Histria, miraculoasa călătorie 

 

Histria. Miraculoasa călătorie.

 

”…Nichita, dragule, tot mă uimesc de tine, norocos atlet al zeiței Nike, cum de izbutești să-ți gravezi atît de apăsat numele pe un cer saturat de sigle orgolioase? ”( Gh.Tomozei, Jurnal-Așchii, vara1978.)

Și de fapt ce căutau ei la Histria? Mai,1983.

Că doar nu erau nici arheologi, nici istorici, erau numismați-amatori și poate, căutători-trimbulinzi de stări anume.

Pentru o bună restabilire a adevărului, iată: Nichita Stănescu și Gh. Tomozei, prieteni la cataramă, pornesc într-o excursie inițiată de doctorul Ion Donoiu, spre Histria.

 Fotografiile ni-i înfățișează mai abitir ca mărturisirile, ei mărturisile lor poeticești, cu metafore și subînțelesuri cum ne și obișnuiseră.

Dețin o  sumedenie de fotografii  din acea călătorie ”arheologică”.Majoritatea sunt inedite. Vă înfățișez parte din aceste inedite ca semn pentru luna care îi leagă într-un mod straniu, aproape de semn de destin, căci ziua de 31martie  este  a aniversării  nașterii lui Nichita dar și a morții lui Tomozei.( 31 martie 1997).

În imagini apare o a patra persoană despre care emit ipoteza că ar fi fost ”șoferul” expediției. Nu prea mai am pe cine să întreb care o fi adevărul.Pasiunea comună pentru arheologie ( amatori îndrăgostiți de locuri din străvechime ), pentru monede și medalii, pentru cioburi, i-a adunat laolată iar cel care a sesizat faptul că ineditul călătoriei va rămâne peste timp a fost doctorul Donoiu. De altfel el a și publicat o carte cu temă numismatică  pe care fericitul diletant îndrăgostit de monede, Tomozei avea să o recenzeze ridicând-o în slăvi.Tom îmi spunea că în aprinsele lor dezbateri numismatice li se alătura uneori și soțul Mariei Luiza Cristescu.Despre Donoiu, Gh. Tomozei scrisese avântat felurite texte  admirative.( În privința cărții acestuia ,”Monede daco-getice și efigii romane ”, poetul glosează subiectiv zicând că e o apariție”spectaculoasă și insolită.”)

 Despre pasiunea lor pentru istorie veche, depun mărturie articole și poeme.Despre prietenie, ce să mai vorbim…

   Cât era de ”științifică” pasiunea acestora pentru arheologie și numismatică nu avem cum să știm, ea se întemeia nu pe studii riguroase de specialitate ci pe lecturi pătimașe și ceea ce azi s-ar identifica drept ”feeling”. Dar ce mai contează! Incursiunea lor avea ceva înduioșător la urma urmei, se derula într-o lume a posibilităților ratate, și se alimenta dintr-un fel de aspirație spre aventură și călătorie, înăbușită.L-aș cita de fapt pe Salman Rushdie care spunea ( în 1985!) ”Chiar și în cazul aventurilor de călătorie, cele mai bune sunt acelea în care o călătorie interioară, o aventură în sine este adevăratul scop.”

 Cred că ăsta a fost sensul drumului la Histria.

București, februarie 2024.

***

Fiindcă am tot scris în ultimii ani despre Nichita şi Tom, despre prietenia lor, o lecţie de frumuseţe de viaţă şi de iubire de literatură, fiindcă am tot accentuat tulburătoarele coincidenţe cum ar fi aceea că ziua de naştere a lui Nichita, acest 31 martie, a fost chiar ziua morţii lui Gheorghe Tomozei, la o distanţă în timp de 14 ani , la un moment dat am resimţit povara întâmplărilor povestite, povara evocării în sine.

Prințului poeziei românești, Tom, de la Regele căpșunilor și al coranelor de melc, Nichita în 1977

Există atâtea feluri de a ne aminti poeţii, iar pe Nichita mai cu seamă, şi-l amintesc atâţia. Există apropierea de operă, eseul, fireşte. Există simpla murmurare sau recitire a versurilor şi scrierilor sale. Există această « anecdotică » în care cădem cu toţii mai cu seamă fiind vorba despre un personaj fără pereche, un histrion genial, un om spectacol fără pereche pe care toţi îl urmăreau cu sentimentul că sunt în prezenţa geniului , că li se întâmplă să fie prezenţi la o întâmplare de viaţă fără egal.

