I. O peliculă regăsită: Sighet : Eroii neamului şi Cimitirul săracilor.(1993)

https://www.youtube.com/watch?v=LMYMJ-YHFkk

Am regăsit o peliculă veche, la care am lucrat prin 1992-1993. A fost difuzată

doar parţial la vremea aceea într-o emisiune a Ministerului Apărării Naţionale. E vorba despre un reportaj la Sighet, locul în care au fost închişi şi unde au murit personalităţile cele mai importante ale perioadei interbelice.

Ghid mi-a fost chiar profesorul Aurel Vișovan( 1926-2002), fost deținut politic.

Iată un început din lista deținuților, jertfe pe altarul dramei românești : Nu ştiu când voi avea forţa să completez zecile de nume care sunt înscrise pe acea placă.

Constantin I.C. Brătianu (1887-1950)preşedintele PNL,

Alexandu Lepădatu- preşedintele Academiei, ministru (1876-1950),

Dori Popovici (1873-1953) ministru,

Henrich Cihoschi (1871-1950)ministru

Albert Popovici Taşcă(1881-1951) ministru,

Anton Durcovici(episcop)1888-1951,

Ivan Raşcanu1878-1952 ministru,

Stan Ghiţescu 1881-1952 ministru,

Radu Portocală (1888-1952)ministru, ş.a.m.d

În această peliculă, din păcate atât de decolorată, vorbeşte domnul Aurel Vişovan , fost deţinut politic, cel care a fost întemnițat 16 ani la închisoarea stalinistă de la Sighet.

Dânsul a fost ghidul meu în acea filmare din vara anului 1993, în care am fost însoțită de operatorul Ene Arșinel. 

II. Restituiri literare. De prin arhive, scrisori și fotografii care conservă amintirea unor scriitori. 

1. Ion Negoițescu și Florin Mugur.

   

   ”Dragă Florin Mugur, țin neapărat ca ”Phillipide” să apară împreună cu ”Vlahuță” și să nu se intervină în text – altfel , riscul e să fiu descurajat de tot și să nu mai pot continua…,nervii mei sunt niște biete zdrențe.

   Te rog trimite-mi imediat o carte poștală, că ai primit materialul.

   Cu mulțumiri și multă dragoste,

   I.Negoițescu”

   O scrisorică de pe când autorii și redactorii comunicau prin scrisori și cărți poștale.

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

III.Evreii bistrițeni.( un text din 2022,  redactat la Tel Aviv.)

Împreună cu Fredi Deac, președintele Comunității evreilor din județul Bistrița Năsăud, ne-am apucat să facem documentare pentru TVR.Timpul a trecut, eu am plecat din Televiziunea Română la ICR Tel Aviv și între timp, Fredi a murit. Imi rămăseseră sumedenie de filmări și de fotografii făcute din încercările noastre de a da chip reportericesc și artistic acestei istorii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Unele imagini fuseseră prinse de fiul meu Maximilian Tomozei, în intîlnirile mele cu Fredi Deac din Cimitirul Comunității , altele chiar de pe dealul bistrițean, fosta fermă Stomboli, i le datorez  lui Puica Gigi, prieten al nostru și care ne filmase în anul 2017. Acestea sunt premisele acestui documentar nou, realizat cu ajutorul lui Moshe Basch ,în Israel, sub egida ICR.Comentariul și interviurile îmi aparțin, tracucerea în ebraică este făcută de Avi Magid iar filmarea din Israel și montajul sunt făcute de Andreea Shemesh. Pentru imaginile din România, îl menționez pe Puica Gigi pentru interviul cu Gavril Țărmure, din Sinagoga din Bistrița precum și imaginile furnizate de Palatul Culturii Bistrița. Iata o parte din comentariu și câteva imagini .

 Pagini de istorie și rememorare 

Bistrițeanul Moshe Bash a părăsit împreună cu familia sa locurile natale din România si anume orașul Bistrița , în anii 60, făcând Alia. In Israel a avut parte de o carieră profesională remarcabilă în domeniul economic, fiind directorul unor fabrici producătoare de țevi de oțel și de beton, iar mai apoi director general adjunct al Companiei Koor departamentul de metalurgie și oțel. Interesant e faptul că după 1989, atunci când s-a putut, dumnealui a reprezentat o punte de legătură între Israel și Romania a fost coordonatorul unor proiecte importante pentru sere și irigații, a colaborat cu instituții din Romania în calitate de președinte al Consiliului de administrație al Complexului industrial Hârșova.

Legătura dintre cele două țări a fost cumva una esențială în viața sa , s-a implicat în activități publice de consistență și vizibilitate fiind promotorul înfrățirii municipiului Bistrița cu Rehovotul oraș israelian al științei si culturii, și al înfrățirii Consiliului județean Bistrita Nasaud cu Consiliul regional Brenner .

Spre dumnealui ne-am îndreptat atunci când am început să răsfoim pagini de istorie, cele care conțin și impresionanta poveste a evreilor bistrițeni.Iar această răsfoire s-a petrecut zilele trecute, la Rehovot.

Bistrița își comemorează rănile războiului, ale prigoanei declanșate împotriva evreilor, victimele politicii naziste, prin mai multe monumente. Unele din ele ridicate înainte de 1989 dar majoritatea,cele mai recente, sunt expresia bunei cooperări dintre comunitatea evreilor bistrițeni și autoritățile Bistriței Nasaudului, preocupate în mod constant de tributul de memorie, de recunoașterea adevărurilor trecutului și de marcarea lor prin semne vizibile.Un fel de lecție de istorie pentru lumea de azi, pentru tinerii așezării.

Sinagoga din municipiul Bistrița, aflată în strada General Grigore Bălan la nr. 10 a fost construită în anul 1856 dar abia în 2015 a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Bistrița-Năsăud .Povestea Sinagogii este însă foarte interesantă dacă ne gândim că în 1930 comunitatea evreiască din Bistrița număra 2.198 de credincioși, reprezentând aproape 16 % din totalul populației orașului.Astăzi în localitate au rămas foarte puţini evrei dar rudele acestora , rudele celor care au fost odinioară, aflate peste tot în lume și mai cu seamă în Israel, nu încetează să vină an de an aici , să îşi revadă locurile, chiar dacă ele au fost locuri ale suferinţei, ale deportărilor şi nedreptăţilor.

