţării Comunităţii europene prin sistemul bancar, aflat la cârma bănciiLazard.  L-am întâlnit în iunie 2004, la o cină desebită aş zice la familia Gros, într-o reşedinţă din rue de Ternes, acel gen de reşedinţă pariziană cu cod de acces şi stradă privată, într-o casă foarte rafinată şi împreuna cu cei din Europe 2020, club de reflexie socială din care făceam parte şi eu, condus de Frank Bianchieri . Eram între felul principal şi fromage când, nu ştiu ce m-a apucat să îl întreb (profitând de faptul că eram plasată la doar două scaune distanţă, în timp ce ne treceam tava cu brânzeturi), cum îşi imagineau ei, cei de după război,mai exact grupul aflat sub influenţa lui Robert Schumann şi Jean Monnet, aşa zisa idee de Europă unită , în condiţiile în care lumea era împărţită şi o bucată bună de Europă se afla în lagărul sovietic. Domnul m-a privit gânditor, s-a sucit, s-a învârtit, a început o lungă dizertaţie despre ce a însemnat comunismul pentru ţările noastre, într-o conversaţie un pic aparte cu mine, care mă flata, evident, dar pe măsură ce înainta îi irita puţin pe ceilalţi… tema asta a noastră, cu comunismul, m-am lămurit, enervează adeseori. Răspunsul a fost „ nu ştiu, ne imaginam că se va termina într-un fel dar nu ştiam cum… „ Din aceeaşi seară mai reţin întrebarea pe care ne-o lansase el, fermecătoare întrebare, de altfel. „Cu ce ţară are Franţa cea mai lungă frontieră?” La masă erau analişti, jurnalişti, bancheri, oameni politici, diplomaţi ( ştiut fiind faptul că domnul Guyot, cel ce făcuse parte din cabinetul lui Robert Schumann, fusese un om esenţial în crearea acelei Communauté européenne du charbon et de l’acier (CECA comunitatea europeană a carbonului şi oţelului ) ce reunea şase naţiuni vest europene în perioada Războiului Rece şi practic, a premers Piaţa Comună, deci a fost sâmburele dur al Uniunii Europene.) Toţi s-au năpustit, fiecare cu ideea lui… Ba Spania, ba Germania …Răspunsul corect era, evident…Brazilia, căci Guyana franceză aflată cum ştim în nord estul Americii de Sud e un departament francez… Ehei, imperiile… Altă întîlnire scurtă ( de fapt au fost mai multe, dar una a avut mai multă substanţă) şi care m-a obsedat, a fost cea cuDominique de Villepin. Cultivat, intelgient, rafinat, fostul premier francez care era atunci, în 2003, ministru de externe, vorbea cu plăcere despre literatură şi inspiraţie. Nu pot să îl uit, cu coama lui leonină şi ochii albaştri scăpărători de inteligenţă. Prima şi ultima întîlnire cu Guillermo Moron s-a petrecut într-o amiază de iunie, la Caracas chiar în biroul sau de director al Academiei venezuelene de ştiinţe istorice. Îi invidiam pe venezueleni. Asta se petrecea în 1991, când noi pluteam între vendete şi războaie fratricide. Ei mi se păreau liberi de prejudecăţi. Era super interesant de văzut cum se raportează o naţiune sud americană la SUA, aflată geografic atît de aproape şi mereu cu ochii pe petrolul lor… Ei, timpul a trecut, Venezuela din regimul comunist de azi, nu mai e de invidiat. O altă întâlnire care m-a marcat s-a petrecut în anul 1984 la puţin după Anul Nou. Atunci l-am cunoscut pe doctorul Arafat, Arafat şi mai cum? Nu ştiu. Medic palestinian din grupul de încredere al legendarului lider. El , e cel care mi-a vorbit primul despre poetul Mahmud Darwish şi mi-a dat o foaie de hârtie cu câteva poezii traduse în franceză, el mi-a vorbit despre prigoana familiei lui, şase fraţi, şase surori şi părinţii lor, izgoniţi din Haifa natală, alungaţi, scoşi din casele lor. Mă căutase zile în şir prin Bucureşti ca să vadă cine eram, mai exact cine era persoana care scrisese într-o croică de ziar despre atacul de la Sabra şi Chatilla! Nu mai ştiu nimic de el. Am încercat decîte ori am avut prilejul să întâlnesc persoane de decizie palestiniene, pe Nabil Shaath fost ministru de externe al Autorităţii Paletiniene sau Leila Shahid, întrebând în cercurile lor