Eu cel puţin am avut în prezenţa lui Nichita Stănescu, acest sentiment al unicităţii clipei. Fie şi în clipele care păreau cele mai banale . De pildă. Era un sfîrşit de februarie, gri şi mohorât în toate.Aşteptam chiar în faţa Uniunii, peCalea Victoriei, lângă grilajul de fier.

E antipatic să aștepţi mai ales când e urât afară şi n-ai de ce să te sprijini. Te uiţi la trecători , te uiţi la cer, te întoci în dreapta, te întorci în stînga. Nichita iese cu Dora agăţată de braţul lui drept. Se uită la mine cu tâlc, oarecum ghiduş şi suspinând , zice «  melancolic cornul sună… »

Nu ştiu de ce exact amintirea asta îmi răsare acum , când răsfoiesc manuscrise pe care şi-a aşternut slova,când mă uit la poze de-ale lor , pînă şi desene, unele din ele sunt făcute cu pix cu pastă albastră !  şi prefigurează cine ştie ce decor fantezist pentru cine ştie ce îndrăzneaţă întreprindere a viitorului, decoruri imposibile pentru spectacole inexistente.

Le am pentru că Tom, prinţul Tom în haina lui de velur negru, cu pleopele lui umbroase clipind complice şi vorba lui adeseori iute ca ardeiul roşu , le-a adunat şi le-a ţinut ca pe nişte odoare sfinte. Iară prinţul nu le-a putut folosi pe toate, chiar pe toate, în Albumul memorial Nichita Stănescu pe care l-a scos la un an de la moartea prietenului său.

Ce lucrare îndurerată a fost acest Album, în care ei se întâlnesc atât de dureros şi de altfel. Altfel faţă de splendida Carte de citire, carte de iubire, o alcătuire ludică şi fără egal, o carte pe care şi-au aşezat numele alături.

Și în acest Album, Tom şi-a pus toată iubirea, tot talentul şi toată durerea.

Chiar şi “anecdotica “ e povestită cu un farmec şi suav anapoda ( ăsta era titlul unei cărţi de versuri de Gheorghe Tomozei, devenit celebru, în epocă.).

Aş cita însă dintr-un text scris de Tom, aniversarea din 31 Mart 83, deci la aniversarea zilei lui Nichita chiar în anul morţii sale.

« Aşa te văd acum, în cerdacul conacului din Piaţa Amzei (era să zic Mirceşti) privind ninsoarea galeşă în care se închide eroul unei proze de-a ta, copacul Gică şi, privind turlele de tablă ale Bucureştilor (era să zic ale Iaşului) acoperind palate geometrice (era să zic bojdeuci) aşa te văd, gândind şi …dictînd. Fiindcă de 20 de ani îţi dictezi versurile scrise în prealabil în meninge cu caligrafia ta fumegând cristale, dictatorule ce eşti, şi tiranule,incomod Commodus. Nerone…alb , Caligula cu înclăţări de şindrilă. »

Lui Nichita îi plăcea să deseneze pe felurite hârtiuțe care îi ajungeau sub mână, schițe, proiecte de decoruri, de machete de cărți. Tom le aduna cu religiozitate de-acolo unde Nichita le abandonase…

O evocare  intitulată “Nichita şi Tom pe o margine de stea”publicată în suplimentul de cultură Ecart şi reluată în cartea de evocări şi interviuri “O lumină suplimentară”) de Cleopatra Lorințiu , în 1999.

