În curs de alcătuire, cartea ”Tomozei iubea filmul” reunește notele, manuscrisele și articolele publicate de Gheorghe Tomozei în anii 1963-1964, pe când, tânăr reporter la Revista Cinema, a scris despre regizori, filme, actori, a realizat interviuri. Ceea ce urmează reprezintă câteva eșantioane din articolele care vor fi reunite între coperți, sub acest titlu ales de noi.

***

Au și cărțile soarta lor, drumul lor de la manuscris la volumul așezat în vitrina librăriei. Cea despre care vă vorbesc acum a avut un drum tare  neobișnuit, tare accidentat. Am început să culeg textul, să reunesc cronicile, amintirile, rememorările, interviurile scrise de Gheorghe Tomozei mai cu seamă în perioada 1963-1964, perioada în care era redactor la atât de iubita revistă Cinema.

Asta a fost prin 1998, la un an după moartea lui. De multe ori îmi mărturisise că și-ar dori o carte despre cât de mult iubise el filmul, regizorii, scenariștii, actorii.

Așadar pe primul meu calculator( o epavă) am cules în 1998 textele, le-am pus pe o dischetă, le-am dat unui editor împreună cu o seamă de fotografii. Din fericire, nu toate …editorul după vreo doi ani de promisiuni și amânări a dispărut pur și simplu..Cu tot cu dischetă și fotografii, evident.

 Apoi peste o vreme am luat-o de la capăt, tehnica avansase,  promisiunile editorilor se diversificaseră. Numai că fiecare ajungea la delicata problemă a banilor, a sponsorilor, unii mă îmboldeau să cer în dreapta, în stânga. Uite-așa am trecut  pe la cinci edituri, la fiecare din ele cartea a stat între un an și uneori chiar cinci ani. ”E un blestem” îmi ziceau prietenii…Vorbește cu cutare, ba cu cutare… În perioada 2000-2002 am publicat în serial în Suplimentul de cultură creat de mine, Ecart (al cotidianului Economistul)fragmente din ”Tomozei iubea filmul.”

Pe atunci îi zisesem ”Fascinația ecranului.” Mai apucasem să promit unor actori sau regizori că în curând vor vedea cartea în care era un articol, o notație plină de emoție și metaforă scrisă de Gh.Tomozei despre tinerețea lor… Numai că uite, încet încet și oamenii ăștia s-au stins.

 Nu aș relua povestea cărții aici dacă n-aș fi în clipa de față animată de o speranță: se pare că în sfîrșit cartea o să prindă chip pe hîrtie, cartea în care îi avem pe George Vraca, Liviu Ciulei, Victor Iliu, Ștefan Ciubotărașu, Gheorghe Dinică, Colea Răutu, Dem Rădulescu, Dina Cocea, Leopoldina Bălănuță, Coca Andronescu, Gheorghe Cozorici, Liliana Tomescu, Florentina Mosora, Tudorel Popa,Sanda Toma, Ilarion Ciobanu,Ștefan Mihailescu Braila, Ana Szeles, Irina Gărdescu, Valeria Seciu, Octavian Cotescu,Flavia Buref, Ion Dichiseanu, Mizura Arghezi, Cristea Avram, Angela Chiuaru,Geo Saizescu, Florin Piersic, Ion Popescu Gopo dar și cronici de film despre peliculele acelui moment , o adevărată plonjare într-o vreme cu cinema  și oameni frumoși.

 Nu vă spun ce și cum, sunt 25 de ani de când mă obsedează soarta acestor texte și  promisiunea pe care i-o făcusem cumva,implicit, lui Tom, într-o bună zi.Mulți dintre cei pomeniți mai sus erau la vremea tinereții, a primelor lor filme dacă nu chiar la vremea debutului.(Cleopatra Lorințiu, dintr-o postare fb din 5 februarie 2023)

 

1. Tomozei iubea filmul.Dintr-o viitoare carte dedicată actorilor, regizorilor, scenariștilor români. Interviuri și amintiri scrise cu condeiul poetului.

Întâlnirea lui Gheorghe Tomozei cu Stefan Ciubotărașu (1910-1970),interpret cu har unic și vorbă din tolba lui Ion Creangă, uriașă forță scenică, de neuitat în mari roluri pe peliculă. A fost și poet…sonetist !Gh. Tomozei îl întreabă la un moment dat : Care credeţi că este lucrul cel mai greu pentru un actor tânăr?Ștefan Ciubotărașu spune :” Realizarea ”dezobsedării” de sine. Îmi place să-mi repet sfaturile unor străluciţi dascăli şi colegi de teatru ai mei şi, dacă mi se îngăduie, le repet cu glas tare şi tovarăşilor de meserie. De pildă, nu prea-mi plac oglinzile, le ocolesc, iar în ce priveşte dicţia, nu prea mă ascult…”un interviu din 1963.Pe Moneda omagială din argint emisă de BNR în anul 2010 cu chipul actorului ( numele lui era Ciobotărașu, născut pe lângă Vaslui, Colinele Tutovei ) în rolul tarabostesului ciung din Columna.

2.Încurajată de vorbele bune pe care le-am primit, continui să răsfoiesc pagini din cartea în curs de alcătuire : ”Tomozei iubea filmul ”reunind cronicile și interviurile poetului din anii 1963-1964. Astăzi, o amintire despre debutul în film al incomparabilei maestre Leopoldina Bălănuță.Da, da,o Doamna Poldi tânără pe platourile de filmare de la Buftea, într-un film polițist :”Pisica de mare”.Tomozei, reporterul :”Pe Leopoldina Bălănuţă, pe care am aplaudat-o într-atâtea roluri pentru marile ei însuşiri, ca actriţă de teatru, am felicitat-o pentru debutul în film.Ce ne poți spune? ” Leopoldina Bălănuță, la primul ei rol în film:”-Emoţii, emoţii şi iar emoţii. Fără să afirm că îmi convine totul, rolul mi se pare frumos şi îmi ridică multe probleme de interpretare.” Ce tineri erau.Tomozei descrie atmosfera de Buftea :Ne aflăm în cetatea filmului, la Buftea. Regăsim aceeaşi atmosferă de lucru, reconfortantă, aceeaşi efervescenţă. E aici aerul misterios care umple de farmec tot ceea ce se leagă de a șaptea artă, scene pe care reporterul le înregistrează cu o copilărească uimire. Astăzi se desfăşoară simultan pe platourile 1 şi 3 filmări ale echipelor care realizează Paşi spre lună (în regia lui Gopo) şi Pisica de mare. Interpreţii, urmăriţi de armata machiorilor, costumierilor şi a secretarelor de platou, profită de momentele (puţine) de pauză pentru a fuma o ţigară, ascultând ori istorisind întâmplări de peste zi. Ei se comportă nespus de firesc în costumele cu care trebuie să apară în faţa camerei de luat vederi şi nu trebuie să te mire văzând un falstafian calif (din Bagdad, bineînţeles) care conversează cu un cosmonaut înalt (Radu Beligan) într-un costum special, ca de scafandru şi având pe cap o cască metallică pe care sunt înscrise faridicele însemne pronosportiste: 1,X,2… Un ofiţer de miliţie (Victor Rebengiuc) îl salută pe zeul Mercur (Grigore Vasiliu-Birlic), iar Prometeu (Florin Piersic) căruia i se cere un… foc refuză firesc: – Scuzaţi-mă, nu fumez!”

3.Pentru regizorul Jean Georgescu (1904-1994) poetul și cinefilul Gheorghe Tomozei avea o mare slăbiciune ! Iată-l pe platoul de filmare la un film ”Moment Caragiale.” Sanda Țăranu, iubita crainică a televiziunii, își făcea debutul în film. Mai multe despre aceste clipe în cartea în curs de alcătuire ”Tomozei iubea filmul ”.Iată cum își alcătuia marele mestru,distribuția:” După câte am înţeles actorii Momentului au primit indicaţia să „ia totul în serios”, să nu facă haz înaintea spectacolului, să se identifice cu datele acţiunii pentru a da filmului o notă permanentă de realism. Pentru „Diplomaţie”, regizorul i-a ales pe Vasile Tomazian şi Geo Barton. Mircea Crişan şi Ion Lucian vor juca în „Amici”, iar în momentul „O lacună” vom întâlni un valoros cuplu comic căruia îi lipsea numai consacrarea ecranului: Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu. Nelipsit din filmele turnate după Caragiale, Grigore Vasiliu-Birlic îi va da replica actriţei Cella Dima în „Bubico”. Episodul final, „C.F.R.” îi aduce în faţa reflectoarelor pe Iurie Darie şi Ion Dichiseanu. Deci doi actori tineri şi,în plus,doi „juni-primi”.

Unele amintiri din ”Tomozei iubea filmul” sunt înduioșătoare.Ne aflăm la filmări pentru ”Un surâs în plină vară” în satul Păulești, nu departe de Râmnicu Vălcea.Imaginați-vă: debutul în film de lung metraj al lui Geo Saizescu, primul scenariu de film scris de D.R.Popescu,George Constantin la primul rol în film.Tomozei îl întreabă pe Geo Saizescu cum și-a făcut distribția iar acesta răspunde:- Am început prin a-l utiliza pe Papaiani care, cel puțin până acum ( vă spun la ureche, pentru ca el să nu audă) este excepțional. Cu umorul știut și cu o neverosimilă candoare, el realizează un personaj complex de mare frumusețe. Pentru Liorica am folosit o debutantă, proaspătă absolventă a școlii medii: Florina Luican. De la Teatrul Național am ales cei mai mulți interpreți. De pildă, cei doi frați ai lui Fămiță și nevestele lor sunt actori care se cunosc de ani de zile, colegi și – în plus – prieteni. E vorba de Dem. Rădulescu și Draga Olteanu, de Matei Alexandru și Catița Ispas. Aceștia din urmă debutanți pe ecran. La primul rol în film se află și George Constantin. Un rol frumos are și Dumitru Furdui care în aproape toate secvențele apare pe o motoretă. Zelos,Furdui s-a pregătit atât de mult pentru rol încât a făcut motoreta (nouă-nouță) praf… ”Sebastian Papaiani(1936-2016) și Florina Luican(1946-2019), în fotografiile din 1963.

5.Un scenarist-poet pe care Gh.Tomozei îl prețuia în mod deosebit și erau buni prieteni: Dimos Rendis. Un regizor: Andrei Blaier. Și niște actori care erau la început de drum. Iată:”Pentru rolul Liei, a fost preferată o studentă a Institutului de teatru, o fată de o delicată frumuseţe, cu capacităţi evidente de interiorizare.!” delicata frumusețe era… Valeria Seciu. La început de drum era și Alexandru Repan.La fel și Valeriu Săndulescu.Mai joacă în film Sandu Sticlaru și Ștefan Tapalagă și cântă Aurelian Andreescu. Cronica unui film poetic ”Casa neterminată (1964)”despre care poetul Gheorghe Tomozei scria : ”Lia şi Andrei străbat străzile, fără să se cunoască şi ajung pe un şantier unde se află un bloc în construcţie. E „casa neterminată”. Ei o vizitează, şi totul în această casă capătă o aură simbolică, un suflu plin de poezie îi mână pe cei doi să caute, să cerceteze,să viseze. Casa e însăşi lumea, alcătuită după legi sigure, lumea vie. Ei imaginează în încăperile goale episoade posibile, anticipează viaţa oamenilor, încearcă să aducă între pereţii deocamdată pustii, căldura vocilor umane. Nu se privesc, ori nu ştiu să se privească încă, dar caută cu înfrigurare în jur, se oglindesc în însuşi obiectul cercetării lor, în casa neterminată, casa pe care meşterii o vor părăsi în curând.

Când ultimul etaj va fi gata, când acoperişul va fi potopit de soare, contururile casei vor închipui, sobre, un adevărat univers. Investigaţiile singulare o dată încheiate, cei doi îşi confruntă gândurile, senzaţiile, impresiile şi uimiţi, se descoperă, îşi dau seama că au parcurs într-un timp uluitor de scurt etape de viaţă neapărat necesare, îşi dau seama că au reuşit să comprime timpul. Al treilea personaj în aceste scene, alături de Lia şi de Andrei, e strada, cu freamătul ei, cu imaginile ei schimbătoare. Ea domină peisajele, le animă, e o prezenţă mereu plină de surpriză. Şi e în acelaşi timp un cristal dur în care mişcări, culori, sunete, se răsfrâng, se caută, se întregesc. Viaţa, dragostea, moartea, mâhnirea, bucuria, surâsul, speranţa, încrederea, toate se regăsesc în acest magic cristal”.