apropiate,consilieri,jurnalişti… Nu a fost cu putinţă din cauză că Arafat era totuşi doar prenumele lui, tînăra fără experienţă care eram a reţinut doar prenumele, sau poate pseudonimul, cine poate şti? Oricum cred că atunci era capul organizaţiei revoluţionare a studenţilor palestinieni de la noi… E exact împrejurarea pe care o descrie Ion Cristoiu într-un interviu recent acordat unui ziar, în care, culmea, mărturiseşte că ar fi fost chestionat de Serviciile de securitate româneşti dacă eu aş fi putut fi capabilă să… răspândesc manifeste prin Iaşi… Chiar cu acel prilej, al deplasării la Iaşi, îl cunoscusem pe medicul Arafat cel din Haifa, am stat de vorbă îndelung pe aeroportul Băneasa … trebuie că m-o fi văzut cineva cu el de s-au pus pe urmele mele, în rest treaba cu manifestele mi se pare de-a dreptul ridicolă… Dar acum abia lucrurile se leagă în mintea mea, cum de eram în legătură cu acest palestinian care era fără îndoială pus sub urmărire, cum stăteam de vorbă cu el pe aeroport, cum plecam la Iaşi, în deplasare, pentru o cronică de teatru dacă îmi amintesc bine, ( eram doar colaborator la Slast dar aveam voie să fac deplasări), toate s-au adunat laolaltă pentru o buna pistă de urmărire. Acum, toate astea mă amuză. Atunci… Dar întîlnirea cu acel medic cu ochi trişti, micuţ, cu o barbă îngrijită, cu un aer melancolic, meloman, cultivat, patriot definitiv, m-a apropiat enorm de soarta palestinienilor, o temă de care aveam să mă ocup apoi mai bine de 25 de ani… Ce poate face o scurtă întâlnire… septembrie 2009 ,publicat în revista Cafeneaua literară,2009.

 5.Câte milioane de oameni şi-au încălzit sufletul la focul poeziei sale? Azi ar fi trebuit să scriu dulcea mea harababură. Dar iată, azi 5 noiembrie a murit Adrian Păunescu. Inima poporului român e cernită. Odată cu el s-a dus nu numai o lume ci mai mult, o încredere. Pe ea, noi românii am pierdut-o iremediabil. Puţini iubitori totali de literatură am cunoscut, puţini poeţi făcuţi din lut pur poetic există, puţine genii risipite printre noi. I s-a reproşat că s-a vârât în politică ? Dar ce-aţi fi vrut? Cu forţa lui uriaşă, de a influenţa, de a trage după sine !! Nu putea decât să vrea să facă totul, să fie marele maestru, forţa aproape demiurgică pe care i-a dat-o dumnezeu şi pe care el a transformat-o în cuvinte. Într-un timp al unei mode poetice, a aruncat peste bord toate facilităţile poeziei moderne şi « s-a riscat » să fie clasic. Un Rembrandt rătăcit între impresionişti. Dar ce răsuflare, ce forţă, ce capacitate de a crea perle rare şi cânturi uriaşe. A ştiut să ajungă la public. Când se întreba ce iarbă va creşte pe mormântul său, se vede treaba că se temea de judecata pripită sau răutăcioasă a istoriei. Istoria pe care o scriu…învingătorii. Pe când, vai, acum poporul român pare învins… Eu cred că numai pare. După cum cred că noi, românii, înţelegem greu nuanţele, că vrem să judecăm numai în alb şi negru, în tuşe mai groase, în judecăţi tranşante şi care se sustrag de multe ori subtilului. În rest, rămânem la fel : împărţiţi în două. Dar gândiţi-vă numai o clipă : câte milioane de oameni şi-au încălzit inima la focul poeziei lui ? Alt Adrian Păunescu nu va mai fi, cu el moare o lume şi moare un timp, un bard modern nu va mai fi, nu se va mai găsi, nu mai e posibil. Încheierea romantismului românesc se face prin Adrian Păunescu. O încheiere târzie dar ca un strigăt adevărat, ca un apel la conştiinţă şi solidaritate. Oare, un strigăt în van ? Cine poate şti…5 noiembrie 2010.  (în Vatra Veche, 5 noiembrie 2010)

6.Pentru îndrăgostiţi sau psihologia pozitivă

