Miscellanea

Un puzzle în amintirea lui Marcel Iancu

Personalitate plurivalentă a artei secolului XX, Marcel Iancu și-a legat numele, arta, viața, cariera de parcursul adesea furtunos al curentelor culturale europene :pictor, arhitect, grafician și eseist, născut în 24 mai 1895 la București, el și-a început drumul de excepție în cultură de la 17 ani, vârsta la care împreună cu adolescenții Ion Vinea și Samuel Rosenstok (alias Tristan Tzara) scoteau la București revista ”Simbolul”…
Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, a intrat în mediulartistic din jurul Cabaretului„Voltaire”unde îl cunoaștea pe Hans Arp și se reîntâlnea cu Tristan Tzara: acela a fost actul de naștere al mișcării dadaiste.

Traseul vieții și carierei sale a fost deosebit de dens: în Europa Occidentală și apoi din 1922 în arhitectura bucureșteană, iar din 1941, stabilit în Palestina, Marcel Iancu avea să devină după crearea Statului Israel, un artist israelian excepțional, distins cu marile premii ale statului: Premiul Israel, Dizengoff Prize, Premiul Histadrut, un artist respectat, cunoscut și mai cu seamă întemeietor al uneia din cele mai frumoase aventuri artistice contemporane: satul artiștilor de la Ein Hod, acolo unde astăzi funcționează, cunoscut în lumea întreagă, Muzeul JANCO DADA.
M-a urmărit gândul la acest destin artistic cumva uimitor, și pe drumurile mele pariziene, și descoperind case desenate de el la București și acum, aflată vremelnic într-un post la Tel Aviv, descopăr firește nu doar fascinantul muzeu de la Ein Hod ci și preocuparea multora pentru viața și opera lui.Așa e când începi”cuminte”o poveste.O relatare. O înșiruire de fraze care te îndeamnă să destăinui ceva, având impresia că altora le va păsa vreun strop de propria ta relatare.Dar de ce le-ar păsa? De ce ar citi cineva cu interes compunerea mea pe temă dată ? Ce, parcă nu s-au scris sute de texte despre Marcel Iancu și amicii lui dadaiștii?
Acei tineri, de fapt chiar adolescenți , de acum sută de ani, erau niște elevi de liceu bucureșean, niște aspiranți la studenție, dintr-un loc oarecare, dintr-o țară pe cale doar de a se întregi dar care n-avea să o facă, se pare, niciodată (ce cuvânt greu, niciodată.)
Ce șanse erau ca revolta unor copilandri cu vise să se transforme în ceva cu ade văratmondial? Ce probabilitate?
Hai să fim sinceri: minusculă, e puțin spus. Și totuși. Ce probabilitate ar fi existat ca revolta aceea să se profileze într-o cafenea bucureșteană, nu să se petreacă la Zurich, să coalguleze forțele unor răzvrătiți și apoi să se deplaseze ca un val, molipsitor către Paris? Să se bazeze cumva pe artiști din multe țări ,un fel de federare avant la lettre, europeană?
Mă duc cu gândul prea departe ?
Știu și eu ? Oricum a trebuit ca ”planetele”( de ce pun între ghilimele cuvântul ăsta?) să se alinieze într-un anume fel, oul să crape, lumea exasperată să aibă chef de scnadal, ca DADA să izbucnească și apoi să fie ea însăși negată, încorporată, împrăștiată în sens distructiv și așezată cuminte, academizant în raftul curentelor artistice.
*
Continui minuscula mea poveste, relatarea mea amoebică.Confruntată cu disperarea mea funcționărească dar kafkian-funcționărească de a ”organiza” întâmplări așa-zis culturale, nu cu mintea și gustul meu ci cu manieră impusă prin prisma unui angajament social…un fel de excercițiu la sol cu figuri impuse. Tipul acesta de evoluție te face să te gândești mereu la ceva de felul ”las că voi spune eu la un moment dat ce vreau, ce pot, ce trebuie, ce merită , atunci când voi fi Liber…Erau adolescenții aceia liberi?Rosenstock, Iancu și Iovanache …Mai erau și alții, tot din mișcarea de frondă, de la Contimporanul, mai puțin norocoși precum Jacob Goldschlager adică Jacques G.Costin despre ale cărui versuri Ion Pop notează că erau ”cu turbulențe supravegheate, totuși”. Între noi vorbind, absolut excepțională e cartea lui Ion Pop .”Din Avangardă spre ariergardă.” Ce documentare, câte ore de săpături în arhive, cât efort de sintetizare originală a țesăturii de idei între operele și viețile unor autori. O minune de carte .
Marcel Iacu se pare că începuse să studieze pictura cu Iosif Iser și avea 17 ani pe când îl localizăm în grupul non conformiștilor autori ai revistei Simbolul, apărută în 1912, în patru numere.Care a fost probabilitatea ca o foaie scoasă de niște adolescenți ( să îl adăugăm și pe Adrian Maniu care era la vremea aceea un pic mai în vârstă decât imberbii) să facă istorie ?
Minimă.
Tânărul Iancu ilustra poemele confraților dar de fapt el impregna acelei foi literare un spirit căci imaginea era aceea care dădea ghes frondei, nesupunerii.Geo Șerban evocă într-un studiu interviurile lui Iancu însuși din anii 33-34 revistelor Facla și Rampa în care artistul își caracterizează generația drept ”devorată de ambiții printre care aceea de a se elibera de veșnica sclavie a imitațiilor parizien de bonton”.
Echipa se reface în perioada studiilor de politehnică ale lui Iancu, la Zurich. Ar fi fost posibilă această refacere de tandem fără ca tinerii evrei români să fi avut suportul necesar material spre a ”demenaja” la Zurich? Nu.
Iar se aliniaseră planetele și iată-i pe imberbi șocând cu tinerețea lor impertinentă, o lume închistată care făcuse posibilă delcanșarea oribilei conflagrații modiale.
E translatarea revoltei înmugurite la București pe strada
Spiegelgasse, numărul 1, Zurich.Se zice că Marcel Iancu se plimba prin Zurich și a auzit o muzică într-o ”boite de nuit”. Așa l-ar fi întîlnit pe Hugo Ball care cânta la pian. Așa s-au împrietnit ei, amicii , adică Samuel,cel care era deja Tristan Tzara caci își luase pseudonimul devenit ulterior celebru și Hans Arp.Lui Ball i-ar fi lipsit banii pentru lucrări de decorare a localului și le-ar fi cerut prietenilor lucrări de atârnat pe pereții cabaretului .Și uite-așa au ajuns pe pereți lucrări de Modigliani, Picasso,Kandinsky,Klee, Jawlensky,Leger sau Matisse.