1. ”Iulie 1963. Cu Coca Andronescu, Gheorghe Cozorici și Valerian Sava” scrie Gheorghe Tomozei pe verso, cu pix. Imi vine să zic…Ce tineri erau ! Coca Andronescu(1932-1998) era actrița de comedie care I se părea lui Tom, de excepție. Iată cum își începea el cronica( fragment din cartea în curs de alcătuire ”Tomozei iubea filmul”( cronici,interviuri, notații din anii 1963-1964):” Iubitorilor de teatru, amatorilor de spectacole televizate și ascultătorilor emisiunilor de radio este imposibil să nu le fie cunoscut numele sau vocea actriței Coca Andronescu (nu-i puțin lucru!). În teatru, tânăra actriță dovedește un caracter meridional, desenează mișcări de o grație copilărească, dar de netăgăduit umor, „umple” scena, e totdeauna autentică, verosimilă. După ce a fost câțiva ani actriță „de provincie” la Baia Mare, a debutat promițător pe întâia scenă a țării. Curând, cu „Minunata pantofăreasă” de Lorca izbutește o adevărată creație.”
2.  

Dina Cocea era o autoritate în cultura românească a anilor 60.Tânărul redactor de la revista Cinema, Gh.Tomozei,o intervieva cu politețe maximă, în biroul dumneaei de la Asociația lucrătorilor din instituțiile teatrale și muzicale. Prilejul era oferit de filmările începute la ”Neamul Șoimăreștilor ”. ”A trebuit să las la uşa platoului ceva din siguranţa pe care mi-au dat-o anii petrecuţi pe scenă, să mă apropii de film cu gândul că încerc o experienţă nouă în care succesul nu poate fi obţinut cu facilitate. În teatru, artistul are rara şansă de a fi martorul reacţiilor spontane ale publicului, de a se conduce după ele şi de a se controla cu promtitudine. În film există o serie de intermediari tehnici între interpret şi spectator şi trebuie să lupţi cu tine însuţi pentru a păstra – întreagă – emoţia… A te familiariza cu lumea filmului înseamnă de fapt a-ţi apăra emoţia! Trebuie să te dataşezi de tot acest context ethnic, mecanic, trebuie, animat de dorinţa de a transfigure idei, să-ţi trăieşti fabril şi cu simplitate rolul. Să nu uităm, regizorul are o misiune capitală şi trebuie să-ţi subodonezi viziunea concepţiei lui despre întregul film, să te integrezi atmosferei generale.”spunea artista Dina Cocea(1912-2008) care interpreta rolul Elisabetei Movilă.

Uriașul actor de film care era Ilarion Ciobanu (1931-2008), în anul 1963, când Gh.Tomozei îl intervieva, jucase deja în ”Setea,” ”Poveste sentimentală”, ”Omul de lângă tine”, ”Cinci oamnei la drum” și ”Lupeni 29”.Erau amândoi tineri, entuziaști și puși pe fapte mari. Și le-au înfăptuit. Ilarion Ciobanu avea să joace în mai bine de 70 de filme. Gheorghe Tomozei avea să publice mai bine de 70 de cărți. Dar la clipa acestei întâlniri, erau încă la capitolul planuri.

•  

Cine l-a cunoscut pe Gh.Tomozei știe bine că era foarte atașat de Câmpulung Muscel. Rudele din partea mamei sale se trăgeau de prin acea zona. De asemenea avea o mare slăbiciune pentru Tudor Mușatescu. Se înțelege că filmările la Titanic Vals( regia Paul Călinescu) l-au entuziasmat.”- „Am un amor de totdeauna pentru commedie – ne-a declarat regizorul Paul Călinescu. „Titanic vals” m-a atras în chip deosebit dar, pentru a câta oară o spun? – mi-am dorit în primul rând, un subiect contemporan. Din păcate, despre comedie se vorbește prea mult, se teoretizează excesiv și se face prea puțin. Nu e suficient să ai la dispoziție un text literar de succes. A trebuit, decupând, să rezolv unele spații statice ale piesei, să recurg la situații și personaje noi care să contribuie la reliefarea cu mai multă pregnanță a ideilor artistice, să selectez dialogul. M-a preocupat mult ritmul compoziției cinematografice, fiincă n-am intenția să dinamizez narațiunea numai prin efecte de montaj, prin spectaculoase tăieturi de foarfecă, prin suspensii gratuite. Comedia implică o disciplină, o organizare precisă a episoadelor. Evident, putem „ciopârți” piesa adăugându-i numai unele scene scrise special, dar am considerat că trebuie să retopesc într-o retortă nouă lumea de imagini a operei lui Mușatescu.”îi spunea regizorul redactorului Tomozei. Un film de revăzut .

Jucase în mai bine de zece filme,el, Colea Răutu,unul din cei mai populari actori ai noștri, când s-a publicat acest interviu realizat în cursul filmărilor pentru ”Neamul Șoimăreștilor”. Tomozei nutrea pentru el o simpatie aparte, spunea că e un om dintr-o bucată, că nu se sfiește să spună adevărul și că are modestia de mare calitate a oamenilor adevărați. Recitind interviul pe care l-a publicat am remarcat faptul că acesta a fost preluat ( la vreo 50 de ani diferență) și de excelenta revistă online editată de UCIN și m-am bucurat mult. Tomozei scria despre Colea Răutu :”Popular – poate cel mai popular actor de cinema de la noi – Colea Răutu este, pentru cei ce-l cunosc, o prezență fermecătoare. Trebuie să-l asculți vorbind (nimic teatral ȋn vocea lui) să-i vezi ochii care au o sclipire ciudată, cu pleoapele ușor ȋnchise, vag asiatice, trebuie să-l vezi cum fumează (ca un țăran la groapa de fumat a ariei, ținȃnd țigara ȋntre degete cu ȋnțeleaptă gravitate) şi trebuie să-l vezi cum merge, legănȃndu-se ușor, ȋntipărindu-şi pașii ȋn podea sau pe lut şi așa, ai să ȋnțelegi de ce se simte ca acasă ȋn rolurile ȋn care interpretează oameni simpli. Nimic complicat ȋn gestica lui. Pare terorizat de gesturile inutile, pare să nu fie impresionat de actorul focos, acrobat, care desenează ȋn aer contururi imaginare, care se schimonosește ȋn lumina rampei, care ar ȋnghiți şi săbii (dacă regizorul i-ar cere asta) voind să pară cu orice preț „actor”, compunȃndu-şi un mers anume, o căutătură anume ”

Un Gheorghe Dinică tânăr, aflat la primele roluri în film după ce impresionase total și fără drept de apel, prin rolurile de teatru.

Un Gheorghe Dinică din anii 60, adică înaintea zecilor de ani în care a fost genialul maestru al teatrului și filmului românesc. Despre care la fel de tânărul Gheorghe Tomozei scria: ”Pentru cine urmărea prin 1961 spectacolele din sala Casandra unde se produceau studenţii Institutului de teatru, era o încântare să-I vadă pe Gheorghe Dinică în rolul Enesimo Lupus din „Centrul înaintaş va muri în zori” de Cuzzani. Orbiţi de spectrul fotogeniei, regizorii de film aflaţi în sală în căutare de interpreţi îl aplaudau frenetic pe Dinică dar îi invitau pe platou pe mult mai puţin inspiraţii lui colegi. În accepţia unora dintre ei, tânărul acesta cu înfăţişare de şofer, hamal, pescar de larg, miner, reprezenta un tip de actor cam prozaic, nespectaculos, în ciuda calităţilor şi, în consecinţă, nu îl distribuiau.
A trebuit să treacă o vreme până ce (e drept că între timp Dinică se remarcase ca un foarte bun actor de teatru) ochiul experimentat al regizorului Victor Iliu să-l redescopere şi să-i propună să apară în Comoara din Vadul Vechi.(…)Şi în viaţa de toate zilele Dinică rămâne acelaşi tânăr modest şi calm, constatăm că nu iubeşte prea mult publicitatea şi îşi urmează drumul spre împliniri cu siguranţa şi seninătatea învingătorului. În afara rolului din Procesul alb (regia: Iulian Mihu), realizat pe aceeaşi linie ascendentă, îl aşteaptă pe Gheorghe Dinică încă multe filme în care figura lui cunoscută şi îndrăgită (de şofer, ori pescar de larg, ori miner) să capete consacrarea pe ecranele româneşti.Şi nu numai pe ele…”

Primul tur de manivelă la ”Cartierul veseliei.” Prezent cu blocnotesul și tânărul poet Gh.Tomozei. 1964. O consemnare de la filmări,destul de nonconformistă (din cartea ”Tomozei iubea filmul” )un interviu cu unul din scenariști și un regizor clar, neplăcut surprins de aparița unui redactor la începutul filmăriloManole Marcus.Poate și pentru că lucurile nu era încă coagulate.. Nici distribuția nu mai e până la urmă cea care se întrevedea la început, când Francisc Munteanu ne-o prezenta pe debutanta Irina Gărdescu …Deducem azi la 60 de ani aproape de la fimări, că atmosfera pe platouri nu era defel idilică. Cronica are farmecul ei, fie și prin faptul că ne apar nume de actori deveniți ulterior,mitici: Toma Caragiu,Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu,Olga Tudorache.De pildă sub fotografia Olgăi Tudorache, figura explicația: ”Cartierul veseliei prilejuiește reapariții îmbucurătoare pe ecran unor tineri actori de teatru.”Firesc, cinematografia nu-și putea refuza tentația de a zugravi agonica mahala a Capitalei, de a-i evoca istoria.Primii dintre slujitorii celei mai tinere dintre arte,care și-au propus să realizeze un asemenea film:scriitorul Ioan Grigorescu și regizorul Manole Marcus.Ei nu sunt la prima lor întâlnire (”Străzile au amintiri…”)După câteva mii de metri de peliculă ”trase ”împreună, își cunosc strălucirile și penumbrele, astfel încât colaborarea la ”Cartierul veseliei”, începe sub bune auspicii.

”Tovarășii de zburdălnicii ai lui Creangă…”Adaptarea ”Amintirilor din copilărie ”făcută de regizoarea Elisabeta Bostan e unul din cele mai tandre și emoționante filme ale anilor 60.Cuun Creangă interpretat de Ștefan Ciubotărașu, și cu Emanoil Petruț ori Mihai Mereuță în rolul humuleștenilor emblematici, filmul a fost atunci o bucurie. Copilul Ion Bocancea în Nică , a rămas imaginea năstrușnicului pentru multe generații.Gheorghe Tomozei scrie despre : ”Există în muzeul din Humuleşti o fotografie emoţionantă: o galbenă, jalnică dagherotipie înfăţIşând un grup de ţărani bătrâni, munciţi, bărboşi cu căciulile strânse cu duşmănie în mâini, cu vinele îngroşate de munci, totuşi frumoşi în smerenia cu care privesc aparatul. Sub poză, o inscripţie laconică „Tovarăşii de zburdălnicii ai lui Creangă”… De mult acoperiţi de uitare, moşnegii „zburdalnici” au lăsat în urma lor o mulţime de fii şi nepoţi şi strănepoţi căroar le-au istorisit despre năzdrăvanul fiu al lui Ştefan a Petrii care, se zice, ar fi ajuns mare cărturar la Iaşi… Şi aceşti urmaşi sunt cea mai bună sursă de „documentare”. Pe sub ochii lor trec strălucitoarele maşini de sunet, spectaculoaasele macarale şi toate ciudatele aparate cu care e înzestrată o echipă de filmare.Trebuie să regreţi acel aer fermecat al prozei humuleşteanului, trebuie să narezi cu simplitatea lui şi să nu uzezi de artificii ieftine, pentru ca urmașii „tovarăşilor de zburdălnicii” ai lui Creangă să se recunoască în noua ipostază – filmică – în care sînt evocaţi.”La început, mărturiseşte Elisabeta Bostan, mi-am spus că ar trebui să realizez scenariul (şi evident, decupajul lui) cu mijloace artistice noi, fiindcă mă temeam să nu „colorez” numai câteva tablouri de epocă religiozitatea cu care am abordat ideia transpunerii pe ecran a Amintirilor îmi impunea o desfăşurare a acţiunii urmând cu stricteţe textul literar şi, fatal, mai puţin cinematografică, deci. M-am convins mai apoi că trebuie să realizez în primul rând atmosfera paginilor lui Creangă şi nu căutarea unor procedee inedite, ostentativ – „moderne” m-ar conduce la succes. Mi-am asigurat colaborarea unor colegi hotărâţi să-şi „sacrifice” vacanţa şi ajunşi la Humuleşti, am început să ne socotim „de-ai locului”, ne-am ales majoritatea interpreţilor dintre şcolarii satului şi, în căutarea locurilor de filmare „am uitat” că sumtem cineaşti şi am descoperit cu emoţie teiul cu celebra pupăză, cireşul „Măriucăi”, casa Smărăndiţei „zgîtia de fată”, ne-am socotit la rându-ne copii descinzând din filele „Amintirilor”.

