Prietenul albinelor

   Ultima înregistrare,ultimul interviu acordat de Nicolae    V.Iliesiu *

   Nicolae Ilieşiu a fost una din acele personalităţi care s-au  risipit cu generozitate în multe domenii. Cunoscut mai ales ca  inventator al Apilarnilului şi al derivatelor sale,Nicolae  V.Ilieşiu a avut parte de recunoaştere internaţională a brevetelor sale care au stat la baza multor medicamente,produse energizante şi cosmetice.

Viaţa lui a fost însă deosebit de complexă, de densă,plină de întâlniri memorabile. Am găsit în arhiva mea personală acest ultim interviu acordat, din care doar o mică parte s-a difizat într-un documentar de televiziune.

Iubit de unii, contestat de alţii, Ilieşiu a trebuit să se scuze pentru amiciţiile lui:cu Liviu Rebreanu,cu Kalustian, cu Pamfil Şeicaru, considerate prea paradoxale pentru gustul uniformizator al epocii.

Apoi a trebuit să se scuze pentru puşcăria politică pe care a suportat-o nouă ani lungi, în vremea stalinismului.

Apoi a trebuit să se scuze şipentru succese, şi pentru faptul că era preţuit de soţii Ceauşescu, şi pentru brevetele şi premiile internaţionale..In mod bizar, pentru cam tot ce i s-a petrecut, Iliesiu a trebuit să se scuze… Nu a existat acel echilibru al judecăţii care să îi recunoască şi să îi pună în valoare meritele.

 Tocmai de aceea cred că e o datorie a mea de suflet să dau publicităţii ultimul său interviu, aşa cum a fost el, fără trucaje, zicându-mi că trecerea sa în eternitate nu înseamnă dispariţia ci, o rămânere  în  amintire prin nevoia noastră de memorie colectivă. Am ţinut să îi ortografiez numele aşa cum vroia dumnealui, purtând acel V distinct, în amintirea tatălui său, măiereanul Vasile.

Ultimul interviu acordat de Nicolae V. Iliesiu Cleopatra Lorinţiu: Domnule Ilieşiu, ştiu că pasiunea asta a dumneavoastră pentru albine o aveţi din copilarie, dar profesiunea dumneavoastră a fost aceea de jurnalist.

Nicolae V.Ilieşiu: Pasiunea mea pentru albine vine într-adevăr din copilărie , am moştenit-o de la părinţii mei.

De la Maieru, „Cuibul visurilor „cum îl numea    Liviu Rebreanu.Trebuie să ştiţi că tatăl lui Liviu era învăţător în satul meu. Şi al bunicului dumitale, pe care să ştii că eu l-am cunoscut. Il chema Toma Lorinţ. In fine, când a venit cu toată familia în Maieru, Rebreanu avea trei ani numai , era de aceeaşi vârstă cu tatăl meu. Bunicul meu care era ţăran dar avea gimnaziu făcut la Viena, era „colectar”cum se zicea, adică se ocupa de partea economică a satului. El s-a împrietenit cu familia învăţătorului Rebreanu care locuia foarte aproape de altfel de casa bunicilor mei. Trebuie să reamintesc faptul că vasile Rebreanu , tatăl lui Liviu , era mare amator de grădinărit , albine şi de tot ce înseamnă natură frumoasă. Aşa s-a făcut că bunicul meu l-a ajutat pe Vasile Rebreanu să îşi creze o stupină în Maieru. După zece ani a plecat din sat , a fost numit la Prislop .

Cleopatra Lorintiu:Pe drumul ce leagă Năsăudul de Bistriţa , locul unde autorul avea să îşi plaseze acţiunea celebrului său roman,” Ion”.

N.I: Exact.Stupina a rămas în bună parte bunicilor mei.tatăl meu care era copil sigur ca s-a îndrăgostit de stupărit şi a luat stupina în primire.

C.L.Câţi stupi erau?

Erau foarte mulţi,fiindcă tatăl lui Liviu introdusese pe valea Someşului stupii moderni, cu rama mobilă, aduşi de la Viena, aşa numitul sistem Sierson, cu geam în spate şi ramă mobilă.

S-a abndonat ideea stupului primitiv a buduroiului pe care bunicul lui Liviu Rebreanu îl împletea la Chiuza.Deci în copilărie eu am crescut în stupina lui taică-meu.Când aveam 15 ani îmi puneam mereu întrebarea: de ce puii de găină hrăniţi cu larve creşteau mai mult decât cei care se hrăneau obişnuit? Mi-a rămas multă vreme în minte această nedumerire. Ce conţineau larvele acelea de determinau o creştere neobişnuită când erau mâncate de pui? Mai târziu, când am plecat din Maieru am făcut la Nasăud şcoală, apoi la Cluj, cîţiva ani de drept, pe urmă am început să colaborez la ziarul Dacia . Pe urmă am plecat la Satu Mare unde l-am întîlnit pe compozitorul Dariu Pop, era un fel de rudă de-a mea.Pe atunci el era inspector şcolar dar de fapt, era, cum toată lumea  ştia,compozitor.

