Tainică întâlnire în văzul lumii. Sergiu Cioiu și poezia.

 

De la început a existat fascinația poeziei în ceea ce el cânta.

Poate că noi, publicul, l-am trecut mult prea ușor pe compozitorul Alexandru Mandy la categoria ” compozitori și textieri”. Poate că noi, românii, nu am fi știut să îi prețuim suficent  nici dacă i-am fi avut pe Jean Ferrat  sau pe Georges Brassens!

”Visele urcă mai sus decât nemărginirile” scria Alexandru Mandy care avea un interpet fetiș ( aza zic francezii, noi nu știu cum zicem asta, interpret preferat, predilect, habar nu am ). Asta cânta Sergiu Cioiu în ”Cântecul vântului”,  cel care în 1967 cucerea publicul cu farmecul lui rebel, cu vocea lui pronunțat originală, cu frazarea, cu apariția, cu patosul.Un public de toate vârstele.

Apoi ”Primul loc de pe pământ”( același compozitor – autor de versuri – și același interpret ). Cântecul avea și el aceeași structură imbatabilă, emoție și sfâșiere, tulburare și un soi de încredere răzleață care înfiripa ceva anume în sufletul celui ce asculta.

Ce-o fi fost în sufletul interpretului, cântărețului, care era de fapt actor talentat cu diplomă în toată regula și cu farmec de scenă cu totul aparte într-o lume cloazonată,  din care el se detașa cu nuanță, cu îndrăzneală neobișnuită…

Avea să vină rândul pieselor dedicate operelor lui Constantin Brâncuși,( precum ”Poarta sărutului„),  a duios existențialistei ”Ziua sau noaptea”, a acelui ”Îți mulțumesc. ”(” …pentru cărțile flăcări citite-mpreună de noi ”ce definiție mai subtilă și mai frumoasă a unor generații românești care s-au hrănit cu lectură, cu acele cărți ale marilor autori,)

 

 

Mai apoi compozitorul Dan Stoian ( discul se chema ”La o adică”)  îl implică într-o  descindere cu multe fațete și aluzii în lumea lui Marin Sorescu, cu acel umor care cucerea sala dar și cu  subtilități insinuante.( ”Botezul ”sau ” Lipa lipa”, sună de-o modernitate tranșantă la zeci de ani după ieșirea în lume.

În toate astea, compozitor, versuri și interpret făceau una laolaltă, produsul fiind însă inconfundabil și evident purta ”Marca Sergiu Cioiu.”

 

https://ampress.ro/cleopatra-lorintiu-tainica-intalnire-in-vazul-lumii-sergiu-cioiu-si-poezia/

Aș mai spune că erau anii aceia, adică  sfârșitul anilor șaizeci, începutul anilor șaptezeci, o perioadă în care se petrecuseră multe aventuri culturale, curajoase, literare, poetice, teatrale și plastice, regizorale și ale dansului modern, o perioadă pe care ideologii  au numit-o ”deschidere” și cred că asta a și fost dacă ar fi să o comparăm cu ”închiderea” și opreliștile deceniului nouă.

Dar nu de disertații și disecări ideologice politice îmi arde mie acum când încerc să înțeleg viața și opera lui Sergiu Cioiu, un artist complet care pleacă în plin succes în afara țării, mânat de o poveste clasică și banală de amor, trăiește zeci de ani pe diverse meridiane și mai ales în longitudini canadiene și care se întoarce după ani, întoarcere la dragostea de-ntâi aș zice dacă nu ar părea banală expresia dar și prea adevărată, cu foamea de prietenie și de împărtășire prin cântec și poezie în limba română pe care a ținut-o în adâncul lui vreme îndelungă.

 

Cert e că artistul re-vine în propria lui carieră nu cu timiditate ci cu o încântătoare nonșalanță,( de genul, ei, am lipsit un pic, ei și ?),  la fel ca delicioasa obrăznicie a unui băiețandru vesel care ne trage clapa: vine nu numai cu farmecul lui, cu jocul scenic fermecător dar vine și cu experiența tăcerilor și a abținerilor, a cutreierării prin hai hui, cu dorul de poezie românească și de un public- unul vechi , acela care deja e în după-amiaza vieții și acela nou, care nu a apucat să îl asculte pe vinil, uzând acul pik-up-ului redegist până la distrugere.

Un public întrepătruns aș zice la această întâlnire de taină în văzul lumii, pe scene diverse , la București și pe la Târgoviște, pe la Ploiești și Bistrița sau la Ashdod și Tel Aviv.

Poeții favoriți revin în cântece noi, face un recital de rostire Nichita Stănescu ( ”învins în afară evul mediu s-a retras în mine” , ce vers!) , apoi cântă poeziile lui Romulus Vulpescu și evident, Marin Sorescu, adună laolaltă nou și vechi de nu-ți dai seama exact ce vine și de unde vine,  dar totul sună proaspăt și fermecător ( alt epitet nu-mi vine, și poate că simplu fiind este și cel mai potrivit ) căci Sergiu Cioiu își știe cumpăni efectele alături de muzicieni/instrumentiști care îi țin companie și sub atenția mereu trează, acută, a celei care este Maria Mitrache Bokor, care a fost balerină și care are un simț înăscut de impresariat artistic. Așa e viața, tulburătoare și adeseori înduioșătoare, ea a fost și prima soție, cea din tinerețe a interpretului. Ce dovadă mai tulburată de solidaritate și dăruire…

Sergiu Cioiu este o marcă a întâlnirii muzicii cu poezia, nu e rău să recunoaștem asta răspicat într-o epocă în care un mare trubadur-muzician primește râvnita patalama nobelizată pentru cariera lui și felul în care a schimbat lumea întâlnirii muzicii cu poezia, e vorba despre Bob Dylan în 2016.

Sergiu Cioiu ne demonstrează nu doar tenacitatea interpretului ci rafinamentul cititorului de poezie, re-citindu-l pe scenă pe cutare poet, vârându-ne în memorie sensuri și în suflete, tulburări . El singur face pentru publicul mai tânăr cât o tonă de ore de literatură,lațul lui nevăzut ne ia pradă întoarcerii la poezie într-o lume care doar pare că ne împinge către cu totul altceva .Compozitor el însuși, Sergiu Cioiu își creează de fapt o carieră de ansamblu completă și cuceritoare, iubit de scriitori și de redactori, interpretându-și, iată, propriile compoziții  inspirate pe fel de fel de scene , știind să ajungă mereu la struna aceea subțire a sufletului nostru.Armonie și generozitate, subtilitate și franchețe, toate astea sunt laolaltă Sergiu Cioiu, o excepție luminoasă în cultura noastră, dovadă că te poți reînnoi mereu, că nimic nu se pierde ci totul se transmite.

Armonie și generozitate, subtilitate și franchețe, toate astea sunt laolaltă Sergiu Cioiu, o excepție luminoasă în cultura noastră, dovadă că te poți reînnoi mereu, că nimic nu se pierde ci totul se transmite.