Ștefan Mihailescu-Brăila era unul din actorii preferați de Gheorghe Tomozei.Pentru talentul său uriaș, pentru modestia lui. Îi apropia o copilărie oarecum asemănătoare, porniți dintr-un mediu modest și visând la artă. ”M-am născut în casa săracă a unei femei care-şi câştiga cu greu pâinea zilnică, fiind soră la un spital. Mama s-a căznit să mă înveţe de timpuriu o meserie, dar eu îmi pusesem în gând să mă fac actor. Şi nu orice fel de actor, ci unul de film. Unde? Bineînţeles, la Hollywood. Aveam 13 ani când m-am rugat de un şef de echipaj al unui vapor: „Ia-mă cu dumneata pe mare…” Ca să nu par puşti, îmi lăsasem un fel de mustăcioară pe care o înnegrisem cu un dermatograf de la o mătuşă. Primul meu machiaj se vede că n-a fost prea inspirat, fiindcă am fost trimis acasă. Când, după Eliberare, s-a înfiinţat la Brăila o trupă de teatru, am fost printre primii ei angajaţi. Eram fericit că joc pe o scenă adevărată.”spune actorul în interviul acordat lui Gh.Tomozei, care îl întreabă:-Se pare că vă atrag în mod egal atât rolurile comice cât şi cele tragice. Ce rol aţi dori să interpretaţi? .Iar Stefan Mihăilescu Brăila răspunde : ”Aş vrea ca autorii noştri de film să-şi aminteaseă de un bun obicei al pionierilor celei de-a şaptea arte: se scriau roluri pe actor, pentru actor, avându-se în vedere că identificarea interpretului cu sensurile sugerate de scenariu s-ar produce astfel în chipul cel mai firesc. Am auzit nişte vorbe cum că ar trebui să mă dedic cu şi mai multă stăruinţă filmului. Pentru mine ar fi un prilej minunat de a-mi împlini visele adolescentine. Îmi doresc un film în care, de la început, să mă simt ca acasă, care să mi se potrivească şi în care să cred din toată inima.

”E impresionant cît de mult sugerează, cât de mult comunică, mari actori (Jean Gabin, de pildă) care tac şi care joacă de fapt, aproape numai în aceste momente intermediare, de aparentă tăcere. ”spunea Dem Rădulescu. A fost un actor monumental al artei românești dar și un mare pedagog, și rămâne în memoria oricărui iubitor de film. Îl descopăr acum într-un interviu de tinerețe, luat în 1963 de Gh.Tomozei, ca pe un spirit căutător, de maximă seriozitate, de un profesionalism desăvârșit.Un intelectual.Facerea de comedie nu e lucru ușor, iată cum gândea maestrul la începutul carierei sale, când jucase în doar cinci filme.” Astăzi cele mai mari succese de actorie le înregistrează actorii cu cele mai simple mijloace de expresie, de felul lui Ciubotăraşu, care „vorbeşte” sufletului omenesc cu nişte cuvinte care sînt numai ale lui. El trăieşte vibrând şi e crezut, convinge, deşi nu pare tentat să-şi eclipseze colegii utilizînd „trucuri” de atelier. Publicul nou, pe care trebuie să-l privim şi să-l judecăm într-o schimbare perpetuă, e azi mai predispus ca oricînd să înveţe, să se instruiască, şi e cel mai competent public din întreaga istorie a teatrului şi filmului nostru. Actorul mediocru e tentat să „traducă” publicului ideile, să „gîndească” pentru public şi devine impersonal, didacticist, rece.„Lasă-mă dom’ le — zice spectatorul modern — nu-mi dumica mie ca puiului de cuc, vezi-ţi de treaba dumitale şi dacă pomeneşti de o pasăre nu e nevoie să dai din mîini ca să te înţeleg, iar dacă te-a părăsit iubita nu e nevoie să sfarmi mobilierul ca să te cred!” Şi are dreptate, nu? Omul, în scrisori sau în replici cotidiene, nu spune niciodată „tot”. El nu e inutil explicit, sunt nuanţe care se subînţeleg, e totdeauna ceva care rămâne, o notă vagă de incertitudine care — în meseria noastră — dă frumuseţe dialogului.”

Draga Olteanu Matei (născută la 24 octombrie 1933 la București, ) imensă actriță de comedie reprezentantă a generației de aur a teatrului românesc cu un palmares foarte bogat. A jucat în 90 de filme, în peste 50 piese de teatru și 100 roluri în Televiziune.

A existat o vreme în care Draga Olteanu debutase, jucase in citeva filme si isi dorea roluri pe masura …roluri adevărate. O doamna Drag tânără , voluntara si impetuoasă dîndu-i un interviu la fel de tânărului poet Gh Tomozei devenit reporter cultural pentru Cinema.

Acum să ne-o imaginăm pe marea Draga Olteanu la început de carieră, la primele roluri în film. Ea , care avea să facă roluri cu zecile poate cu sutele în cea mai frumoasă și mai fulminantă carieră posibilă !Ei, uitați ce spunea tânăra Draga în discuția consemnată de Gh.Tomozei: ”Apariţiile mele pe peliculă au fost sporadice. Asta pînă la Setea. Acolo am interpretat un rol care m-a atras. Apoi a fost Lupeni 29. In aceste filme,în care am fost distribuită de colegul meu din Institut Mircea Drăgan, a trebuit să-mi reconsider structural mijloacele de interpretare de care uzez în mod curent în teatru. Mă tem că mă pîndeşte manierismul, rolurile încredinţate mie cam seamănă şi galeria posibilă de eroi pe care vreau să-i joc se îngustează îngrijorător. În teatrul românesc există, printre alte tipuri caracteristice, unul cu totul aparte, înfăţişînd o femeie optimistă, de un umor popular, molipsitor, o femeie care domină scena, „terorizându-şi“ , masivă ,partenerii. E tipul pe care l-a ilustrat cu neasemuită strălucire până în anii noştri regretata Sonia Cluceru. Am îndrăgit de la începutul carierei aceste roluri, dar vreau să încerc şi altceva. De aceea am fost tentată să îmbogăţesc rolul nevestei lui Varga (Lupeni 29) cu trăsături menite să „complice” puţin linia personajului. Femeia lui Varga trebuia să semene cu femeile moţilor, de o mândră frumuseţe, femei dinamice, cu gesturi aparent dure, lipsite de gingăşii, dar trădând de fapt un zbucium sufletesc copleşitor, putinţa de a exterioriza cu decizie sentimente.De a câştiga încrederea spectatorului. Am fost în case de miner, am stat la masă cu gazdele, le-am ascultat cântecele, am străbătut drumuri minunate şi, mai ales, am coborât în mină. Rolul, a cărui interpretare o imaginam în trenul cu care am ajuns la Lupeni, îmi devenea cu fiecare clipă mai apropiat şi mai… altfel de cum îl „văzusem”. Cum a ieşit, asta numai omul din faţa ecranului poate s-o spună…”

Când era vorba de ironie ori maliție, Gheorghe Tomozei era neîntrecut !Să fixăm puțin cadrul acestor articole reluate acum : anii ’60, cu constrângerile lor ideologice dar și cu inerentele stângăcii ale începuturilor. Se resimțea un exces de zel ale ”diriguitorilor” culturali, nu vă spun nimic nou. În registrul acesta, al ironiei subțiri, sunt scrise anumite cronici, sau relatări mai bine zis, de la locul faptei, adică de la filmări. Incluzându-le în ansamblul cronicilor scrise de Gh.Tomozei( in cartea Tomozei iubea filmul) ele vor mai degrabă să depună o mărturie netrucată, neidilizată despre vremea aceea din cinematografia românească. Și mai au o calitate : au o inocență, o nostalgie care nu face rău…În aceste comedii muzicale super ironizate și criticate, jucau actori excelenți.. altă ironie a sorții.

”Deocamdată putem spune că Poiana soarelui ( acesta a fost inițial titlul filmului Dragoste la zero grade n.n.) îşi propune să se detaşeze net de încercările anterioare făcute la noi în domeniul comediei musicale.

Spunem aceasta deoarece, din capul locului filmul ambiţionează să realizeze un lucru esenţial: contopirea neconvenţională a numerelor muzicale şi de balet cu naraţiunea, cu ţesătura de episode, cu drumul personajelor. De obicei în filmele musicale se urmăreşte în primul rând asigurarea efectelor de interpretare (solişti celebri) şi de decor şi se ignoră desfăşurarea logică a acţiunii. Cu câteva panouri de mucava, violent colorate, o cântăreaţă aflată „în voce” (nu e rău să aibă şi picioare frumoase) cu un cântăreţ (corpolent, dar palid) se poate încropi „ceva”. Dar nu un film.

Deci, nici un rabat pentru comedia musicală! Şi aici, totul trebuie început de la scenariu; şi aici trebuie urmărite evoluţii de character, gradaţia momentelor cheie; şi aici e nevoie de pricepere, şi de măestrie; şi de talent!”

Că Mihail Sadoveanu era prozatorul pe care Gh.Tomozei îl iubea cel mai mult, e o realitate. Vă spun pe cuvânt. Filmul făcut după superbul roman ”Neamul Șoimăreștilor,” i-a dat cronicarului Tomozei multă bătaie de cap… Căutându-i calitățile, stând de vorbă cu actorii, iscodindu-i hibele, intervievând regizorul și împrietenindu-se cu operatorul, poetul s-a dus cu conștinciozitate la filmări ,atent la fiecare nuanță sadoveniană.Proza patriarhului prozei românești, divinizat de marea majoritate și criticat acerb mai ales de neputincioși, este prea amplă și prea învăluitoare ca să poată fi transpusă pe măsură în film. Sigur, cro nicarul a fost foarte critic cu filmul, poate și din cauza așteptărilor sale de iubitor al prozei sadoveniene. Efortul tuturor realizatorilor nu trebuie însă în nici un fel subestimat. Acum, aproape de 60 de ani distanță , emoționează încă rolurile făcute de Vasile Boghiță, de inegalabilul George Calboreanu, de doamna Dina Cocea., de Amza Pellea …Atunci, cronicarul nota virtuțile peliculei Eastman Color și amploarea scenelor de luptă .” Artiştii poporului Ștefan Ciubotărașu și George Calboreanu realizează roluri apropiate de măsura marilor lor calităţi. Apariţie cu totul interesantă e cea a lui Amza Pellea, de la un film la altul,tot mai bun.(…) Încercarea lui Drăgan a adus tehnicienilor noştri o foarte bogată experienţă. Chiar dacă acest film are prea multe lacune pentru a potoli şi altceva decât setea de spectacol a omului din stal, Drăgan a dovedit în zeci de episoade, în fluturări de o clipă, intenţii remarcabile, unele cadre sunt realizate integral şi impresionează ochiul prin vigoarea desenului, prin ritm. Astfel, ni s-a părut de mare efect secvenţa din finalul filmului, în care ţăranii ameninţaţi de către boier se „trag” parcă în frescele Voroneţului, adăugându-şi trupurile contururilor zugrăvite de meşterii vechimii.”

 

Adunând textele pentru cartea ”Tomozei iubea filmul” și postând foarte scurte fragmente aici, încerc să înțeleg și cui anume aceste amintiri îi mai spun ceva. Nu doar ca fior nostalgic, ca amintire ( ehei , ce tineri eram…) dar și ca fond de informație, ca reper oarecum de îndreptățită mândrie față de nume și fapte culturii, literaturii, filmului românesc …Am șters ( mărturisesc) comentariile rele, jignitoare, răfuielile unora, peste timp. Ale unora care nu înțeleg ce înseamnă devenirea în timp a culturii.Mă uit des la exemplul francezilor care caută, laudă, răscolesc,încântați de un metru de peliculă regăsită, de un film prăfuit de la INA, de o scrisoare rătăcită pe undeva, de o fotografie cu colțuri îndoite. Totul este căutat, regăsit,revalorizat, apreciat. Imi zic, uite un popor care știe să își iubească cultura…

Gopo a fost o personalitate nepereche a artei românești. El a fost nu doar un pionier deschizător de drumuri dar și un nume care a găsit calea europeană în niște ani în care nu era ușor. Tomozei l-a apreciat în mod deosebit. Sunt consemnate mai multe întâlniri de-ale lor, finalizate cu interviuri sau cronici. Preiau ca omagiu acestei personalități nepereche, cîteva cuvinte din destăinuirile lui Gopo din cartea care se pregătește acum.