Cu creionul suspendat în aer şi gândurile duse, aşteptam, aşezată pe cheiul Senei, clipa în care gândurile or să aibă dreptul de a se scurge în cuvinte, când mâna nu e leneşă şi butonul de avertizare nu semnalizează.Căci asta e, butonul de avertizare de la o vreme e pus pe semnalizare.El zice că totul e zădărnicie, inutilitate, iluzie, părelnicie…Tu, prezenţă în absenţă ce eşti, nu mă ajuţi prea mult, căci spiritul tău ştiinţific, cartezian şi perfecţionist, analizează, disecă şi pune diagnostice. E firesc, eşti doctor. Spiritul rău refuză revelaţia şi poate chiar accesul la divin. Şi totuşi, chiar nu crezi că iubind la un moment dat al vieţii, cu patima disperată a vârstei neiertătoare, ne e dată chiar această uşiţă de acces către indicibil, inexprimabil ?Ei bine, noi suntem însăşi întruchiparea contrariilor : tu eşti exact, eu sunt aproximativă, tu eşti om de ştiinţă, eu sunt poetă, tu eşti organizat şi riguros, eu sunt expresia îngăduitoare a aiurelii. Tocmai de aceea se atrag contrariile. Tocmai de aceea se iubesc.      Tot ce faci e bine plănuit şi logic. Tot ce fac e hazardat, aleatoriu într-un fel.Dar totul ne uneşte. Sau spus altfel, e  capacitatea de a ne pierde într-o iubire târzie căreia, nu ne pasă să-i evaluăm şansele, nu-i aşa ? Citesc în « Sciences et avenir » ceva tulburător legat de fericire. Suntem oare unii dintre noi predispuşi la ea ? Da, unii dintre noi se pare că au reale aptitudini pentru acel «  bien-être » dar nu e o fatalitate : putem învăţa, se pare, să trăim mai bine. Dacă în evul mediu viaţa nu era decât o suferinţă, o « vale a plângerii » pe care oamenii o traversau aspirând numai la mântuire, secolul luminilor a mai ajustat asta, promiţându-ne fericirea pe pământ, aici. Uite, dragul meu scientist, până şi oamenii de ştiinţă fac appel la psihologia pozitivă. Secolul luminilor … « Le paradis est là  ou je suis »  scria provocator, Voltaire. Fericirea devenise o aspiraţie personală iar filozofii se întreceau între ei ca să-i da definiţii peste definiţii. Dar uite că secolul XX îndrăzneşte în fine să abordeze subiectul, lăsat până atunci în seama scriitorilor şi filozofilor. Antonio Damasio, profesor de neurologie şi director al secţiunii Creier şi Creativitate la o Universitate din California se aplică în acest sens. Opus dualismului corp-spirit ( iarăşi Descartes ! de altfel americanul şi scrie cărţile Eroarea lui Descartes, publicată în 1995 şi Spinoza avea dreptate în 2003) Damasio demonstrează că emoţiile  noastre, departe de a fi simple unelte în serviciul supravieţuirii, sunt motorul esenţial în căutarea fericirii…      Azi revenim la vorbele lui Voltaire şi aflăm că fericirea e bună pentru…sănătate.În 2001 Michael Baime, profesor de medicină la Universitatea Pensylvania ,budist, a acceptat să mediteze în timp ce Andrew Newberg, profesor la departamentul de radiologie şi psihiatrie tocmai îi imortaliza creierul într-o tomografie de emisie monofotonică. Când Baime a atins vârful de intensitate în meditaţie, lobul frontal stâng s-a activat .O zonă din lobul parietal drept a devenit mai umbroasă pe ecran, oarecum dezactivată. Această zonă se pare că este una de « orientare şi asociere » implicată în percepţia anturajului nostru. O altă zonă s-a stins, cea legată de percepţia duratei. Spiritul concentrat în acest mod pierde noţiunea de corp, de mediu înconjurător, de timp care trece, trecând într-o senzaţie de eternitate…      Se pare că aptitudinea pentru  fericire are şi o componentă genetică, că a fi fericit transformă creierul şi că senzaţia de fericire se explică biologic prin activarea diferitelor circuite cerebrale. De unde psihologia pozitivă, inaugurată în universităţile americane de profesorul Martin Seligman. Ideea e nu de a vindeca durerile sufleteşti ci de a găsi fericirea. Primul congres de psihologie pozitivă s-a ţinut la Washington în 2006 iar următoarea ediţie europeană, la Copenhaga.  