La câţiva ani după Revoluţie, în apropierea unui 13 decembrie, trist, păcătos de deprimant, l-am auzit pe Tom rostind, alb, aproape fără ton, aproape fără interogaţie, sieşi oarecum: Ce-ar fi făcut Nichita, acum? Cred că asta se petrecea după apariţia unei serii de articole “dure” în care erau “executaţi” pe rând Arghezi, Sadoveanu, Eminescu, Labiş. “Execuţii” publice, cam ca ale unei armate de ocupaţie. Tom se gândea probabil la “execuţia” memoriei lui Nichita, ea s-a produs ticălos, infam, grosier, o explozie de puroi de cuvinte, fără de cuvinte, fără legătură cu ideea de critic doar un lung şir de complexe şi resentimente. (În această vară, la foarte puţin timp după moartea lui Gheorghe Tomozei, prinţul Tom cum îl alintă Nichita, am asistat şi la “execuţia” lui – acuzat de “asasinat moral” evident, a lui Labiş, asta după ce o viaţă i-a dedicat timpul şi talentul lui, îngrijindu-i opera, memoria, imaginea). 

Aşadar ce-ar fi făcut Nichita acum sau altfel spus, ar fi putut el oare fi instanţa poetică majoră, capabilă să împiedice o derivă, vreo derivă, deriva însăşi? Cred că Nichita ar fi murit de inimă rea de-o mie de ori văzând bătaia de joc, insolenţa, kitch-ul vieţii publice, jurămintele mincinoase şi sărutarea tălpilor făcute cu pompă mare şi televiziune la scară. Ocupaţi cu ei înşişi , cu “imaginea”, cu obsesia de-a îndeplini orice dorinţă a “prinţesei mofturoase”, poate, poate îi intră-n graţie, poate, poate îi sărută mânuşiţele, ocupaţi să piardă averea ţării pentr-un împrumut mititel cât un degeţel, ocupaţi cu sciziunile şi sciziparităţile, guvernanţii de azi nu l-ar fi băgat în seamă pe Nichita, ba chiar ar fi considerat că e niţel pătat, primise şi-o decoraţie pe vremea lui Ceauşescu… Dovada că aşa e o reprezintă chiar felul în care s-a purtat cu Gheorghe Tomozei. Ultimii ani, Tom i-a trădat deznădăjduitor, încăpăţânându-se să trăiască, să supravieţuiască, luptându-se cu morile de vânt, colindând birourile cu birotică de lux ca un tânăr debutant cu dosărelele sub braţ, scriind oferte graţioase (vi le pot pune pe toate la dispoziţie!) de-a căror umilinţă suferea imens, cerând un sprijin, un ajutor, o pârghie de salvare pentru scriitor. Ea nu a apărut fiindcă după măreţele alegeri din noiembrie anul trecut, s-a trecut cu viteză astronomică la epurări şi categorisiri liste. Asta e, Tom nu era pe lista bună, nu se dăduse-n vânt după politici, nici după Piaţa Universităţii, nu era nici monarhist, nici ţărănist, nu era nici cu Alianţa, nici măcar liberal, n-avea gaşcă protectoare, mai toţi prietenii erau înşiraţi la Bellu şi Străuleşti II. A urmat deci ce era de aşteptat – cărţile s-au oprit, n-au mai căpătat nici o para, unele s-au “rătăcit” prin edituri, omul Tomozei a supravieţuit el ce-a supravieţuit cu o treime din salariu femeii de serviciu şi gata. Sfârşitul. Pentru el nu s-a găsit un loc nici măcar în cimitir, la Bellu. Uite că Raiul a fost mai îngăduitor şi l-a primit. Am în faţă câteva dosare doldora de semne. Scrise de Nichita şi trimise lui Tom. Scrise de Tom şi trimise lui Nichita. Risipite de Nichita pe foi zburătoare, pe şerveţele şi plicuri întoarse, colecţionate de Tom cu meticulozitatea lui proverbială, celebră, disperată, în ideea că, odată, cineva, îndrăgostit de scrisul lor, de ce-au făcut şi ce-au gândit, de forma lor de prietenie poetică va alcătui cartea. Carte a unei prietenii, a unei epoci literare. Semne de acest fel vor fi găsite poate la doctorul Donoiu, prietenul lor devotat, numismatul, la Dora Stănescu, la alţi prieteni. Nu-mi fac griji că oarecine s-ar putea oferi să le publice  deunăzi un confrate mi-a şoptit oarecum stânjenit .“Păcat că Tom a fost un scriitor de stânga!” Auzi!  Stins în 13 decembrie 1983,  Nichita n-a mai apucat această categorisire. El ne-ar fi putut astfel spune că n-am fi de stânga ori de dreapta ci am putea fi trimbulinzi…