”Tomozei — De ce Harap Alb?
Gopo: E o foarte veche dorinţă. Creangă m-a fascinat dintotdeauna. În urmă cu mulţi ani mi-am propus să fac un film despre Harap Alb în desen animat. Am desenat un maldăr uriaş de file albe..,
— Şi ?
Gopo: Am ratat, bineînţeles.
— De ce?
Gopo: încercam imposibilul: voiam să-l povestesc pe Creangă cu mijloacele mele. Un alt proiect a eşuat şi el. Din când în când, lucrând la filmele ştiute, reciteam, de fapt nu îl reciteam, ci îl descopeream de fiecare dată, pe Creangă. Anul trecut mi-am spus: gata, e timpul!
— De la ce premise aţi pornit?
Gopo: De la una foarte reală, că nu ştiu nimic despre Creangă şi despre basme în general. Sigur, am citit în copilărie marile legende. „Le ştim”, dar majoritatea textelor care ne farmecă primii ani de viaţă sunt scrise de fapt pentru mai târziu, pentru înţelegerea adolescentului ori chiar a omului matur. Din păcate noi nu mai citim, cu ochii de acum, cu înţelegerea de acum, basmele vechi. Nu de mult, scenograful filmului nostru, Oni Oroveanu a fost „strâns cu uşa” de către nişte amici, oameni foarte culţi. „Cum vă îngăduiţi, — i s-a spus să faceţi un film după Creangă? Ştiti voi cine e Creangă? Puteţi traduce pe peliculă universul filozofic al lui Creangă?” La care Oni a răspuns: „Încercăm. E greu, desigur. Îţi trebuie o imaginaţie formidabilă. De pildă, spuneţi-mi voi, cum vi-i închipuiţi pe doi dintre eroii basmului (deci filmului) nostru — Strâmbălemne şi Sfarmăpiatră? Desenaţi-i!”. Şi amicii (între ei se găseau un teoretician al folclorului şi un pictor de răsunător talent) s-au pus pe treabă. Au desenat un Strâmbălemne ciudat, o siluetă în forma unui copac uscat, răsucit, iar lui Sfarmăpiatră i-au făcut nişte mâini ca nişte excavatoare. „Frumos, a spus Oni, Voi, cunoscători ai lui «Harap Alb», aţi omis un singur lucru: în basmul lui Creangă aceste două personaje fantastice nu există!”. Episodul e concludent. Am intrat în Creangă, însoţit ca Dante, în Infern, de către Virgiliu, de George Călinescu. El m-a ajutat să cunosc şi să-l înţeleg pe humuleştean. Am înţeles că nu pot face un film ilustrativ, că nu mă pot aventura nici într-o naraţiune „pe marginea” basmului lui Creangă, ci că trebuie să mă situez într-o stare de creaţie, de inspiraţie proprie artistului şi să parcurg, cu aparatul de filmat în mână, drumurile lui. Am înţeles că „invenţiile” filmelor mele de până acum, artificiile care au făcut deliciul spectatoruiui nu sunt comparabile în niciun chip cu sublimele „ţărănii” ale lui Creangă. O metaforă lon Creangă nu poate fi mutată pe film printr-o metaforă Ion Popescu, aici e imperios necesar un proces de transfigurare emoţională. Tot ce „scornesc” cu de la mine putere e cu stricteţe potrivit atmosferei lui Creangă. Filmul solicită însă din prima bobină, complicitatea spectatorului. E vorba, bineînţeles, de o convenţie…”

Viața poetului (chiar și atunci când el este cronicar de film, jurnalist, reporter) are multele ei întâmplări și potriviri, emoții fulgurante sau pasiuni statornice, nimic nu trebuie nici eludat, nici minimalizat când vorbim despre o viață ! Cel puțin așa cred eu. Gheorghe Tomozei, fire poetică, emoțională prin excelență, cel care își intitula un volum de versuri ”Suav anapoda” ( ce sublim !), a fost în anii tinereții sale fermecat, emoționat, subjugat de farmecul unor artiste. Atent la nunațe, receptiv la inefabilul feminin, Tomozei analiza jocul actoricesc cu obiectivitate dar și cu bucurie, descoperea talente, se extazia în fața inteligenței artistice( să amintim aici relația cu Liliana Tomescu, o veritabilă Giulietta Masina a românilor).”Pentru Liliana a face film nu e, ȋntre stagiuni de teatru, un divertisment estiva ”scria Tomozei.

Liliana Tomescu: ”Nu consider că pentru interpretul de teatru, filmul este numai o imediată posibilitate de verificare a mijloacelor de exprimare. În teatru, o carieră ȋntreagă „nu te vezi” nu-ți poți da seama cu precizie care anume procedee „te prind” mai bine, te regăsești numai ȋn privirile spectatorilor, te verifici numai potrivit reacțiilor lor (şi ele, contradictorii adesea). Filmul ȋți oferă această oglindă imediată, implicȃnd capacitatea de cunoaștere şi de autodefinire. Reacțiile actorului, ȋntru perfecționarea măiestriei sale, sunt mult grăbite. Dar ar fi un act de neiertat egoism pentru actorul de teatru să se folosească de film numai pentru a experimenta pentru sine, transformȃnd platoul de filmare ȋntr-o anticameră, o culisă miraculousă a scenei. Nu, filmului trebuie să i te dărui, aparatul de filmat ȋți cere o trăire emoțională nouă, cu totul complexă şi poate mai apropiată de imaginile vieții.

Florentina Mosora a fost distribuită în mai multe filme ale anilor 60. Ea era o studentă și ulterior o strălucită cercetătoare în fizică, chimie și oceanografie. A devenit profesor universitar și academician în Belgia, având o cariera europeană de forță. Rămâne în amintirea românilor ca o actriță frumoasă în filmele adeseori stângace ale anilor șaizeci.

https://cleopatra-lorintiu.net/florentina-mosora/

Cu cât înaintez în alcătuirea colecției de amintiri ”Tomozei iubea filmul”, cu atât, în mod paradoxal, sunt mai îndoită de ceea ce fac… Sigur că vorbele bune așezate de unii dintre dumneavoastră sub textele și pozele postate îmi dau un pic de curaj. Pe de altă parte mă tot gândesc dacă textele nu au un aer demodat sau, și mai îngrijorător, sunt oare mulți cei care își vor aminti despre unele din personalitățile evocate ? Este această alcătuire un ceva ce se adresează exclusiv celor care iubesc filmul românesc al anilor 60 și câți sunt aceștia ? De pildă George Vraca, cel care a fost un titan al scenei de teatru și care, cu nu mult înainte de a se stinge a apărut și în film. Ce spune numele George Vraca celor de azi? Nouă ni se făcea piele de găină numai când îl zăream sau auzeam o frază rostită de el.Tomozei a apucat să facă ultimul interviu cu Vraca dar a și scris (impresionant) după moartea maestrului. Sunt trei texte care au rămas, pentru mine, niște perle de emoție:

”Gh.Tomozei :Revin la Vraca. N-aveam de unde să ştiu că sînt ultimul reporter care îl intervievează… Mai târziu, lucrând la alcătuirea unui film omagial despre marele artist, am vizionat toate peliculele de care e legat numele său. S-a păstrat destul de mult şi destul de bine. Totuşi, magnificul spectacol „Richard” – cântec de lebădă în care măiestria actorului s-a cheltuit într-o evoluţie finală de mare intensitate emoţională – n-a fost decât fragmentar filmat. Am strâns „cioburile” unor imagini unice, regretând că regizorii şi operatorii noştri n-au fixat pe peliculă întregul spectacol. S-au pierdut momente cu care ne-am fi putut mândri în faţa viitorimii. Chiar episoadele filmate cu zgârcenie documentaristică sînt, singure, în stare să vorbească posterităţii de o datorie a cinematografiei: conservarea acelor valori în care se răsfrând ideile unei generaţii trecute, moduri de interpretare, stiluri încercate. Siluetele celor mai mari actori trebuie să continue să evolueze, să trăiască, fotografia nu mai mulţumeşte, iar transfigurarea picturală „trădează” exactitatea documentului. Sîntem contemporani cu asemenea personaje care au înnobilat scena ori ecranul. Ar fi bine ca imaginile lor să nu lipsească din filmotecă şi ar fi bine să-i păstrăm în momentele lor de grandoare artistică.Câtă peliculă există în cutiile de nichel ale Arhivei sau laboratoarelor cu aceste comori? Numai în ultimii ani au plecat dintre noi artişti ca Matia Filotti, V. Maximilian, George Timică, Ion Manolescu, Mihai Popescu, SarH Manu, Lucia Sturdza Bulandra, Remus Comănescu, Nicolae Bălţăţeanu, Ion Talianu, Nicolae Sireteanu şi mulţi alţii. Câţi dintre ei au apărut pe peliculă? Foarte puţini şi cu prilejuri nesemnificative.”

Se vede că actorii anilor 60 trăiau această dilemă: cât teatru și cât film ? Scena sau ecranul? Frământări firești dacă ne gândim la faptul că scena era locul consacrării iar filmul era cam pe la începuturi, părea o șansă, probabil era o șansă dar în același timp era supus fatalmente deciziilor propagandei momentului.Așadar să nu ne mirăm de repetitivitatea întrebării adresate de reporter (Gheorghe Tomozei )chiar și actorilor foarte tineri de la vremea aceea: Sanda Toma și Ion Dichiseanu.

Și iat-o pe tânăra Sanda Toma, ce mărturisea în 1963:”Scena ȋmi dă bucurii mai mari, mai profunde. Teatrul, cred eu, solicită capacități de interiorizare sporite, aici apropierea de public se realizează mai ușor. Teatrul e mai… „necruțător”, te reprezintă cu mai multă precizie, ȋn vreme ce posibilitățile tehnice ale filmului pot ascunde defecte (de interpretare, desigur), pot să-l deruteze pe spectator. – Preferințele mele, ȋn materie de film, se ȋndreaptă spre Simone Signoret și Inokenti Smoktunovski, dintre actorii străini, Eugenia Popovici și George Calboreanu dintre cei romȃni.Sunt motive care mă fac să cred că regizorul de film trebuie să aibă o pregătire dacă nu superioară, cel puțin mai vastă și diversificată față de regizorul de teatru. Acesta poate pune ȋn scenă spectacolul ȋnarmat cu o justă ȋnțelegere a textului dramatic uzȃnd de o anume precizie a mijloacelor artistice și fără ca imaginația și fantezia lui să fie mult solicitate, iar spectacolul poate fi bun. Regizorul de film trebuie să aibă un plus de spontaneitate, să fie preocupat pȃnă la clipă de ritmul de desfășurare a acțiunii, lui nu-i sunt ȋngăduite drumurile pe căi dinainte bătătorite și nici măcar cele de mijloc, trebuie să caute cu ardoare calea. Uneori ȋnsă, ei nu conving echipele de filmare de intențiile loe estetice și nu-i stimulează pe interpreți. Nu e mai puțin adevărat că mai există modalitatea de a „justifica” – actor fiind – un insucces, prin a-l acuza pe regizor de acesta.”

Ion Dichiseanu :”după o apariție ȋn Darclée de care nu sunt prea mulțumit, am filmat sub ȋndrumarea lui Paul Călinescu ȋn Porto-Franco, după care mi s-a ȋncredințat un rol principal ȋn Post-restant. Tocmai cȃnd mă săturasem să interpretez roluri de „lichele simpatice” mi s-a propus să joc ȋn Tudor rolul unuia dintre cei mai vestiți căpitani ai pandurilor: Oarcă. Am pregătit rolul cu migală și seriozitate și aștept cu emoție aprecierea publicului. Pentru că a venit vorba de Tudor, trebuie să vă spun că ȋmi doresc multe roluri ȋn filme istorice. Nu știu de ce, folosindu-se de tezaurul literaturii, scenariștii nu vor să șteargă colbul de aur de pe acele texte pline de romantism care ne-au ȋncȃntat copilăria.”