O înțeleaptă înțelegere între Comunitatea evreilor din Bistrița, reprezentată la acel moment de, astăzi regretatul Deac Fredi președintele pentru mulți ani de zile al Comunității Evreilor din Bistrița Nasaud si Societatea de concerte Bistrița prin managerul Gavril Țărmure, binecunoscut si pe plan național prin energia și creativitatea sa , a creat posibilitatea refacerii clădirii , a transformării ei într-un loc de mari întâlniri culturale, unele internaționale,implicit prin existența la balcon a unei galerii de artă plastică.

 

 

 

 

 

Sinagoga din Bistrița în fața căreia exista deja un Monument al Deportaților, concensionată în anul 2005 pentru 45 de ani Societății de concerte Bistrița , care s-a implicat cu dăruire în refacere, conservare și îmbunătățire dar și în impresionanta diversitate a evenimentelor organizate, devine astfel un loc de întâlnire a culturilor :o cale spre armonie şi bună înţelegere .

O parte din ea este rezervată în continuare serviciului religios dedicat micii comunități care mai există în județul Bistrița Nasaud acum lovită crunt de dispariția celui care a fost Fredi Deac, un pasionat de istoria evreilor, un mare apărător al memoriei. El este cel care folosindu-se de buna colaborare și comprehensiunea autorităților județului a reușit ca în Bistrița amintirea sorții crunte a evreilor din timpul perioadei naziste să fie cunoscută și comemorată peste timp.Placa așezata în gara Bistrița, de unde au pornit trenurile către Aushwitz si Birkenau,”Memorialul vieții ”cuprinzând numele celor sacrificați și”Monumentul de la ghetoul Stomboli, monument comemorativ realizat de sculptorul Mircea Roman,operă  finanţată de Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud şi amplasată la intrarea în Staţiunea de Cercetare şi producţie Pomicolă, toate acestea sunt astăzi dovezi ale păstrării memoriei.

Deac Fredi :”Ne găsim pe locul fostului ghetou al orașului Bistrița județul Bistrița Nasaud, unde în 1944 între 3 mai și 6 iunie au fost încartiruiți aproximativ 6500 de evrei din fostul județ Năsăsud .Aceștia au fost aduși în această locație cu carele din tot județul și pe jos din oraș, ne aflăm la aproximativ 3-4 kilometri de centrul orașului.Evreilor care au fost aduși aici li s-a spus inițial că vor fi aduși pentru construirea de cotețe pentru porci, încă o chestie înjositoare și dezumanizantă pentru evrei. Ghetourile din Bistrița și Dej au fost singurele din Europa care au fost construite sub cerul liber .Evreii au fost aduși aici, dezbrăcați și lăsați sub cerul liber .In acea perioadă de o luna de zile au decedat din cauza condițiilor vitrege de viață aproximativ 300 de persoane . ”Din cei aproximativ 10% evrei care au fost deportați si s-au întors în Bistrița în 1946 au îngrădit cele două gropi comune formând acest mic cimitir și au ridicat acest monument în memoria celor dispăruți.Important e faptul că au unde să vin să se roage pentru cei dispăruți, pentru cei care nu s-au mai întors ,în memoria lor, faptul că pot să aprindă o lumânare și să spună o rugăciune.Important e ceea ce facem noi cei care am rămas deși suntem puțini în jur de 19 evrei în tot județul Bistrița Nasaud la ora actualăîIdealul nostru a fost acela de a duce mai departe spiritul iudaic de pe aceste meleaguri și acest lucru s-a concretizat în anul 2014 când am comemorat 70 de ani de la deportarea evreilor năsăudeni prin ridicarea unui monument excepțional la intrarea în actuala Stațiune Pomicolă Bistrița fosta fermă Stomboli lucrare în bronz a sculptorului Mircea Roman din Târgu Mureș .Lucrarea este deosebită are un impact emoțional fantastic asupra celor care privesc inducând după părerea mea două stări: una este cea referitoare la imposibilitatea omului de a ajunge la dumnezeu în acea perioadă, când rugându-se la dumnezeu, acesta nu l-a ascultat , n-a reușit să-i audă ca să le aline sau sa le suprime suferințele iar cea de a doua idee care s-ar desprinde ar fi aceea ca este o cale ferată ,un tors de om cu picioarele răsucite în interior exprimând dorința acestora de a nu ajunge la final, adică în camerele de gazare și în crematorii. ”

Devenită spaţiu cultural pentru toţi Sinagoga din Bistrița nu încetează să onoreze în evenimente specifice, cultura iudaică, memoria înaintaşilor şi a celor care vreme îndelungată au participat la înflorirea burgului breslelor prin calităţile lor profesionale.Printre aceștia, și membrii familiei altui bistrițean devenit israelian Iosif Diamanstein Avni și care are ce povesti.

Trebuie să știm că la începutul secolului xx, după actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 Bistrița era un burg prosper și stabil cu un pronunțat caracter multietnic, dobândit de-a lungul secolelor și consolidat astfel prin interesele economice și comericale ale celor care îl locuiau / sași și unguri, români si evrei. Așa că burgul atestat docuementar încă de la 1241 cu o medievalitate foarte bogată dovedită documentar, si care se aflase mereu în centrul marilor evenimente istorice numit adeseori Poarta Transilvaniei cunoscuse o înflorire deosebită în lumea transilvăneană. Întreaga zonă a Bistriței Nasaudului se impusese prin mari nume de oameni de știință și cultură, academicieni ai României dar și marii scriitori români George Coșbuc ,Liviu Rebreanu ori autorul textului actualului imn al României , Deșteaptă-te române, bistrițeanul Andrei Mureșianu.