Din generozitatea Respirărilor sale s-a creat o mare dragoste de literatură. N-o să idealizăm defel o atmosferă, un timp. Şi pe vremea lui Nichita există cenzură. Delaţiune. Minciună ipocrită. Trădare. Răutate. Prostie. Şi pe vremea lui Nichita unii jurau ipocrit. Şi pe vremea prieteniei lor, viaţa literară era un câmp de bătălie. Exersam supravieţuirea. Numai că tot ce a fost Nichita a rămas în cărţi. Şi tot ce a fost Tom a rămas în cărţi. Timpul acesta fragmentat de neputinţă, timpul luptelor fratricide, al încrâncenării pentru funcţii şi putere, şi iluzorii piedestale n-are nici o legătură cu nemurirea. Istoveşte nu numai scriitorul ci şi cititorul devenit doar un biet degustător de politichie searbădă… Când dictatura devenise un carusel nebun al persecuţiei şi umilirii, respiram prin literatură. Îmi amintesc doar ultima “telegramă” din şirul celor 13, publicate în volumul Respirări (Editura Sport-Turism, 1982) de Nichita (cel etichetat azi de-un confrate în bătaie de joc, fireşte drept “reprezentativ” pentru comunism. Iată ce scrie reprezentativul: “Telegrama. Încetaţi cu numărarea morţilor. Comunicaţi imediat cifrele, ce şi cum. Nu vă lăsaţi. În curând o să trimitem aer. Faceţi economie la respiraţie. Ţineţi păsările cerului la subţioara voastră până când vă venim în ajutor”. Nichita îi vârâse de fapt în buzunar, îi înfrânsese mult dinaintea Revoluţiei.   Un marţian uluitor rătăcit printre noi.

Mi-am întruchipat, în singurătate, propria mea formă de evocare. A lui Nichita. A lui Tom. A prietenilor lor. Nichita, stins pe 13 decembrie. Tom avea să moară într-o zi de 31, acelaşi treisprezece inversat, dar 31 martie, straniu, ziua de naştere a lui Nichita. Soarta jucându-se astfel, într-un anume fel, cu cifrele vieţii şi morţii şi făcându-se să ne gândim un strop la nemurire.

Şi ca să mă credeţi că ei sunt acum pe-o margine de stea uitându-se mustrător către noi, o să vă rog să citiţi un acest poem premonitoriu scris de Tom, în care până şi moartea se vedea că şi-au trecut-o unul altuia, precum o cană cu vin:     “Visul din 31 martie Venise la mine smerita, Pulpeşa, dagherotipa, Muierea, curva, fata, Neîntâmplata şi eterata. Cu doar puţine vocabule Ea, cu buzele, Tipărea Peste pielea mea Incunabule. Era fără-ndoială femeia Mânată spre mine de unul, Nichita De la Nicheea…”

Nichita din frânturi

  Când vine decembrie, ne gândim la Nichita. Am rarul prilej de-a putea contempla, pipăi, atinge file scrise sau desenate de el, semne palpabile cum că zeul a fost aievea. Mi le-a lăsat, prietenul lui de poezie, de viaţă şi frumuseţe, iar de acum, şi prietenul lui de moarte, Gheorghe Tomozei. Tom, cum îi spuneau prietenii.