Gânditorii francezi sunt neliniştiţi ( cu toate astea nefericirea, e o stare atât de à la française…ce ne-am face fără acelmal de vivre continuu, pe cheiurile Senei ? ( În Euforia perpetuă, Pascal Bruckner scrie «  Suntem prima societate din istorie care îi face pe oameni nefericiţi şi nu fericiţi »…sincer, nu cred, dar asta e, sunt filozofi, pot scrie orice …    Psihiatrul Christophe André de la celebrul Spital de psihiatrie Sainte Anne din Paris spune «  în lumea psihoterpiei ne punem problema mijlocului de a creşte capacitatea pacienţilor de a savura mai bine momentele existenţei lor. »Tot el apără rolul emoţiilor negative, oferindu-ne şi o proporţie ideală, un bun echilibru : două părţi de pozitiv şi una de negativ, uite aşa, starea noastră este cea mai potrivită. Căci e bine, zice el să resimţim şi emoţiile negative, grija, durerea,neliniştea . Şi în acest timp valuri de endorfine şi serotonine ne inundă pe amândoi, aşa cum trăim acum, departe unul de altul, la mii de kilometri, în lumi diferite, din cauza acelei potriviri tainice pe care oamenii de ştiinţă o descifrează iar poeţii o lasă să se scurgă în vorbe…Iar la final, modific titlul acestor rânduri, care era,iniţial : “Grava dependenţă de ceilalţi”… Ce să fac ! Regimul de psihologie pozitivă începe deja să-şi arate roadele…(Paris iulie 2010 )

7.O poveste care curge dulce-amar , O carte cu cheiţe .Subreta de Daniel Dragan

Când am terminat de citit ultima filă a cărţii aveam o senzaţie confuză, amestecată: înduioşare, tristeţe, speranţă, indignare, toate erau acolo amestecate într-o reţetă personală. Ce-mi destăinuie această poveste care este în mod deliberat autobiografică dar propune până la urmă o perspectivă asupra unui timp şi mai mult, o filozofie de viaţă ? Ce cuvinte ! veţi zice, mă veţi mustra că mă lansez în analize critice şi “criticiste” după ce de la început, acum doi ani când am inventat rubricuţa mea, am declarat solemn că nu de asta e vorba ci de gânduri sincere aşa cum îmi vin, într-o dezordine necenzurată,binefacătoare. Căci amintirea, memoria, gândul sunt ne-cronologice,ele vin cum vor şi prin mecanisme care nouă de scapă. Scriitorul Daniel Drăgan îşi ordonează însă amintirile şi le aşază într-o convenţie literară de poveste care curge, cu caracter autobiografic, în care câteva personaje ,de fapt câteva persoane din viaţa sa, devin un fel de resoneuri. Unul este Subreta însăşi care e o persoană reală dar şi un principiu. Suberta asta -iniţial e un personaj real, e vorba despre o prietenă a autorului numită Sanda Simionescu, o femeie dintr-o familie bună care are de suportat pe cont propriu toată oroarea stalinismului, închisoare, procese trucate, umilinţă, decădere din drepturi, urmărire tot, tot, şi o face cu o licărire de curaj, de zâmbet şi de înţelepciune care te lasă paf. Alţii ar urî, ar detesta, s-ar răzbuna şi prin urmare s-ar urâţi la suflet, dar ea nu. Firişorul de viaţă care i-e dat, ea ştie să îl lumineze şi lupta acestei femei înduioşează extrodinar, până la lacrimi, aş zice, devenind prin ceea ce scrie Daniel Drăgan un fel de personaj exponenţial. Pretextul vine din teatru liric, căci subreta este un fel de personaj de legătură care întreţine şi facilitează curgerea firului operetei. Într-un anume fel, femeia asta devine o întruchipare a explicaţiei rezistenţei poporului român la nimicirea stalinistă, crudă, cruntă, metodică şi progresivă. (Doamne, cu ce ne-au mai blagoslovit Aliaţii după al doilea război… )Istoria acelui timp rămâne insuficient scrisă, dincolo de eforturile remarcabile ale unor autori. Căci noi, ca autori şi scriitori şi oameni care ne ocupăm zice-se de literatură, ne-am lăsat antrenaţi mult de « evidenţierea » mizeriilor perioadei ‘64-‘89 şi am lăsat de multe ori complet neatins timpul cel mai greu, acela de după război, de după proclamarea RPR şi mai ales din perioada lui Stalin precum şi cea imediat următoare. Anii spaimei, terorii, anii discreţionismului bolşevic, anii în care oamenii stăteau noaptea cu spaima « dubei negre », anii în care plutea groaza gulagurilor şi în care o viaţă de om ajungea să atârne de un fir şi să nu mai reprezinte nimic, anii aceia ar trebui înţeleşi dar cu onestitate, cu obiectivitate. În schimb