A fost o revelație în filmul românesc. Iată cum nota Gheorghe Tomozei apariția Anei Széles: ”Abia cu ”Pădurea spânzuraţilor”, Ana Széles avea să cucerească unanim simpatia şi încrederea iubitorilor de film. Semnatarul acestor rânduri care o văzuse pe platou, la lucru, n-a fost de loc uimit când într-o convorbire avută la Braşov, în timpul filmării, cu Liviu Ciulei acesta i-a declarat:

”Străzile au amintiri ” un film după scenariul lui Ioan Grigorescu(și Dimos Rendis) în regia lui Manole Marcu își derula acțiunea în Ploiești, în vremurile unei acțiuni conspirative antifasciste.Se pare că povestea avea un suport real, oricum scenaristul, ploieștean fiind avea harul de a descrie realitatea cu forță. Un portret semnat de Gh.Tomozei debutantului de atunci Constantin Dinulescu( selectat de Manole Marcus de la Naționalul ieșean)care interpreta un mahăr al siguranței statului, îmi pare astăzi un fel de ” a bate șaua ca să priceapă iapa”, mahărul întruchipa un prototip al tipului care știe că are puterea și dispune… Este foarte inetersant cum în cronicile unor ani 60 când stalinismul era încă la putere în tot lagărul sovietic, puterea de sugestie și de aluzie trecea prin mici artificii către cine voia să citească printre rânduri.”Dinulescu a compus tipul unui „rafinat”, inchizitor „modern”, „dezgustat” de sânge, torturându-şi cu eleganţă victimele. Cu ochii reci, nu atât de pasăre de pradă (clişeu la-ndemână) cât, mai ales ai unui animal în derută, inspectorul nu mai are nimic omenesc. Cei din jurul lui, bestii zeloase, pentru el „rudimentare”, pot încă să asude (omeneşte) să tremure, să încerce o teamă înaintând în ei, implacabil, să apară în acţiune ca nişte trupuri goale din care omul a dispărut de mult. Eroul literar jucat de Dinulescu, n-are contur material, biografie, el n-are patimi şi pofte, e un automat monstruos alcătuit din aforisme periferice gândirii şi dintr-o ură împotriva a tot ce e omenesc. El este un „inadaptabil”, el nu are idealuri şi nu poate visa. Este exclus să găsească vreo bucurie personală torturând, trăieşte însă frenezia morţii, e de o îngâmfare teribilă, încearcă să justifice prin moarte un vid total, o existenţă absurdă. Dintr-un „poliţai clasic” personajul devine, graţie lui Dinulescu, un exponent morbid al „filozofiei” fasciste.”

Henri Colpi nu doar l-a ecranizat pe Panait Istrati ci a și scris despre el, foarte frumos. Ca toate legăturile pe care scriitorul le-a avut în aventuroasa sa viață, și aceasta a lăsat o urmă în cultură. Filmul Codin (1962) a luat Premiu la Cannes ediția 1963 și a fost în atenția criticii franceze, pentru care Colpi însuși era un fel de copil minune ( era deja decorat, premiat adulat).

”În 1962, scrie Henri Colpi, trebuia să mă îndrept spre București pentru a regiza o a treia ecranizare după opera lui Panait Istrati, mai exact Codin. Producătorul francez se gândise inițial să facă turnajele în Turcia din obscure rațiuni financiare. Trecând întâmplător prin București, a fost abordat de responsabilii români care i-au propus ” de ce nu ați filma la noi?” Era dovada că Istrati revenea ,încet dar sigur, în grații.Un detaliu infim dar revelator : producătorul meu poseda un singur și unic exemplar din opere lui Istrati, cel apărut la Editions Grasset.Era imposbil să mai găsim un altul…” în interviul luat de Tomozei actorului care l-a interpretat pe Codin acesta spunea :” Am studiat rolul cu foarte mare pasiune. Am încercat să le ofer elevilor mei o originală lecție de literaturi română pe „viu”. N-am să pot uita niciodată modul în care Colpi a știut să lucreze cu actorii, delicatețea și sobrietatea sa, tenacitatea cu care a urmărit ideea de a transfigura cinematografic paginile lui Panait Istrati. Modest și prietenos, Colpi nu a căutat să ni se impună, nouă, interpreților, contând numai pe prestigiul său de regizor și tehnician de film. Lângă un asemenea om prinzi aripi, nu te simți nicidecum… mic.” Ar fi și greu, la cei 196 de centimetri ai dumitale”, comentează Gh.Tomozei.

Dacă francezii excelează în filme artistice, cărți, documentare, unele din ele proaspăt făcute, despre împrejurările și derularea celui de al doilea război mondial, la noi îmi pare că acesta devine un subiect tot mai rar. Descopăr o cronică scrisă de Gh.Tomozei la un film din anul 65 dedicat acestui subiect .”Cunoscut ca operator documentarist, iar mai apoi ca scenarist şi coregizor de film artistic, Vladimir Popescu-Doreanu semnează -pentru întâia oară singur – un film de aventuri care ne solicită interesul:Runda 6(cuCarmen Stănescu, Ion Finteșteanu (Agopian),Emmerich Schäffer ( Colonelul SS), Ion –Dichiseanu ,Mircea Bașta,Fory Etterle (în Baronul von Killinger ),Mihai Berechet, ( Cerchez),,Ilinca Tomoroveanu, Mihai Berechet, Gyorgy Kovacs .)Tânărul cineast a realizat o dramaturgie abilă, la care s-a adăugat un efort de echipă remarcabil, ceea ce a făcut din acest film, un film interesant, bine ritmat şi mai ales modern interpretat.Popescu-Doreanu a creat un personaj „înzestrat” cu toate datele fascistului notoriu, dar, în acelaşi timp, remarcăm că eroul său cinematografic e compus cu originalitate, regizorul şi interpretul nu s-au mulţumit să facă apel la tiparele devenite clasice, ci l-au conceput cu un anumit rafinament. Doctorul Koch e fiara stilizată, bestie laborioasă ale cărei resorturi intime funcţionează cu exactitate matematică. Din arsenalul său de procedee nu lipsesc surâsul maliţios, umorul şi chiar farmecul spontan. Credem că nu exagerăm afirmând că în interpretarea lui Kovács György, Koch este un tip cinematografic demn de reţinut şi care poate sta alături de realizările unor cinematografii cu tradiţie.

O amintire din aceeași vreme, anii șaizeci ai filmului românesc.Ce tineri erau…Un film de Geo Saizescu, după scenariul lui Dumitru Radu Popescu filmat de George Cornea. ”La porțile pămîntului”.Un grup de geologi, trei băieți și o fată merg în Munții Apuseni să exploreze zăcămintele muntelui, mai exact caută fier. Se vor cunoaște mai bine între ei…Cu Marga Barbu,Ilinca Tomoroveanu,George Constantin, Gh.Popovici Poenaru,Dem Rădulescu, Florina Luican,Ion Stoian,Mitzura Arghezi, Armand Stambuliu,Doina Ionescu,Liviu Crăciun,Cornel Elefterescu.Reporterul Gh:Tomozei consemnează răspunsurile lui Geo Saizescu ”Dereul (N.R.: aşa e numit în intimitate Dumitru Radu Popescu) mi-a mărturisit dorinţa de a scrie un film despre geologii din Munţii Apuseni, încă de pe vremea când lucram la Surâs. Cum întâlnirea numelor noastre pe generic nu a dus numai la o fructuoasă colaborare, ci şi la o prietenie strânsă, mi-am propus să-l „bat la cap” pe scriitor cât mai insistent, astfel încât tema să nu-şi piardă din căldură. La rându-i, cunoscându-mi calităţile (şi lacunele), preferinţele (şi lucrurile care mă intrigă), Dereul a imaginat povestea micului grup de geologi porniţi în căutarea minereului de fier, potrivit temperamentului meu artistic şi, decupând scenariul literar, m-am regăsit dintru început în atmosfera naraţiunii cinematografice. Scenariştii — solicitaţi stăruitor — au început să scrie roluri pentru actori. Mi se pare infinit mai preţioasă ideea elaborării unor scenarii pentru regizori. Din întâlnirea întâmplătoare a unui scriitor cu un regizor rezultă adesea filme interesante, însă de cele mai multe ori oamenii aceştia necunoscându-se nu se pot completa, nu circulă pe aceleaşi traiecte de gândire.” urmarea în cartea ”Tomozei iubea filmul.”

Ani de zile nu s-a vorbit în presa din România despre actorul Cristea Avram, cu toate că în anii ’60 fusese o adevărată stea în teatru și în film.La momentul interviului acordat lui Gh.Tomozei, Cristea Avram jucase în ”Darclée”, ”Nu vreau să mă însor ”(1960),Poveste sentimentală (1960),Anotimpuri (1963),De-aș fi… Harap Alb (1965). În 1966 odată cu filmările lui Henri Colpi pentru ”Steaua fără lume”, Cristea Avram a cunoscut-o la filmări pe fascinanta Marina Vlady care, se pare că ar fi obținut ieșirea acestuia din țară după terminarea filmului. Cristea Avram(1931,București-1989,Roma)a avut mai apoi o carieră de actor de film densă și de succes, mai cu seamă în Italia .Interviul acordat lui Tomozei este evident cu puțin înainte de ”Steaua fără nume”…poetul și-l amintea ca pe un om foarte arătos și plin de farmec, și îi păstra o caldă amintire. Pentru generația mea, el era numai numele cuiva care ”trecuse dincolo”, un nume șters de pe generice și care dădea bătaie de cap foarfecelor de montaj ale cenzurii.Tomozei : Ce a prilejuit debutul dv. pe ecran?Cristea Avram: Are să vă mire. Am jucat în ”Darclée” pur şi simplu datorită faptului că… Aradul e foarte aproape de Timişoara.G.T. Şi dacă ar fi fost, să zicem, în Moldova?

Cristea Avram : „Dezastru”! N-aş mai fi fost Giraldoni. Iată cum s-au întâmplat lucrurile: Pentru acest rol, Mihai Iacob intenţiona să caute un interpret din Arad. Intîmplarea a făcut ca tînărul regizor să poposească în oraşul în care după terminarea Institutului jucam teatru, să mă vadă în „Gaiţele” şi să mă invite să dau o probă. Tomozei.: Rolul v-a plăcut?C.A. Puţin spus: l-am îndrăgit…” G.T:Pe care din maeştrii scenei noastre îl îndrăgiţi mai mult?

C.A.: Pe George Vraca… Se poate învăţa enorm de la maestrul Vraca. E mereu tînăr. In Tudor face o creaţie monumentală, cu totul nouă chiar pentru prodigioasa-i activitate. Nu cunosc un actor mai modest şi mai delicat ca maestrul Vraca şi nu pot să-l ascult fără să mă emoţionez.”

Ca să putem înțelege cu adevărat momentul la care se raportează cronicile de film ale lui Gh. Tomozei (adunate acum laolaltă), să ne gândim că era vremea filmărilor la ”Dragoste lungă de-o seară”,după scenariul lui Alecu Ivan Ghilia în regia lui Horea Popescu și ca era primul rol în film al lui Octavian Cotescu. Pentru Ilinca Tomoroveanu era deja, al doilea rol în film.”trebuie, mă grăbesc să spun-printre primii- ceea ce după premieră se va recunoaște unanim:calitatea imaginii la Dragoste lungă de-o searăîl recomandă pe autorul ei, operatorul Nicu Stan, ca pe unul dintre cei mai dotați competitori într-un moment în care există talente viguroase. N-aș fi crezut cu o zi înainte, când călătoream într-un autobuz cu tehnicienii filmului, că tânărul cu chipul înnegrit de soare din fața mea poate să realizeze lucruri atât de mature, cu siguranță de maestru. Nori halucinanți străbat, implacabili, peisaje văratice (nici dacă ar fi desenați pe cer acești nori n-ar fi fost atât de sugestivi.)Spicele au o legănare muzicală, iar chipurile oamenilor,brusc apărute pe ecran în prim planuri desăvârșit încadrate, continuă peisajul, unitatea arhitecturală a imaginii fiind astfel asigurată.”scrie cronicarul încântat de călătoria în Alba, la filmări.”Actori de mare talent ca Sandu Sticlaru, Silvia Popovici, Grațiela Albini, debutanți în film ca Octavian Cotescu, Gheorghe Oprina, Mircea Cojan,Traian Stănescu sau aflați la al doilea film ca Ilinca Tomoroveanu, dau viață unui scenariu merituos. Decorurile vor fi semnate de Liviu Popa.Asistența de regie e asigurată de Mircea Iva,iar muzica de Liviu Glodeanu.”