*
Dar să mă întorc .Să mă întorc la al meu puzzle ( la vremea dialogurilor de la distanță).
Un interviu cu istoricul Carol Iacu completează acest puzzle imaginar. Și o după amiază la Ein Hod, petrecută cu poeta, traducătoarea, lingvista Marlena Braester, îndrăgostită de lumea dadaiștilor și reflectând- o în revista pe care o conduce în Israel,revista Continuum a Asociației scriitorilor israelieni de limbă franceză.
Și o scurtă descindere în chiar atelierul lui Marcel Iancu, grație Rayei Zommer Tal, directoarea Muzeului Janco Dada.
Impresii: o clădire din piatra, alături de cea a Muzeului, austeră, împărțită ciudat, un atelier cu arcadă, cu ferestre prea mici pentru gustul meu, un loc pe care îl simt auster, fără urmă de lux, fără nici un cadou vizual.Pur și simplu un loc de locuit în satul Ein Hod.M-a tulburat.* ( un puzzle neterminat…poate, va urma …)
Cleopatra Lorințiu (Tel Aviv, 10-20 mai 20121)

Marcel Iancu – de la dadaism la Ein Hod

Academician CAROL IANCU răspunde câtorva întrebări despre Marcel Janco adresate de Cleopatra Lorințiu într-un eveniment video găzduit de Institutul Cultural Român, reprezentanța Tel Aviv ( mai 2021)
Cleopatra Lorințiu:
Domnule profesor, sunteți un istoric prolific, cunoscut și apreciat, ați scris și publicat sute de articole și zeci de cărți.Știu că sunteți un admirator al operei lui Marcel Iancu. Când și cum v-ați apropiat de ea?
Carol Iancu : Interesul meu pentru opera lui Marcel Iancu a început în perioada în care eram student la Universitatea Ebraică din Ierusalim, unde preparam o teză despre Charles Pierre Péguyel a murit în razboi și problematica mea s-a lărgit .Când vorbești despre război, abordând poziția pe care scriitorii și artiștii au avut-o față de război, ajungi imediat la mișcarea DADA, și cine spune Mișcarea DADA vorbește înainte de toate de fondatori : doi evrei români, Tristan Tzara și Marcel Iancu.
Cleopatra Lorințiu : Marcel Iancu, pictor și arhitect ca formație, de origine română, este una din figurile de primă mărime ale Mișcării DADA.Ați putea să evocați dovezile prieteniilor sale artistice și ale marilor întâlniri culturale din spațiul francez?

Carol Iancu: Atunci când evocăm evenimentul dadaist, primul nume care îmi vine în minte este artistul Jean Arp,prieten intim al lui Marcel Iancu, a venit și la Ein Hod în 1957. Ein Hod, satul artiștilor creat cu câțiva ani înainte,chiar de Marcel Iancu.Jean Arp a păstrat această prietenie până la capăt, el a murit în 1966. Iată o mărturie a lui Jean Arp despre Marcel Iancu : ea aruncă o lumină clarificatoare asupra rolului important pe care Marcel Iancu l-a avut în fondarea mușcării DADA.
”În timpul acela Janco făcea studii de arhitectura la Școala Politehnică la profesorul Moser.Puțin timp după a abandonat arhitectura pentru a se dedica sculpturii, confecționării de măști, picturi și de multe ori ( și …asta vă va face să surîdeți) doamnelor frumoase.
Veneam de la Paris și le aduceam noutăți de la Mogdiliani, Picasso,Max Jacob, Appolinaire , despre picturile, sculpturile si poemele lor.
Prin intermediul ilustrațiilor făcute la celebrul poem (…)scris de Tristan Tzara am făcut cunoștință cu primele lucrări ale lui Marcel Iancu.M-au entuziasmat.Apoi el mi-a arătat alte lucrări plastice ale sale. Erau total diferite de tot ce văzusem la Paris. Nu mai era vorba de cuburi, de naturi moarte, peisaje. Aceste lucrări aparțineau lumii fantastice DADA.
Sculpturile lui erau păsări Colibri gigantice cu trompe lungi peste care străluceau ochi de sticlă, cartilagii.Sculpturile lui semănau măștilor DADA.”
Jean Arp concluziona spunând că arta lui Janco este de un constructivism oriental. Și cu totul contrar intelectualismului mecanizat al roboților.
Vorbind despre Jean Arp, ar trebui să vorbim de numele unei femei.
E adevărat că vorbim prea puțin de rolul femeilor în mișcarea DADA.
Sophie Ariette Gertrude Taeuber avea sa devina soția lui Jean Arp.
Ajunge la Zurich în 1915.La Cabaret Voltaire .Îl întalnește acolo pe Jean Arp. Ea era sculptoriță și dansatoare. A creat mici sculpturi care au fost numite ”Capete DADA”. Una dintre aceste sculpturi, cea mai celebră din 1920, e acoperita de forme abstracte,geometrice.
Marcel Janco o aprecia mult, o considera o mare prietenă a sa;iată ce spunea despre ea: ”Alături de Arp se găsea Sophie, marea noastra prietenă. Rolul său în artă nu va fi niciodata suficient de pus în evidență.
Dar nici influența lui Arp asupra operei sale nu este suficient cunoscută.
Participarea ei la DADAISM este insuficient cunoscuta, ea făcea primele reliefuri abstracte,uneori facute în gips, alteori în lemn, colorate sau doar albe.Mereu executate cu o mare eleganță.”
Deci o frumoasă apreciere făcută de Marcel Janco despre aceasta artistă.
Aș vrea sa îl amintesc și pe pictorul,sculptorul,artistul german Hans Richter
Acesta l-a omagiat în 1958 pe Marcel Janco în modul următor: ”Devenit arhitect ( să nu uităm că Marcel Janco a lăsat opere importante arhitectonice în București și în Israel) el a adus mișcării DADA idei care ne-au impresionat și inspirat.Operele lui rămâneau fidele unei anumite tradiții.
Erau primele reliefuri abstracte în gips, în lemn, uneori colorate dar totdeauna realizate cu eleganță.
Ele reprezentau rezultatul unor studii aproape scolastice.
Aveau o expresie ( cum spunea Hugo Ball fără amărăciune și fara ironie ) rămâneau fidele unei anumite tehnici clasice pe care Janco și-o insușise in studiile sale arhitecturale .”
Pentru Hans Richer , Marcel Janco este important și ca teoretician și ideolog al mișcării dadaiste.
El a formulat o teorie a artei abstracte pe care a și publicat-o în manifestele sale.
Ea exprimă o adevărată sinteză, uniune între plastică și arhitectură. ”

Cleopatra Lorințiu : O mare parte a operei lui Janco a constat în ilustrarea de manifeste, publicații, material promoțional pentru DADA.Prieten fidel al lui Tristan Tzara până la sfârșitul vieții, el a creat pentru manifestele lui Tzara gravuri în lemn.Dar în ciuda prieteniei sale cu Tristan Tzara, Janco a manifestat dezacorduri cu acesta.
Se opunea nihilismului său. Îl accepta mai degraba pe Ball și filozofia acestuia ”Arta pentru Arta”;Janco și Tzara se înțelegeau asupra ideii că DADA este necesară pentru a recrea lumea distrusă de război dar Janco deplângea gustul pentru distrugere și scandal al prietenului sau.
Dacă am înțeles bine, l-ați întâlnit și cunoscut pe Marcel Iancu. Puteți să ne vorbiti despre asta ?