În acest context bogat, evreimea bistrițeană era una bine reprezentată și bine consolidată economic.Pe acest fundal au intervenit evenimentele tragice petrecute după Diktatul de la Viena și furia nazistă declanșată împotriva evreilor.Revenind câteodată la Bistrița, evreii din Israel si din alte țări ale lumii, refac într-un fel ideea de buna conviețuire într-un oraș transilvănean al multiculturalității, garanția respectului reciproc.

IV.   Scurte întâlniri                                    

(Despre Jean Guyot ) Scurte întâlniri Despre ele nu apuci să scrii căci ar fi uneori,poate, prea puţin de scris. Alteori le aminteşti doar, într-un mod puţin enervant pentru cei din jur mai ales când persoana pe care ai întâlnit-o într-o împrejurare oarecare a vieţii tale e una publică, se vorbeşte despre ea, defilează pe ecranul televizorului, arma cea mai dulce, mai perfidă şi mai otrăvitoare a vieţilor noastre atât de aproximative. Scurte întâlniri, adeseori unice întâlniri. Au tâlcul lor. Uneori plăcute, alteori fascinante, alteori nu, cu persoane super celebre sau cu persoane perfect anonime, dar întâlniri care spun ceva vieţii tale. Sau mai exact întâlniri pe care nu le poţi uita, pur şi simplu. În orice clipă a vieţii s-ar fi petrecut ele, la tinereţea cea necoaptă sau la bătrâneţea cea tristă. Încep cu cineva de care nu ştiţi, sau poate, cine ştie… A fost secretarul particular al lui Jean Monnet, după război, când Franţa şi Germania încercau (poate prea devreme ) să mai uite din ororile şi ranchiunile acelei înfruntări teribile, care a inspirat sute de cărţi, memorii şi filme.

E vorba despre Jean Guyot (1921-2006).Un domn respectabil, dacă e să ne gândim că era deja un tânăr capabil în anii cincizeci. Important „ actor” al preliminariilor creării Europei Unite, acest domn fusese totodată plasat în eşalonul de vîrf al finanţei europene ,printre artizanii finanţării Comunităţii europene prin sistemul bancar, aflat la cârma băncii Lazard.  L-am întâlnit în iunie 2004, la o cină desebită aş zice la familia Gros, într-o reşedinţă din rue de Ternes, acel gen de reşedinţă pariziană cu cod de acces şi stradă privată, într-o casă foarte rafinată şi împreuna cu cei din Europe 2020, club de reflexie socială din care făceam parte şi eu, condus de Frank Bianchieri . Eram între felul principal şi fromage când, nu ştiu ce m-a apucat să îl întreb (profitând de faptul că eram plasată la doar două scaune distanţă, în timp ce ne treceam tava cu brânzeturi), cum îşi imagineau ei, cei de după război,mai exact grupul aflat sub influenţa lui Robert Schumann şi Jean Monnet, aşa zisa idee de Europă unită , în condiţiile în care lumea era împărţită şi o bucată bună de Europă se afla în lagărul sovietic. Domnul m-a privit gânditor, s-a sucit, s-a învârtit, a început o lungă dizertaţie despre ce a însemnat comunismul pentru ţările noastre, într-o conversaţie un pic aparte cu mine, care mă flata, evident, dar pe măsură ce înainta îi irita puţin pe ceilalţi… tema asta a noastră, cu comunismul, m-am lămurit, enervează adeseori. Răspunsul a fost „ nu ştiu, ne imaginam că se va termina într-un fel dar nu ştiam cum… „ Din aceeaşi seară mai reţin întrebarea pe care ne-o lansase el, fermecătoare întrebare, de altfel. „Cu ce ţară are Franţa cea mai lungă frontieră?” La masă erau analişti, jurnalişti, bancheri, oameni politici, diplomaţi ( ştiut fiind faptul că domnul Guyot, cel ce făcuse parte din cabinetul lui Robert Schumann, fusese un om esenţial în crearea acelei Communauté européenne du charbon et de l’acier (CECA comunitatea europeană a carbonului şi oţelului ) ce reunea şase naţiuni vest europene în perioada Războiului Rece şi practic, a premers Piaţa Comună, deci a fost sâmburele dur al Uniunii Europene.) Toţi s-au năpustit, fiecare cu ideea lui… Ba Spania, ba Germania …Răspunsul corect era, evident…Brazilia, căci Guyana franceză aflată cum ştim în nord estul Americii de Sud e un departament francez… Ehei, imperiile… Altă întîlnire scurtă ( de fapt au fost mai multe, dar una a avut mai multă substanţă) şi care m-a obsedat, a fost cea cu Dominique de Villepin. Cultivat, intelgient, rafinat, fostul premier francez care era atunci, în 2003, ministru de externe, vorbea cu plăcere despre literatură şi inspiraţie. Nu pot să îl uit, cu coama lui leonină şi ochii albaştri scăpărători de inteligenţă. Prima şi ultima întîlnire cu Guillermo Moron s-a petrecut într-o amiază de iunie, la Caracas chiar în biroul sau de director al Academiei venezuelene de ştiinţe istorice. Îi invidiam pe venezueleni. Asta se petrecea în 1991, când noi pluteam între vendete şi războaie fratricide. Ei mi se păreau liberi de prejudecăţi. Era super interesant de văzut cum se raportează o naţiune sud americană la SUA, aflată geografic atît de aproape şi mereu cu ochii pe petrolul lor… Ei, timpul a trecut, Venezuela din regimul comunist de azi, nu mai e de invidiat. O altă întâlnire care m-a marcat s-a petrecut în anul 1984 la puţin după Anul Nou. Atunci l-am cunoscut pe doctorul Arafat, Arafat şi mai cum? Nu ştiu. Medic palestinian din grupul de încredere al legendarului lider. El , e cel care mi-a vorbit primul despre poetul Mahmud Darwish şi mi-a dat o foaie de hârtie cu câteva poezii traduse în franceză, el mi-a vorbit despre prigoana familiei lui, şase fraţi, şase surori şi părinţii lor, izgoniţi din Haifa natală, alungaţi, scoşi din casele lor. Mă căutase zile în şir prin Bucureşti ca să vadă cine eram, mai exact cine era persoana care scrisese într-o croică de ziar despre atacul de la Sabra şi Chatilla! Nu mai ştiu nimic de el. Am încercat decîte ori am avut prilejul să întâlnesc persoane de decizie palestiniene, pe Nabil Shaath fost ministru de externe al Autorităţii Paletiniene sau Leila Shahid, întrebând în cercurile lor apropiate,consilieri,jurnalişti… Nu a fost cu putinţă din cauză că Arafat era totuşi doar prenumele lui, tînăra fără experienţă care eram a reţinut doar prenumele, sau poate pseudonimul, cine poate şti? Oricum cred că atunci era capul organizaţiei revoluţionare a studenţilor palestinieni de la noi… E exact împrejurarea pe care o descrie Ion Cristoiu într-un interviu recent acordat unui ziar, în care, culmea, mărturiseşte că ar fi fost chestionat de Serviciile de securitate româneşti dacă eu aş fi putut fi capabilă să… răspândesc manifeste prin Iaşi… Chiar cu acel prilej, al deplasării la Iaşi, îl cunoscusem pe medicul Arafat cel din Haifa, am stat de vorbă îndelung pe aeroportul Băneasa … trebuie că m-o fi văzut cineva cu el de s-au pus pe urmele mele, în rest treaba cu manifestele mi se pare de-a dreptul ridicolă… Dar acum abia lucrurile se leagă în mintea mea, cum de eram în legătură cu acest palestinian care era fără îndoială pus sub urmărire, cum stăteam de vorbă cu el pe aeroport, cum plecam la Iaşi, în deplasare, pentru o cronică de teatru dacă îmi amintesc bine, ( eram doar colaborator la Slast dar aveam voie să fac deplasări), toate s-au adunat laolaltă pentru o buna pistă de urmărire. Acum, toate astea mă amuză. Atunci… Dar întîlnirea cu acel medic cu ochi trişti, micuţ, cu o barbă îngrijită, cu un aer melancolic, meloman, cultivat, patriot definitiv, m-a apropiat enorm de soarta palestinienilor, o temă de care aveam să mă ocup apoi mai bine de 25 de ani… Ce poate face o scurtă întâlnire… (septembrie 2009 ,publicat în revista Cafeneaua literară.)