Obiceiul lui Tom de-a aduna totul, dar chiar totul, orice semn material al vieţii şi al comunicării celor ce-i erau aproape sau pe care îi preţuia (câteodată, şi am destul exemple, şi al celor pe care-i detesta sau care făcuseră faţă de el gesturi impardonabile) părea la un moment dat o manie sau măcar un hobby excentric.Când am răsfoit însă cu atenţie dosarele meticuloase aranjate, cu note “ajutătoare” scrise de Tom de mână, fotografii, plicuri, manuscrise, bilete lăsate-n uşă sau scrisorile de complezenţă scrise vreunei cuconiţe, ba chiar şerveţelul pe care scrie “Suntem la Athenee Palace unde nouă ne place” cu pixul, de un Nichita voios şi trimbulind am avut clar sugestia unei lumi şi-a unui timp.  Dincolo de imaginea publică, inconfundabilă şi profund originală, acest Nichita din frânturi adaugă nuanţe chipului marelui scriitor român care se pare că a schimbat nu numai mijloacele, ci şi linia poeziei române contemporane. Între Nichita anului 1981, pe care de pildă mi-l aduc aminte, cel tulburător de îndrăgostit de misterioasa tristeţe din ochii de icoană ai Dorei, şi Nichita din “dosarul” alcătuit de Tom pentru posteritate (o posteritate foarte curioasă, nu una tâmpă şi dezinteresată, ignorată şi grobiană) e o diferenţă: se simte timpul scurs, se simte cum o “altă vârstă” îşi risipea verva, hazul şi, de ce nu, chiar bucuria vieţii şi-a jocului printre rânduri frânte, inspirate şi mereu neliniştite. Cine va publica oare cartea prieteniilor? Cine s-ar încumeta să multiplice fericit semnele, frânturile, gingăşiile nesfârşite ale acelei întâlniri unice, irepetabile? Cine, în această lume grăbită ar vrea să-şi amintească de Nichita şi Tom, cei aşezaţi acum pe-un colţ de stea? Până când va veni acest răspuns, un dosar doldora de manuscrise, desene, semne, plicuri, poze, frânturi adică, aşteaptă răbdător.

Fragment de serată literară la sediul Uniunii Scriitorilor ( Casa Monteoru) in care Gheorghe Tomozei vorbește despre Nichita Stănescu ( filmare de arhivă).(”Mă gîndesc la multele case pe care le-a avut omul fără case Nichita Stănescu, suntem și aici acasă la el.” )

https://www.youtube.com/watch?v=md5twxOTieQ&ab_channel=MortimerGalagher

 

Cleopatra Lorințiu:

 Câmpulung Muscel – instantanee din viețile poeților(2022) apărut în revista câmpulungeană.

(Pagini din Arhiva ”Gheorghe Tomozei.”)

 

   Rădăcinile argeșene ale familiei mamei sale, Franța Stăncescu, l-au îndreptat pe Gheorghe Tomozei spre Câmpulung Muscel, loc pe care l-a descris, iubit și chiar idealizat toată viața…

    Multe sunt fragmentele de articole, descrieri, interviuri și chiar poezii în care a ”cântat ” acest oraș, ridicând-l în slăvi fără încetare de la debutul lui literar și până în ultima lui carte.(”Un poet din Tibet ”: ”Orașul vechi. Cu vechiuri la răspântii/Și caldarâmele din biblii roase/Cerul surpat peste acest neunde/În care zac, devălmășite, turle”( Iisus la Câmpulung).  Într-un număr anterior al publicației dumneavoastră am publicat deja o superbă descriere a descinderii noastre în toamna anului 1985 la minuscula lui locuință din strada Șubești 22.Dar anii de ”glorie” ai chiliei au fost de fapt cei de după 1971 când Tomozei  și cea care îi devenise soție pe vremea aceea ( era a treia lui soție) s-au instalat acolo pentru unele sfârșituri de sătămână și vacanțe, acolo unde Tom o trimitea vara pe mama lui în vilegiatură( să stea la aer, adică în curte, între o tufă de liliac și gardul vecinilor, familia Simion).

”Iar după confirmarea pronosticurilor medicale m-am dus la Câmpulung-Muscel unde am două cutii de chibrituri, în care scriu vara și mi-am rostit stupefiat autolauda supremă:am talent”)( Gh.Tomozei în interviul”Sunt fericit că sunt scriitor”, acordat lui Iulian Neacșu,Luceafărul, 1989, cuprins în cartea ”Manuscrisele de la Marea Neagră”, Editura Cartea Românească 1981.

    Povestirile lui Tom, idealizarea din textele amicilor cu care făcea escapade acolo, Tom fiind o gazdă ceremonioasă ce știa să-și împartă vinul în cupe frumoase și să înșire pe tăvi gustări frugale, au făcut din ”locuința ” de la Câmpulung un loc de referință literară, de fapt.

Iată un exemplu de idealizare, tipic pentru Fănuș Neagu :” Lemn dulce, crescut cu fața spre Rucăr,Tom trăiește numai pentru dragoste și poezie. Adică pentru unul și același lucru.

Tom și vecerniile de la Câmpulung.