situaţii din acei ani sunt analizate , disecate uneori chirurgical pe mari spaţii de publicare, mai ales de « organe» (vorba şugubăţilor de la şcoala de literatură) care dovedesc că există bani puşi la bătaie de noii executanţi justiţiari ai literaturii noastre , cei care îl judecă pe un scriitor condamnat la moarte, muncă silnică pe viaţă, la canal, la puşcărie cruntă, că a semnat în anii cincizeci sub bastoane şi torturi o filă de hârtie dar care îi lasă în pace pe cei care au torţionat, înrăit şi asuprit poporul român. Cazurile Ion Carion, Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş sunt celebre. Dar să revin la cartea prozatorului Daniel Drăgan pe care îl descopăr prea târziu, lucru pe care mi-l reproşez sincer.Dar niciodata nu e prea târziu. Al doilea personaj într-un fel raisonneur care apare în carte, prin câteva întâlniri sporadice, întâi prin amiciţia de juni,de preadolescenţi ce erau la Târgovişte, apoi prin aceea de colaboratori tineri la ziarul local în sfârşit colegi la celebra Şcoală de literatură Mihai Eminescu, este chiar Gheorghe Tomozei. Se simte o prietenie tandră, pe care Tom însuşi o evoca adeseori cu drag în ultima parte a vieţii, când traseele de viaţă îi despărţiseră şi se vedeau rar. În anul de pedeapsă petrecut la Braşov, celebrul oraş Stalin, autorul îşi descrie golgota zilnică prin scrisori închipuite trimise prietenului Tom : E o convenţie de rememorare căci acele scrisori nu au putut fi scrise niciodată şi evident avem nevoie de convenţia literaturii, cea care trebuie să reconstituie scene de viaţă, fapte şi întâmplări ca ele să existe iar noi să le putem citi. Aşa cum inspirat scrie criticul Mona Mamulea pe coperta cărţii « Dacă putem citi cartea de faţă în termenii unei biruinţe asupra stăpânilor lumii, să spunem, aceasta se datorează faptului că, pe scena românească a vremii, autorul însuşi a jucat subreta. » În totul, cartea are o prospeţime şi o naturaleţe a povestirii, un fel de a amesteca râsu-plânsu şi o capacitate de a da încredere, calităţi care fac din ea o lectură foarte plăcută. Am apreciat aceste lucuri, sunt calităţi devenite rare, puterea de a povesti fluent, cu farmec, de a amesteca amărăciune şi umor, suav şi metaforă exact cât trebuie, şi mai cu seamă capacitatea de a depăşi cu serenitate durerile, indignările, ranchiunile, umilinţele. E uşor să zici « fii bun ! » şi e atât de greu, chiar să fii… Mă opesc la episodul Şcolii de literatură, acel Kiseleff nr 10, ridicat în slăvi de unii, privit cu nostalgie, blamat sau complet de neânţeles. Şi totuşi, când amintirea sună aşa : « Mi s-a repartizat un pat într-o cameră de două persoane, cu trecere spre o altă cameră de două persoane, în care au locuit succesiv Ioan Grigorescu, Ion Lăncrănjan şi Toma George Maiorescu,ultimul venit de la Moscova. Cu mine în cameră se mai află un poet bănăţean, student în anul II, coleg cu Tomozei şi cu Nicolae Labiş. Primii lectori şi profesori pe care i-am ascultat au fost N.Tertulian şi Mihai Novikov( estetică),Dumitru Micu (literatură română),Tamara Gane şi Victor Kernbach (literatură rusă),Tudor Vianu (literatură universală)…ieri a venit Camil Petrescu la un seminar de proză.ş.a.m.d. » nu se poate să nu fie interesant, să nu se întâmple ceva cu adevărat în prezenţa unor minţi luminate şi a unor persoane precum cele enumerate de autor ! Varianta sovietică impusă românilor în materie de literatură, aceea de a selecţiona tineri talentaţi la scris, de a-i avea sub ochi şi de a-i sprijini în acelaşi timp să se cultive, are fireşte subtextul ei ideologic. E discutabilă selecţia,făcută evident pe baza dosarului de cadre. Totuşi, câţi scriitori valoroşi s-au dovedit a fi fost selecţionaţi în acel experiment !