V. Gânduri de fostă studentă despre profesorul N.N.Constantinescu  

Mi-e greu să explic astăzi fascinaţia pe care profesorul N.N.Constantinescu putea să o exercite asupra studenţilor, asupra tinerilor învăţăcei din anii şaptezeci,optzeci. Când l-am întâlnit, profesorul era în plină maturitate şi într-un fel aureolat de nişte merite ştiinţifice iar în accepţiunea generală respectul cu care îl înconjura lumea se datora mai ales cărţii sale Problema contradicţiei în societatea socialistă. Sigur că azi pare ceva simplu şi obişnuit să fi fost gândit, scris şi publicat dar desprinderea din cimentul ideologiei moscovite de după război nu a fost un lucru uşor şi a cerut multe sacrificii. Evident, nu aveam de unde să cunoaştem multe din etapele vieţii şi carierei profesorului, cert este că pentru noi el era atunci un model.

  Autorul subţierelului manual de economie politică după care dădeau examen toţi virtualii economişti ai ţării şi şef al catedrei de economie politică la ASE ,acad.N.N.Constantinescu nu părea cineva care să se înghesuie prin primele pagini ale ziarelor şi revistelor ca să facă sluş la stăpânire. Suntem, astăzi, generaţii de foşti studenţi răspândiţi în mai toate domeniile vieţii economice, ştiinţifice, administrative, culturale şi mai ales politice din România. Totuşi, nu suntem capabili să scriem adevărul, în lumina unei obiectivităţi obligatorii,imperative, dincolo de patimi, de vini sau de neâmpliniri personale, se pare că adevărul acelor ani zace împrăştiat, ca un puzzle risipit, şi se prea poate ca generaţiile care vin să nu mai aibe fie nevoia fie puterea de a le pune cap la cap, despărţind meiul de neghină.

    Există de asemnea date, informaţii care nu s-au păstrat deloc, în general sursele de arhivă în cazuri de acestea nu mi se par demne de încredere căci ele consemnează sec observaţia unor cadrişti înguşti, care ne-au judecat existenţele şi au decis asupra vieţilor noastre decenii în şir. De ce am completa acum spaţiile albe ale unor poveşti cu informaţii date de aceste surse! De ce angajaţii de la cadre din diverse timpuri ar fi acum cei care cauţionează formularea verdictelor conisderate drept drepte despre unii şi alţii? Cine mă poate face să cred că funcţionarul de la cadre care era în acelaşi timp în mod evident şi obligatoriu un om de nădejde al securităţii din toate vremile, a fost corect în ceea ce a făcut, sau să zicem că a fost corect, dar a înţeles el oare totul? Sau, mai mult, cadrul creat de acei ani cerea el fineţea analizei? Ce îi interesa pe urmăritori? De ce am lua de bun rezultatul cercetărilor lor ? Aflăm azi despre unul sau altul, un intelectual, un scriitor, un universitar , că ba avea „manifestări duşmănoase”, ba ar fi afirmat : „cutare are familia în străinătate „ sau despre x că „frecventa studenţi străini în speranţa de a se mărita.” Este o ruşine să facem azi o aşa zisă istorie bazată de foaia de jurnal a foştilor observatori.

E ca şi cum ne-am lăsa manipulaţi, umiliţi şi dirijaţi încă odată    în istorie prin aceeaşi puţinătate reductoare de mijloace, inteligenţă şi simţire.

Cum l-am întîlnit pe profesorul N.N.Constantinescu

Eram elevă la Liceul Liviu Rebreanu din Bistriţa, într-o adolescenţă mai degrabă ambiţioasă şi axată pe studiu. Publicasem deja poezie, articole, proze şi luasem premii literare cu duiumul, totul mă hărăzea unei cariere literare, viaţa însă mă obliga să fiu puţin pragmatică , să mă gândesc la viitoar, nu la pasiunea pentru literatură ci la aspectele practice ale vieţii.Unde voi lucra mai târziu?