Și-a făcut casa și n-avea roată pentru fântână din curte. M-am dus cu el la Brăila și i-am vândut pe vin, o roată de la căruța tatii.De-atunci umblă cu o căruță cu trei roți și doi cai lipsă (și-am fost neam de hoți de cai, dar de unde să-i mai furi? ) și sub un vișin de la Câmpulung schianuă, ca un puiandru de lup, lemn încolăcit și deocheat pe marginea Dunării.”( Fănuș Neagu despre Gheorghe Tomozei )

 O cameră, mică, o bucătărie așijderea, un hol larg de numai un metru (Tomozei era gracil, scund de statură, se furișa lesne în spațiile minuscule ale locuinței înglobate în casa cea mare care aparținea desigur altcuiva , ieșise din ”indiviziune” printr-un proces păbugos numai de dragul de a avea autonomia mult visată, renunțase la accesul la spațiile comune)  și o curte mereu cheală ( din care printr-o ciudată întâmplare greu de înțeles din punct de vedere cadastral, o bucată de fapt a dispărut sub betonul unui garaj al altcuiva…) asta e tot ce avea Tom.

A fost o ”locuință de vară ” fără racordare la rețeaua de  gaze, cu o sobă de teractotă mare și incomodă, în care poetul adunase ordonat cum îl știm sumedenie de cărți, multe din ele dublete ale celor aflate la București.Țin între degete actul de vânzare-cumpărare purtând data de 7 octombrie 1971, Tomozei cumpăra locuința de la o oarecare Cristescu Ecaterina.Tot actul notarial e aproape amuzant, de pildă, în descrierea imobilului apare și ”una sală și pivnița mică”, ceea ce e de-a dreptul nostim prin imprecizie!

    Cu locuința asta de la Câmpulung,  Tomozei a avut parte de toate : de la seri vesele cu Nichita Stănescu, familia Rusan, Mircea Micu sau Fănuș Neagu, cu Nicolae Manolescu sau Florin Mugur , mai ales în perioada în care era redactor-șef la revista piteșteană ”Argeș”, la aventuri răzlețe, amoruri poeticești, întâlniri păguboase, cufundări în însingurare, căsătorii, divorțuri, bucurii și supărări, îngrijorări de toate felurile, lungi perioade de lectură și de scris, delicii bahice. A împărtășit prietenie cu vecinii de peste gard, familia Simion, și cu cei de peste drum, familia Roșu, și s-a judecat la nesfârșit cu proprietarii casei, succesivi, cu care nu a avut nicicând relație ca lumea.

 Se zice că că nimeni nu e împărat în satul lui și nici Tomozei n-a fost în Câmpulungul pe care l-a cântat o viață, repetitiv, cu pasiune, și în care din păcate nu există nici măcar o uliță care să-i poarte, modest, numele.

  Vă fac părtași în acest număr de gazetă în virtutea prieteniei mele vechi cu doamna Carmen Victoria Bârloiu, la câteva manuscrise ale lui Nichita Stănescu ( vi le dezvălui… vizual), căci în răstimpurile petrecute de cei doi acolo, Nichita știa ca nimeni altul să scrijelească cu pixul pe hârtie, o stare ( de obicei înaripată, amuzată,o șotie ) iar Tomozei știa să o conserve , adunând-o într-un dosar.

 Dosar din Arhiva Tomozei pe care încerc să o aduc în fața publicului, ea i-a rămas fiului nostru , Maximilian. Ca ultimă soție ”oficială”, de pe când eram eu însămi o Cleopatra Tomozei, am conservat cu sfințenie toate amintirile.

 Locuința aceasta ( cutiile de chibrituri, cum spunea el) însă ne depășește puterile și acum, la 27 de ani de la moartea poetului, va trebui să ne despărțim de ea.

În cartea mea, care a apărut în aceste zile ” După amiaza vieții”( Editura pentru Artă și literatură), există câteva file dedicate lui Gh.Tomozei și chiar un interviu amplu pe care i-l luasem eu însămi înainte de înfiriparea poveștii noastre de iubire, pe când eram doar prieteni și colegi de breaslă.

 Oare se va ști ce loc de întâlnire literară a fost în Strada Șubești, 22 din Câmpulung Muscel ?

Ce nod de istorie al literaturii române?

Oare mai e cineva sensibil la această poveste?