Carol Iancu : Desigur. Aș mai vrea să spun un singur cuvânt despre relația dintre ei: Între ei erau elemente de convergență și de divergență.
Ați subliniat foarte bine : Convergența se găsește în acea poziție comună privind necesitatea înnoirii artistice și în denunțarea absurdității războiului.
Pe de altă parte, divergențele vizau unele aspecte ale avangardei dar și ale opiniilor politice.
O sa vă povestesc întâlnirea mea cu Marcel Iancu.
După publicarea primei mele cărți dedicate Istoriei evreilor din Romania am dorit sa lărgesc perioada la care mă refer și să mă ocup de perioada dintre cele două războaie mondiale dar și de cel de al doilea razboi.
Din această perspectivă am dorit să îl întâlnesc pe Marcel Iancu, el sa îmi dea răspuns la unele întrebări plecând de la experiența lui personală.
Voiam să știu care fusese experiența evreilor între cele două războaie, dar mai ales despre artiști și scriitori.
În 1983 mi-am programat un sejur de mai multe săptămâni în Israel, ca să lucrez în arhive și biblioteci și ca să îl întâlnesc pe fondatorul mișcării DADA.Iată că i-am scris o scrisoare ca să îi cer o întâlnire și mi-a răspuns.
Iată răspunsul în românește așa cum a fost el scris :”Stimate domnule Carol Iancu, capriciile poștei au întârziat primirea misivei dumneavoastră .Am primit-o doar azi.În ciuda faptului că timpul meu este extrem de limitat te pot primi pentru o discuție de jumătate de oră. Fiica mea îți va programa o întâlnire cu mine. Telefonează-i dupa ora 9 dimineața.Salutări. Semnat : Marcel Iancu.”
M-a primit în apartamentul lui din Tel Aviv, aproape de piața Dizengoff.
De la început, am fost impresionat de aspectul fizic frumos al lui Marcel Iancu care avea 88 de ani.Un obraz care respira bunătate.
Am început în franceza și am continuat în româna . Mi-a vorbit despre copilăria sa fericită.Și despre un sentiment de culpabilitate pe care el, copil fiind, a avut-o vazând existența unor nefericiți, cerșetori.
El era într-o familie înstărită și se simțea cumva vinovat.Acest lucru explică oarecum implicarea sa în mișcarea dadaista .În această mișcare, acest sentiment umanitar a avut importanță.
Încerc sa rezum câteva din ideile pe care le-a expus .
”În România pâna în mijlocul anilor 30-35 m-am simțit un om liber. Auzisem într-adevăr ca ar exista organizații de extremă dreapta dar din pacate atunci nu le-am luat în seama.
Apoi ele au influențat din păcate anumite straturi ale societății.”
Exista, după spusele lui Marcel Iancu, o adevărata republică a artiștilor și literelor. Vorbind despre pictori, romancieri, poeți evrei care reușiseră în arta românească. Chiar dacă unii își schimbaseră numele, și-l romanizaseră.În acest domeniu exista o mare libertate. Mi-a citat printre pictori :Iosif Iser, cel pe care îl considera maestrul său, apoi Maxy, Jean David,Victor Brauner, Artur Segal, Jules Perahim.Un deceniu aproape, avangarda românească a fost animată de artiști și de scriitori evrei.Unii dintre ei, ca de exemplu Jacques Costin,Brunea Fox, Sașa Pană s-au reunit în jurul lui Marcel Iancu și a lui Maxy în librăria bucureșteana Hasefer.
Apoi mi-a citat bineînțeles alți romancieri:Peltz, Călugăru,Uri Benador, Felix Aderca,Zissu, Blecher,Mihail Sebastian poeții Domici,Luca,Leon Feraru, Furtună,Camil Balthazar și alți ,și alții.
Asta ca să îmi spună că exista o integrare în domeniul literaturii și artelor.
Totuși, începuse să simtă personal presiunea antisemitismului și a amintit tragedia personală : un frate al cumnatului său fusese victimă a Pogromului din ianuarie și el decisese deja înainte plecarea, dar imediat chiar după Pogrom a și plecat din țară. El a spus că a plecat ”în exil” dar s-a dus, nu oridune ci în țara evreilor.Și aici în Israel a avut o noua carieră.

Mi-a oferit un desen al lui Jabotinski cu următoarea dedicație : ”Lui Carol Iancu, Marcel Iancu.”Și mi-a oferit cartea lui Mendelsohn despre pictura lui.
Vreau sa spun câteva cuvinte despre problematica sionismului.
Spunea că la ferma de la Budeni, o fermă construită împreună cu cumnatul său, poetul Jacques Costin, pentru prima dată el a descoperit un grup de tineri evrei care se pregăteau pentru muncile agricole în perspectiva plecării lor.
În paralel făceau și o pregătire paramilitară cu un personaj foarte important care era un apropiat al lui Jabotinski. Iată de ce Marcel Iancu a fost fidel acestui conducător al mișcarii sioniste mondiale,iată de ce îmi oferise acest desen care îl reprezenta pe Jabotinski.
Aș termina cu o frază pe care am notat-o privind Dadaismul spusă de Marcel Iancu.
”Opera de artă trebuie sa fie aceea care să reprezinte pe artist. DADA a însemnat un țipăt de protest contra violenței, un strigăt pentru salvarea culturii și a tuturor formelor de manifestare artistică.
DADA va ramâne ca un simbol al luptei pentru o artă care îl înalță pe om”
Cleopatra Lorintiu:
Mi se pare fascinant faptul că dumneavoastră, istoric fiind, universitar de renume, dedicați memoriei lui Marcel Iancu o carte de literatură!De poezie! Vorbiți-ne puțin despre cartea dumneavoastră de poeme dedicată artistului.

Carol Iancu: Știți că am două pasiuni, mă cunoașteți deja. Iubesc pe rând istoria și literatura .Simțeam că trebuie să aduc un omagiu și prin intermediul literaturii .Am publicat o culegere de versuri care se numește ”Memoria Shoahului.”Am cerut unui tânăr pictor,Tudor Bănuș, fiul poetei Maria Banuș să ilustreze aceste poeme. E vorba despre o culegere de 36 poeme. De ce 36?Pentru că în tradiția evreiască exista credința că în fiecare generație sunt 36 de drepți între popoare care permit lumii să supraviețuiască
sș printre cele 36 de poeme există o treime pe care am intitulat-o ”Păzitorii memoriei ”, alte 12 poeme sunt Memorii de poet și ultimele 12 , Memoria lunilor anului.

zi dedicată limbii române la ICR Tel Aviv august 2019.