Cu sinceritate, voiam , visam să ajung în presă, asta însă părea destul de complicat, jurnaliştii proveneau deja de la celebru „Ştefan Gheorghiu” şcoala de jurnalism a Academiei politice, ceva îmi spunea să nu ajung acolo, sincer , lucrul care mă deranja cel mai tare era faptul că trebuia să lucrez întîi un an în producţie, ceva necalificat , evident , şi apoi să fiu propusă pentru acea şcoală de ziarişti.

Orgoliul meu de premiantă nu îmi permitea asta, în defintiv am terminat liceul cu 12 diplome de premiul întâi şi cu bac luat cu zece pe linie, fiind elevă la o clasă de secţie reală. Cum matematica nu mă speria, ideea ASE-ului a început să mă viziteze. Aşa am ajuns prin clasa a X-a la olimpiada naţională de economie politică ( evident fusesem şi la română şi la matematică! Nu eram o tocilară în sensul clasic dar eram ambiţioasă , recunosc, măcar pentru a oferi prilej de mândrie părinţilor mei, într-un orăşel de provincie.)

Faza pe ţară a acestui concurs pe obiecte se ţinea la Sinaia unde am şi ajuns cu vreo câţiva necunoscuţi calificaţi şi ei ca şi mine. Acolo, la Sinaia, l-am cunoscut pe profesor, care mi-a adresat câteva vorbe, l-am urmărit cu nesaţ aş zice iar prin minte mi se plimba ecranul gigantic al posibilităţilorpe care această disciplină mi le oferea. Să înţelegi lumea,economia, s-o decortichezi într-un fel, însemna în mintea mea o formă de libertate. Nu pot să ştiu exact care erau crezurile intime ale profesorului,şi sincer vorbind pentru mine, ca pentru o grămadă de studenţi care au făcut şcoala aceea, a deschide dosarul lui de cadre mi se pare un lucru zadarnic.

Astăzi după ceva paşi timizi făcuţi dincolo de dictatura dosarului de cadre, încercăm să aflăm adevărul apelând la surse scrise tot de mîna celor care erau cei mai vînduţi. Pentru mine adevărul este că, folosind slăbiciunile sau oportunităţile oferite de o lume dictatorială, profesorul ajunsese în poziţia de a fi respectat pentru valoarea sa ştiinţifică şi profesională. Imediat după revoluţie a apărut o nouă ediţie a cărţii sale Acumularea primitivă a capitalului. Acum aveam prilejul să îl văd din cînd în când pe N.N. la redacţia ziarului Economistul unde prin solidaritatea lui Ion Erhan şi Dinu Marin, am înfiinţat şi condus un supliment săptămânal de cultură numit ECART, între anii 1998-2002. N.N. era tot mai obosit de vârstă, tot mai bolnav. Îşi afirma mereu principiile, mai ales la Academia Română pe care ar fi vrut-o centrul iradiant de înţelepciune pentru o aplicare logică şi înţeleaptă a teoriei economice la economia reală a ţării, afirmînd mereu că soluţia cea mai bună pentru noi este aceea a unei economii mixte de piaţă, social-umanistă, cu o democraţie integrală, inclusiv economică şi participativă. Îl mai ascultau unii dar ţara era prinsă de un vîrtej al facerii lucrurilor fără bază ştiinţifică şi vorbele sale cădeau în gol .

Voiam cu obstinaţie să fac un film documentar despre dumnealui , aşa încât să apuce să îl vadă la televizor şi să simtă măcar un pic recunoştinţa generaţiilor pentru care a muncit la catedră. Împreuna cu jurnalistul Ion Marin patronul şi redactorul şef al cotidianului „Ultima oră” la care colaboram frecvent pe atunci, am ajuns în rezerva de spital la Elias, am stat cu dânsul vreo jumatate de oră. Era un moment foarte prost găsit căci tocmai forţele de ordine ale ministerului de interne începuseră să acţioneze împotriva minerilor plecaţi spre Bucureşti, era vremea prim ministeriatului lui Radu Vasile şi a „păcii de la Cozia”, apoi a punerii sub cătuşe a unor lideri sindicali. Ba chiar a unui miner mort sub o agresiune cvasi necunoscuta.

(Toată povestea asta cu minerii ajunsese să divizeze îngrozitor societatea românească creînd patimi şi uri de nedepăşit. Am cunoscut prieteni care s-au despărţit din cauza opiniilor diferite şi familii care s-au destrămat.) Profesorul,aşezat pe patul său de spital,cu ochii la vremea cu zloată de afară, începuse să plîngă. Numai ochii săi extraordinar de albaştri luminau parcă. „Se trage în muncitori ca în 33” a şoptit el.Mi-am dat seama în clipa aceea de autenticitatea sentimentelor si convingerilor sale de stînga . Fimul documentar dedicat lui N.N.Constantinescu nu s-a făcut , aşezarea sa într-un plan al televiziunii naţionale depindea de unele persoane care nu ştiau nimic despre academician şi pentru care numele lui nu răscolea decît amintiri socialiste.

 Am rămas cu scenariul şi cu sinopsisul în buzunar aşa cum s-a întâmplat cu multe alte personalităţi despre care am vrut şi am încercat să fac ceva şi inexorabilul pix al actualei cenzuri nu m-a lăsat. Astăzi când judecăm personalităţi sau generaţii parcă nu reuşim să trecem de stereotip şi să acceptăm că unii oameni au făcut unele lucruri din pure convingeri ideologice. Că ne convine sau nu, asta e altceva. Dovada unui spirit democratic în societatea noastră ar fi de fapt acceptarea dreptului la opinie a celuilalt. Ca un cunoscător absolut al acumulării primitive a capitalului în România(vezi Acumularea primitivă a capitalului în România, Editura Academiei Române,1991) dar şi a economiei capitaliste în lume, să acceptăm că domnul profesor N.N. Constantinescu avea dreptul său la ”slăbiciunea” ideologiei sale, bazată iremediabil pe obiectivitatea de oţel a magistralei sale analize economice . aprilie 2011NB .Am scris aceste amintiri la solicitarea colegului de televiziune,istoricul  I.Volovenci pentru o posibila istorie proiectata de dumnealui a Academiei de Studii Economic, in anul 2011.