… În absolut vorbind, este un work shop literar de mare eficacitate şi în pofida marii influenţe ideologice a mai marilor timpului, nu trebuie să uităm că ea a adunat şi coagulat energii. Există un farmec al autobiografiei şi cartea lui Daniel Drăgan respiră din plin acest farmec. Faptele nu sunt idealizate, teroarea e tot teroare, politrucii sunt cumpliţi, nedreptatea domneşte mai peste tot, oamenii îşi dau adevărata măsură a caracterului lor, denunţă, ameninţă, sunt mici, meschini, răi, nesiguranţa şi spaima planează , scriitoul zice : « Sistemul era inexpugnabil.Dar să zdrobesc lanţul care pe mine mă imobiliza, da, asta aş putea încerca,ba chiar credeam că aş putea-o face,şi, după cum bine ştii,am făcut-o. Împotriva puterii sistemului, numai folosind chiar puterea sistemului speram să obţin salvarea.Pe cei care invadau pătrăţica fiinţei mele, trebuia să-i zdrobesc cu o forţă căreia ei să nu se poată opune, să fie complet dezarmaţi în faţa acelei forţe.Forţa mea trebuia să fie altfel decât forţa lor. Acolo,în pătrăţica fiinţei mele,puterea mea trebuia să fie mai tare decât puterea lor. » mai 2011

8.Semprun a plecat  În curtea celebrului liceu parizian Henri IV o mână de oameni s-au adunat să şi-l reamintească pe francezul din Spania, despre care s-a spus că era de o integritate intelectuală absolută. Era într-o sâmbătă de iunie 2011, oricum Semprun traversase secolul şi poate că într-un fel îmi face plăcere să zic că îl şi marcase, iar ceremonia onorată de nume mari demonstra încă odată că francezii ştiu să-şi onoreze intelectualii. La 87 de ani Semprun urma să îşi găsească odihna în micuţul cimitir din Garentreville (Seine-et-Marne învelit în linţoliul simbolic, acela pe care şi-l dorise, drapelul republican spaniol ! Ceremonia îi aduna în curtea austeră numită şi a Meridianului, semn că pe acolo trece linia imaginară , pe foştii miniştri de externe, cel francez şi cel spaniol, Dominique de Villepin şi Felipe Gonzalez, dar şi pe miniştrii culturii din cele două ţări, amândoi realizatori de cinema şi televiziune, Frédéric Mitterrand şi doamna Angeles González-Sinde. Nu am putut să îmi împiedic gândul zburător- o asemenea ceremonie, în România, ar fi implicat prezenţa cui, oare ??? Pe Felipe Gonzales mărturisesc, nu îl cunosc, dar am avut şansa să vorbesc de câteva ori cu Dominique de Villepincare dincolo de faptul că e un aristocrat care impune, e şi un scriitor, un poet, un om de cultură desărvârşit… Povestea nu vreau să aibe nici un tâlc, m-am uitat cu invidie sinceră la felul în care lumea se gândeşte la scriitorul trecut în eternitate la 87 de ani iar Michel Piccoli, tot un « actor-monument-al-culturii » a vorbit despre Semprun ,superb, citind fragmente din opera scriitorului. A fost şi Costa Gavras acolo, căci să nu uităm, Semprun şi-a pus istoriile şi pe ecran, ministresa spaniolă a făcut referire la « Long voyage » (1963) şi la „L’écriture ou la vie” (1994) accentuând că prin munca sa enormă, scriitorul a regăsit memoria istoriei , că a spus nu răzbunării dar că a privit trecutul cu un ochi scrutător, intransigent. Frederic Mitterand a elogiat omul complex, europeanul adevărat şi rafinat care era Semprun căci a face parte din două sau mai multe culturi e un lucru minunat, care te îmbogăţeşte, acolo în, lumea occidentală care poate că a trecut sau ştie să facă impresia că ar trece peste ranchiune şi vecinătăţi otrăvite de relele istoriei. O doamnă pe care o cunosc de mai multă vreme şi care este Anne Hidalgo, devenită acum viceprimar al Parisului, ea însăşi fiica unui republican spaniol, a mulţumit în numele descendenţilor partizanilor spanioli. Când în 1937 în timpul războiului din Spania , scriitorul pe atunci adolescent îşi însoţea în exil părinţii, în Franţa , se gândea oare cineva că viitorul său de scriitor va fi atât de strălucit ? Republican convins, luptător în război, rezistent, « expatriat mereu », Semprun e elogiat deopotrivă de un regat şi de o republică, într-o epocă în care se pare că valoarea culturală contează înainte de toate. Sau oricum, aşa ne face plăcere să credem. Paris, iunie 2011