Și acum să ne imaginăm anii de tinerețe ( de debuturi și începuturi) ai marilor noștri actori.Exercițiu de imaginație susținut de pildă de un articol scris de Gheorghe Tomozei pe când subiectul era tânărul Florin Piersic care jucase deja în Aproape de soare, De dragul prinţesei, S-a furat o bombă, Paşi spre lună şi Neamul Şoimăreştilor.Iată un fragment de cronică :Prezent în toate filmele lui Gopo, Piersic e Harap Alb din filmul cu acelaşi nume turnat la Buftea şi Străuleşti de către autorul Scurtei istorii, Dacă am spus despre Cristea Avram că e frumos, despre Piersic nu putem spune altfel decât că este clasicul Făt-Frumos, într-atât de perfect se confundă imaginea lui cu a personajului folcloric…

Mai puţin „complicată”, frumuseţea lui Piersic e frustă, copilărească, necontrafăcută. Ar face furori în filme de capă şi spadă, îl şi vedem călărind cai focoşi, escaladând cetăţi, răpind fecioare blonde ori duelând cu eleganţă.
Îi urăm (folosim o imagine din „Orfeul” lui Tennessee Williams, interpretat la Naţional de către Piersic) ca entuziastului slujitor al Thaliei să-şi schimbe „pielea” de şarpe tânăr şi poate să intre într-alta, mai sobră, mai matură. Suntem siguri că poate s-o facă.”Și a făcut-o…Cel ce avea să devină Unicul nostru Florin Piersic.

Irina Gărdescu(n.1947 la București) este fiica unui actor extrem de iubit in anii 60, Nicolae Gărdescu(1903-1982). Frumoasa Irina era un talent natural, genuin, un fel de copil minune, adorabil. Jocul ei din ”La patru pași de infinit ” de Francisc Munteanu i-a deschis o carieră în film. După 1975 avea să plece împreună cu mama ei din țară, dar rolurile din filmele anilor 60 o plasau între preferințele publicului și ale cronicarilor. Printre care poetul Gh.Tomozei .Iată ce scria el: ”Francisc Munteanu n-a fost lăudat îndeajuns pentru curajul cu care promovează în filmele sale, în roluri-cheie, debutanţi ca Ana Szeles, Barbu Baranga ori Irina Gărdescu. El îşi alege după probe puţin minuţioase interpreţii şi nu aparatul de filmat, fotograful ori inginerul de sunet dau „verdictul”, ci ochiul experimentat al scriitorului-regizor. Pe când filma la Buftea, La patru paşi de infinit secvenţe cu Irina Gărdescu, ne întrebam cu teamă: oare va înţelege fata aceasta (şcolăriţă încă) datele şi semnificaţiile dramei? nu va încerca (mentalitate adolescentină) să pară cu orice preţ frumoasă, diminuând atmosfera de gravitate a istorisirii?
Succesul a părut pentru mulţi neaşteptat şi numai astfel s-ar putea justifica lipsa de generozitate a unor critici de film care n-au semnalat noutatea jocului ei, acel aer gingaş de o tandreţe copilăroasă de la începutul peliculei şi de o intensă vibraţie feminină din final, mobilitatea şi modernitatea gesticii. Toate acestea, adăugate farrnecului ei nativ, au condus-o spre reuşită şi măsura capacităţii ei a constituit-o secvenţa numărătorii cu care se încheie filmul. Considerăm, alături de D.I. Suchianu, că regizorul şi interpreta au intuit în acel moment frumuseţea dramatică a textului literar. ”

*Francisc Munteanu,(1924-1993) regizor și scenarist, a fost un prozator foarte prolific și apreciat,tradus în multe limbi și consacrat de critica literară. Era originar din zona Hunedoarei. El a publicat câteva zeci de cărți de proză printre care : Lența,În orașul de pe Mureș,Statuile nu râd niciodată,Fericitul negustor ,Hotel Tristețe,Cerul începe la etajul 3,Terra di Siena,Prietenul meu Adam,Reîntoarcerea ,Profesorul de muzică. Nuvele de ieri și de azi,romanul Încotro?, Pistruiatul -care a devenit de asemenea scenariu de film si a avut un mare succes de public- Dacă toți copacii ar fi la fel ,Roșcovanul,Profesorul de muzică,Patru zile fierbinți, Hoțul,Filiera Prahova,Dincolo de ziduri, Cocorii zboară fără busolă Oameni, fapte, amintiri ,Prințesa din Sega, Barajul (roman), București, Sonată în re major, Scrisori din Calea Lactee (roman), București, 1989; si o singură carte după Revoluție, e vorba despre Cont secret (roman), Bucuresti, Odeon, 1993;Forța sa narativă a fost extraordinară și a avut,în plus, capacitatea de a traduce în film propriile cărți și scenarii.

Să nu uităm și faptul că în 1959 alături de D. Carabăț fusese co-scenarist la ”Valurile Dunării”. Regia Liviu Ciulei.

Atât de mult iubea Gh Tomozei proza lui Sadoveanu încât receptarea filmelor pornite după ecranizarea operelor scriitorului, îi crea mari frământări. Făcea notații la filmare, se documenta asupra detaliilor, se interesa de scenariu, apoi încropea un interviu cu regizorul, cu actorii distribuiți, în final vedea filmul și scria o cronică. Ei bine, aceasta …nu mai era realmente pozitivă, ori pe măsura fondului de neliniște, emoție și așteptare de care cititorii avuseseră parte în articolele anterioare. Cronica devenise cumva ecoul unei nemulțumiri.dar ce mai contează…Ne-au rămas zecile lui de notații referitoare la alcătuirea ”Neamului Șoimăreștilor”…un deliciu de documentare făcută de un poet.

Prospecțiunile pentru alegerea exterioarelor la Neamul Șoimăreștilor au durat destul de mult. Deși în textul sadovenian e fixat cu precizie locul de desfășurare a acțiunii, autorii ecranizării și-au propus să filmeze exterioarele astfel încât capodoperele arhitecturale moldovenești să servească drept decor natural și alegerea satelor în care se va filma a fost îndeajuns de anevoioasă. În Țara de Sus,vestitele ctitorii mănăstirești se înșiruie, cuprinse pe dealuri și în văi, ca în vechime. ploile și zăpezile nu le-au schimbat cu mult înfățișarea, iar râvna restauratorilor atunci când a fost pusă la încercare a fost demnă de cea a meșterilor de odinioară.

Mircea Drăgan și-a plasat acțiunea filmului său în locuri de o neverosimilă

frumusețe. Satul Șoimărești va fi, în film, chiar Voronețul, nume care se întâlnește tot mai des în cărțile de istorie a artei, leagăn al unei mănăstiri cu o pictură murală unică. Movileștii înveșmântați în hlamide scânteietoare confecționate la Buftea vor fi filmați în chiar ctitoria movilească, la Sucevița, al cărui nume e doar diminutival, construcția impresionând prin grandoarea, arhitectonică, prin linii ample. O scenă de dragoste dintre Tudor Șoimaru și Magda, gingașa odraslă a boierului Orheianu, va fi surprinsă de aparatul de luat vederi în faimoasa Poiană a narciselor din împrejurimile Brașovului.

La mijlocul lunii mai statul major al realizatorilor evocării sadoveniene a fost stabilit la Gura Humorului, la numai câțiva kilometri de Voroneț și de legendara apă a Moldovei. Actori de frunte ca Ștefan Ciubotărașu, George Calboreanu,Colea Răutu ori tineri ca Amza Pellea, Constantin Raușchi, Ana Maria Nicolau și Vasile Boghiță își petrec timpul colindând împrejurimile, deprinzându-se cu caii (lucru cu totul dificil pentru mulți) ori pândind soarele (în primele zile de filmare proiectate, a plouat.)

Pentru că am pomenit de cai, trebuie spus că mulți dintre ei au mai ”jucat”în film,(în Tudor de pildă)și sunt mai lesne de strunit.De altfel, actorii au luat lecții de călărie.În ciuda acestor lecții maestru Ciubotărașu era destul de îngrijorat când l-am vizitat, gândindu-se la apropiata-i evoluție în chip de călăreț, pe câmpiile sucevene.Cu buzunarele pline cu bucăți de zahăr, cu care speră să-și îmblânzească ducipalii în lipsa cuvenitei tipsii de jeratec,inexistente în recuzită, actorii speră să facă o figură onorabilă,filmând în condițiile a cât mai puține căzături.Aceste cronici de film din care eu desprind scurte fragmente pentru dumneavoastră, sunt parte din activitatea de cronicar a poetului Gheorghe Tomozei care pentru câțiva ani (1963-1965) a fost și cronicar de film. Ele nu reprezintă o panoramă a unei perioade din filmul românesc( deci nu mă certați pentru faptul că lipsesc filme, regizori, roluri,actori) ci sunt doar extrase din expresia jurnalistică a dragostei de film a unui poet. De aceea cartea în care vor fi adunate ( cu toate dificultățile legate de această adunare, reculegere, redactare) se cheamă ”Tomozei iubea filmul”. Acum din nou despre regizorul-scriitor Francisc Munteanu și despre filmul lui. Numit inițial ”Vârsta primejdioasă” și cu titlu schimbat la difuzare (mult mai puțin problematic pentru propaganda vremii, ”La vârsta dragostei.)Regizorul aducea pe platou tinere talente, unele aflate chiar la debut. Iata un scurt fragment de cronică:” Evoluţia personajelor centrale, Ana şi Mihai, este urmărită cu pasiune şi discreţie, tentaţiile didacticiste sunt ocolite cu abilitate. Meşterul Bălan, interpretat de Ştefan Ciubotăraşu, este o inimă generoasă, un om de o căldură sufletească deosebită, modest, şi de o cuceritoare bonomie. El îl primeşte în echipa sa pe Mihai întrezărind, primul, în privirile tânărului, o lumină adevărată. Conflictul o dată, declanşat, prin reacţia neaşteptată a meşterului, la aflarea veştii că Ana, fiica lui, şi Mihai se iubesc, aceste trei personaje parcurg un drum complicat spre înţelegere. Nesigur la început, pe rând, violent ori împăcat, pe parcurs, bătrânul meşter sfârşeşte prin a-şi cunoaşte nu numai învăţăcelul într-ale zidăriei (Mihai), dar şi fiica, pe Ana. Iubirea celor doi nu e proiectată pe decoruri romantice. Este evident faptul că autorii Vârstei primejdioase şi-au dorit stăruitor un film de dragoste, sintetizând, Francisc Munteanu afirmă: „Filmul acesta care mi-e de pe acum cel mai drag din câte am lucrat, îşi propune să fie — să nu mă acuzaţi de lipsă de modestie- un mare poem de dragoste, dar o dragoste nouă, o dragoste în 1963…” Unul dintre meritele incontestabile ale lui Francisc Munteanu este îndrăzneala de a promova roluri cheie actori tineri, aflaţi abia în pragul carierei lor, îndrăzneală nu lipsită de riscuri. Suntem însă convinşi că — de data asta cel puţin — regizorul nu s-a înşelat.”

din cronica lui Gh Tomozei la filmul La vârsta dragostei:

”Aşadar, pentru Francisc Munteanu, scriitor-regizor, condeiul tradiţional suferă stranii metamorfozări. Nici un scriitor nu se poate lăuda cu un… cabinet de lucru atât de somptuos precum este uriaşul platou de filmare. Pe biroul nici unuia dintre confraţi nu luminează atâtea lămpi miraculoase (zeci de reflectoare cu pleoape de oglinzi) şi e tulburător să-ţi vezi eroii candizi sau fioroşi ascultându-ţi cu emoţie cuvintele solemne
scria poetul Gheorghe Tomozei la premiera filmului ”La vârsta dragostei” ( inițial filmul se numea Vărstă primejdioasă.
Francisc Munteanu regizor, scenarist, scriitor a avut o viață cu adevărat ieșită din comun. În anii războiului a fost muncitor, ucenic la un pictor, lăcătuş în Arad. În 1943 elev torpilor pe un submarin în Oceanul Atlantic. În 1945 e angajat la Cinematograful Savoy din Arad. E perioada ăn care începe să publice schițe și povestiri. Ajunge în Bucureşti, unde, la Teatrul Naţional, i se joacă piesa „Sabotaj”.
Împreună cu prietenul lui, cel ce avea să devină legendarul maestru al scenariului de film Titus Popovici publică un volum de povestiri şi schiţe în 1951 – „Mecanicul şi alţi oameni de azi”. A debutat ca scenarist cu Valurile Dunării, din 1959, regizat de Liviu Ciulei. Este şi regizor secund al filmului care ia Marele Premiu la Festivalul Internaţional de la Karlovy Vary în 1961. Vicepreşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România (ACIN). Exclus din Partidul Comunist, împreună cu prietenul Titus Popovici, pentru “încercarea de a sabota un ministru comunist”.
https://www.youtube.com/watch?v=EOjdKtnyvdA&t=1548s

Regizorul Victor Iliu era pentru poetul Gheorghe Tomozei (un autor foarte exigent și reținut în aprecieri) un adevărat idol. Îl considera un artist de neegalat, la fel și ecranizarea lui formidabilă ”La Moara cu noroc”.( să nu uităm că ajunsese în selecția finală la Cannes în cursa pentru Palme d’Or în 1957.) Maestrul Victor Iliu, despre care se poate spune că e un fondator, un întemeietor. ”La Moara cu noroc ,scenariul lui A.Struțeanu și Titus Popovici după nuvela lui Ioan Slavici.Regizor secund Liviu Ciulei ! Cu Constantin Codrescu, Ioana Bulcă,Geo Barton, Colea Răutu ,Olga Tudorache,Valeria Gagialov, Sandu Sticlaru,Vasile Boghiță .Iată un fragment din interviul cu Victor Iliu.