VI. Amintiri 

1.Citesc în ”Jurnalul portughez” al lui Mircea Eliade, notația din 24 iunie 1943: ”Încep ”Un port la răsărit” de Radu Tudoran.Mare talent epic. Cred că în douăzeci-treizeci de ani România va fi țara romancierilor.Când mă gândesc că acum douăzeci de ani ne lăudam numai cu Ion, și că azi un debutant poate să scrie ”Un port la răsărit…”…

 

 

Câți dintre noi și-au bucurat adolescența cu ”Anotimpuri”, ”Fiul Risipitor”, ”Dunărea revărsată” sau ”Maria și marea…”, oare era vreun licean al acelor ani care să nu-i fi citit sumedenia de cărți ?Când l-am întâlnit pe domnul Radu Tudoran(1910-1992) era o bândă vară târzie, la Neptun, prin 1983, și dumnelui părea un cavaler singuratic adâncit în gândurile lui și plecând către țărm.

 

 

 

2.Nevinovate asociații de idei m-au dus astăzi cu gândul la Teodor Mazilu. E zi de sărbătoare și în blocul turn de 16 etaje din centrul Tel Avivului unde noi ne prezentăm la programul funcționăresc, e pustiu. Țipenie de om în afara unui portar în cămașă albă care și ridică ochii,vizibil deranjat, din ecranul pe care filmul rusesc evoluează se pare spre palpitant.

Tot așa era la vremea altor sărbători la casa scriitorilor din Mogoșoaia anului 1979, când toți se duceau pe la casele lor și rămâneam cei câțiva puțini, cei fără de casă.

Mi-l amintesc pe domnul Mazilu cum încerca să ne ridice moralul, povestea fel de fel de anecdote, una despre Baudelaire mi-a rămas în minte…Ce scriitor mare, Teodor Mazilu, ce prozator pe nedrept uitat. Ce simț al ironiei, ce floretist neîntrecut persiflând oameni și situații.

Veți spune, mare dramaturg Teodor Mazilu căci prin piese el a ajuns la un public mare.Pe astea le-am văzut cu toții: Proștii sub clar de lună, (1963),Acești nebuni fățarnici (1971) , mai ales ”Mobilă și durere!, Somnoroasa aventură Don Juan moare ca toți ceilalți , Frumos este în spetembrie la Veneția..

Pentru mine însă, că tot iubsc singurătatea, lectura romanelor și nuvelelor îmi rămâne calea de-a-mi aminti acest autor nepereche, un domn trist-vesel, ironic-persiflator, caustic și timid. ”Într-o casă străină”,”O singură noapte eternă”, Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni parcă mi-l amintesc cel mai bine.

Atunci, în zilele alea petrecute la Vila Elshingen din complexul Palatului Brânvovenesc de la Mogoșoaia, lui teodor mazilul tocmai îi apărea volumul ”Doamna Voltaire”…( 21 septembrie 2021, de Sukot) 

3.

Voiam de astă dată să notez ceva despre Ion Gheorghe, mare poet, personalitate cu totul deosebită. Când eram liceană și i-am citit ”Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic” găsită în raftul librăriei George Coșbuc din Bistrița, am avut revelația unei forme de poezie care te ocupă cu totul, te devoră. Apoi cu Megaliticele și Dacia Feniks am intrat într-o fascinație a Hiperboreei, am devenit pur și simplu dependentă de povestea miraculoasă din Solnița Carpaților …

L-am întâlnit cînd eu aveam 15 ani, el era redactor la secția poezie la ”Luceafărul”, îl regăseam în jurii de concursuri literare. Faptul că mi-a sprijinit publicarea ( mie și sutelor de poeți ai vremii ) făcea cumva parte dintr-o misiune pe care și-o asumase. O misiune culturală. Dar astea sunt cuvinte, expresii, vorbe. Indraznesc să postez această fotografie alături de dumnealui nu din orgoliu ci ca nostalgie și recunoștință.

Și-a păstrat cu demnitate și oarecare indiferență la furtunile anilor ce au vebit, opiniile și lumea lui, fascinanția Noimelor , discursul din Vine iarba, din Proga Logosului, suficient de misterios și de încifrat așa încât să nu ajungi lesne la sensuri, ocupat în profunzime de istorie și de , în spiritul a ceea ce a fost și ceea ce rămâne, dincolo de mode și modele.

O adăugire . Găsesc pe site-ul DACICOOL o prezentare generoasa, cum de câte ori deschid pagina , imi vine atenționarea că site-ul este ”infectat”, salvez aici aceste cuvinte generoase așezate la un moment dat pe site-ul ei de autoarea Cecilia Caragea..

Iată:https://www.daciccool.ro/oameni/oameni-de-langa-tine/6912-imaginatie-si-actiune-cleopatra-lorintiu

MIERCURI, 09 IULIE 2014

Scriitoare, jurnalista, realizatoare de televiziune si, pentru o perioada, diplomat roman, Cleopatra Lorintiu este o personalitate oarecum atipica a vietii culturale romanesti de astazi. Cu toate ca a urmat cursurile Facultatii de Cibernetica Economica a Academiei de Studii Economice din Bucuresti, pasiunea sa pentru scris, pentru literatura, care a iesit la iveala inca din copilarie, a avut castig de cauza si i-a calauzit drumul in viata. A publicat poezie, proza, literatura pentru copii, eseuri, interviuri, critica literara, cronica de film, arte plastice, teatru si muzica, memorialistica si note de calatorie. A devenit cel mai tanar membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, in anul 1979, la doar 22 de ani. Alaturi de cariera literara, si-a cladit o cariera in jurnalism. Insa activitatile sale acopera si alte domenii, caci pofta de activitate si de actiune a scriitoarei a fost si este cu adevarat remarcabila!