1.Note în Israel: „O comemorare care m-a impresionat, azi, la Petah Tikva: aceea a victimelor vasului scufundat la începutul lunii august 1944:” Mefkure”, vas turcesc, achiziționat de organizațiile evreiești care s-au ocupat în vreme de război cu salvarea evreilor din Europa.Alături de ”Bulbul” și ”Morino”, ar fi urmat să evacueze laolaltă aproape o mie de evrei, majoritatea din România și o parte din Ungaria și Polonia. Mefkure a fost scufundat (submarin german ? sau rusesc? la comada britanicilor, ca să împiedice plecarea evreilor spre Palestina ?) investigațiile istorice continuă,s-au scris cărți, studii, cert e că 300 de oameni au murit atunci, iar numărul supraviețuitorilor a fost foarte mic (5 pasageri,6 marinari).Comemorarea organizată de Moni Seinstein,președintele Filialei Petah Tikva a Hidahdut Olei Romania a adunat laolaltă numele sonore ale organizațiilor HOR și Amir, oficialități locale, dl. Consilier Mircea Chiticdin partea Ambasadei României, Rabinul Elhanan Gutman și multe, multe nume de primă mărime. A fost încă o dovadă a faptului că nu avem voie să uităm istoria, sacrificiile celor de dinainte și că armonia și înțelegerea fac mereu casă bună cu prețuirea adevărului și cunoașterea trecutului.9septembrie 2019.

***

31 august 2019.”Când vara se apropie de sfârșit, căldura se mai domolește și școlarii se gândesc la școală,iată că sărbătorim Ziua Limbii Române. Unii dintre noi o sărbătoresc în fiecare zi, de fapt. Notez că la IcrTel Aviv am dedicat întâlnirea, ”Farmecului și meșteșugului traducerilor”.Am ales titlul acesta fiindcă traducerea e deopotrivă știință și exactitate, inspirație imaginativă și talent, drag de textul tradus și de ce nu, altruism. Mi-au fost alături traducătorii Menahem Falek, Paul Farkaș, Diana Medan și Adrian Grauenfels, fiecare din aceștia având în carierele dumnealor multe alte direcții și zone de acțiune ( eseist, poet, critic literar, editor ș.a.). Ceea ce i-a reunit a fost pasiunea pentru tălmăcire, muncă grea de tot,încununată de multe ori doar de satisfacția interioară, intelectuală și mai puțin de fascicolul luminos al succesului de public. Încă un motiv să îi respectăm.”

Marcel Iancu, personalitate a artei contemporane. (13 mai2021)

”Personalitate plurivalentă a artei secolului XX , Marcel Iancu și-a legat numele, arta, viața, cariera de parcursul adesea furtunos al curentelor culturale europene :pictor, arhitect, grafician și eseist, născut în 24 mai 1895 la București el și-a început drumul de excepție în cultură de la 17 ani, vîrsta la care împreună cu adolescenții Ion Vinea și Samuel Rosenstok (alias Tristan Tzara) scoteau la București revista ”Simbolul”…

Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, el a intrat în mediul artistic din jurul Cabaretului „Voltaire”, unde îl cunoaștea pe Hans Arp , se reîntâlnea cu Tristan Tzara : acela a fost actul de naștere al mișcării dadaiste.

Traseul vieții și carierei sale a fost atât de dens : în Europa occidentală și apoi din 1922 în arhitectura bucureșteană, iar din 1941, stabilit în Palestina, Marcel Iancu avea să devină după crearea Statului Israel un artist israelian excepțional, distins cu marile premii ale statului, Premiul Israel, Dizengoff Prize, Premiul Histadrut,un artist respectat, cunoscut și mai cu seamă întemeietor al uneia din cele mai frumoase aventuri artistice contemporane: satul artiștilor de la Ein Hod, acolo unde astăzi funcționează cunoscut în lumea întreagă, Muzeu JANCO DADA.”din medalionul dedicat lui Marcel Iancu in evenimentul dedicat de Icr Tel AViv (comentariu si realizare Cleopatra Lorintiu). Acest video conține si un interviuc acordat de acad.Carol Iancu (Montellier).

https://www.youtube.com/watch?v=6PCKy1H_OP0&list=PLK5cipRa92iXNFcILMxEWO-K6lAAElrYW&index=20&ab_channel=ICRTelAviv-%D7%94%D7%9E%D7%9B%D7%95%D7%9F%D7%94%D7%A8%D7%95%D7%9E%D7%A0%D7%99%D7%9C%D7%AA%D7%A8%D7%91%D7%95%D7%AAICRTelAviv-%D7%94%D7%9E%D7%9B%D7%95%D7%9F%D7%94%D7%A8%D7%95%D7%9E%D7%A0%D7%99%D7%9C%D7%AA%D7%A8%D7%91%D7%95%D7%AA

Fragment de interviu:

Cleopatra Lorințiu: Buna ziua domnule profesor, domnule academician Carol Iancu. Va mulțumim pentru ca ați acceptat să participați la evenimentul nostru, al InstitutuluiCultural Roman – Tel Aviv, ”Omagiu lui Marcel Iancu”. Ca istoric sunteți un istoric prolific, cunoscut și apreciat ați scris si publicat sute de articole si zeci de cărți. V-am invitat astăzi ca admirator al operei lui Marcel Iancu. Când si cum v-ați apropiat de ea?

Carol Iancu : mulțumesc pentru invitație.Interesul pentru opera lui Marcel Iancu a început in perioada in care eram student la Universitatea Ebraică din unde preparam o teza despre Peguy . Peguy a murit în razboi , problematica s-a lărgit .Când vorbesti despre război, abordând pozitia pe care scriitorii si artistii au avut-o față de război, ajungi imediat la miscarea DADA.Cine spune Miscarea DADA vorbeste inainte de toate de fondatori : doi evrei români, Tristan Tzara si Marcel Iancu.

C.L.Scuzați-mă că vă întrerup.Marcel Iancu, de origine românîă, pictor si arhitect ca formație, este una din figurile de primă mărime ale Mișcării DADA.Ați putea să evocați dovezile prieteniilor sale artistice și ale marilor întîlniri culturale din spațiul francez?

Carol Iancu: Atunci când evocăm evenimentul dadaist, primul nume care îmi vine in minte este artistul Jean Arp, prieten intim al lui Marcel Iancu, a venit si la Ein Hod in 1957 . Ein Hod satul artistilor creat cu câțiva ani inainte de Marcel Iancu. Arp a păstrat această prietenie până la capăt, el a murit în 1966.Iată o mărturie a lui Jean Arp despre Marcel Iancu : ea aruncă o lumină clarificatoare asupra rolului important pe care Marcel Iancu l-a avut în fondarea mișcării DADA.

Cleopatra Lorințiu : ”O mare parte a operei lui Janco a constat în ilustrarea de manifeste, publicații, material promoțional pentru DADA.Prieten fidel al Lui Tristan Tzara până la sfârșitul vieții, el a creat pentru manifestele lui Tzara gravuri în lemn .Dar în ciuda prieteniei sale cu Tristan Tzara, Janco a manifestat dezacorduri cu acesta.Se opunea nihilismului său. Il accepta mai degraba pe Ball si filozofia acestuia ”Arta pentru Arta”;Janco si Tzara se ințelegeau asupra ideii ca DADA este necesara pentru a recrea lumea distrusa de război, dar Janco deplângea gustul pentru distrugere si scandal al prietenului sau…Daca am inteles bine, l-ați în tâlnit si cunoscut pe Marcel Iancu. Puteți să ne vorbiti despre asta ?