 A avut meritul de a fi cules multe din creaţiile folcorice de pe plaiurile noastre. M-am dus la el, în SatuMare , să lucrez la un ziar care se numea pe atunci Graniţa.

El era director iar eu eram redactor responsabil şi în acelaşi timp corespondentul unor ziare din Bucureşti pentru nordul Ardealului, în special pentru Curentul condus de Pamfil Șeicaru. După aceea am schimbat denumirea ziarului „Graniţa„ în”Frontul” .Fiind corespondent  în 1938 am venit la Bucureşti şi am fost angajat la secretaratul de redacţie, ulterior ca redactor economic, am fost acreditat pe lângă Ministerul industriei şi Comerţului.

C.L. L-aţi cunoscut deci îndeaproape pe Pamfil Seicaru, o personalitate foarte interesantă şi lung timp, destul de controversată, în orice caz un mare gazetar şi pamfletar.

N.I. Cum să nu, am lucrat mult pentru el.Pe vremea aceea aveam un salariu de vreo patru cinci mii de lei iar Ministerul la care eram acreditat ne mai plătea pe statul de plată încă vreo 15 mii, ceea ce însemna enorm. Nu puteam cheltui atâta.

Pe urmă am plecat de la Curentul la ziarul lui Cezar Petrescu, „România,” pentru vreun an , şi apoi la ziarul Bunavestire ca secretar de redacţie. Nu am făcut ănsă nici un fel politică, nici nu am fost înscris în vreun partid , ca sa fiu sincer nu i.-a- simpatizat deloc pe legionari chiar dacă după aceea am avut de pătimit din cauza că am lucrat în proximitatea unora. După Bunavestire unde am lucrat strict ca secretar de redacţie am trecut la ziarul de limă franceză”Le Moment„. Dacă aş fi făcut politică nu aş mai fi putut să îmi fac meseri mea de ziarist. Eram şi membru al sindicatului Societăţii ziariştilor .Apoi am scos cotidianul Viaţa pe care la 32 martie 1944 i l-am oferit lui Liviu Rebreanu.

C.L.Deci din   viaţa v-a apropiat din nou de acelasi   Liviu Rebreanu personalitate care v-a marcat existenţa.

N.I.Era într-adevăr o personalitate.Pe vremea aceea era directorul Teatrului National. L-am cunoscut bine.Ii ajuta pe măiereni. Pe mine nu avea de ce şi cum să mă ajute fiindcă, dimpotrivă, eu îi dădusem cum spune în cartea sa si Nicolae Gheran, tipografia „Eminescu” care avea pe atunci 20 de linotipuri,ziarul Viaţa. După această perioadă petrecută ca redactor economic am început să mă ocup ecslusiv de întreprinderi. Am cumpărat tipografii, le-am valorificat, am cumpărat o întreprindere prin legăturile pe care le aveam, care se afla pe Calea Dorobanţi, se numea Etegra.Am creat şi alte întreprinderi,mi-am făcut o secţie la Oradea…

C.L. Interesant acest parcurs al dvs, aţi ştiut să vă adaptaţi mereu.Era însă evident că în condiţiile unei noi lumi , aceea influenţată de stalinism, tipul dvs. de antreprenoriat nu avea cum să placă…

N.I, Eu nu am făcut decât să îmbin meseria mea de jurnalist economic cu activitatea practică, fiind mereu acreditat pe lângă ministere economice.

C.L:Si la albine când v-aţi întors, căci până la urmă ele v-au făcut cunoscut !

N.I.Mult mai târziu dar de fapt nu le-am abandonat niciodată. Pe timpul verii mergeam mereu laMaieru, acasă, la părinţi.Ei aveau stupină mare iar eu îl ajutam pe tata la extrasul mierii.În 1957 am fost numit primul director al întreprinderii Apicola pe care eu am înfiinţat-o şi am organizat-o şi căreia i-am organizat filialele în aproape toată ţara.În 1957 am înfiinţat alăturide profesorul Harnaş, Asociaţia Crescătorilor de Albine. Am fost ales atunci primul secretar general al Asociaţiei ,deci aveam în grijă toată partea activă.Am trăit printre apicultori.Mi-am făcut o stupină chiar aici,la Bucureşti,aveam stupi şi pe balcon. Acum ( 4 iunie 1997, n.n.) i-am dat-o unui prieten , o ţine la Snagov fiindcă vârsta nu îmi mai permite să mă ocup,dar totuşi la două săptămâni merg să o văd.