Primii pasi literari
Cleopatra Lorintiu s-a nascut in anul 1957, in localitatea Nasaud, in zona Vaii Somesului Mare. Si-a petrecut copilaria in acele locuri deosebit de frumoase, in Nasaud, Anies, Bistrita, locuri care se vor regasi in creatiile sale literare de mai tarziu. Parintii ei aveau o mare pasiune pentru carte si pentru poezie, fapt care a influentat-o de mica. Poate ca de aceea a inceput sa scrie de foarte devreme – a debutat la doar 11 ani, atunci cand a trimis prin posta o povestire la Radiodifuziunea Romana, pentru un concurs al emisiunii Noapte buna, copii!, castigand premiul al treilea. De mentionat ca participantii erau, desigur, adulti, iar cei din redactie au aflat ca era vorba de un copil de clasa a cincea abia dupa jurizare!
A urmat scoala si liceul din localitate, obtinand premiul intai timp de 12 ani. Tot acolo, in revista scolii, si-a publicat primele creatii, poezii si povestiri, care ulterior au fost trimise la Revista de literatura pentru elevi. In adolescenta, incep sa ii apara primele texte in revistele pentru copii (Cutezatorii, 1972) si debuteaza in presa literara in anul 1972, publicand in revista Tribuna. Urmeaza o serie de texte publicate in reviste literare si antologii: Steaua, Familia, Tribuna, Amfiteatru, Viata studenteasca, Cronica, Orizont, Convorbiri literare, Ramuri, Luceafarul, Tribuna Romaniei etc. Vin apoi premiile la Concursul National de Poezie pentru Tineri – premiul I in 1975 si 1976, si la Concursul National de Poezie Nicolae Labis (premiul I in 1977). Deja din liceu, Cleopatra Lorintiu trimite poezie la unele edituri. Debuteaza editorial in anul 1978 cu volumul Regina cu pasi furati, publicat de Editura Dacia.

In cautarea unei cariere jurnalistice
Dupa facultate, Cleopatra Lorintiu a fost repartizata la un centru de calcul din Bucuresti, insa dorinta sa majora era de a se angaja in presa literara si de a deveni scriitor profesionist. Din pacate, vremurile nu erau propice pentru asa ceva. In ciuda incercarilor repetate de a se angaja in presa, in pofida sutelor de articole publicate, nu a reusit acest lucru, din cauza „dosarului” sau. Partidul Comunist Roman considera ca mama sa, Eleonora Leonte, avea „origine de chiabur”, fapt pentru care, de altfel, fusese obligata sa-si intrerupa studiile de Drept incepute in Iasi. In realitate, bunicul Cleopatrei (tatal mamei sale), decorat in Primul Razboi Mondial, fusese padurar in regiunea Dolhasca si avusese unsprezece copii. Nici vorba de chiabur… Ion Cristoiu, care pe vremea aceea era redactor-sef adjunct al suplimentului SLAST, reuseste sa o angajeze pe Cleopatra Lorintiu ca redactor suplinitor temporar, insa doar pentru trei luni. Timp de opt ani, scriitoarea traieste din colaborari in presa, la radio si din cartile pe care reusea sa le publice.
Abia dupa Revolutia din 1989 isi vede visul cu ochii, pasind cu adevarat in presa. Mai exact, in asa-numita „presa mare”, importanta, „centrala”. Devine sef al Sectiei Cultura si Invatamant din cadrul redactiei Dimineata, apoi ajunge la agentia Rompres, la Mondorama si devine redactor-sef al revistei pentru femei Ana. Din anul 1992 incepe sa realizeze o emisiune de televiziune proprie pentru romanii din diaspora, Suflet romanesc, difuzata pe canalul etnic Cable 32 din Statele Unite. Profitand de noua deschidere sociala si culturala din Romania, dupa experienta americana, activitatea sa devine din ce in ce mai intensa in tara. Infiinteaza o editura proprie, Luna Editorial House, unde publica volume proprii si ale unor autori romani. Calatoreste mult, in tari indepartate (China, Thailanda, Maroc, Venezuela etc.), unde realizeaza interviuri. Dorindu-si sa realizeze documentare cu si despre romanii care traiesc in alte tari, se angajeaza in anul 1994 la TVR, in cadrul redactiei pentru strainatate, apoi pune umarul la crearea postului TVR International, devenind redactor-sef al Redactiei Productie pentru Strainatate.