Carol Iancu : Desigur. Un singur cuvânt despre relația dintre ei: Între ei erau elemente de convergenta si de divergenta.Ati subliniat foarte bine : Convergența se găsește în acea pozitie comună privind necesitatea înnoirii artistice si in denunțarea absurdității războiului.Pe de altă parte, divergențele vizau unele aspecte ale avangardei dar si ale opiniilor politice. O sa vă povestesc întâlnirea mea cu Marcel Iancu.După publicarea primei mele cărți dedicate Istoriei evreilor din Romania am dorit sa lărgesc perioada la care ma refer , și sa ma ocup de perioada dintre cele doua războaie mondiale dar si de cel de al doilea razboi.

In această perspectivă am dorit sa îl întâlnesc pe Marcel Iancu , el sa îmi dea răspuns la unele întrebări plecând de la experiența lui personala.Voiam să știu care fusese experiența evreilor între cele doua războiae, dar mai ales despre artisti si scriitori.

In 1983 mi-am programat un sejur de mai multe săptămâni in Israel, ca sa lucrez in arhive si biblioteci și ca sa îl întâlnesc pe fondatorul miscării DADA.Iata ca i-am scris o scrisoare ca sa îi cer o întalnire si mi-a raspuns.

Iata raspunsul în româneste asa cum a fost el scris :”Stimate domnule Carol Iancu, capriciile poștei au intârziat primirea misivei (scrisorii) dumneavoastra .Am primit-o doar azi.

In ciuda faptului ca timpul meu este extrem de limitat te pot primi pentru o discuție de jumatate de ora. Fiica mea iti va programa o intalnire cu mine. Telefoneaza-i dupa ora 9 dimineața.Salutări. Semnat : Marcel Iancu.Pe aceeasi ilustrata se poate citi : ganduri bune si salutari G.D.Bogokovski.”M-a primit in apartamentul lui din Tel Aviv, aproape de piata Dizengoff.

De la inceput, am fost impresionat de aspectul fizic frumos al lui Marcel Iancu care avea 88 de ani.Un obraz care respira bunatate.Am inceput în franceza si am continuat în româna . Mi-a vorbit despre copilăria sa fericita.Si despre un sentiment de culpabilitate pe care el, copil fiind, a avut-o vazând existenta unor nefericiti, cersetori.El era intr-o familie înstarită si se simtea cumva vinovat.

Acest lucru explică oarecum implicarea sa în miscarea dadaista .În această mișcare, acest sentiment umanitar a avut importanța.Incerc sa rezum câteva din ideile pe care le-a expus .”In Romania pâna în mijlocul anilor 30-35 m-am simțit un om liber. Auzisem într-adevăr ca ar exista organizații de extrema dreapta dar din pacate atunci nu le-am luat in seama.Apoi ele au influențat din păcate anumite straturi ale societatii.”Exista după spusele lui Marcel Iancu, o adevărata republică a artistilor și literelor. Spunând că efectiv pictori, romancieri, poeți evrei care reușisera în arta romaneasca. Chiar daca unii îsi schimbasera numele și-l romanizaseră..Exista o mare libertate. Mi-a citat pictori precum Iser, Maxy.Un deceniu avangarda romaneasca a fost animata de artiști si de pictori evrei Unii s-au reunit in jurul lui Marcel Iancu si a lui Maxy , în libraria bucureșteana Hasefer.Apoi mi-a citat bineinteles alți romancieri: Asta ca sa îmi spună ca exista o integrare in domeniul literaturii și a artelor.

Totusi a început să simtă personal această presiune a antisemitismului si a amintit tragedia personala : un frate al cumnatului sau fusese victima a Pogromului din ianuarie si el a decis deja înainte plecarea , dar imediat chiar după Pogrom a și plecat din țară. El a spus că a plecat ”în exil” dar s-a dus, nu oridune ci în tara evreilor.Si aici in Israel a avut o noua carieră.

El mi-a oferit un desen al lui Jabotinski : cu următoarea dedicație : Lui Carol Iancu , Marcel Iancu.Si mi-a oferit cartea lui Mendelsohn despre pictura lui.Vreau sa spun câteva cuvinte despre problematica sionismului.

Spunea că la ferma de la Budeni, o ferma construită împreuna cu cumnatul său, poetul Jacques Costin , prima data el a descoperit un grup de tineri evrei care se pregateau pentru muncile agricole in perspectiva plecarii lor .In paralel făceau si o pregatire paramilitara cu un personaj foarte important care era un apropiat al lui Jabotinski. Iata de ce Marcel Iancu a fost fidel acestui conducator al miscarii sioniste mondiale.iata de ce mi-a oferit acest desen care il reprezenta pe Jabotinski.As termina cu o fraza pe care am notat-o privind Dadaismul spusă de Marcel Iancu.

”Opera de arta trebuie sa fie aceea care sa reprezinte pe artist. DADA a însemnat un țipăt de protest contra violenței, un strigat pentru salvarea culturii si a tuturor formelor de manifestare artistică.DADA va ramine ca un simbol al luptei pentru o arta care îl înalță pe om”

Vocația căii singuratice (eseu)

Artur Silvestri evocat de P.S.Vincenţiu Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, interviu acordat Cleopatrei Lorinţiu la Slobozia.https://www.youtube.com/watch?v=oJ9yD-W9okU(vezi cronica de mai jos semnata de prof.dr Constantin Miu)

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8263

( vezi cronica de mai jos semnata de Menut Maximinian )
Tocmai de aceea un cuvânt înainte, de explicaţie către cititor, mi se pare greu de alcătuit.Apraope imposibil.Dacă atitudinea faţă de opera lui nu mi s-a schimbat, starea de fapt a vieţii s-a modificat total şi într-un chip tragic. Cartea aceea despre un scriitor prieten în viaţă, devine cartea aceasta despre un scriitor prieten dispărut, nedrept, în plină maturitate creatoare.
Aşadar când am continuat scrierea, mai exact începând din decembrie 2008, evident starea mea de subiectivitate devenise de-a dreptul emoţională.Cartea întreagă vrea să fie asta, un modest comentariu pe marginea unei Opere care mi se pare neobişnuit de densă, de interesantă şi mai ales, de demnă.De aceea mi se pare mai degrabă potrivit să inserez în fruntea ei câteva fragmente mai mult ca un fel de turnesol pentru fiecare din capitolele care urmează:

Turnesolul acestei cărţi.Harul şi intuiţia scriitorului s-au aşternut în aceste pagini scrise parcă dintr-o suflare, de nici măcar nu se simte că îndărătul lor există o documentare de vreo treizeci de ani şi sute de nopţi de trudă adâncă. De fapt, acesta e marele secret al literaturii : să pară că e scrisă uşor…(capitolul 1.2)

Dar haideţi să recitim poate din altă perspectivă şi cu altă cheie ce scrie autorul : « El este cel chemat a face mult în timp scurt »
Ce presentiment uriaş !(1.3)Găsesc aici încă odată potrivit să fac elogiul capacităţii de documentare şi de sintetizare a lui Artur Silvestri, o capacitate de a exprima idei mari, pe baza unei documentaţii uriaşe, aplicate, când stufoase,când riguroasă până la ultimul amănunt, care se decantează apoi într-o idee limpidă, esenţială, de care suntem pe deplin conştienţi, mai apoi. Paginile din studiul dedicat literaturii brâncoveneşti sunt de o densitate frapantă, sunt doldora de informaţie dar în acelaşi timp peste tot sclipesc spuneri de-o mare frumueţe sau care îţi dăruie o mare tulburare. O emoţie artistică aş zice.
E un gen rar acesta, greu de definit şi greu de practicat dar sublim la citire.Căci cel doritor de informaţie şi curios să afle, e atins din când în când de aripa de înger a literaturii « create »( 1.10)Dimensiunea fabuloasă, aura mistică a scrisului, a facerii de literatură m-au câştigat deîndată în felul de a scrie al lui Artur Silvestri.