”Nu pot să spun, aşa cum se obişnuieşte, că mi-am visat filmul încă din pruncie, că l-am văzut, etc Eu nu am vechi proiecte. „Moara cu noroc” nu e un subiect după care am umblat, ci unul pe care, întâlnindu-l, m-am hotărât să-l spun cinematografic. Deşi, doar de dragul unei asemenea viziuni nu e bine să faci schimbări. Slavici e foarte cinematografic, nu văd de ce aş fi intervenit în textul literar. Substanţa artistică primează. Eu nu mă apropii de o lucrare ne-cinematografică. Evident, nu ne putem baza numai pe ecranizări fiindcă tehnica filmului nu e una de reproducere (ca tiparniţa ori discul). Ea cere scenarii speciale. Totul e să intuieşti şi să redai spiritul unei lucrări şi să stabilești relaţia exactă: pe cine relevi? Pe tine, ori pe cel pe care-l transpui? Eu cred că pe acesta. În plus, trebuie să investigăm continuu. Pentru mine, regizori ca Fellini, Antonioni ori Resnais sunt artişti care experimentează strălucit în căutare de noi drumuri. Timpul istorioarelor bine construite a trecut. Trebuie să fim oameni ai timpului nostru, să stabilim o deplină concordanţă între ceea ce facem şi ritmul vieţii actuale cu noile planuri de gândire cu dinamismul epocii. Trebuie să fii lucid: Cu tine şi cu tot ce e în jurul tău. ”

Privind către puhoiul de apariții pe zoom de astăzi, către avalanșa de știri transmise de toți, m-am întors cu gândul la convorbirile telefonice consemnate prin anii ’60 și publicate în revistele vremii. Erau dovezile (acum nostalgice) de la locul evenimentelor…Una dintre convorbiri era între Gh. Tomozei, reporterul inventiv de la ”Cinema” și Irina Petrescu aflată pentru nouă zile în Italia!Ea relata succesul filmelor ”Tudor” și ”Bomba” lui Gopo,în gala de la Roma,evident și despre succesul lui Emanoil Petruț. .. într-o altă convorbire, Emanoil Petruț vorbea despre succesul Irinei Petrescu; erau forme de a transmite știri despre felul în care fuseseră primite filmele românești în marea lume a cinematografiei europene, fără ca totul să pară ”laudă de sine ”. Dinolo de anecdotică, vedem ieșirea valoroasă a filmului nstru către lume.” Am petrecut în Italia,împreună cu delegația de cineaști români, nouă zile minunate. Am fost primiți pretutindeni cu multă căldură și prietenie. Gazdele, producători de film, critici cinematografici, actori, s-au dovedit buni cunoscători ai peliculelor noastre.

•  

Cele nouă zile petrecute în Italia au fost adevărate zile de consacrare a virtuților cinematografiei române, cinematografie a cărei prezență se face tot mai intens simțită în circuitul mondial.”declara la telefon Irina Petrescu și consemna însuși Tomozei.

”Pare un erou din Camil Petrescu, om care „vede idei”, temperament dinamic, de o intensă scăpărare, actor cu manifestări plurale, imposibil de fixat într-o singură familie de personaje.Căutându-şi interpreţi pentru filmul Citadela sfărâmată pe care l-a turnat în studiourile noastre, regizorul francez Marc Maurette l-a distribuit în rolul principal, după ce l-a văzut jucând teatru, pe Kovács György, actor al Teatrului de limbă maghiară din Târgu Mureş. Alegerea s-a dovedit cu totul inspirată, succesul în rol al actorului Kovács înscriindu-se ca o adevărată revelaţie în peisajul cinematografic de început al filmului românesc. Kovács a încarnat un tip de intelectual ratat, ulcerat de ambiţii nerealizate şi eşuat într-o atemporalitate criminală, alimentată de obsesii şi false rafinamente. Mulţi actori au încercat să realizeze în teatru acest rol, dar prea puţini s-au apropiat de creaţia lui Kovács. E cu atât mai îmbucurător cu cât ea a fost realizată pe film şi era de presupus că regizorii îl vor solicita pe actor şi pentru alte pelicule.
A urmat însă o lungă pauză şi-abia anul trecut, regizorul Vladimir Popescu-Doreanu l-a solicitat pentru Runda 6 iar Liviu Ciulei i-a încredinţat rolul baronului Karg din Pădurea spânzuraţilor.

Cu precizie şi minuţie, Kovács-Karg a devenit o identitate, actorul a îmbrăcat o dată cu uniforma ofiţerului habsburg, veştmântul spiritual al unei clase. Figura parodic-patriotului comandant de oaste a fost compusă dintr-un cumul de detalii în aparenţă nesemnificative, ea s-a desenat cu profunzime, nu atât în scenele „de spectacol”, cât, lucru mai complicat, în cele „nefilmice” (secvenţa invitării lui Klapka, la ceai ori audienţa cerută de Bologa). Baronul nu e numai un militar greoi, un cinic conducător de armată, cu decizii de o sălbatică brutalitate, infatuat şi laş; el nu are voluptatea războiului şi chiar când ucide, o face nu cu frenezia bestiei, ci cu o imensă detaşare, cu plictiseală aproape. E un angrenaj al ruginitului mecanism opresiv feudal, care reacţionează în virtutea unor porniri ancestrale, de un dublu anacronism.
Chiar şi numai această idee, comunicată cu strălucire de către Kovács, e doveditoare pentru harul acestui mare actor de teatru şi film…”1965 .

În interviul cu Liviu Ciulei-(publicat de Gheorghe Tomozei) regizorul mitic, de unicitate, de excepționalitate, era pe vremea aceea încă un tânăr regizor, avea 41 de ani neîmpliniți- sunt povestite amintiri de primă tinerețe, petrecute înainte de 1944, începuturile sale ca actor, pasiunea pentru detaliu, atenția acordată oamenilor din industria filmului.Interviul e realizat în perioada în care se filma la ”Pădurea spânzuraților ”.Iată un fragment ”Să nu vă speriaţi, dar am nişte îndoieli privind natura artistică a filmului. Crează cu prea multă facilitate atmosfera, speculează prea mult aspectul fizic în dauna ideilor, a luminii, a nuanţelor gesticii umane… În plus, mă sperie gândul că pentru realizarea a 10 secunde de film, de artă, trebuie să trudeşti efectiv 12 ore de muncă mecanică, supunându-ţi răbdarea unor cumplite încercări. Invazia tehnicităţii ameninţă filmul. Prea multe lucruri se interpun acum între ochiul regizorului şi imaginea care trebuie filmată, ceva din fiorul iniţial din fluxul inspiraţiei e diminuat, viziunile riscă să nu mai aibă continuitate. Cred că trebuie luptat împotriva brutalei infiltrări a mecanismmelor în actul de creaţie propriu-zis. De aceea visez un film fără reflectoare, de pildă…” spunea Liviu Ciulei

La începutul anilor șaizeci era moda articolelor despre actori recent distribuiți în filme, evident tineri. Și articolele erau întoteauna despre doi actori. Un el și o ea. Uneori jucau în același film, alteori, ba. Așa că rubrica lui Gheorghe Tomozei din Cinema cuprinde un lung șir de așa-zise perechi invitate(profesionale, evident), inutil să spun faptul că alegerea aparținea direcției revistei !: Deci iata lista interviurilor în duo făcute de Tomozei:Coca Andronescu și Gheorghe Cozorici, Draga Olteanu și Dem Rădulescu, Irina Petrescu și Florin Piersic, Florentina Mosora și Nicolae Enache, Liliana Tomescu și Tudorel Popa, Angela Chiuaru și Cristea Avram,Sanda Toma și Ion Dichiseanu, Flavia Buref și Victor Rebengiuc.Avea și epoca naivitățile ei. Un băiat și o fată, clișeul unei epoci în care un pionier și o pionieră neapărat îmbujorați, ofereau flori în tablourile festive, te miri când și te miri cui.

Aceste interviuri au doza lor de demodare, dar adesea surprind pe ici pe colo câte o frază, o emoție, o exprimare care ne aduc în fața ochilor un chip, cineva aflat la început de drum și care mai apoi a confirmat încredrea criticlui de film…

Flavia ( din interviu):E necesară, totuși, stimularea capacității de improvizație. Asta însemnă să te concentrezi, să trăiești rolul, firesc cu spontaneitate. O excesivă pregătire prealabilă poate duce la o pierdere de ritm, la o complicare inutilă a rolului. Să nu uităm că, spre deosebire de teatru, unde un spectacol se poate pregăti pe parcursul a luni de zile și unde ai zeci ori sute de repetiții, în cinema ritmul de creație fiind determinat de condiții tehnice obiective trebuie să te limitezi la zile și ore de pregătire… Platoul nu te așteaptă. Să fim clari; nu neg importanța pe care o are pregătirea textului acasă, dar, tocmai neînțelegerea rolului pe care îl are spontaneitatea, mai precis, pregătirea spontană a textului îi împiedică pe buni actori de teatru să facă film.

Pe Rebengiuc, Tomozei il caracteriza cam așa:”Rebengiuc, acest tânăr de rară sobrietate, cu înfățișare de liceeansportiv, modest și prietenos, s-a dovedit a fi un actor de teatru dotat cu excepționale calități, în stare să dea viață unor personaje complexe și izbândind – paradoxal – cu precădere în roluri de compoziție. Ecranul îl solicită mai cu seamă pentru a interpreta „juni-primi” (de care în mod inexplicabil ducem lipsă) dar Rebengiuc nu pare mulțumit.Hotărât să lase altora plăcerea de a apare pe ecran în costume impecabile (de preferință cu papion) și de a suporta povara unor coame „romantice”, el își dorește eroi contemporani stăpâniți de nobile pasiuni, oameni cu o bogată viață interioară. După părerea sa, depășind sinuoase drumuri de început, cinematografia noastră a ajuns într-o etapă superioară care impune creatorilor și interpreților de filme răspunderi noi”…

”Tocmai fiindcă recunoștea nescrisul statut al condiției de scriitor, tocmai fiindcă era un împătimit al muncii solitare, Arghezi nu accepta ifosele veleitare și-i țintuia cu verb caragialesc la stâlpul rudicolului pe autorașii de opuscule excedați de muncile la care se anevoiau.A scrie însemna pentru marele scriitor o logică sinonimie cu a trudi lucid ,cu a trăi pentru a scrie,cu a nu putea lăsa să se treacă măcar o singură zi fără să înnegrească măcar câteva semne.”( din cartea ”Plantația de fluturi” de Gh.Tomozei.) Poetul îl adora pe Arghezi. Îi citise toată opera, era total sub farmecul acestei personalități unice din istoria culturii noastre. De aceea nu mă miră faptul că a scris la revista Cinema, și nu numai, chiar repetitiv, despre aparițiile în film ale fiicei acesteia, Mitzura.Articolul ”Întâlnire cu Gena „ are drept Motto două versuri din ”Cântec de adormit Mitzura” de Tudor Arghezi: ”Iar când casa va fi gata, Se mută în ea și fata.” Luându-i ei un interviu la ieșirea pe ecrane a filmului Titanic Vals , poetul cel tânăr era cu un pas către lumea argheziană. Fiica genialului zice în interviu ”Și tata se gândește la un film. A și ”mâzgâlit” câteva filemi se pare.E vorba de Păcală.” Și Tomozei se dezlănțuie, brusc fericit de știre ” :” Dar e un proiect fantastic! Un Păcală plăsmuit de geniul arghezian ,e trebuie să recunosc prea frumos…Îi urăm maestrului sănătate și-o vârstă de patriarh pentru ca din miraculoasele retorte ale fastuouslui său laborator poeticesc să se înalțe umbra dulce viclenie a acestui Till Ullenspiegel valah- Păcală”.