Batalia pentru literatura
Dupa obtinerea primelor premii literare, Cleopatra Lorintiu incepe sa fie prezenta la intalniri literare importante. In 1976, fiind studenta in anul intai, citeste poezie in Cenaclul Amfiteatru, la invitatia poetei Constanta Buzea si a criticului literar Laurentiu Ulici, precum si in Cenaclul Luceafarul, la Casa Scriitorilor, fiind prezentata de poetii Ion Gheorghe si Grigore Hagiu. Revistele Luceafarul si Amfiteatru incep sa ii publice grupaje de poezii, iar la scurta vreme dupa aceea castiga premiul de debut al Editurii Dacia cu un grupaj de poeme. Printre scriitorii clujeni care au sprijinit-o in acest demers se numara Aurel Rau, Ion Oarcasu, Petre Poanta, Adrian Popescu si Al. Caprariu, care era si directorul editurii. Dupa debutul cu volumul Regina cu pasii furati (1978), primit favorabil de critica, ii apare o carte de versuri pentru copii, la Editura Ion Creanga, intitulata Ora culorilor. Tot acolo, dupa mari eforturi din partea editorilor, i se publica o carte de proza in anul 1979, Libeluliada. Din aceasta carte au fost preluate multe povestiri pentru radio, in lectura unor mari actori, regasindu-se in Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Romane, iar altele figureaza in bibliografia scolara. In anul 1981 apare cartea sa de referinta, Peisajul din care lipsesc poeme, la Editura Cartea Romaneasca, primita de critica literara ca un eveniment.
Cu toate ca incercarile de a deveni jurnalist raman fara rezultat, din cauza „dosarului”, Cleopatra Lorintiu are satisfactia de a deveni scriitor profesionist, prin intrarea in Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, la Sectia Poezie. Un statut incomod pentru autoritatile vremii. In aceasta perioada, scriitoarea traduce povestirile lui Kenneth Grahame, pe care le publica la Editura Ion Creanga, sustine o rubrica de cronica de carte straina in revista Luceafarul si publica poezie, proza, schite si fragmente de roman in suplimentul SLAST.
Cleopatra Lorintiu a publicat in jur de douazeci de carti, unele dintre ele dupa indelungate „lupte” cu cenzura comunista. Altele asteapta inca sa fie publicate. Este cazul romanului Abandon, care in 1984 era considerat de catre autoritati „deranjant, trist si incitator”, fiind respins de la publicare in mai multe randuri. Intre 1984 si 1987, scriitoarea a rescris acest roman de patru ori, insa cenzura tot nu l-a acceptat spre publicare la Editura Eminescu, catalogandu-l drept „pesimist” si „inadecvat”.
In 1984 publica o culegere de schite, Vesti din Molidia, premiata de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti. In 1985 ii apare volumul de poeme Terasa cu oleandri, la Editura Dacia. Albumul memorial Nicolae Labis, la care lucreaza impreuna cu poetul Gheorghe Tomozei, este publicat nesemnat, sub forma de almanah literar – textele Cleopatrei Lorintiu din interior sunt semnate C.L. In octombrie 1989, la final de regim comunist, ii apare cartea de amintiri, eseuri si note de calatorie Exista un limpede loc. Rescrisa de trei ori si cu o serie de pasaje cenzurate, mai ales dintre cele care faceau referire la istorie, cartea este dedicata Nasaudului si Bistritei, Vaii Somesului si Muntilor Rodnei, locurile copilariei sale si are un mare succes de public si de critica.
Dupa anul 1989, Cleopatra Lorintiu publica mai multe carti, printre care Fetita care eram, romanul Iubirea nu trece, Cineva din trecut (poezie si proza), O lumina suplimentara (eseuri si interviuri), Suflu efemer (poezie), si un grupaj de poeme intr-o antologie de poezie publicata la Moscova, precum si in alte antologii. De asemenea, are numeroase intalniri cu cititorii, in diferite orase din tara, dar si la Chisinau. Cel mai recent roman al sau, Palaria de pai, a fost publicat la Editura Eikon in anul 2013.

O personalitate atipica, cu activitati multiple
In anii 1990 si 2000, Cleopatra Lorintiu a avut o activitate prodigioasa, pe mai multe planuri si in mai multe directii. A publicat articole in presa, a publicat carti, a infiintat ECART, suplimentul literar-artistic al coditianului Economistul, a colaborat cu diferite reviste si a lucrat pe post de consilier editorial pentru Editura Quadrat. De asemenea, a fost consilier al Fundatiei Copiilor Superdotati Henri Coanda si a infiintat Fundatia Culturala Gheorghe Tomozei, al carei obiectiv este sustinerea tinerilor scriitori si jurnalisti si apararea mostenirii culturale. Fiind o persoana foarte activa si interesata de social, s-a implicat in activitati non-guvernamentale si in organizarea unor evenimente si conferinte internationale.
Intre anii 2000 si 2006, viata profesionala a Cleopatrei Lorintiu s-a imbogatit cu o noua activitate, si anume in domeniul diplomatiei. In aceasta perioada, a avut functia de atasat al Ambasadei Romaniei din Franta, ocupandu-se de afaceri politice, comunicare si presa, invatamant, cercetare, viata asociativa si problematica diasporei. Fiind foarte interesata de geopolitica si de geostrategie, a participat la think tank-uri importante (Europe 2020, IPSE, Club Grand Europe etc.), precum si la conferinte internationale pe teme ca pacea, drepturile femeilor, libertatea presei, apararea persoanelor defavorizate sau lupta impotriva traficului de persoane.
Reprezentand un domeniu subsumat comunicarii si inrudit cu jurnalistica, relatiile publice nu puteau lipsi din „portofoliul” scriitoarei, care a activat si in domeniul imaginii publice, lucrand pentru unele organizatii non-guvernamentale si companii comerciale, precum si pentru Asociatia Romana pentru Patrimoniu. Fiind convinsa ca, pentru copiii care traiesc la tara si care nu au acces la informatie, cartile sunt esentiale, Cleopatra Lorintiu a donat o parte importanta din biblioteca sa personala si din arhiva scriitorului Gheorghe Tomozei, care i-a fost sot, comunei Domnesti din judetul Arges, unde a fost creata o biblioteca ce poarta numele poetului.
Dupa etapa diplomatiei, Cleopatra Lorintiu a scris, a realizat emisiuni pentru TVR 3, iar din 2013 a intrat in Redactia Alte Minoritati a Societatii Romane de Televiziune. Este editor-sef al publicatiei Zaman (editia in limba romana) si este corespondent al centrului de cercetare Observatoire d’Etudes Geopolitiques din Paris.
In anul 2010, Cleopatra Lorintiu primeste Premiul de Onoare pentru Integralitatea Operei Naji Naaman, decernat pentru operele cele mai emancipate din punctul de vedere al stilului si care isi propun revigorarea si dezvoltarea valorilor umane de catre Fundatia Naji Naaman din Liban. Tot in 2010 ii este decernat premiul „Romania tainica” de catre Asociatia Romana pentru Patrimoniu pentru doua filme documentare despre Artur Silvestri difuzate pe TVR 3. În 2011 si 2012 obtine alte doua premii la Festivalul de Film Documentar de Arta „Dokument Art”:  Premiul pentru Film de Cultura si Premiul pentru Portret Cinematografic. In prezent este si membru al UCIN, Asociatia Scenaristilor din Romania.
Cleopatra Lorintiu se considera in primul rand poeta, insa ar fi prea putin sa spunem ca este doar atat. Multiplele fatele ale operei sale scriitoricesti, precum si nenumaratele si variatele emisiuni de televiziune si articole de presa ne dezvaluie o personalitate deosebit de complexa si profund implicata in viata reala a societatii in care traim. Activitatile extraliterare, de la demersurile non-guvernamentale pana la diplomatie, vin sa confirme acest aspect. In cazul Cleopatrei Lorintiu, imaginatia si visul se impletesc, in mod organic si armonios, cu realitatea si viata activa. (Foto: cleopatra-lorintiu.net)