În clipa în care am citit acest fragment mi-am dat brusc seama de ce îmi plac atât de tare aceste povestiri : e vorba despre acea scriere care mă face să cred cu putere în forţa literaturii, în puterile ei vindecătoare, literatura care însufleţeşte şi te ridică mult deasupra prezentului, care te face să fii împlinit şi în singurătate.
…scriitorul ajunsese deja în preajma energiilor subtile, a unei capacităţi de a vedea nevăzutul, căci la acea mânăstire, el sesizase taina acelui întreg, înfăţişat în materie pozitivă printr-o construcţie aidoma unui conac, împrejmuit de livezi de duzi şi peri şi meri dar în realitate exista o materie invizibilă ce îi corespundea.
Era o asemenea diferenţă între lumea mistică, poate mitică, nevăzută şi subtilă a întregului acelei întruchipări şi lumea exterioară, notată de autor ca fiind “realitate prea scurtă, sumară şi semnificativă” (2.1)

Ei bine, prozatorul Artur Silvestri a strecurat aceste pagini de proză pură filozofică dar şi religioasă, sau poate dintr-o categorie care se sustrage categorisirii şi aplicării de etichete.
Căci, în mare vorbind, ceea ce scria el voia să se sustragă categoriei aşa cum doctrina sa perpecţia sa asupra istoriei culturii voia să se sustragă categoriilor precise şi scolastice.
Cum altfel ar fi scriitorul el însuşi dacă nu prin acest fel eretic, nestăpâmnit şi prin insubordonarea la dictatura clipei sau a conceptelor prefabricate de alţii ??
Artur Silvestri nu a suportat de fel dictatura etichetării şi asta îl face un scriitor cu totul particular, nepereche, atins de aripa harului şi total necircumstanţial. (2.3)

În flăcăruia lumânării aprinse zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, de când el a plecat într-un fel, dintre noi desluşesc, întâi cu dificultate, apoi un pic mai clar, din ce în ce mai clar sensurile învăţămintelor pe care ni le-a lăsat.
Ele sunt sublime, omeneşti, pline de dăruire şi de de umanitate, de căldură sufletească inegalabilă, de înţelepciune şi de bunătate creştinească, ele sunt pline de încurajare şi de preţuire faţă de valorile adevărate, statornice.Ele sunt lecţii limpezi şi pline de bunăvoinţă, ce conţin o încurajare consubstanţiale precum acel « nu te teme » intrinsic Evangheliilor şi fără de care creştinii nu s-ar fi putut simţi întăriţi în sinea lor. (3.1)

Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii, Artur Silvestri a fost, prin însuşi felul său de a fi , de-a se forma şi adăuga în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut,o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale .Obsesia « marelui mister » cutreieră nevăzut, ca o boare, opera lui Artur Silvestri.

Iată aici o altă idee obsesivă a lui Artur Silvestri, aceea a Omului-Instituţie. Profund îndurerat şi marcat de aşa zisa prestaţie unor reale instituţii, al căror absenteism flagran din societatea românească l-a mâhnit, autorul avea nostalgia acestui fel de personaje, oameni responsabili şi cu adevărat mari, în stare să acopere golul lăsat de absenţa instituţiilor statului.
Lumea noastră de azi se iroseşte în aparenţe. Lumea aceea se condensa în idei.( 3.2)… E foarte curios dar senzaţia pe care o lasă acum acest text, recitit după trecerea în nefiinţă a scriitorului este deznădăjduitoare, iar sentimentul nedreptăţii este copleşitor.
Desigur, cei atinşi de aripa harului şi cei trăitori într-o credinţă profundă, într-un creştinism ortodox de substanţă, iară nu un intelectual şovăielnic cum sunt eu, vor gasi scuze şi explicaţii sau chiar o anumită seninătate a apropierii de temă.
Mie îmi rămâne însă numai sentimentul de profundă nedreptate şi totodată senzaţia că acest « blestem antropologic » încă există, într-un fel ocult, nedesluşit. Rămâne să ne zbatem sub el, oare, noi, românii, totdeauna ?(3.3)

Aici este o judecată de un profund realism, care reiese dintr-o analiză atentă, la rece, a istoriei noastre.
Sigur că ea are un aer de generalizare căci se vorbeşte despre « neamuri » dar nu te poţi împiedica să nu gândeşti înainte de toate la neamul tău propriu !
Excepţională spunere, dramatică, tragică, vizionară şi doldora de adevăr.
Aş scrie-o pe frontispiciul unor instituţii, al şcolilor, pe pagina de gardă a cărţilor de istoria culturii româneşti. (3.4 )Risipa ne stăpâneşte ! strigă mocnit Artur Silvestri, ne spune că e păcat, că ne risipim bogăţiile cărturăreşti, că nu dăm ghes îndemnului inimii de a răscoli, de a scoate la lumină.
Această fascinantă impresionantă dorinţă de a afla trecutul în detaliile lui, este impresionantă şi reprezintă în fapt o latură a Operei sale : restituirea.
« Sindromul nepăsării abisale » trebuie înlăturat. Aş completa, poate nu doar al nepăsării căci nu totdeauna e vorba de asta, dar acţiunea cere forţă, energie, altruism şi găsirea mecanismelor concrete.
Ceea ce nu e uşor : e ceea ce Artur Silvestri a făcut în privinţa atâtora. (3.5)

Mereu consideraţiile vizează mult mai în sus, mai în înalt în încercarea continuă de decorticare a înţelesurilor pentru că lui însuşi toate i se arătau cum spune, şi în alte planuri decât ceea ce atrăgea privirile şi se expuneau vederii mai mult decât suprafeţele inteligibile. Admiraţia şi interesul nu e doar pentru formă şi pentru tangibil ci mai cu seamă către ideem către ceea ce e praf cosmic şi întruchipare dinlauntrul minţii omeneşti, acces către lumile nevăzute şi sens întruchipat
Enigma o căuta autorul, era un căutător al enigmelor, nu neapărat ca să le strice descifrându-le ci mai mult ca să le simtă prezenţa, boarea, sub puterile « Mâinii nevăzute ».
Stau şi mă gândesc uneori recitind de mai multe ori câte o frază ca aceasta pe care v-am reprodus-o mai sus, câţi pământeni oare au acest tip de acces la credinţă şi divinitate.(4.1)Este fascinant acest apel continuu la memorie, aceasta continuă întoarcere spre începuturi, spre vechime, spre cei nenumiţi şi neştiuţi, ce şansă pentru poporul român să aibe din când în când oameni din aceştia care nu ignoră rădăcinile, începuturile.(4.2)