C.L.Văd că veniţi mereu să mai staţi de vorbă cu domnul Floroiu care e apicultor şi la magazinaşul lui apicol .Asta se cheamă solidaritate de apicultor, nu ? căci şi dânsul e apicultor dar parcă era aviator!

N.I.Da, el a fost aviator dar pasiunea de apicultor l-a ţinut toată viaţa. Acolo unde vedeţi acum un bloc , acolo era stupina mea şi a lui…

C.L. Totuşi, dincolo de toate aceste succese , viaţa dumneavoastră nu a fost todeauna roz.

N.I. Am fost condamnat politic , acum sunt membru al Asociaţiei foştilor deţinuţi politici.Am avut o condamnare de 15 ani dar am muncitdin greu în Insula Mare a Brăilei şi după nouă ani am fost eliberat.

C.L.Stiu că poate nu e bine să răscolim trecutul fiindcă trecutul doare de multe ori, dar curiozitatea noastră , a celor de azi e totuşi firească. De ce aţi fost condamnat politic în anii stalinismului?

N.I. Eu am înfiinţat Mănăstirea Cernica, într-o Asociaţie Economică a Patriarhiei Române, pe vremea  patriarhului Justinian, un atelier pe care-l avusesm la Oradea pe vremuri. Am luat de acolo oameni, specilişti să îi înveţe pe călugări meseriile de care era nevoie.Era o treabă şi în interesul patriarhiei. Între timp însă s-a iscat o discuţie între oamenii lui Gh.Gheorghiu Dej şi patriarh care fusese pe vremuri naâional-ţărănist.Totuşi , fusese numit Patriarh prin concursul lui Gh.Gheorghiu Dej care s-a revanşat astfel: pentru că prin intermediul lui a ieşit din lagărul de la Târgu Jiu. Astfel Justinian a fost adus la Bucureşti m i s-a propus întâi să fie ministrul cultelor dar nu a vrut. Apoi a intrat pe filiera ortodoxiei şi a devenit patriarh. dar din grupul lui Dej, nu îl iubeau de loc, Vasile Luca,Ana Pauker .

El nu desfiinţase aşa cum i se dictase cele 142 de biserici nu a dat afară oamenii .Şi atunci au încercat să îi însceneze un proces ceea ce era obişnuit pentru spritul timpului. M-au arestat şi pe mine, şi un grup de încă vreo zece oameni , au încercat să ne strângă cu uşa, să ne forţeze, ca în arest să dăm declaraţii ireale despre activitatea politică a patriarhului. Noi nu am făcut acest lucru. Pe perioada în care eram în arest mi s-a înscenat un alt proces, ca să zic aşa cu natură economică, sub pretext că aş fi păgubit Patriarhia prin activitatea Atelierului de la Cernica. La proces, Patriarhia  nu a vrut să se constituie ca parte civilă .Nu exista nici un leu pierdere,păstrez scrisoarea atestării scrise a acestei nevinovăţii. Totuşi am petrecut acei ani în puşcărie. Când am ieşit m-am întors tot acolo de unde plecasem. Apoi am fost numit la Apimondia şi de acolo m-am pensionat…

C.L.Domnule Ilieşiu, spuneţi-mi atunci când eraţi supărat de toate nedreptăţilevieţii, nu-i aşa că albinele vi se păreau adevăraţii prieteni?

N.I.La Tichileşti acolo unde am făcut eu puşcărie , am stat între albine.Asta a fost norocul meu.Când m-am întors de acolo m-am apucat să scriu cartea despre Apilarnil*** , cel de al nouălea produs al stupului, pe care l-am brevetat în ţară şi în lume.Aşa am ajuns să am 25 de brevete care au la bază produsele apicole care conţin Apilarnilul şi o serie de contracte de colaborare cu mari întreprinderi cum este Biofarmul. Cartea aceasta nu descoperă şi nici nu inventează larvele stupului, care ,se ştie,dăinuiesc încă de dinaintea apariţiei omului pe pământ.Ea conţine însă o bancă de informaţii documentare ce mi-au permis teoretic şi practic, să formulez tehnologia producţiei intensive de larve pentru valorficarea lor dirijată,şi nu întâmplătoare, ca produs apicol natural,după ce anterior am stabilit procedeul de obţinere din aceste larve , şi în special din larvele de trântor, a unui produs individualizat pe baza caracteristicilor sale fizico biochimice amanunţit determinate pe temeiul unor experienţe şi analize.

*Nicolae V.Iliesiu , apicultor, jurnalist. Inventator în domeniul apiculturii, autor a 25 de brevete din domeniu care stau la baza multor produse energizante, medicamente şi produse cosmetice.

**Apilarnil produs al stupului obţinut printr-un procedeu special dintr-un triturat de larve de trântori şi din conţinutul nutritiv al celulelor de trântor din fagurele respetiv, înscris în gama tratamentelor  cu produse  naturale.

 ***Monografia Apilarnilului, 1980.