Ghid de memorie afectivă: Mircea Nechita, pictor de amintiri, artistul tangențelor

Dacă cei mai mulți artiști plastici pe care i-am întâlnit erau niște taciturni, oricum nu le plăcea să se întindă la vorbă, Mircea Nechita  demonstrează prin declarațiile lui – adevărate destăinuiri- ghiduri pentru ” tururile” prin opera lui ( și viața lui !) că îi place să povestească și că, ardelean sadea fiind, acceptă și să se destăinuie.

Caz artistic cumva aparte, căci viață și operă îmi pare că se contopesc la un moment dat. Așadar povestea vieții e un fel de ”legendare” a  acumulării de operă plastică propriu-zisă.

Mie îmi vine să iau altfel cumva povestea asta, să pun înaintea poveștii, discursul plastic.

Dar și asta e greu căci din fiecare lucrare, ulei pe pânză de-o fi sau desen fin, cu liniatură subtilă, gravură, trecutul irumpe non stop și bine scria Luiza Barcan ”Deși s-a stabilit în București, Mircea Nechita a rămas cu sufletul în vechea Țară a Lăpușului,unde s-a născut…”

Cam așa e. Dovadă că la autoprezentarea lui, artistul simte nevoia să adauge potop de informație, fotografii din copilărie și viața satului de unde e, situat în Țara Lăpușului. Păstrător de amintire și răscolitor tenace în albumele femiliei sale ( prin familie înțeleg de astă dată toată comunitatea sătească din Peteritea  aceea de care eu am auzit astfel întâia oară)  .

Într-un final, parcurgându-i albumul (”Mircea Nechita-Drumul spre artă-Supraviețuirea în artă, Editura Infomedia Pro-București 2018), foarte frumos prezentat și cu o legătură cu sfoară  à l’ancienne, urmărindu-i câteva expoziții dar și alăturarea de versurile unei poete, legată și ea tot de Maramureș , profesoară acolo, italienistă și organizatoare pasionată de evenimente festivaliere literare, mă refer la  Valeria Bilt, am ajuns la concluzia că Mircea Nechita trebuie luat ca un tot, întâmplările vieții sale și lucrările sale sunt cumva într-o tangență continuă, inseparabilă.

Mă voi despărți de astă dată de aprecierile unor și altora, de pildă de exprimarea autorului Florin Toma( dintr-o cronică plastică de altminteri amplă și foarte aplicată, a expoziției de la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz Băi) care zice  : ”Mircea Nechita este un exemplu straniu de artist ” . Eu nu îl găsesc deloc ”straniu”. Dimpotrivă, excelând în concretețe, în explicație, dând totul pe față cu o candoare adeseori fermecătoare!

Artistul (născut în 1963) știe să-și folosească viața ( până și complexa ipostază de părinte al unui copil talentat și cu Sindrom Down,Teodora Mihaela  Nechita, alături de care expune la Casa de cultură ”Mihai Eminescu”a primăriei  sectorului 2 București în  august 2024, o juxtapunere tulburătoare ).

Diferența este că spre deosebire de alții care își folosesc propria viață ca  sursă de inspirație continuă dar nu o mărturisesc, Mircea Nechita nu se ascunde după deget, mărturisește non stop, cu frenezie. Ba cu naturalețe, ba cu umor adeseori, ba cu nostalgie (aproape mereu), ba cu un strop ponderat de încredere.

Ce aș reține din această profuziune de lucrări, de la schițe, desene, ilustrații de carte, gravuri, studii, încercări, tentative, la pânze atent  elaborate și finisate cu meșteșug ?

Desigur recurența temelor, cromatica exploatată cu înțelepciune.Sunt, evident, cicluri de lucrări ( Eros și nostalgie, Lumea și florile între noi, Îngeri plecând, Colivii de aur și argint.) Acest artist al tangențelor pune titluri, explică, poate crește densitatea emoțională astfel,  prin opoziție cu mulțime de artiști plastici care ne expediază  scurt cu  explicații seci de genul  ”Compoziție…  de la unu  până la o sută ”sau pur și simplu ”Fără titlu”…

Ca parcă pentru a preîntâmpina o aluzie la un posibil narcisism de care ar putea fi suspectat, artistul își explică seria de autoportrete în prezentarea unei expoziții personale :  ”mă interesează completarea,”viața mea”contextual, folosită ca prilej de a-mi reaminti /a retăi desenând, fragmente de viață, amintirile, mai mult sau mai puțin interpretate constituind o prețioasă rezervă de materie primă artistică.” Eu aș sublinia și ”manualitatea” care transfigurează predispozițiile sale artistice, nu doar imaginația funcționează ci și tehnica manuală, ce iese din mâna lui capătă forță expresivă, imediat ! La un moment dat se și confesează, astfel :” Tehnica o consider doar un element secundar, ajutător sau inhibitor după caz, aici din întâmplare fiind unitară, mixtă, foiță metalică /schlagmetal gravat și culori acrilice. Modalitatea de gravare/zgâriere a foiței metalice am dezvoltat-o ca un substtut al gravării plăcilor de gravură după dispariția Atelierului de Gravură al UAP din strada Speranței numărul 15.”

Așadar totul este la vedere, suntem invitați nu doar să privim lucrările pe simeze și în albume ci și să tragem o raită prin locurile natale, prin amintirile de tinerețe, prin iubirile și dezamăgirile vieții. Mircea Nechita n-are nevoie de un website oficial căci și-a îngrămădit în operă tot ce ar putea fi destăinuire despre viața și arta lui. Și-a pus inima pe tavă. La fel și meșteșugul și tot ce înseamnă o pasiune năvalnică translatată în artă plastică. Dincolo de analizele întortocheate care sunt sarea și piperul cronicii de artă de astăzi, mai rămâne cumva într-un colțișor de inimă și suflet și eterna evaluare ”îmi place.” Sigur, n-o vor iubi defel, specialiștii. Și ce. Eu nu sunt o specialistă. Doar pot spune acum ”Îmi place ce face Mircea Nechita.” Drept care semnez liniștită.

  Cleopatra Lorințiu

Septembrie 2024