Sunt enigme la care străinii nu au acces. Sunt un fond sfânt de enigmă şi emoţie, pur românesc. Profund deschis valorilor europene, deschis către lume, călător iubitor de valori universale, Artur Silvestri ştia unde să se oprească şi să delcare că aici e un tabu, un cerc restrâns, o taină numai a noastră. Îmi place în mod deosebit acest soi de a fi paradoxal, îl şi împărtăşesc în totalitate !
Într-adevăr, autorul a scris texte cu aparenţă de decriptare a istoriei bisericeşti. Ele sunt în realitate texte foarte gândite şi de-a dreptul esenţializate despre istoria civilizaţiei româneşti.

Dar ca să ajungi la o asemenea spunere, concisă şi fundamentală, trebuie să citeşti rafturi întregi, să investighezi dincolo de aceste rafturi, într-un soi de iconografie secretă emblematică, să faci legăturile necesare, să cunoşti şi să simţi. Nu e puţin lucru. Artur Silvestri a făcut-o.(4.3)

A trăit Artur Silvestri o viaţă de evenimente excepţionale ? Cu totul diferită de a noastră ?
Da şi nu.
Fireşte că a avut întâmplări şi întâlniri privilegiate. Dar important este că a ştiut să ridice clipa de viaţă la un rang de înţelepciune şi frumuseţe, găsind semeţia clipei şi rostul întâmplărilor.( 4.4)

Probabil că aşa se cade, scriu despre studiul lui Artur Silvestri, în care el scrie despre studiul Mitropolitului Nestor Vornicescu, în care Prea sfinţia sa scria şi identifica surse şi elemente legate de un scriitor străromân, un gânditor născut la malul Mării negre, originar din Histria, autorul unei Cosmografii compusă într-o limbă de erudit.
E ca un fel de lanţ care din fericire nu se rupe şi simt că datoria mea e aceea de atrage atenţia supra acestui gen de revelaţii în lanţ.( 4.5)Aceeaşi luptă împotriva uitării, a delăsării şi a amânării.Arturs Silvestri e sigur că trebuie să facă asta, că e datoria lui şi că fapta bună va învinge.
(Despre datorie, uzurpare şi amânare).( 4.6)

Imaginea Păzitorului este frecventă, este Păzitor al sensurilor ascunse, al credinţelor pure, al decriptărilor de origine, al străromânescului.El apare mereu presărat în opera ultimilor ani, chiar şi în dedicaţia de pe pagina de gardă a cărţii care aduna între aceleaşi coperţi texte mai vechi ori mai noi, adăugate şi modficate sub titlul « Memoria ca un concert baroc volumul al II-lea. Ofranda aproape fără grai ». ( 4.7)

E timpul să tragem o concluzie în privinţa scrierilor lui Artur Silvestri despre ierarhi, fie că sunt ei mitropoliţi sau ierahi obişnuiţi, călugări sau vicari. El a creat o prismă proprie de decodare a personalităţii lumii bisericeşti.
Aşa cum în decodările lui Jurhis Baltrushaitis, celebrele anamorfoze, o prismă aşezată în faţa unor desene medievale, releva acolo un mesaj ascuns şi lăsat numai cunoscătorilor, privilegiaţilor.
De astă dată prisma ne decodeaza asta, că nu măririle, nu titlurile, nu avuţiile, odoarele, nu puterea delegată contează în această « evaluare ».( 4.8 )

Alte sensuri înalte desluşeşte Artur Silvestru scriind deapre această poveste a oamenilor de munte din pădurile Rîşcăi şi din demult.
El accentuează ideea de reîntoarcere la matca originară, reducerea la nucleu de unde, cînd istoria îngăduie, pornesc fluxurile, recucerirea teritoriului şi reconstrucţia lui.
Obsesia elitei care se ridică din popor ca săîl îndemne şi să îl insufle se întrevede şi aici, Artur Silvestri ştia că el însuşi e unul dintre cei aleşi şi evoca genul proxim adeseori. E această pagină de evocare un fel de explicaţie intrinsecă a acestui capitol din viaţa lui asupra cărora au stăruit alţii iar eu păoate nu o să o fac aici fiindcă e prea evidentă şiprea apropiată de noi ca să existe obiectivitatea necesară : dar ideea necesităţii unui director de conştiinţe, a unui spirit care ştie să reunească şi să dirijeze, acel dirijor unic , nu neapărat cu mână forte dar cu conşţtiinţă şi amplare, cu viziune şi generozitate e cea care i se potriveşte cel mai tare pentru prorpia sa existenţă din ultimii săi ani de viaţă pământeană. (4.9)

Ce amploare în descriere, ce verb amplu, învăluitor, ce atmosferă poate crea criticul, desigur, prozatorul, acela capabil să reconstituie lumi dar şi să inventeze lumi. Atenţia cercetătorului e mereu trează, mereu vie, fiecare amănunt e de natură să ne atragă atenţia, să intereseze, să capteze cititorul în această cavalcadă a descifrării enigmei antropologice.( 5.1)

În paranteză fie spus, ştiu din văzute, din realitate, ce capacitate avea Artur Silvestri de a deschide lumi şi de a îndrăzni. Vremea nu prea era aceea a comunicării şi totuşi, multe, foarte multe dintre întâlnirile interesante, fascinante sfidau vremile, sfidau rigorile stupide ale timpului.( 5.2 )

Introducţiunea în lumea aceea începe ca de obicei cu o formă de proză de insertare, zic ca de obicei pentru că mărturisesc a nu ştiu câta oară că înainte de toate Artur Silvestri rămâne înainte de orice un maestru al prozei de fineţe.(În paranteză fie spus, aceasta e latura pe care se pare că oarecum şi-o neglija, sau aşa voia să pară, sau se juca cu aceasta dar după părerea mea el ştia că poate să scrie oricând atât de frumos încât nu se mai punea problema să preţuiască cu adevărat acest lucru …şi totuşi, o mărturisire făcută în capitolul din urmă al cărţii vă va dovedi că nu e chiar aşa…
Dincolo de frumoasa încredere pe care o are în sensul diriguitor, povăţuitor,intelectual lăsat peste vremi de doamna profesor, de aici transpare îaninte de toate încredinţarea că vremurile ce vin sunt grele şi tulburi, că relativizarea valorilor e doar la începutul ei şi că trăim în plină confuzie culturală.
Artur Silvestri nu se iluziona.
Doar că, profund conştient de momentul de mare cumpănă pe care îl traversăm, noi, românii, acum, el făcea ceva, întindea poduri şi crea ţesături, scria şi lăsa mărturie grăbindu-se într-un efort uluitor şi care l-a costat sănătatea şi viaţa, să nu amâne nimic, căci orice amânare poate însemna pierdere definitivă, a unui gând, a unei idei. (5.3)

Pentru acest studiu autorul a cheltuit mult timp şi multă energie. El este important în arhitectura operei sale nu numai prin devoţiune ci şi prin persistenţa ideii că uitarea trebuie evitată, că fapetle trebuiesc spuse şi neapărat scrise spre a fi transmise mai departe.