Imaginea lui Emanoil Petruț alături de Catinca, stăruie în mintea mea. De aceea, căutând texte ale lui Gheorghe Tomozei dedicate lui Emanoil Petruț, actorul de mare talent, am dat peste acesta, nespus de tandru și de frumos , descriind ultima lor întâlnire în realitate :”S-a topit în iarnă alături de Petruț, și acum mi se pare că aerul încăperii a rămas zgâriat diafan de gestul ei prefigurând posibile întâlniri.S-a dus fluidă și imprevizibilă, așa cum credeam că o cunosc drapată în mister și îmbibată de acel farmce pe care-după Shakespeare -frumusețea l-ar da înțelepciunii. Ea Catinca a copilărit chiar pe genunchii …cinematografiei,vreau să spun că a fost nepoata dragului nostr D.I. Suchianu.”Filmul s-a rupt cu fumegări de petale albe, alunge.Catinca s-a cuibărit în palma de lut a Bucureștilor ca o minusculă zeitate a legendelor de la miazănoapte, și inima noastră așa o va rememora de acum înainte,când timpul ne pare a curge, îmbătrânit, fiindcă o rotiță a ceasului din turn a rupt-o vântul, ori iarna. Ne-ai fost bucurie, Catinca…”

Gopo a excelat în experiment și în fantazare, în originalitatea care șfichiuia obișnuințele. Tomozei îi aprecia îndrăznelile ( adesea fără limite). Un interviu tot trăznit despre filmările la ”Pași pe lună”, o fantezie așa zis SF cu o distribuție amețitoare, un film oarecum experiment, fără replici, publicat de Tomozei în revista Cinema ne trimite în atmosfera experimentelor curajoase, greu de urmărit azi, ale începutului anilor 60. Să nu uităm că toată această vocație a trăznelii coexista cu disciplina și constrângerile dure de tip bolșevic din literatură.Cine urmărește acum ce făcea Gopo atunci, ar trebui să urmărească și care era tonul general al culturii din acele momente.

***Distribuția în final i-a cuprins pe Grigore Vasiliu Birlic, Radu Beligan, Florin Piersic,Irina Petrescu, Stefan Tapalagă,Jean Lorin Florescu, Emil Botta, Marcel Anghelescu

Incontrolabilul Tomozei ! Ăsta da, subiect. Era imposibil să i se dicteze, fă aia, nu fă aia, scrie de bine despre X, ignoră-l pe Y, înjură-l pe Z.Dacă am învățat ceva de la el, asta a fost lecția principală. Să îți aperi punctul de vedere, să nu joci după cum îți cântă alții, oricât de riscant ar fi.Orice ai pierde. Numai așa te vei putea privi fără umbră de jenă, în oglindă. Tomozei scotea majoritatea cărților la editura condusa de Marin Preda, îl respecta, se stimau în mod deosebit. Asta nu însemna să nege talentul lui Eugen Barbu sau să se lase ademenit în tabăra detractorilor (de discuțiile cu plagiatul zău, nu am chef sa polemizăm în nici un fel.)Talentul narativ al acestuia, forța expresiei și chiar analiza de critic dintr-o memorabilă Istorie a poeziei românești în care E.B.îi dedicase un capitol uluitor lui Tom…)

Chiar faptul că își permisese să scrie despre Marga Butuc (Marga Barbu, soția lui Eugen Barbu) care debutase în ”Nepoții gornistului” (după Cezar Petrescu și Mihai Novicov),alături de cel care ii era atunci soț, Constantin Codrescu.Actriță la teatru de Comedie, jucase la momentul articolului lui Tomozei în filmul ”Vultur 101” după un scenariu de Nicolae Tăutu.

Cât de bogată ar fi cultura noastră dacă nu ar exista aceste dictate subterane și de nu prea bună calitate: ”Scrie despre ăla, nu scrie despre aia etc.etc.” Să spunem că Tomozei s-a scos din aceste clinci ale epocii. N-a cîștigat mare lucru din dezicerea lui de partiznate. Dar măcar a avut confortul de a-și fi putut privi în oglindă chipul prea iute îmbătrânit la cei 61 de ani înainte de a părăsi acest ring al deșertăciunilor.

La 7 iulie 1923 se năștea Liviu Ciulei.Regizor, actor, scenograf și arhitect, profesor universitar. lumea românească îl pomenește cu prețuire aproape evlavioasă, el face parte din cei de excepție, inconturnabili, emblematici,miticii artiști. In fotografie,Liviu Ciulei la filmări, îmbrăcat în uniforma personajului Klapka, aruncând o ultimă privire înainte de turnaj prin ochiul camerei lui Ovidiu Gologan.

Folosesc ai un alineat dintr-o cronică la filmul său ”Pădurea spânzuraților ”din cartea Tomozi iubea filmul, spre amitire și respect.

”Pădurea spânzuraților ”folosește mediul, atmosfera războiului ca fundal pentru descrierea unui context. Atâta vreme cât mecanismul războiului nu este în primul plan al narațiunii considerăm că opera lui Rebreanu și-a propus infinit mai mult decât ar fi devenit o cronică de front- ea a deschis un proces solitudinii, încercării de a te sustrage realității prin lașă indiferență.Interpretând modern textul lui Rebreanu regia filmului intenționează să proiecteze drama lui Bologa pe coordonate sociale și etice mai largi. Sfârșitul lui Apostol Bologa nu este privit ca o consecință a unei erori de moment, ci a unui întreg sistem de gândire.

Chiar izbucnirea finală a personajului- momentul în care se decide să dezerteze- e tot de esență individuală. El nu se putea salva decît prin întreg prin colectivitate.Astfel Pădurea spânzuraților ambiționează să devină un film de problematică majoră un film al reacțiilor omenești,într-un moment de criza a societății” .

*A fost o poveste amestecată, însăilată peste timp. În anii 1963 Gheorghe Tomozei făcea cumva emoționat un interviu cu o frumoasă actriță a momentului care se vădea a fi în același timp o fiziciană de viitor :Florentina Mosora, distribuită pentru frumusețea ei deosebită în filmele mai ușurele și de succes ale epocii: ”Dragoste la zero grade” ,”Băieții noștri”,”Post restant”. Ea avea să iasă după câteva filme, de tot, din orbita actoriei. În 1996,de astă dată eu am mers pe urmele acestui destin excepțional: plecată cu o bursă în străinătate, frumoasa româncă avea să devină o ilustră cercetătoare în biofizică, oceanografie,profesor universitar, academician al Belgiei, recunoscută de comunitatea internațională, distinsă cu Premiul Agathon De Potter al Academiei Regale a Belgiei.

Știu , e zăpăcitor și în același timp doar parțial, pentru ce a făcut acest om de excepționalitate, într-o viață scurtă.

Răpusă de boală în miezul vieții,acad.prof.dr. Florentina Mosora mi-a fost evocată de soțul ei, medicul Ștefan Stan, de fiul ei și de colegul ei Profesorul Nihoul de la Universitatea din Liege. Am mers pentru documentarul meu tv”Jarul memoriei” pe urmele acelei strălucite tinere care a devenit, nu,nu o actriță ci un redutabil om de știință. Poveste și frumoasă și tristă. Am cam plâns eu la ”Jarul memoriei”, propriul meu film…

*Octavian Cotescu, enormul actor al scenei și teatrului românesc a trăit numai 54 de ani…Cine își mai amintește oare? Când acesta aniversa 50, Gheorghe Tomozei i-a dedicat câteva vorbe de mare și caldă prietenie. Era între ei o stare de respect cald, de prețuire reciprocă. Țineau cu adevărat unul la altul.OctavianCotescu, (1931-Dorohoi-1985 București) un reper în cultura noastră, un excepțional trecut prea devreme dincolo. ” (din ”Plantația de fluturi” de Gh.Tomozei):”

Bărbatul falnic, semănând (ochii, fruntea) cu alt ‘Octavian, cu Goga, om ·cu totul plin de graţie, chiar atunci cînd joacă „role” de comedie, provocînd râsu1, dar mai ales, un surîs amar, Cotescu are o tinereţe şi o stenică eleganţă contrazicînd implacabilul calendar. Zici cincuagenar şi-ţi rupi limba din gură, ba se împleticeşte şi peniţa cînd îi încredinţezi hârtiei, enormitatea.

Cred că la sărbătorirea la care a participat numai el (ori şi el) s-au ţinut cuvenitele discursuri capabile să rememoreze o activitate scenică prodigioasă. E lesne să mi le închipui. Într-un teatru ca al nostru, un mare actor nu e o raritate. Dar chiar în acest teatru oameni de statura morală a unui Cotescu sînt de numărat cu degetele de la o mână. Vedetă care desfide cultul vedetei, conştient de grandoarea meşteşugului său, dar efectiv modest, modern chiar dacă nu ni se propune în „blugi” capsaţi, fermecător şi duios, omul Cotescu a înnobilat şi dăscăli teatralicească.

Acum 25 de ani a intrat în Institut şi n-a mai părăsit fabrica de himere, rămiânînd, cu melancolii de student perpetuu, profesor şi părinte al junilor ce şi-l proclamă cu îndreptăţire model. Teatre, în biografia lui : unul. Cotescu desfide tipul de actor-voiajor, pe a cărui valiză de recrut sînt lipite numeroase nume de teatre, alături de cele ale unor celebre licori ori tabacuri.

Pe Valeria Seciu, poetul Gheorghe Tomozi a prețuit-o în mod deosebit. În anii șaizeci actrița era foarte tânără, iar Tomozei avea să se mândrească mai târziu că a scris întâiul, despre ea:”Una din mândriile biografiei mele de jurnalist o constituie faptul că am scris primul articol dedicat·Valeriei Seciu la filmul „Casa neterminată” al lui Blaier, inspirându-mi o tabletă intitulată „Fata cu trandafirul”. In cronica inserată în cartea ulterioară ”Plantația de fluturi” , poetul se lăsa în voia emoției poetice, mai degrabă în voia foarfecilor criticului de film : Are o filmografie bogată, a interpretat de câteva ori rolul principal , chiar a debutat cu un asemenea rol – a lucrat cu cineaşti „norocoşi”, dar acest noroc nu s-a răsfrînt decât palid şi asupra extraordinarei sale personalităţi. Magiciană pe scenă (apariţii efectiv magistrale în Pirandello şi Bulgakov), Valeria Seciu pare tulburată (stingherită) de magia platoului de filmare (citeşte : maşinăriile) şi nu dă fimului înttreaga sa vibraţie, întregul, său meşteşug. Adevărul e că de cele mai multe ori aceste filme n-o merită pe genericul lor pe Valeria Seciu, artist interiorizat, marcat de „explozia” unar graţii cerebrale. Curioasă carieră cinematografică are Valeria Seciu ! adăugate frumuseţii (o logodnă ·rezumând un distih dintr-un sonet de Shakespeare), incapabilă de a da „viaţă” unor roluri false, ori de a declama platitudini.

Dar tot timpul, văzînd-o şi în pelicule ce rămân fără urme din păcate, în bogata sa fişă de creaţie, simt că Valeria Seciu ar putea fi şi o mare actriţă de film (nu doar o apariţie constant fermecătoare), capabilă să reediteze prin farmecul ei gracil, prin forţa pe care o degajă mişcările sale parcă desenate hipnotic, prin licărirea de tragică luminozitate a ochilor, o personalitate oricînd comparabilă cu dive celeste ca Jane Fonda ori cu… Valeria Seciu a teatrului românesc.-

Cine e gata să regizeze marele ei film?

Dar mai întîi, cine-l scrie?

Anii (e treaba lor) trec, se trec şi afişele cinematografice ale stagiunilor şi regretăm că -unii – socotindu-i pe monştrii sacri a fi cu vîrstă… stagnată, întârzie peste măsură să scrie, anume pentru ei şi pentru harul lor, partiturile meritate. ”

L-am întâlnit pe Ioan Grigorescu în iarna anului 1975, s-a petrecut pe platoul televiziunii cum se zice, în pregătirea și derularea unei emisiuni literare, în care doi redutabili, el și Toma Caragiu, se întâlneau cu doi poeți tineri, Viorel Sâmpetrean și cu mine, proaspăt laureați la Festivalul ”Labiș”.Fermecător era Ioan Grigorescu(1930-2011), și atunci, în frigul lui 75, nu aveam cum să știu că pe urmă aveam să-l reîntâlnesc în împrejurări legate de Nichita, că era prietenul lui Tomozei, viitorul meu soț, și că avea să fie nașul de botez, în bisericuța de la Snagov, al fiului meu, Maximilian Tudor… Toate astea nu se întâmplaseră încă, totul era crisalidă iar Grig era fermecător, volubil, convingător, dirijindu-și forțele oratorice mai ales în direcția impresionării lui Toma Caragiu, sceptic și ironic atunci dar sincer, nu mai țin minte pe ce temă… Acum, fiind eu pe terminate la cartea ”Tomozei iubea filmul”, găsesc nu numai cronici ale lui Tom la filmele ale căror scenarii le-a făcut Grig ci și câteva pagini frumoase scrise de Tomozei despre marele scriitor și jurnalist care a fost Ioan Grigorescu.