O linie care ne vine din demult trece prin opera lui Artur Silvestri şi trebuie să meargă mai departe, spre urmaşi. ( 6.1 )Interesantă această alegere de titlu : Opera non grata, autorul ştie că e incomod, că e surprinzător, adeseori chiar uimitor, că e „ altfel”, şi că opţiunea sa auctorială nu poate lăsa indiferentă lumea de azi! De aceea e opera non grata? Pentru că deranjează, pentru că dovedeşte că scrisul e invincibil , că adevărul iese la lumină, că nu dormim, că poporul român e treaz fie şi prin reprezentare?(7.1)Tema generaţiei de sacrificiu rămâne mereu la ordinea zilei.
Invintând la analiză, Artur Silvestri ştie prea bine ce riscuri îşi asumă „într-o ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv „.
Aşa cum notează că imobiliarul este hârtia de turnesol a unei societăţi , cu aceeaşi luciditate vreau să spun, realizează cât de indezirabile pot fi analizele sal pentru autorii de facto şi morali ai dezastrului şi haloimăsului din prezent.( 7.2)Cartea se încheie cu superbul eseu despre „ştergerea casei de pe pământ.” Pentru unii, doar o poveste frumoasă şi emoţionantă despre o casă nouă care se ridică alături de cea veche, ca o continuare a vieţii, un fel de ştafetă predată.Pentru alţii, o scriere plină de taină . Când tatăl îi cere omului angajat cu dărâmarea,să o desfacă uşor, cu grijă şi „bucată cu bucată” evitând să o smulgă brutal din pământ, ei bine o privelişte sadoveniană de rară emoţie indicibilă ţi se aşterne dinainte.

E foarte frumos ce scrie Artur Silvestri, dincolo de faptul că e dureros de adevărat, e important, e profetic adeseori şi e atât de bine alcătuit! Eu mă rezum în a accentua această întâlnire cu emoţia artistică, pentru mine ea e tuşa sublimă a bunăvoinţei lui dumnezeu.( 7.3 )

Rugăminţile presfinţilor ierarhi precum cea exprimată în clar de Prea Sfinţia Sa Antonie Plămădeală nu au fost ascultate de Domnul. În loc să se bucure de zile luminoase şi viaţă lungă Artur Silvestri s-a mutat la Domnul.
Fără îndoială aceasta depăşeşte puterea noastră de înţelegere : Sunt taine la care nu avem acces şi tot ce putem face este să ne supunem îndureraţi. (8.1)

Cu cât înaintam în materia operei lui Artur Silvestri, cu atât mai mult înţelegeam efortul lui disperat de a-şi trezi contemporanii, de a le arăta cu degetul ce ignoră, la ce dau cu piciorul, prinşi de cursa atât de zadarnică a aparentului imediat, cu străluciri de gablonz. De pildă în tot ce însemna repunerea într-un anume drept al respectului, a Mitropolitului Nestor Vornicescu, când scrie despre « uzurparea »înveşmântată în vanitate sfidătoare şi uitare voită, şi chiar în « damnatio memoriae » adaugă « O constat şi sunt deznădăjduit ».N-am văzut erudit, scriitor, autor, conştiinţă activă a lumii în care trăim, atât de conştient de lipsa de recunoştinţă a semenilor şi mai conştient de pericolul acestor uzurpări.

Este fascinant acest apel continuu la memorie, aceasta continuă întoarcere spre începuturi, spre vechime, spre cei nenumiţi şi neştiuţi, ce şansă pentru poporul român să aibe din când în când oameni din aceştia care nu ignoră rădăcinile, începuturile.(4.2)

Aceeaşi luptă împotriva uitării, a delăsării şi a amânării.Arturs Silvestri e sigur că trebuie să facă asta, că e datoria lui şi că fapta bună va învinge.
(Despre datorie, uzurpare şi amânare).( 4.6)

O linie care ne vine din demult trece prin opera lui Artur Silvestri şi trebuie să meargă mai departe, spre urmaşi. ( 6.1 )

Interesantă această alegere de titlu : Opera non grata, autorul ştie că e incomod, că e surprinzător, adeseori chiar uimitor, că e „ altfel”, şi că opţiunea sa auctorială nu poate lăsa indiferentă lumea de azi! De aceea e opera non grata? Pentru că deranjează, pentru că dovedeşte că scrisul e invincibil , că adevărul iese la lumină, că nu dormim, că poporul român e treaz fie şi prin reprezentare?(7.1)

Tema generaţiei de sacrificiu rămâne mereu la ordinea zilei.
Invintând la analiză, Artur Silvestri ştie prea bine ce riscuri îşi asumă „într-o ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv „.
Aşa cum notează că imobiliarul este hârtia de turnesol a unei societăţi , cu aceeaşi luciditate vreau să spun, realizează cât de indezirabile pot fi analizele sal pentru autorii de facto şi morali ai dezastrului şi haloimăsului din prezent.( 7.2)

Cartea se încheie cu superbul eseu despre „ştergerea casei de pe pământ.” Pentru unii, doar o poveste frumoasă şi emoţionantă despre o casă nouă care se ridică alături de cea veche, ca o continuare a vieţii, un fel de ştafetă predată.Pentru alţii, o scriere plină de taină . Când tatăl îi cere omului angajat cu dărâmarea,să o desfacă uşor, cu grijă şi „bucată cu bucată” evitând să o smulgă brutal din pământ, ei bine o privelişte sadoveniană de rară emoţie indicibilă ţi se aşterne dinainte.

…la Artur Silvestri pe unii îi deranja totul, cultura, curajul, tenacitatea, unicitatea, seriozitatea intreprinderilor, pe urmă a deranjat până şi faptul că a inventat ceva valabil în aşa zisa societate de tranziţie, în plină degringoladă a lumii româneşti, că se ridicase iar deasupra, că avea ce să comunice şi că opiniile lui erau pertinente.
Povestea cu ura faţă de elite există, e vie aici, la noi, nu prea mi-e clar care dintre năvălitori ne-au lăsat-o şi cum s-a pripăşit dar e o formă de distrugere dinlăuntru a societăţii româneşti. (8.2)

Şi fiecare din noi, cu puterile sale, trebuie să se împotrivească acestei distrugeri, acestei viziuni de relativizare sau de uitare, de abandon continuu, şi să lase valoarea să ajungă la cei care vor şi ar putea să discearnă, să afle şi să salveze ceva din făptura frumoasă a unui popor român chinuit.